« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 27

Nu există nici un c… în lume, în care ar mai fi o putoare tot atât de oribilă ca-n India. Am fost sensibilă la mirosuri ca un animal totdeauna. Metroul, rutierele strâmte, ascensoarele sunt locurile chinurilor mele olfactive: uite, bărbatul ăsta a mâncat azi dimineaţă caşcaval amar, iar mătuşica asta şi-a turnat în cap tot flaconul de parfum ieftin, vecinul din dreapta, se vede, suferă de stomac, iar la stânga stă un fumător cenuşiu ca asfaltul… Iar pensionarii cu iz de naftalină! Mirosul lor îmi provoacă, pur şi simplu, o groază de mormânt. Oare chiar să se fi ascuţit sensibilitatea mea la mirosuri? Te-ai mira… totuşi, până acum n-am ştiut ceva asemănător. Poate, toată chestia e că, până acum, nu mi-am scos nasul din cartierele pentru turişti, iar dintr-un loc în altul mă deplasam cu autocare închise ermetic? Poate, regiunile muntoase ale Indiei sunt mai curate ca partea continentală? Ce trebuie să cred – tot rahatul îngheaţă acolo sau ce naiba?

Mirosurile ce pătrund de pretutindeni nu-mi permit să mă distrag pentru mult timp de la tema originii lor. Mirosurile... nu, astea nu-s mirosuri, asta e putoare, astea-s miasme!

Doamne, ce poate puţi aşa încât îmi ies lacrimi în ochi? Un amestec de rahaturi de toate soirile, chimicale concentrate, stârvuri în descompunere, praf dens şi gaze de eşapament, munţi de gunoi în putrefacţie – cu asta mă întâmpină Benaresul, prin care trenul, parcă pentru a-mi face în ciudă, trece fără grabă, parcă ar căuta să simtă gustul fiecărui metru. Şi nu te poţi ascunde nicăieri... În gât mă arde, sunt intoxicată cu această otravă până peste urechi, deja nu numai că o inspir, dar şi o expir. O tuse ce-mi zgârie gâtlejul, nu, mai bine mă reţin şi nu tuşesc, altfel toată scârboşenia asta mă va îmbiba pe toată. Nu demult Benaresul a fost rebotezat în Varanasi, dar ai impresia că în India, în afară de toponime, e imposibil să mai schimbi ceva.

Două condrumeţe, femei indiene, care şed vizavi (probabil, mama şi fiica) pălăvrăgesc parcă nu se întâmplă nimic. Ai impresia că ele nu pot sta cu gura închisă, vorbesc la nesfârşit, făcând întreruperi doar pentru somnul nocturn. Şed turceşte una în contra alteia şi mereu îşi îndreaptă sari-urile pe cap. O mişcare ce a fost cizelată până la automatism – aruncarea ultimului metru de pânză pe cap în loc de basma. Hindusele contemporane poartă aşa-numitele pendjabi, dar, renunţând la sari, ele nu se pot despărţi de această mişcare agasantă (poate, ea le dă sens vieţii?), de aceea, o dată la 10-15 secunde, aruncă ba pe un umăr, ba pe celălalt acest fular larg care, după toate probabilităţile, e purtat pentru a ascunde definitiv umerii, gâtul şi pieptul de ochi străini.

Oriunde s-ar afla femeile indiene şi orice-ar face ele, basmalele şi fularele continuă să cadă, iar ele le tot îndreaptă şi le îndreaptă mereu, căci nu şi le nici acasă (!), atunci când spală rufele, podelele, fac mâncare. Eu, probabil, mi-aş ieşi din minţi dacă aş fi nevoită să respect aşa o necesitate, dar ele, se pare, nici nu observă.

Trenul mai face câteva smucituri şi, în sfârşit, se opreşte. Privesc ‚prin geamul umbrit – precis, e peronul. În vagon dau buzna imediat hinduşi îmbrăcaţi în roşu, ochii cărora caută cu îmfrigurare clienţi. Sunt hamalii şi eu sunt pentru o ei o bucăţică gustoasă. Tocmai cinci bucăţi stau lângă compartimentul meu, dând din coate, căutând să-mi atragă atenţia, dar pe mine nu mă mai iei deja cu nimic. Ian, băieţi, daţi-vă la o parte – fac un gest ca să le arăt că vreau să fiu lăsată în pace şi ies pe peronul c...cat (d-apoi cum poate să mai fie el?).

De fapt, asta se poate considera peron doar formal, pentru unii aici e casa unde ei se spală, dorm, mănâncă ce le mai cade, cunoscătorii „Vedelor” discută aspecte filozofice fine... ei, glumesc, glumesc, desigur:) – pur şi simplu, se tăvălesc toată viaţa lor pe nişte rogojini rupte, privind fără sens la frăsuitul gării. Mai n-am uitat, tot aici, desigur, ei se pişă şi se c...că. Nişte şobolani graşi, şoareci cu cozile bârligate într-un mod caraghios, muşte de toate dimensiunile şi culorile, câini cu blana tunsă de pecingine, calici, cerşetori, pasageri, gândaci de bucătărie de mărimea unui şoarece – totul s-a amestecat cu smogul usturător şi grohăitul roţilor. Trebuie să mă car mai repede de aici.

La intrarea în clădirea gării mă aşteaptă o altă încercare – atacul birjarilor. Ei strigă, imploră, se postează în drum, aleargă dinainte, dintr-o parte, din urmă, încercând să-mi prindă privirea pentru a trăi o speranţă măcar pentru o secundă. Eu ştiu ce-mi trebuie. Eu ştiu cât sunt gata să plătesc. Seamănă cu un antrenament autogen – gândurile spuse în glas tare repetă instrucţiunile învăţate pe de rost din „Lonely Planet”. Nu voi ceda nici cu un pas.

— Cincizeci de rupii până la Shivala Gat.

— Iată maşina asta, nu, asta, mam. Shivala Gat, cincizeci de rupii, mam! începu să strige mulţimea zgândărită de riksha într-un glas. Cineva chiar începu să mă tragă de rucsac – se tem să se atingă de corp.

Aleg din mulţime un băieţaş uscăţiv, nu prea înalt, care nu manifestă activitate frenetică, de parcă s-ar gândi la altceva. Aş fi vrut să cred că e îndrăgostit sau e credinciosul unei careva religii. Dau din cap în semn că merg cu el.

— Unde ţi-i maşina?

Arată cu degetul la un gândac negru cu roţi mici şi toţi ceilalţi rufoşi, care nu au câştigat la această loterie, se îndepărtează cu nişte fizionomii posace. Dar de îndată ce m-am urcat în maşină ei au şi uitat despre mine, despre insuccesul lor, asta e viaţa lor, într-o asemenea luptă le trece fiecare zi. Nicăieri nimic nou, putoarea înăbuşitoare amestecată cu arşiţa lipitoare în proporţii infernale pentru dânşii nu-i decât aerul obişnuit.

Maşinica se porneşte, începe să se scuture puternic, producând un zgomot asurzitor şi, cu o provocare demnă de Schumacher, se smuceşte înainte, în amestecul haotic al traficului. Aerul fierbinte şi murdar, privirile sâcâitoare din toate părţile dau buzna în micul meu refugiu... Parcă nu am mult de mers. De-aş ajunge mai repede până la un duş răcoros. N-am nici o poftă să privesc afară, căci toate oraşele indiene sunt la fel de sărăcăcioase şi pocite, cu excepţia locurilor unde sunt concentrate monumentele istorice şi locurile de concentrare a turiştilor. Dacă nu tinzi să ai o concentraţie excesivă de adrenalină în sânge, India nu este ţara experimentelor, aici trebuie să urmezi cu stricteţe instrucţiunile călăuzelor turistice şi sfaturile oamenilor care au mai fost în această ţară.

Iată că şi sacrul Benares nu se deosebeşte cu nimic de orice alt orăşel. Nu-mi imaginez cum se poate trăi aici... Mi-am amintit că la Moscova, la o prelegere de yoga, oratorul cam scrântit a spus cu un aer meditativ că are un vis – să lase totul baltă pentru a se stabili cu traiul la Ashram-ul din Benares, dar, deocamdată, karma nu-i permite măcar să-i facă o vizită învăţătorului său. Atunci, desigur, el nu mi se părea scrântit şi cuvintele „Benares”, „Ashram”, „’Invătător” mi-au trezit un presentiment – undeva există Asta.

Oraşul lui Shiva, zeul morţii în hinduism, e situat pe malul sacrului râu Gange, încoace vin bătrânii credincioşi pentru a-şi aştepta moartea. A fi incinerat la Benares, pe malul Gangelui, este, potrivit concepţiilor lor, un punct în miliardele de reîntrupări, încetarea karmei, contopirea cu Shiva. Cât e de simplu totul... Nu contează cum ţi-ai trăit viaţa, ce-ai făcut, ce-ai simţit, nu are importanţă nimic decât faptul că trupul tău a fost ars anume aici. Trebuie să fii atât de infantil ca să trăieşti cu asemenea credinţe primitive! Sau aceste credinţe tocmai şi apar ca rezultat al particularităţilor caracteristice ale naţiunii?... Nu, hinduismul nu mi-i simpatic, asta-i univoc, cu cât mai clar mi se conturează detaliile acestui fenomen, cu atât mai mult îmi devine respingător. La Varanasi nu voi sta multă vreme.

În sfârşit! O clădire ce se aseamănă cu o construcţie europeană, tocmai ăsta şi este hotelul meu. Denumirea e lirică – „Sunrise Hotel”... Lăstarii umidităţii şi murdăriei au şi început să-l acopere şi, peste vreo zece ani, el se va contopi în extaz cu această junglă de piatră şi resturi, pe care n-o pot numi oraş – nu mi se dă limba.

Iar înăuntru e aceeaşi umezeală şi un miros specific pe care-l simţi încă în aeroportul din Delhi şi care îmbibă totul de ce se ating hinduşii. Îmi iese un cale un omulean chel... cu gura însângerată! Ce-i cu el? Ai impresia că gura i-i plină de sânge şi el nici nu poate vorbi, aruncă înapoi capul, cuvintele se aud printr-un duruit scârbos (unde să telefonez? la poliţie? la ambulanţă?)... dar, straniu lucru, asta nu miră pe nimeni, nimeni nu acordă nici cea mai mică atenţie! Fire-ar să fie... încă un om tot cu aşa o gură, scuipă amestecul roşu cu salivă abundentă pe asfalt. Un acces de vomă, mă întorc... Mai iese unul să mă întâmpine, după cum se vede, angajat al hotelului. Nu ştiu niciodată cum să-l deosebesc pe un funcţionar de un trecător obişnuit, toţi sunt murdari deopotrivă, aceiaşi ochi sticliţi ca la păpuşi. Pupilele aproape că nu se văd... drăcie, d-apoi că ei seamănă cu nişte vampiri.

Mult mai târziu am aflat că mulţi hinduşi sunt dependenţi de betel, un narcotic slab care se vinde legal la fiecare colţ. Asfaltul de pe multe străzi din Benares, iar pe alocuri şi pereţii multor case la nivelul staturii omului sunt roşii de salivă otrăvită de betel. Acest oraş, pur şi simplu, se îneacă în betel, strălucind în reflexiile unor ochi sticliţi!

Camera s-a dovedit a fi cea mai obişnuită – pereţi murdari, cearşafuri cenuşii, ventilator turbat, podea de piatră, o măsuţă colbăită care se clatină, un scaun incomod... O chilie în care poţi doar să dormi. Uşa la balcon, ca şi obloanele sunt închise aşa că nu-i nici o crăpătură. Rup cu hotărâre toate obstacolele spre aerul proaspăt... drăcie, am uitat unde mă aflu... din stradă pătrunde aceeaşi putoare sufocantă. Închid totul înapoi. În schimb, avem apă caldă, iar dacă veţi mai plăti un dolar pe zi, veţi avea şi televizor. Spun că nu-mi trebuie nici degeaba şi rămân, în sfârşit, singură într-o linişte relativă şi izolare de lumea externă care violează.

Curios lucru, la ce bun fac ei geamuri din camere în coridor?... Încearcă acum de închide fereastra asta... şi dacă bat cu pumnul în oblon... Uite-aşa e mai bine... Şi de ce mă gândesc eu la tot felul de nimicuri? Dar ce să fac? Uneori gândurile se mai liniştesc puţin, iar alteori parcă-şi ies din minţi, nu alta, şi atunci o stare cenuşie care mişună acoperă totul. Mă simt ca o cutie de tinichea legată de coada pisicii – gândurile galopează, iar eu alerg în urma lor, tropăind pe asfalt aşa că măcar ia şi-ţi astupă urechile... Această stare cenuşie aminteşte o slăbiciune fizică, încordezi muşchiul ca să faci o mişcare, iar el se destinde imediat... Dar lucrul cel mai oribil este că în această stare cenuşie ucisă există „farmecul ei”, îmi face o plăcere dubioasă faptul că m-am prefăcut într-un asemenea jeleu bâhlit. Am încercat să-mi imaginez că pot, chiar acum, să apăs pe un buton ca să încep a simţi vioiciune, concentrare... Oribil!!! Nici chiar în aşa variantă, eu NU DORESC nici o schimbare. Aşa că nu vreau eu să schimb nimic... şi vreau, şi nu vreau, nu-mi iese nimic anume din această cauză... anume din cauza asta apare nemulţumirea, când te impui să faci nu ceea ce vrei. Nu, nu aşa – când te impui să faci ceea ce vrei şi nu vrei concomitent. O aberaţie... Cum poate să fie că eu însămi aleg această tâmpenie în locul concentrării? Şi ce-o fi însemnând „vreau” şi „nu vreau” concomitent? Asta nu poate fi, iar nu înţeleg ceva, undeva dau greş în raţionamentele mele. Cum să mă aşez aici... Dacă dau măsuţa asta mai aproape de pat... pun pe ea carneţelul... iese ceva de felul unui birou de lucru într-o puşcărie amenajată – hm, nu-i rău deloc! La început, apare înfricoşarea unei casnice tâmpe – cum poţi să trăieşti, să cercetezi, să scrii ceva în ASEMENEA condiţii, d-apoi că dacă priveşti treaz lucrurile, dacă le vezi imparţial... condiţiile sunt chiar foarte adecvate, nu te distrage nimic, poţi să te concentrezi totalmente la cele ce te preocupă. Nici n-am crezut că până şi condiţiile de puşcărie pot să producă plăcere:)

Ei bine, mă întorc înapoi: ce trăiesc eu acum? Eu vreau să-mi schimb starea sau nu vreau? Vreau eu oare să apăs uite pe buton şi starea cenuşie să dispară de la sine? Nu vreau. Ba nu, vreau! Şi-n acelaşi timp nu vreau. Da’ ce mai e şi asta... e un idiotism! Nu pot să mă determin în ceea ce vreau eu sau nu chiar acum? Apoi cum am să mă descurc eu în lucruri mai complicate, dacă nu sunt în stare să înţeleg măcar aşa lucruri simple?! Apoi vreau sau nu? Vreau. Nu, nu vreau. Nu, vreau. Asta nu poate să fie... Hm, da’ de unde am luat eu... de unde am luat că asta nu poate fi? Se pare că am găsit acea broască râioasă care mă împiedică să trăiesc... e tocmai acest „nu poate să fie”. De ce m-am proţăpit eu în acest „nu poate să fie”? Trebuie să am îndrăzneala să recunosc faptele, iar faptul este că acum eu, concomitent, şi vreau, şi nu vreau. D-apoi că se întâmplă un lucru straniu – dacă eu chiar acum vreau, apoi cine chiar acum nu vrea? Iar dacă eu, de bună seamă, nu vreau, apoi cine-i acel care vrea în acelaşi moment? Cine vrea? Cine nu vrea? Asta-i de acum o întrebare mai interesantă... Cine? Dar ce înseamnă „cine”?... da... impas. Iar impas. Ei bine, îmi rămâne doar să revin la ceea ce percep eu. Faptul rămâne: există concomitent două dorinţe, indiferent de aceea cine-i acela „cine”. Şi rezultă... d-apoi că rezultă o balanţă, cine va trage în partea lui, pe-a aceluia şi va fi. La o adică, ce mă miră atât de mult? Uite, acum vreau şi să mă duc să mă pis, şi să plec spre Gange, şi să şed aici şi să mă gândesc mai departe. D-apoi că în tot acest timp există câteva dorinţe, iar drept rezultat se întâmplă ceea ce este rezultanta forţelor – dacă peştele, racul şi ştiuca trag albia mea în direcţii diferite cu forţe diferite, apoi albia trebuie s-o ia încotrova. Aşa că întrebarea trebuie pusă altfel: se poate oare să intensific o dorinţă, slăbindu-le pe celelalte? O!... ăsta e un careva sfârşit al lumii, ia hăţişuri:))

O bătaie în uşă – ce mai doriţi? Paşaportul? A, paşaportul... mai târziu... mai târziu, v-am spus! Da, am să-l aduc singură, da, mai târziu, da, am să-l aduc singură, da, la recepţie, ştiu, da...

Bine, deci, există câteva dorinţe. Chiar acum. Iată că a mai apărut una – să duc paşaportul la recepţie. Fiecare dorinţă n-a apărut aşa, pur şi simplu, de florile mărului. Vreau să mă piş, deoarece vezica urinară apasă asupra creierilor, n-ai unde te ascunde de această senzaţie, ea mă cheamă insistent la WC. Mai precis, înţeleg că, intrând în WC, am să mă izbăvesc de această senzaţie... ei, aici totul e clar. Vreau să ajung pe malul râului Gange fiindcă vreau impresii, sunt împinsă de curiozitate, ei, desigur, nu numai de ea, mai există şi plictiseala, dacă nu mi-ar fi urât, n-ar exista nici febrilitatea asta în dorinţa de a pleca şi a vedea. Eu cunosc deosebirea dintre dorinţa însoţită de bucurie, calmă şi spasmele de apucare, pe care nici dorinţe nu poţi să le numeşti. Tocmai acum ea-i spasmodică, deoarece în jur nu există setul obişnuit de impresii – numai pereţii goi şi eu însămi cu jurnalul meu. Mai există dorinţa de a duce paşaportul – ea-i dictată de incomoditate, chipurile, sunt aşteptată acolo... şi asta, desigur, e o prostie, pentru că nimeni nu mă aşteaptă, ei nu aşteaptă niciodată pe nimeni în genere, înotând în substanţa betelului, iar neliniştea, totuşi, există, am fost învăţată, deprinsă... Şi există dorinţa de a mă descurca în această problemă: „cine, totuşi, vrea”. Această dorinţă e cea mai vie, e însoţită de presentiment, interes, mie-mi fac plăcere eforturile mele stângace.

Bine, las la o parte întrebarea „cine vrea” – habar nu am cum să răspund la ea, deşi contradicţia e pe faţă – dacă „eu” vreau una, cum se poate ca tot „eu” să vreau, în acelaşi moment, altceva? Sau asta e doar o comutare a atenţiei între dorinţe? Or, eu pot să văd, concomitent, şi masa, şi carnetul, şi pereţii, ştiu că cineva a făcut cândva un experiment: de pupilă a fost lipit un sesizor care reflectă raza laserului şi atunci când omul, pur şi simplu, „privea masa”, văzând concomitent toate obiectele, pupila sa, după cum s-a aflat, efectua un număr enorm de mişcări microscopice – scana spaţiul care nimerea în câmpul de vedere cu o viteză enormă. De aceea şi ni se pare că vedem totul concomitent. Aşa e, probabil, şi cu dorinţele, şi cu toate celelalte: poţi să te gândeşti concomitent la două lucruri, să vezi odaia, să vrei una şi cealaltă – pur şi simplu, atenţia este comutată repede. Ei, bine, la urma urmelor, această explicaţie poate fi justă totalmente, justă doar pe jumătate sau chiar greşită, naiba s-o ia, mie nu-mi trebuie explicaţii, altceva-mi trebuie. Cum să intensific o dorinţă pentru ca ea să fie preponderentă asupra celorlalte?

Cum să intensific... da’ cine va face asta? O!... d-apoi că asta trebuie s-o facă anume „cineva”, dar „cine”? „Eu”? Da’ „eu” cine mai este? Şi de ce, adică, acest „eu” va intensifica anume această dorinţă? Dar cum?... Sfârşit... Impas.

Încerc să schimb ceva măcar în mod mecanic – schimb poziţia, mă îndrept din umeri, fac o altă expresie a feţei. Cu cât mai mult şed aşa, cu atât e mai puternic disconfortul. Patul mă atrage, momindu-mă cu perna, cu speteaza de care mă pot rezema. M-a atras. Acum nici o putere din lume nu va fi în stare să mă ridic înapoi, acum eu vreau să mă tăvălesc. Numai să nu mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat, altfel nici n-am să pot să stau culcată liniştit. Lupta împotriva stării cenuşii a fost pierdută, ea, această stare, m-a înlănţuit, m-a înghiţit, tinzând să dizolve totul în uitarea ei mată murdară, totul fără rest. Ţi-ai făcut o injecţie şi ai uitat, starea cenuşie e cel mai puternic drog.

Am observat deja de multe ori că, de fiecare dată când nimeresc într-un loc nou, apoi în primele o zi-două impresiile mă stupefiază atât de puternic, încât eu parcă aş înceta să mai exist pentru această vreme, nu-mi rămân nici obişnuitele dorinţe, nici emoţii, nici chiar senzaţii, ci doar un gol cenuşiu, indiferenţă, apucare spasmodică de impresii – mai mult, încă mai mult, încă. Apoi plăcerea pe care mi-o produc impresiile scade, locul ei îl ia oboseala, dorinţa de a mă odihni, de a rămâne singură. Atunci încep să revin la viaţă, se reîntorc dorinţele, se trezeşte interesul faţă de viaţă. Curios lucru, asta cu ce e legat? Seamănă cu o intoxicaţie. În primele zile, atenţia este de-a dreptul sfâşiată în bucăţi, involuntar, indiferent de atenţia mea. A mea... şi atunci cine doreşte impresii? Iar fleacurile celea... Eu trebuie să ştiu unde mă aflu, de aceea mă zgâiesc la toate, deşi, în acest caz, ar fi mai corect să spun că nu eu mă zgâiesc la ceva, ci ochiul se lipeşte de fiecare detaliu, gândurile sug, fără încetare, cele văzute, tot aşa cum păianjenii îşi ţes mreaja repede-repede. În acest mod se creează tabloul unui loc nou. Nu e clar deloc cum poţi să te opui acestei situaţii. Şi dacă nu mă uit prin părţi? Parcă aş fi aruncat o privire în hău... Îmi imaginez că, nimerind într-un loc nou, nu privesc prin părţi, nu ştiu ce fel de lume e în jur. Asta mai zic şi eu! Mă ating de ceva deosebit... Privesc de cealaltă parte a tabloului universului meu, iar dincolo e o stihie necruţătoare, care face praf din tot ce se atinge măcar de ea.

...Nu mai vreau să mă tăvălesc. Cum vine asta: „eu” nu vreau să mă tăvălesc sau „ea singură”, dorinţa mea, ceea ce este în mine nu mai vrea? Dacă „ea singură” nu vreau, atunci unde sunt „eu” şi cum poate acest „eu” să influenţeze ceva? M-a scos la hat această întrebare. „Pe mine”? „Cine” m-a scos „pe mine”?? Da... probabil, aşa nu-i greu să te scrânteşti:) E abia ora două după-amiază, toiul arşiţei, poate, să mă plimb pe renumitul chei? Subiectul de la recepţie (cine-i ăsta – un angajat al hotelului sau un trecător întâmplător? naiba să-l ştie...) începe să reverse şuvoaie de cuvinte că, uite, am avut mare noroc, deoarece mâine va fi sărbătoare şi e momentul cel mai potrivit pentru a mă înscrie la o plimbare matinală cu barca, iar apoi să trec prin cartierele musulmane ca să văd cum se face mătasea, în mod manual.

— Mâine dimineaţă veţi avea ocazia să vedeţi cât de mulţi oameni vin pe malul Gangelui la răsăritul soarelui pentru a se muia în apa sacră, a se ruga, a aduce daruri fluviului. Şi numai mâine meşterii mătăsari vor deschide pentru o zi ferestrele atelierelor lor pentru ochi străini, e o privelişte foarte-foarte interesantă. Veţi avea ocazia să luaţi nişte imagini interesante... Însemnă că mâine la cinci dimineaţa am să vă aştept aici.

Splendid! Voi obţine o mulţime de impresii. Ce boscorodeşte cineva în cap? Să nu mă las hipnotizată şi să nu cred promisiunilor? Ei, hai, ce-i, mă rog, în asta, am să mă satur de privit – am să mă întorc acasă. Mai târziu m-am convins, că insul din faţa mea rostea aceeaşi alocuţiune de fiecare dată când vedea un nou sosit, am avut ocazia să văd asta cu ochii mei, el o făcea cu neruşinare totală, fără a lua în seamă faptul că eu asist la acest circ.

 

<< Back

Forward >>