« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 26

Arşiţa s-a mai domolit şi acum pe străzile din Rishikesh sunt mai mulţi turişti... Am lipsit de aici 10 zile. La hotel nimeni nu s-a mirat de absenţa mea, lucrurile mele au fost strânse, deoarece chiria nu fusese achitată, şi ele mă aşteptau într-o odăiţă mică, aruncate într-o grămadă cu cearşafurile, plapomele şi alte buclucuri gospodăreşti. De, mai dispar oameni în India şi, judecând după faţa indiferentă a băieţaşului care mi-a întors rucsacul pe care l-a strâns nu mai ştiu eu cine, aici oamenii s-au deprins cu asta.

Mă simt ca după o ascensiune pe o culme, tablourile plate ale percepţiilor lunecă aidoma unor slide-uri. Cum trăiesc oamenii ăştia? Ce-i poate trezi zâmbetul acestei fetiţe care şede faţă-n faţă cu un lungan cu privirea absentă? Oare chiar îi vine să zâmbească? Ce scrie cu atâta acurateţe în caietul ei frumos o altă fetiţă, care-şi aruncă privirea visătoare sau, poate, tâmpă, din foaia caietului spre Gange? Turiştii, zâmbind alene unul altuia, plutesc pe străzi în cămăşi largi de toate culorile şi pantaloni şifonaţi. Le place aşa o viaţă moleşită, lipsită de grabă, de la cafenea la cafenea, de la un monument la altul. Între noi e o prăpastie pe care nici mie, nici lor nu li-i dat s-o treacă.

...Au mai trecut câteva zile. Întâlnirea cu Tay seamănă cu un vis. N-a rămas nimic, nici chiar nişte răsunete surde. Ţin minte că a fost ceva grandios, dar ce anume? ...E gol din toate părţile. Asta nu mai e nicăieri. Şi nici nu va fi? Nu va fi... Pas cu pas, trebuie să reconstitui în memorie toate discuţiile noastre, pas cu pas, să-mi încep munca. Altă cale nu există, dar, deocamdată, nu am forţe nici pentru asta, totul a ars, simt doar nişte rafale de vânt rece în pieptul deşert, nici dorinţe, nici teamă. Cu venirea fiecărei dimineţi, eu devin tot mai mult un om obişnuit.

 

Încă pe când îmi adunam lucrurile, pregătindu-mă să plec în India, m-am vârât în Internet, căutând recomandări practice, dar n-am găsit aproape nimic în afară de nişte date tehnice abstracte şi descrieri psihopatico-exaltate, care nu-mi trezesc încredere nici de o leţcaie frântă: se simte că autorii notiţelor se căznesc atât de mult să găsească aici ceva miraculos, încât sunt gata să plăsmuiască acest miracol în ce vreţi, măcar şi-n porcăria asta... cu acest gând mă dau mai la o parte de un hindus care, cu o simplitate copilărească, se scobeşte cu degetul în nas. Iar un autocar arhiplin... poate, nu era cazul să vin încoace? Dar Lonely Planet mă sfătuieşte clar să vizitez „unul dintre cele mai sacre locuri din India” – Haridvar. Fiindcă la Rishikesh am văzut totul ce se putea vedea, iar până la Haridvar e doar o oră de mers cu autocarul, am şi pornit în căutarea impresiilor. Mai era un văl de enigmă: abia câţiva ani în urmă, turiştilor li s-a permis accesul în complexul Har Ki Pairi din localitate.

De bună seamă, Har Ki Pairi produce impresie. Printr-o lipsă de sens strigătoare la cer, probabil... Iar temple vopsite în culori ţipătoare, iar grămezi de oameni aşezaţi, culcaţi pe treptele ce duc spre Gange... nu, eu nu voi înţelege nicidecum farmecul acestui loc. E ceva de felul unui stadion, dar în loc de teren e cursul Gangelui, iar pe locurile pentru spectatori şed, dorm mănâncă, vorbesc hinduşii – câte unul sau familii întregi care au venit de departe pentru a face obiceiurile. Uneori ei intră în râu, stau în el, rostesc rugăciuni, se cufundă în apă sau o iau în nişte ulcioare speciale pentru a şi-o turna în cap. Băieţii... da, băieţii aici sunt frumoşi... câţiva băieţandri de doisprezece – paisprezece ani umblă prin apa care le ajunge la şold cu nişte beţe cu ceva la capăt şi sticle cufundate pe jumătate în apă. Tot acest utilaj le permite să găsească la fundul râului monede, adunându-le. Corpurile băieţaşilor sunt uluitor de perfecte şi eu nu mă pot abţine, fac câteva fotografii. Mă prefac că fixez vederi ale Gangelui, dar, de fapt, fotografiez corpurile lor: iată, s-au aplecat puţin, privind în apă, iată, unul îi spune ceva altuia, gesticulând, o întoarcere graţioasă a capului, o mişcare a mâinii, ce poponeţe elastice în chiloţii uzi, ce moviliţe seducătoare, ce umeri înguşti, dar musculoşi, ce braţe vânjoase, ce picioare frumoase... însăşi perfecţiunea, nu alta! Trebuie să fii un idiot lipsit de senzualitate ca o bârnă ca să nu simţi plăcere de la contemplarea acestor corpuri, de la atingerea lor... da... cu ce plăcere m-aş atinge cu palmele, buzele... dar ei sunt încă nişte copii... dar parcă simţul eroticului are vreo legătură cu vârsta?... nu, nu are nici o legătură, el, pur şi simplu, se manifestă faţă de totul în ce respiră senzualitatea, de ce trebuie să confundăm lucruri atât de diferite cum sunt plăcerea erotică şi sexul? Totuşi, o uşoară umbră de vină se prelinge prin plăcerea contemplării băieţaşilor semigoi. E aşa o delectare fină – să priveşti aceste creaţii perfecte ale naturii...

Ei bine, nu am făcut zadarnic această călătorie... la întoarcere spre Rishikesh, autocarul scuturător nu mă mai deranjează: eu îi mângâi, în imaginaţie, pe băieţaşii uzi şi anticipez plăcerea privirii fotografiilor lor, visând la ceva... Unde să plec mai departe? În orice caz, autocarele m-au istovit de moarte. Prin urmare, pot lua un tren. Am citit, în Internet, descrierea trenurilor indiene, cică, sunt deosebit de frumoase, trebuie să vii pe peron cu oră înainte de plecare, deoarece vagoanele nu sunt numerotate, iar listele pasagerilor se afişează direct pe vagon şi trebui să umbli să-ţi cauţi numele. În imaginaţia mea au apărut nişte însoţitori în chipiuri, care, cu un aer grav, afişează listele pasagerilor pe nişte panouri speciale, în rame, cu o oră înainte de pornirea trenului, nişte vagoane frumoase şi curate ce zboară cu uşurinţă prin câmpii. Mi s-a făcut chiar a râde: oare chiar poţi să iei atât de mult în serios aşa o banalitate ca trenul? Dar, pe de altă parte, aici există un farmec aparte: poate, voi reuşi să simt acolo acea pietate pe care o aveau faţă de trenuri oamenii secolului al XIX-lea? Să simt o minune în ceea ce a devenit, de mult, o banalitate, hm, asta prezintă interes. Zis şi făcut: plec cu trenul.

Procurarea biletelor mi-a prilejuit încă un şoc cauzat de ciocnirea cu realitatea indiană. Învingând panica ce mă cuprindea periodic, eu mă gândeam că, probabil, ceva asemănător îşi imagina Puşkin, scriind „Ospăţ în vreme de cimă”. Piaţa din faţa gării este supraaglomerată de maşini şi trăsuri cu motor care te înăbuşă cu gazele lor, iar ceea ce se face înăuntru e de nedescris. Am descoperit câteva case, la fiecare – o coadă-lipitoare. În aceste cozi poţi vedea pe oricine... probabil, anume în cozile de la casele de bilete, poţi studia toate castele, păturile sociale şi celelalte elemente de structură ale societăţii indiene, din cele mai străvechi timpuri până în prezent. O iluzie totală a amestecului secolelor: în acelaşi rând stă un domn hindus cu aer grav, care poartă pe mână un ceas de aur, e îmbrăcat într-un sacou la modă şi încălţat în pantofi de lac, şi tot aici – un bătrân din alt secol, cărunt, în ceva alb, cu un bidon şi un baston în mână; un orăşean obişnuit, dar îmbrobodit; nişte oameni cu un aspect sălbatic de tot... de altfel, m-am şi deprins cu faptul că, în India, sălbătăcia aparentă ascunde nişte oameni absolut paşnici, după cum m-am deprins şi cu aceea că poleiul de civilizaţie ascunde aceeaşi sălbătăcie inimitabilă a moravurilor... precis: domnul solid care stătea în faţa mea, şi-a suflat nasul cu gust direct pe podea, apoi a râgâit, dar faţa lui nu şi-a pierdut expresia solidă, omul se ţinea cu demnitate, o îmbinare a unor lucruri care nu se îmbină, e timpul să trec prin katarsys, eu mai că nu încep a râde, dar, între timp, cineva mă împinge în coastă, destul de puternic. Se pare că cineva a uitat că eu sunt aici Mam ce Albă, eu vă rog să ţineţi minte acest fapt... întorcându-mă, eram gata să văd orice, numai nu ceea ce am văzut: o VACĂ neagră gigantică, o, iată-l, katarsysul... Fără nici o grabă, vaca dădu rândul la o parte şi, fără a reacţiona cumva la strigătele şi plesniturile indienilor, care încercau, într-un mod mai mult sau mai puţin politicos, să alunge animalul flegmatic de la casă, apoi ne umplu pe toţi de putoare, îşi deşertă conţinutul intestinului şi plecă mai departe. În timp ce eu înfăţişam, involuntar, scena mută din „Revizorul” lui Gogol, hinduşii au revenit la preocupările lor şi vaca a încetat să mai existe pentru dânşii, ea era de acum lângă rândul vecin, iar baliga de sub picioare... mare lucru, baligă... cu o baligă mai mult, cu una mai puţin şi apoi toate astea-s lucruri sacre: şi vaca, şi baliga, şi muştele care s-au aşezat imediat pe ea, şi acest sadhu, care a şi călcat cu piciorul gol în baligă şi duce prin toată gara această urmă a vizitei divine...

Privind în jur, am observat că pentru femei există un rând aparte, cu mult mai scurt ca celelalte. Asta mi-a insuflat speranţa că voi pleca azi, de aceea m-am mutat imediat încolo. De altfel, până la pornirea trenului meu a mai rămas ceva mai mult de o oră, iar rândul se mişca foarte încet. Înaintea mea, exact ca la noi în Rusia, se vâră fără rând tot felul de şmecheri. Femeile strigă, încearcă să-i alunge, dar fără nici un succes: zâmbind jenat şi prieteneşte, ei dau rândul nostru la o parte, făcându-şi drum cu insistenţă spre ghişeu. Am încercat să aplic experienţa noastră sovietică de luptă în cozi, dar am suferit eşec, hinduşii nu reacţionează în nici un fel la strigătele mele cu înjurături, zâmbesc doar, iar să-i împing, să mă ating de ei nu am nici o dorinţă şi apoi nu se ştie ce efect va avea asupra lor atingerea unei femei albe frumoase, mai ştii, aş putea să-i aduc la orgasm. De ce nu, dacă ei pot, chiar aici, să-şi sufle nasul, să se pişe, apoi de ce n-ar termina chiar aici?

Chiar în mijlocul acestui talmeş-balmeş apăru un poliţist care, fără grabă, dar cu străşnicie, trase câteva bastoane pe spinările şi fundurile bărbaţilor care se vârau fără rând. Doamne, acuşi va fi ceva... ba nu, nu s-a întâmplat nimic: aceleaşi zâmbete politicoase şi, naiba să mă ia, sincere, priviri vinovate, chipurile, scuză, prietene, dar ne grăbim, încă vreo două bastoane şi priviri înfricoşătoare şi gata – ordinea e restabilită.

În India există câteva sute, dacă nu mii de diferite limbi. Trei din ele – hindi, engleza şi limba statului dat – sunt oficiale. Dar de unde să ştie acest lucru bătrânele celea îmbrăcate în negru, care şi-au trăit toată viaţa în cine ştie ce fundătură şi care au pornit, în sfârşit, în călătorie spre sacrul Gange: ele bolborosesc ceva într-un careva dialect al lor, iar lumea din rând caută cu îmfrigurare pe cineva care ar putea să-i ajute. Până la urmă, făcându-se uz de limbajul gesturilor, problema se rezolvă, bătrânele îşi primesc biletele, banii sunt număraţi de trei ori, dar timpul expiră... timpul meu! Aşa şi aş fi rămas să mă chinuiesc toată noaptea în colbăitul Dehradun, dar mi-a surâs norocul în chim de un hindus tânăr într-un fes la modă de culoare maro, care se apropie de mine şi, zâmbind, începu să mă împingă undeva în direcţia casei. Am început să bănuiesc că aici ceva nu-i a bine, dar am observat că dinspre casă cineva îmi gesticulează energic, era unul din casieri. De odată, prin sală parcă ar fi trecut un impuls neauzit, tot rândul s-a pătruns de dragoste maternă, eu m-am simţit a fi divina Gopala în mâinile mamei Kali şi am trecut în încăperea de serviciu. Acolo mi s-a oferit politicos un scaun, iar oamenii de acolo au început să mă întrebe ceva despre categorii... ce mai sunt şi categoriile astea?... a... diferite categorii de locuri, mie mi-i totuna, daţi-mi ce-i mai ieftin... ei, da, ce vă bunghiţi la mine?... se bunghesc la mine... da, daţi-mi ce-i mai ieftin, nu-mi trebuie apartamente de lux, merge şi un bilet obişnuit... ei, iată, mi-au dat biletul, mi-au explicat de vreo cinci ori de unde şi încotro pleacă trenul meu, făcându-mi din mână la despărţire. Totuşi, se poate călători prin India! Pe urmă am aflat că, în India, se consideră un lucru absolut normal că un turist străin nu trebuie să facă cozi, el trebuie să intre din dos, să se aşeze cu un aer de stăpân pe scaun şi să-şi primească biletul.

D-apoi că-i ieftin! Cu acest gând am ieşit în grabă pe peron. Doar vreo 150 de rupii! Cazi jos. Cu trei dolari poţi parcurge o mie de kilometri! M-da... aşa se poate călători... Ceva se târăşte... o, doamne, ce-i asta, un mărfar pentru vite? Ei, de ce se face aşa... prin peronul principal, ar putea să-l treacă pe căile de rezervă... de-ar trece mai repede... n-am înţeles... n-am înţeles... acesta e TRENUL MEU??!! Visul luminos despre vagonaşele confortabile, care străbat fără grabă văile verzi cu râuri cuarte s-a spulberat. Gura mi se deschide larg, emiţând nişte sunete nearticulate, dar nu mai am timp – trenul a sosit cu 15 minute înainte de plecare, nu avea nici un sens să vii cu o oră înainte. Peronul a început să se mişte, masele vălurează, valizele zboară deasupra capetelor, totul s-a amestecat, s-a umflat, a început să fiarbă. Ei, unde-i vagonul meu, acolo trebuie să fie lista cu numele meu. Pe biletul meu n-am văzut numărul vagonului... Îi vâr biletul drept în nas unui hindus care trece pe alături, de altfel, fără prea mari speranţe că am să reuşesc să-i atrag atenţie, dar, pe neaşteptate, el se opreşte şi începe să studieze atent hârtiuţa mea, de parcă asta i-ar decide soarta. Alături se mai parchează doi hinduşi, prin eforturi comune ei înţeleg ceva, aha, eu am bilet, dar nu am loc. Cum adică, nu am loc?? Ah, iată cum... Ei, cum vine asta? Cum am să plec? Să plec încolo? Ei bine... Garda mea mă însoţeşte.

Să spui că trenul e murdar înseamnă să nu spui nimic. El el C...CAT ÎNTR-UN MOD MONSTRUOS. Poate, e o careva cursă suplimentară... ba nu, nimeni nu se miră, totul e normal... aha, iată un vagon normal – geamuri umbrite, un însoţitor în chipiu, îi întind biletul, dar el dă negativ din cap, arătându-mi spre vagonul vecin. Ei bine, mă duc în cel vecin, acuşi am să mă culc şi am să dorm... eu merg aici? Aici... Ei bine... AICI??!! Deşi e o căldură sufocantă, îmi îngheaţă şi gândul când văd în ce condiţii trebuie să mă deplasez. Curios lucru, părul mi se mişcă acum singur sau bate un vântuleţ? Vreau să mă opresc, dar nu pot, în jurul meu, deasupra mea, sub mine se mişcă oameni, legături, damigene, saci – toate astea mă antrenează într-un iureş care mă împinge în vagon. Acum eu văd ASTA dinăuntru. Mi se face rău în sensul cel mai direct, mi se învârte capul... nu se poate să cad... au să mă calce în picioare... aici nu există nici o bucăţică de spaţiu liber. Ceva de felul plaţkartei noastre, dar pe verticală nu-s două, ci trei rânduri de poliţe, încă trei – în lungul trecerii. Pe fiecare poliţă şed, cel puţin, patru-cinci oameni, ghemuiţi unul în altul, umăr la umăr, picioare la cap, seamănă cu o jucărie „puzzle”, pe podea şed oameni... sunt împinsă din spate, din urmă mă privesc boturile înrăite ale hinduşilor, chipurile, ce stai, vaco, treci, dar UNDE?? Fără nici o sinchiseală, sunt dată la o parte, cad pe nişte saci, pe lângă mine lumea dă buzna în vagon, călcând peste lucruri, peste alţi oameni! Ce-i de făcut... acum înţeleg eu de ce se bungheau ei la mine când am cerut un bilet mai ieftin... dar parcă am ştiut... voi încerca să ies pe peron prin tambur, dând energic din coate... împotriva torentului asta nu se poate face... îmi vine disperarea, apoi mânia – ei, să vă f... în mamă, acuşi vă arăt eu femeia din satele ruse... în ceea ce priveşte calul – nu ştiu, dar cât priveşte acest bot, precis că-l boţesc... Şi pe ăsta... am urlat ca un urs, mi-am luat zborul ca o pasăre, am rânjit colţii la botul cuiva, acum, sărmanul, va avea nevoie de asistenţă psihiatrică... am răzbătut... fu-u-u-u... mama mă-tii... sunt vie. Văd o femeie, pare a fi controlorul! Alerg spre ea, nu trebuie să spun nimic, ea-i calmă ca spărgătorul de gheaţă atomic „Lenin”, iată încă una, ele zâmbesc, îmi iau biletul, desenează ceva pe el, arătându-mi spre un vagon în depărtare, nu-mi arătaţi nimic, eu nu mă las de voi! Am să merg numai cu acest spărgător de gheaţă înaintea mea, tu eşti salvarea mea, nu mai ratez eu şansa asta. M-am agăţa de ele ca scaiul de oaie, controloarele mă conduc spre un alt vagon, intrăm înăuntru... doamne, ce bine-i aici... aceleaşi poliţe, dar pe fiecare şed doar câte doi-trei oameni, l-au ridicat pe cineva, aha, acum am LOCUL MEU! Acum am poliţa mea, aparte, a mea... trebuie să plătesc suplimentar pentru un bilet de altă clasă, acela era comun, iar ăsta-i „slipper”, plătesc, nici o problemă, totuna-i ieftin, numai 450 de rupii, zece dolari. Măcar şi o sută.

Vreo jumătate de oră îmi vin în fire, privesc în jur, mă răcesc după fierbinţeala prin care am trecut, digerez ceea ce văd în jur, apoi mă încălzesc iar, de astă dată – de o căldură sufocantă. Slipper-ul s-a dovedit a fi un mod de deplasare cât se poate de acceptabil: pe fiecare poliţă şed, în mod inevitabil, câte trei persoane, controlorii trec o dată la câteva ore, la staţii poporul vine, pleacă, se aşează pe poliţa ta fără să întrebe şi este imposibil să-l alungi, l-ai alungat pe unul şi poliţa ta se aruncă în ochi ca un gol, imediat se aşează altcineva, căci coridorul e în perpetuă mişcare. Unica modalitate de a-ţi ocupa toată poliţa e să te întinzi pe ea, în acest caz la picioarele tale se va aşeza numai unul singur. Probabil, poţi să te deprinzi şi cu asta... dar nu acum, am să încerc cândva pe urmă, iar acum, din mers, îl agăţ pe un controlor care trece (am devenit descurcăreaţă al dracului!) şi aflu de la el că în tren mai există enigmaticele vagoane „AC” de trei tipuri, acolo, cică, e un lux deplin şi e tot confortul, îmi înşfac rucsacul şi hai din urma lui, AC-2 – da... asta mai zic şi eu... compartimente separate, ba încă şi goale pe jumătate, perdeluţe la ferestrele umbrite, e răcoare, lucrează dispozitivul de condiţionare a aerului (trăiască libertatea de căldura indiană sufocantă!), un însoţitor în chipiu, lenjerie curată, coridorul e încuiat ca să nu poată intra nimeni din vagoanele vecine... da, eu rămân aici. Asta costă scump – 40 de dolari, de aceea şi-i aproape gol vagonul, în India mai rar cine-şi poate permite să dea aşa bani pe o călătorie, eu sunt singură în compartimentul meu, în cele vecine văd câţiva turişti străini, nişte hinduşi impozanţi, acum eu vreau să dorm, îmi comand prânzul şi mă culc – acum precis că voi ajunge la Varanasi.

Înserează... ciocănit de roţi, răcoare, linişte... căzând în nefiinţă pe vreo două ore, mă reîntorc la viaţă. A, mi-au adus prânzul? Asta-i foarte bine – sunt flămândă ca un lup. Ăsta mai zic şi eu prânz! Eu am comandat doar o omletă şi ceva cu găină, dar mi s-au adus tocmai şase tacâmuri! Cică, la găină se mai cuvin patru farfurii – cu orez şi tot felul de amestecuri de legume fierte. Chapati în loc de pâine – e gustos! Numai că au uitat să-mi aducă furculiţa... ei, unde-i furculiţa? Ce?? În ce sens – „nu-s furculiţe”... atunci dă-mi o lingură... ce înseamnă „nu-s linguri”??... dau perdeluţa la o parte şi privesc ce se face în compartimentul vecin, acolo cineva mestecă de acum cu gust, pentru el s-a găsit lingură, iar pentru mine nu? O... un geamăt izbucneşte din pieptul meu, iar drept răspuns văd nişte priviri politicos-zâmbitoare: în compartimentul de alături călătoreşte o familie hindusă bogată, şed turceşte pe poliţe, în faţa fiecăruia stă talgerul – orez cu legume, ambele mâini sunt lăsate în mâncare. Ei o amestecă, toarnă cu mâna sosul, iar amestecă, până când orezul capătă consistenţa necesară, fac cocoloşi pe care-i expediază în gură, nuuuu... ei, nu pot eu aşa... eh, mamă-India... Într-o careva povestire psihopatică despre India am întâlnit aşa un enunţ: „India-mamă m-a luat pe toată!” şi acum această frază îmi roieşte în cap în diferite variaţii în timp ce eu, sub acompaniamentul roţilor de tren, cu mâinile până la coate în această biomasă comestibilă, mă răfuiesc cu ea... India, mama ta eu... în India mă’tii... mama mă’tii de India... puiule, unde ţi-i India mă’tii... tot... m-am săturat... of... am luat toate astea în mine...

Încă atunci când am intrat în vagon, mi-a atras atenţia faptul că el e oarecum scurt, iar acum, răcindu-mă de arşiţă, umplându-mi burta până la refuz, râgâind foc din gură după omleta indescriptibil de picantă, am pornit să explorez spaţiile din vecinătate. Un WC cât se poate de normal, între altele, în trenurile de la noi nu există nimic asemănător, ce-i de cealaltă parte... aha... vagonul mi s-a părut scurt, fiindcă la mijloc coridorul se încovoiesc, iar acolo ce-i... o!... iată cum... mai departe urmează apartamentele AC-1... da... sunt bravo hinduşii! La noi aşa ceva nu există. Apartamente veritabile, divan, o odaie spaţioasă – pentru unul sau pentru doi, ba şi ce design – ca într-un hotel de clasă. Pustiu. Clar lucru, plăcerea asta costă bani grei, desigur. Iar în apartamentul de alături este cineva! Aşa-i...

Pe divan şedea o persoană de o naţionalitate nedeterminată, dar cu un exterior cât se poate de concret, trăsăturile feţei sale erau individualizate destul de clar, dar, straniu lucru, arăta frumos, parcă l-ar fi înconjurat o aromă de prietenie. El întoarse capul şi-mi aruncă o privire. Ce privire interesantă... înţelegeam că nu e politicos să stai aşa, zgâindu-mă la om, dar nu puteam să fac nimic cu mine, mai aveam şi o bucurie prostească neînţeleasă şi o curiozitate mare. Faptul că faţa nu exprima încordare, agresiune, nemulţumire nu mă mai mira, am dovedit deja să mă deprind cu această particularitate a hinduşilor, deşi, la început, asta mă şoca de-a dreptul – lipsa totală aparentă a agresiunii în orice manifestare a ei. Anume „aparentă”. Când te afli mult timp în una şi aceeaşi cultură, apoi, în primul rând, uiţi cu desăvârşire sau nici habar nu ai că undeva oamenii trăiesc cu totul altfel, iar în al doilea rând, te deprinzi atât de mult cu ceea ce vezi, încât, la drept vorbind, nici nu vezi nimic. Ţin minte, când am revenit acasă după ascensiunea de o jumătate de lună pe Elbrus, am nimerit într-o lume uimitoare — şede un om în metrou şi citeşte un ziar – neverosimil! Cum se poate – să umpli liniştea dinăuntrul tău cu citirea informaţiei politice şi mondene?? Cum vorbesc ei, cum procedează... totul pare absolut neobişnuit. Când eşti la ascensiune, minut cu minut, oră cu oră trec în muncă, într-o muncă grea, fiecare pas pate fi ultimul şi toate fleacurile îţi zboară, pur şi simplu, din cap, rămâne doar ceea ce rămâne în tine atunci când pleacă totul, aceea ce nu poţi arunca din tine, ceea ce te umple dinăuntru cu prospeţime transparentă, se solidifică într-un morman imperturbabil. Şi, atât timp cât te mişti spre casă, nu încetezi să te miri de ceea ce se petrece. Mereu îţi roieşte una şi aceeaşi întrebare: „Ce fac ei??” Dar iată că trece o săptămână, a doua şi deja nu mai există acea mirare, te obişnuieşti şi nu mai reacţionez atât de acut la acele modalităţi stranii de a fiinţa pe care şi le aleg oamenii din jur. Când am venit încoace, în India, am văzut clar deosebirea enormă dintre oamenii ruşi şi toţi ceilalţi oameni – atât hinduşi, cât şi călătorii străini. Rusul poate fi identificat oricând şi oriunde după comportamentul său agresiv, iritat. Poţi să ai orice atitudine faţă de asta, dar ce-i adevăr, nu-i minciună, asta se vede deosebit de limpede atunci când toate naţiunile sunt amestecate într-un cazan babilonic. Se pare că foarte puţine naţiuni ar putea concura cu ruşii în saturaţie cu emoţii negative de cea mai proastă speţă – intoleranţă, agresivitate, iritare, nemulţumire, mânie, ură într-o concentraţie înaltă, de neconceput, care se schimbă apoi cu reversul lor – mila faţă de sine care ajunge până la agonie – astfel am început să văd viaţa omului rus pe fundalul altor naţiuni. Este imposibil să descrii toate astea, asta trebuie s-o simţi, nimerind într-un alt mediu, iar în India acest fapt se vede deosebit de clar. Când observi un rus printre ceilalţi turişti, îţi apare senzaţii că pe stradă şi-a făcut apariţia un buboi exploziv. Probabil, asta e adevărata noastră tragedie. Adevărată. Or, orice iniţiativă e pasibilă de pedeapsă, orice gând va fi supus condamnării, criticii, orice acţiune va fi mai întâi fluierată. La noi, în Rusia, trebuie să fie un spărgător, un luptător călit, iar în această ambianţă cresc cu greu talentele, e foarte greu să fii om de creaţie, ba şi om în genere. Acum înţeleg şi eu că „m-am adaptat cu succes” la acest mediu ambiant, adică am devenit, în mare măsură, tot aşa. Ţin minte foarte bine: o prietenă de-a mea, pe care soţul o bătea mai că nu în toată ziua, ea îl ura, îl jelea, dar nici nu vroia să se gândească la posibilitatea despărţirii de el, am impresia că, dacă el n-ar fi fost alături, ea s-ar plictisi... am impresia că noi credem cu toţii că tocmai suferinţele fac viaţa mai vie. Curios lucru: mulţi înţeleg perfect că e vorba anume de suferinţe, dar să renunţe la ele – nu, niciodată... iată şi eu... parcă am reuşit să renunţ măcar la una, măcar la o emoţie care-mi otrăveşte viaţa în modul cel mai evident şi, clar lucru, nu-mi trebuie absolut deloc? Or, dacă e să vorbim pe şleau, TOATĂ viaţa mea e umplută, e pătrunsă de tot felul de murdărie – minut cu minut... da’ de unde, secundă cu secundă este bătută cu ele. Gelozie, milă, frică, mânie, iritare, nemulţumire, obidă, turbare, nedumerire, insultă, ciudă, invidie, temere, nelinişte, dispreţ, dezgust, ruşine, neîncredere, apatie, lene, tristeţe, dezolare, lăcomie, milă pentru sine, sete de răzbunare... un talmeş-balmeş cu miros urât în care nu mai poate supravieţui nimic viu... da’, poate, eu exagerez?... poate, nu e totul chiar atât de prost... or, multe din această listă nici nu le mai considerăm emoţii negative. Or, dacă omul a explodat şi a zbierat la cineva, sau a aruncat cu furculiţa în el, apoi, în acest caz el mai poate să recunoască, mai târziu, că s-a purtat oribil. Uite, însă, că dacă a simţit o uşoară nemulţumire, apoi va pune coarnele în prag şi o va ţine morţiş: n-a mai fost nici o emoţie negativă, eu însămi procedez anume aşa de multe ori... dar cum trebuie să trăieşti... or, este imposibil să discuţi un careva subiect, deoarece imediat apare înstrăinarea, neîncrederea, după care mintea nu mai poate să judece clar... oare chiar toate se prezintă atât de prost... sau, poate, am fost influenţată prea puternic de spusele lui Danny? Ţin minte, atunci când îmi vorbea despre aceea cât de frumos este Lobsang, în pofida vârstei sale, mi-am amintit despre moşnegii şi babele de la noi, din Rusia! Doamne fereşte... ce tablou jalnic... asta-i doar o întruchipare a tâmpeniei, marasmului, urii care l-au adus pe om până la stadiul descompunerii totale şi apoi despre om parcă-i vorba... a rămas oare omul aici? Iată, o fetiţă mica, ea sare cu mingea în curte, ea-i drăguţă, graţioasă, dar peste 40 de ani se va transforma într-un corp şifonat, plin de boli, scârbos, puturos cu ochi de sticlă, care mereu le mănâncă zilele nepoţilor şi se gândeşte doar la un singur lucru: unde ar mai putea să audă vreo bârfă? Dar ce fac eu, da-da, anume eu, ce fac eu din ceea ce n-au făcut acei moşnegi care şed pe banca de la intrarea în bloc? Încă n-am văzut nici un om care ar spune: „Ei, da, am să mă prefac şi eu într-un moşneag ca acesta”. Toţi ca unul zic altceva: „Ei, nu, eu am să fiu cu totul altfel”, dar, desigur, îşi cultivă în ei aceeaşi otravă ca, până la urmă, să se transforme anume în ceea ce ziceau ei că n-o să devină niciodată. Brrrr... mi-i groază să-mi închipui că şi eu am devenit aşa o baborniţă. Trebuie să fac ceva, TREBUIE SĂ FAC CEVA! Or, deja la treizeci, la douăzeci şi cinci chiar oamenii încep să îmbătrânească în masă, prind la grăsime, avere, rude, prieteni, temeri, griji, griji interminabile... această alergare lipsită de sena în neant, noi toţi putrezim şi murim încă în timpul vieţii. Perioada de la tinereţe până la bătrâneţe durează, cel mult, zece ani, nu există nici un folos nici chiar în acest răstimp scurt, fiindcă timpul omului este furat de obligaţiile sale: grădiniţa, şcoala, facultatea, serviciul, de la serviciu – acasă, unde-l aşteaptă familia... măcar de ar pleca încolo fiindcă-l atrage! Toată viaţa noastră „ne sacrificăm” de dragul unor prostii proprii şi străine. Nu trebuie s-o indispun pe mămica, să nu se supere bunica... Şi nici nu-i bine să procedezi astfel, nici nu trebuie... iar apoi îi impunem pe copiii, nepoţii noştri să se sacrifice... Sansara...

Deja de vreo cinci minute îl privesc ţintă pe acest om... iar mi-a reuşit să mă distrag pentru a uita de neliniştile mele şi nici el nu vădeşte careva semne de nemulţumire – şede pe divan şi priveşte în faţa sa... curios lucru, dacă voi încerca să intru în vorbă cu el, ce va ieşi din asta? Păcat ar fi dacă toate se vor dovedi doar o plăsmuire a imaginaţiei mele şi aura de atractivitate enigmatică vă dispare de îndată ce el va deschide gura, iar în faţa mea se va dovedi cel mai trivial hindus bogat sau turist tâmp.

— Tu nu semeni cu un hindus.

El întoarse capul spre mine. Zău, mai bine n-ar deschide gura... aşa o privire adâncă – să mai visez un pic. Am mimat un zâmbet artificial şi m-am pregătit să storc din mine obişnuitul şi dulceagul „bie-bie”.

— Eu nu sunt hindus.

Aha... vocea nu m-a dezamăgit. Se pare că nici nu intenţionează să-şi sufle nasul, să-şi scarpine ouăle şi nici să-şi vâre mâinile în mâncare.

— Atunci de unde eşti? (Ei, de ce pun eu asemenea întrebări tâmpite... pe mine însămi mă irită când aud că primul om întâlnit în care îmi strită, întâi de toate, „Hello”, iar apoi „Where are you from”) Judecând după engleza ta, eşti din Australia sau Noua Zelandă?

— Sunt un cosmopolit convins.

Aşa... cuvântul „cosmopolit” deja îmi spune ceva, asemenea cuvinte nu se tăvălesc în drum, nu orice om din primii întâlniţi în cale ţine în buzunar asemenea cuvinte... să încercăm un atac frontal...

— Îmi place atmosfera care parcă pluteşte în jurul tău şi dacă aş avea o dispoziţie poetică aş spune că tu radiezi chiar ceva puternic, blând. La ce te gândeşti?

El făcu un gest cu mâna, invitându-mă să mă aşez pe divanul din faţa lui. Aşezându-mă, am privit mai atent la mâinile lui – nu-s îngrijite, dar nici nu-s grosolane, plăcute ca aspect. Gestul făcut cu mâna a fost rafinat, dar fără emfază. El, la sigur, nu zâmbea, dar nici nu era serios, aş fi putut spune chiar că faţa lui nu exprima nimic determinat, cu toate acestea, mi se crea impresia absolut distinctă a ceva zâmbitor, luminos... zâmbetul Kiarei... Aveai impresia că faţa lui e construită cumva altfel, fiind în stare să exprime o stare, o dispoziţie anumită chiar şi fără o mimică pronunţată.

I-am şi turnat toate astea. Mi se pare că el mă priveşte cu interes... da’, poate, mi s-a părut doar? Totuşi, o asemenea faţă... ea parcă exprimă un interes continuu, mai curând chiar, nu un interes faţă de ceva concret, ci un interes în genere, un careva presentiment, da, aşa va fi mai precis, ea exprimă o stare de presentiment.

— La ce te gândeşti tu? Cum te cheamă? Mie-mi zice Maia.

— Acum nu mă gândesc la nimic.

— Şi atunci ce faci?

— Ce ai tu în vedere atunci când zici „faci”, probabil, iarăşi nişte gânduri?

— ...Da... probabil, da.

— Un om obişnuit gândeşte totdeauna, mereu, neîntrerupt. E ca şi cum ai umblat cât ai umblat, te-ai aşezat pe scaun să te odihneşti, iar picioarele continuă să se mişte fără oprire. Dacă eu mă aşez pe divan, picioarele mele încetează să se mai mişte.

— Adică tu îţi opreşti dialogul lăuntric? Am încercat să fac acest lucru de câteva ori, dar nu-mi iese nimic, nu pot să stau nici un minut fără a mă gândi la ceva. Ei ba, un minut..., eu am râs ca să mă destind, simţind o uşoară tensiune lăuntrică – alături de el nu-mi vine să fiu încordată, am citit de multe ori că, dacă opreşti dialogul lăuntric, încep să se producă nişte lucruri deosebite... ai auzit aşa un nume – Castaneda?

El dădu afirmativ din cap.

Aha, deci, e de-al nostru... Biiine...

— Ce se întâmplă atunci când încetezi dialogul lăuntric?

— Această întrebare, Maia, nu e atât de simplă. Ce anume ai tu în vedere atunci când zici „dialogul lăuntric”?

— ?? Cum adică? Anume asta şi am în vedere – dialogul lăuntric.

El dădu din cap şi au am înţeles că acest gest înseamnă altceva decât un consimţământ.

— Judecând după ceea ce zici tu, se poate spune că nu-ţi este cunoscută liniştea lăuntrică a minţii, deoarece atunci când omul începe munca de încetare a dialogului lăuntric neîntrerupt el descoperă că nu există un dialog unic, ci câteva straturi care au proprietăţi cu totul diferite şi se cer eforturi cu totul deosebite pentru a opri mecanismul orb al rotirii acestor straturi.

Ascultam atent, fără a spune un cuvânt, şi el continuă.

— Chiar primul strat, noi îl numim „dialogul lăuntric în glas” sau „gânduri în glas”. Acestea-s nişte fraze sau jumătăţi de frază rostite lăuntric clar, complete din punct de vedere logic. Aşteptăm de la ele careva rezultate, edificăm pe ele raţionamentele ulterioare. Deoarece aceste gânduri au o cauză, un scop şi un sens, apoi nu e greu, din punct de vedere tehnic, să le opreşti chiar la început sau la mijloc, astfel încetându-le. Asta-i pe de o parte. Iar pe de altă parte, există o dificultate care constă în faptul că acest sens prezintă pentru noi o anumită valoare şi poate să ne pară rău „să-l pierdem”, chiar dacă e un sens de nimic, căci, oricât de sărăcăcios ar fi el, acest sens reprezintă, totuşi, nişte impresii. Dacă până atunci nu ai lucrat asupra dorinţelor de impresii mecanice mentale, îţi va fi greu să ţii piept senzaţiei de pierdere.

El s-a oprit, a tăcut şi mă priveşte atent, dar uşor în faţă. Ce caută el acolo? Încearcă să înţeleagă dacă înţeleg eu ceea ce spune el. Îşi dă seama că înţeleg. Dar cum înţeleg eu că el îşi dă seama de asta?... Am o senzaţie stranie în burtă...

— Mai există un aspect foarte important. Eliminarea stratului de gânduri în glas este foarte anevoioasă pentru omul care nu a efectuat o muncă enormă de eliminare a emoţiilor negative..., el tăcu, observând o întreagă furtună pe faţa mea, chiar dacă nu erau negative, dar erau, totuşi, emoţii.

— ?!?!?!

Vreau să zic ceva, dar nu-mi iese nimic, casc gura ca un peşte scos din apă, deschizând larg ochii de şoc – oare să fie iar practica căii directe?

— Ce? se pare că am reuşit să-l mir prin mimica mea bogată.

— Îl cunoşti pe Tay? totul s-a potolit şi această întrebare deschise calea pentru continuarea discuţiei.

El se lăsă uşor pe divan şi mă privi deja cu mai multă seriozitate. Dacă până acum semăna cu un motan care urmăreşte o muscă, acum deveni un motan care a observat o pisică. Ba, poate, un şoarece?

— Ai fost în casa viselor?

— Unde?

— E clar.

— Ce ţi-i clar? Povesteşte-mi, te rog, ce anume ţi-i clar, pentru că mie însămi nu mi-i clar absolut nimic..., spun toate astea şi simt că asta e ceva cu totul nepotrivit, în cuvintele mele nu există viaţă, dar de ce-i aşa, nu înţeleg.

E privea atent chiar nu la mine, ci undeva prin mine, părea că privirea lui intră undeva în suflet, dar de la asta mi s-a făcut cald şi mi-a venit să-l strâng la piept ca pe un copil, să-l strâng cu tandreţe, gingaş, am dorit-o atât de mult, încât m-am speriat eu însămi de acest impuls neaşteptat.

— Văd clar că nu ai făcut până acum nici un fel de practică...

— Da, nu am făcut, am auzit multe despre ea, dar nu am instrucţiuni amănunţite, de aceea eu...

— Dacă ai aflat despre această practică, înseamnă că tu ştii aproape totul ce-ţi este necesar pentru a începe s-o urmezi, de aceea şi se cheamă practică a căii directe, iar detaliile devin clare în însuşi procesul activităţii. Iată de ce afirmaţia ta că nu cunoşti amănuntele este doar un pretext, este, de fapt, o renunţare la practică.

De fapt, nu mai am ce răspunde. Nu aveam o înţelegere clară a celor spuse de dânsul, dar nu voiam să intru în polemică, ci vroiam să-i dau posibilitate să-şi termine gândul, poate, voi reuşi să scot ceva important din cuvintele lui. El, însă, tăcu. Aşa şi am stat în tăcere preţ de vreo cinci minute şi dacă eu oscilam între dorinţa de a-l mai întreba o dată despre Tay sau de a tăcea, apoi el, judecând după toate aparenţele, se simţea destul de confortabil, de la el adia acea umplere specifică în care nu există loc pentru frăsuiri şi nelinişte. Precis! Acelaşi morman răcoros de linişte integră, anestezică ce mă cuprindea pe mine atunci când eram pe Elbrus. Am recunoscut această senzaţie, voi recunoaşte-o dintr-o mie.

M-am decis.

— Îl cunoşti pe Tay? Poţi să-mi povesteşti despre dânsul? Cine-i el? De ce nu nuneşti acel loc „casa viselor”, ce însemnă asta?

— Cred că el ţi-a spus totul ce a vrut — şi despre sine, şi despre acel loc.

— Dar eu nu înţeleg nimic până acum! aceste cuvinte le-am rostit cu o intonaţie sau de disperare, sau de pretenţie.

— Asta pe mine nu mă priveşte, rosti el o frază dură, dar, nu ştiu de ce, ea nu m-a obijduit.

Arăta aşa de parcă ar fi pierdut orice interes pentru mine şi eu m-am gândit îndată că asta, la sigur, e din cauza strigătului şi cerinţei mele de a-mi răspunde chiar şi după ce mi-a dat clar de înţeles că nu va răspunde la întrebările despre Tay.

Totuşi, nu putea fi nici vorbă, desigur, că aş putea să plec. Ce fel de plecare... Aşa nu poate fi. Mai întâi – întâlnirea cu Danny, o cunoştinţă ordinară, care mi s-a deschis pe neaşteptate în cu totul alt plan... Sadhu de la Kulu – un vis? Or, anume el mi-a sugerat să plec la Rishikesh, unde l-am întâlnit pe Tay... Şi iată că a mai avut loc o întâlnire. Se pare că pe condrumeţul meu faptul nu-l miră deloc. Când i-am spus despre Tay, el parcă a înţeles totul dintr-o dată, inclusiv faptul de ce am nimerit în compartimentul său. Sau, poate, toate astea au fost pregătite intenţionat?

În capul meu au început să mişune imagini de complotişti care fac planuri cum m-ar putea momi, urmărire a numerelor autocarelor, vagoanelor... Nu, ei nu puteau să ştie nimic despre planurile mele... Şi apoi ce diferenţă – e pus la cale, nu e pus la cale, de asta depinde viaţa mea şi de acum nu mai este vorba despre un epitet prea puternic. Nu se poate pierde nici o clipă, mă agăţ de discuţia începută.

— Tu nu ţi-ai terminat vorba despre dialogul lăuntric. Ce straturi mai există?

— Mai există stratul gândurilor oarbe în glas, continuă el aşa de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, apoi stratul gândurilor accelerate, stratul gândurilor-simboluri... ai să descoperi tu însăţi toate acestea dacă ai să faci practica, iar acum nu are nici un sens să vorbim despre asta, tu nu ai nici o posibilitate să opreşti nici chiar cel mai grosolan strat de gânduri în glas atâta timp cât nu ai obţinut eliminarea impecabilă a tuturor emoţiilor negative ce apar. Toate aceste discuţii nu vor face altceva decât să-ţi alimenteze dialogul lăuntric.

— Cum să-l opreşti?

— Ai s-o poţi face doar atunci când această dorinţă va fi cea mai puternică. Altfel nu va ieşi nimic. Acum nu are sens să vorbim amănunţit despre asta, repet, atât timp cât trăieşti emoţii negative, n-o să-ţi reuşească nimic.

E clar că nu mai are sens să insist asupra continuării. În intonaţia lui se îmbină, într-un mod surprinzător, blândeţea, chiar mângâierea şi o încredere fermă, o nestrămutare şi iată că nu mai vreau să stau în calea hotărârii sale.

— Atâta timp cât eram alături de Tay, eu nu aveam emoţii negative. Era... Acum nu pot să spun nimic despre asta, nu pot să-mi amintesc. Dar ce trăieşti tu?

— Am să-ţi spun câteva cuvinte despre asta, deoarece m-am convins că în tine există ceva ce răspunde. Am la cine mă adresa în tine. Am văzut în tine nu numai urechi, nu numai curiozitate, nu numai spuma externă, tu însăţi trebuia să simţi când în tine a răspuns Ceva la Ceva care era în mine...

— !! Da, dar e surprinzător de unde ştii tu despre asta, mie mi se părea că e trăirea MEA, de unde poţi şti tu — şi tu citeşti gândurile?

— Acestea nu-s gânduri, acestea-s trăiri, iar ele nu aparţin nimănui, ele nu pornesc de nicăieri, nu sunt orientate asupra unui careva obiect, el puse un accent deosebit pe cuvântul „trăiri”, ele nu au un analog în lumea gândurilor şi emoţiilor, asta e cu totul altceva. Priveşte – simţi? – e cu totul altceva.

Şi el îşi cufundă iar privirea în mine. Şi iarăşi din adâncul fiinţei mele se ridică un val de tandreţe pătrunzătoare care inundă totul, ea, de bună seamă, nu era îndreptată asupra a nimic concret, deşi învăluia pe oricine din cei la care aş fi putut să mă gândesc. De bună seamă, părea aberant gândul că asta „eu trăiesc” – această tandreţe nu pornea de nicăieri, nici dintru-un fel de „eu”, de nicăieri din altă parte.

— Cum o faci tu?

— Eu sunt expert. Sunt purtătorul acestei trăiri, sunt expert în ea.

— Ce înseamnă asta?

A trecut însoţitorul de tren, a aruncat o privire. Nu ştiu de ce, dar m-am simţit incomod, mai ştii, poate să creadă ceva... uite, drace, mie ni mi-i totuna ce va crede el... această nelinişte parcă linse cu limba farmecul fin al celor trăite de mine acum o clipă şi eu am simţit că-s iritată — şi de mine însămi, şi de interlocutorul meu, nici nu înţeleg de ce, şi de însoţitor, de aceea n-am găsit nimic mai bun decât să-l întreb: cam cu cât e mai scumpă călătoria în AC-1 faţă de AC-2? Mă gândeam că însoţitorul îmi va numi imediat o cifră careva şi va pleca, dar ţi-ai găsit! El scoase o cărticică, un caieţel plin cu cifre şi începu să copieze nişte cifre din cărticică, să le adune şi să mai facă cine ştie ce manipulaţii.

— Aproximativ!! l-am implorat eu, dar el nu reacţionă în nici un chip. Peste vreo două minute ritualul sacru luă sfârşit şi la lumina zilei fu scos costul plăţii suplimentare cu precizie de o rupie. Asta, de bună seamă, costa scump, vreo 80 de dolari, sigur, eu n-am să plătesc pentru acest confort excesiv. Făcând o mutră deşteaptă şi dând din cap afirmativ, i-am mulţumit însoţitorului şi el a ridicat ancora.

— Ce înseamnă „expert”?

Am atras atenţia asupra faptului că interlocutorul meu n-a vădit nici cea mai uşoară umbră de nemulţumire atunci când am avut o comportare atât de stupidă cu însoţitorul. De fiecare dată când îşi întrerupea vorba, el rămânea aşa cum a fost – calm, plin de o energie ascunsă ce radia o tandreţe sigură pe sine, iar când îşi reîncepea vorba, o făcea aşa de parcă nici nu s-ar fi întrerupt.

— Vorbind pe scurt, practica căii directe este substituirea directă a percepţiilor indezirabile prin cele dorite. Adică, de exemplu, dacă tu acum nu doreşti să simţi oboseală, ci vrei, de exemplu, să trăieşti o simpatie necondiţionată, tu faci un efort şi „sari” în starea necesară, de parcă ţi-ai aminti, cum eşti tu în această stare chiar acum, dacă posezi experienţa trăirii acestei stări.

— Substituirea percepţiilor indezirabile prin cele dorite... stai puţin, dacă-i aşa, eu sunt sortită să alerg mereu pe unul şi acelaşi cerc? Ce va fi atunci când voi trăi numai percepţii dorite? Sfârşitul? Sau eu aşa şi voi alterna ba una, ba alta? Unde-i aici locul pentru ceea ce-i nou, necunoscut? Din câte înţeleg eu, orice practică este o mişcare spre ceva nou, parcă nu-i aşa?

— Da, e adevărat, practica căii directe este o mişcare spre nou. Totodată, asta e practica mişcării de la ceea ce-i cunoscut la ceea ce-i cunoscut.

— ?... Dar...

— De la ceea ce-i cunoscut la ceea ce-i cunoscut, Maia. Tu nu poţi să-ţi doreşti ceea ce nu ştii. Tu poţi să doreşti doar ceea ce ai trăit cândva şi anume acest mod de abordare îi imprimă acestei practici incredibila ei eficienţă.

— Bine, dar atunci...

— Nu te pripi atunci când îţi faci concluzii. Admitem, tu substitui percepţia „nemulţumire” prin percepţia „simpatie necondiţionată”. În procesul antrenării în această substituire observi, surprinsă, într-un careva moment, că parcă s-ar fi aprins, parcă ar fi răzbătut ceva nou, pătrunzător, proaspăt, ceva ce n-ai trăit până acum niciodată. Pentru comoditate, poţi să numeşti cumva această percepţie nouă sau, poate, comparând descrierea ei cu descrierile făcute de alţi oameni, să vă înţelegeţi între voi cum veţi numi-o. Oricum, esenţa constă în faptul că, în procesul mişcării de la indezirabilul cunoscut tot spre cunoscut, dar dorit, pe neaşteptate, parcă de la sine, s-a manifestat ceva nou, ceva ce nu trăiseşi până atunci niciodată, acum ţi-a devenit cunoscut, acum poţi să începi să aspiri să trăieşti această stare mai des, aplicând aceleaşi procedee de substituire directă a percepţiilor, tu te mişti iar de la cunoscut spre cunoscut şi iar va începe să se manifeste ceva nou. Iată aşa şi se înfăptuieşte călătoria conştiinţei.

— E splendid..., acest tablou a apărut atât de viu în faţa ochilor mei, încât mi s-a tăiat respiraţia.

— În ceea ce spui tu, am continuat eu, există aşa o putere, aşa o bucurie fără margini, nu înţeleg de ce-i aşa... probabil... da, probabil de aceea că asta înseamnă că nu există nici un fel de obstacole, nici un fel de condiţii externe, nu-ţi mai trebuie nici un fel de zei, nici învăţători, nici învăţături – universul se desfăşoară în tine însuţi pur şi simplu de aceea că tu eşti! O... asta-i zguduitor...

Cu o privire puţin buimacă şed şi zâmbesc stupid, iar el îmi zâmbeşte drept răspuns... Şi asta îmi place atât de mult...

— Ce-ţi este... ai simţit libertatea?

— ...

— Când începi practica substituirii percepţiilor obscure... ei, eu am în vedere emoţiile negative, dorinţele mecanice, dialogul lăuntric mecanic şi aşa mai departe, apoi iată, atunci când începi să le substitui prin percepţii revelatoare, cum ar fi simpatia radiantă, bucuria tihnită, calmul şi aşa mai departe, în tine, spontan, pentru fracţiuni infime de secundă, încep să se developeze sclipiri ale Trăirilor, fiecăruia îi apare mai întâi ceea ce-i al lui, o careva nuanţă a unui anumit strat al Trăirilor. Aceste sclipiri sunt mai curând o aluzie la viitoarele realizări decât frontul lucrărilor imediate. E ca şi cum ai primi o indicaţie că acestui om îi sunt proprii anume aceste trăiri, anume ele i se vor da mai uşor, mai repede, mai cu siguranţă în viitor. Pe măsura practicii eliminării percepţiilor obscure aceste sclipiri ale Trăirilor se intensifică, apar noi insuliţe ale stărilor luminate, între ele şi ceea ce există acum. Până la urmă, tu îţi însuşeşti cu desăvârşire arta de a genera Trăirile în acest loc. Iar în viitor vei vedea că o Trăire atrage după sine manifestarea altora, cu toate acestea, anumite particularităţi individuale se păstrează. Pentru unii va fi mai apropiată şi... mai sublimă, poate, va fi trăirea Desfătării Vâscoase, pentru altcineva – Simpatiei Radiante, pentru un al treilea – Sferei Vidului. Şi atunci acest om poate deveni expert în Trăirea dată, purtător al proprietăţilor sale pure, un fel de etalon, camerton.

— Acum eu încep să înţeleg măcar câtuşi de puţin ceea ce a fost cu mine acolo... în casa viselor... Dar oare un om poate fi expert în câteva Trăiri?

— Sigur că da! Numai că dacă în ceea ce-i este propriu, în ceea ce se manifestă spontan întâi de toate, el obţine succesul relativ repede şi uşor, apoi în altceva îi va trebui să depună considerabil mai multă muncă. Iată de ce recurgem de multe ori la schimb, la învăţare reciprocă. De exemplu, eu pot să-l ajut pe alt om să se „acordeze” la sunetul pur al Trăirii care-mi este cunoscută, aşa, de exemplu, cum ţi-am făcut aşa un dar ţie chiar acum câteva clipe, iar el, la rândul său, mă poate ajuta să percep ceea ce este în el. În asta rezidă una din funcţiile expertului – să transmită acordarea sa altor practicanţi.

— Când vorbeşti despre funcţie, tu nu ai în vedere o careva obligaţie? Cuvântul e nu ştiu cum... funcţie...:)

— Sigur, nu este vorba nici despre un fel de obligaţii. Cuvântul „funcţie” este, se prea poate, nu chiar reuşit, mai curând, mai aproape sunt cuvintele „har”, „posibilitate”. Am în vedere faptul că purtătorului unei anumite Trăiri îi apare adesea dorinţa revelatoare de a-i transmite arta sa unui alt căutător, care posedă dorinţa de răspuns să înveţe.

— Ce funcţii mai are expertul?

— Ele-s câteva şi-s destul de evidente. De exemplu, expertul se ocupă de studierea diferitelor nuanţe ale Trăirii date, ele i se dezvăluie mai uşor, lui îi vine mai uşor să însuşească acordarea la aceste nuanţe, iar fiecare nuanţă conţine în sine un miracol, plinătatea vieţii, deoarece trăirea lui, în primul rând, are valoare proprie, ducă cum are valoare proprie orice manifestare a Trăirii, iar în cel de-al doilea rând, fiecare nuanţă este o cale spre alte percepţii, o cale în dimensiuni noi ale Trăirilor. Arta acordării poate fi transmisă şi-n acest caz altor practicanţi.

Am dovedit deja să îndrăgesc şi acest tren, şi pe hinduşi, şi vacile care se îmbulzesc în cozile de lângă casele de bilete, şi pe sălbaticii ceia care m-au speriat atât de tare în vagonul comun, i-am îndrăgit pe cei care se aşezau pe poliţa mea atunci când eram în slipper şi care, până la urmă, m-au şi alungat de acolo prin insistenţa lor, am îndrăgit şi omleta picantă care m-a făcut să ies să mă plimb prin coridor. Totuşi, erau mai multe întrebări decât timp disponibil – înţelegeam acest lucru cât se poate de clar.

— În budism există termenul „consacrare”, am auzit că unii călugări au, dacă ar fi să-i credem, un morman de asemenea „consacrări”. Mi se pare că, dacă am interpreta aceste consacrări în sensul de artă de acordare la anumite Trăiri, aşa cum spui tu despre asta, apoi atunci, în sfârşit, cuvântul „consacrare” va avea sens, dar un sens cât se poate de limpede, fără nici un fel de mistică.

— Da, probabil, se poate face o asemenea paralelă, iar printre cei care fac practica căii directe există destul de mulţi budişti, mai precis, există multe persoane care aparţin formal unei sau altei şcoli de budism.

— Îl cunoşti pe Lobsang?

Drept răspuns, el mă privi aşa încât mai întâi am închis bine gura. Apoi, peste câteva secunde, revenindu-mi după privirea lui ca după o palmă bună, am înţeles că am întrebat iarăşi ceea ce nu are nici o importanţă pentru mine, ceva ce a fost generat în exclusivitate de curiozitate.

— Ce funcţii mai are expertul?

— Maia, tu eşti colecţionară de informaţii?

Se pare că interlocutorul meu nu mai intenţiona să-mi mai povestească ceva, d-apoi că şi eu trebuia să recunosc că interesul meu pentru temă este prea abstract, or, eu însămi... ce-am făcut eu în această practică? Nimic, dar absolut nimic...

— Da, ai dreptate, am început, pur şi simplu, să obţin impresii în loc să mă concentrez asupra practicii înseşi... trebuie să încep... tot timpul mi se pare că nu-mi ajung informaţii, nu-mi ajung instrucţiuni, dar în realitate ce fel de instrucţiuni îmi mai trebuie, dacă eu ştiu literalmente totul! Ştiu, de exemplu, că acum sunt obsedată de nelinişte. Ştiu, de asemenea, ce este siguranţa calmă, am trăit-o eu însămi de multe ori. Ştiu că prima stare îmi este indezirabilă, adică eu nu doresc s-o trăiesc. Ştiu că cea de-a doua este dorită, eu vreau s-o am... apoi, de bună seamă, ce-mi mai trebuie? De ce atunci mă dezbaier de mine însămi cu pretexte?

— Pentru că încă nu ai obişnuinţa de a depune eforturi. Începe să faci eforturi de schimbare a percepţiilor, va începe să-ţi apară această obişnuinţă, acest lucru se poate face chiar acum, eu am în vedere că asta se poate face oricând „chiar acum”, pentru asta nu se cer nici un fel de condiţii speciale, orice condiţii sunt potrivite, tocmai de aceea practica căii directe este atât de eficientă, pentru că ea poate fi făcută neîntrerupt, oricând, oriunde.

— Am să încerc... am să încerc neapărat.

În acest moment, mi-am amintit dialogul pe care l-am avut cu învăţătorul de yoga la Rishikesh. Ar fi interesant să-i pun aceleaşi întrebări. Cum va reacţiona el la dânsele? Nu vroiam atât să-l verific pe el cât să văd, să absorb diferenţa dintre sinceritate şi minciună.

— Dar tu trăieşti cândva exaltarea? Sau vidul?

Privirea lui nu tresări nici pentru o clipă, nu încercă să fugă într-o parte sau în sus, el căzu pe gânduri pentru câteva clipe, dar aici nu era nimic din ceea ce ar sugera gândul despre căutarea febrilă a unui răspuns „corect”.

— Da, eu am aceste trăiri?

— Cum, chiar în acest moment?

Iar o pauză de câteva secunde.

— Da, chiar acum.

— Dar la ce te gândeşti tu atunci când îţi pun întrebarea? Or, dacă tu trăieşti asta chiar acum, ai putea să răspunzi îndată, or, tu nu vei sta pe gânduri dacă eu am să te întreb dacă ai mănă ori ba? La această întrebare vei răspunde imediat.

Am hotărât să-mi păstrez până la capăt poziţia de cercetător onest, deşi m-am prins la gândul că mă tem să observ pe faţa lui o umbră de nemulţumire. Dar nemulţumirea n-a apărut, faţa lui a rămas tot atât de calmă, ea tot aşa radia simpatie şi seriozitate, el n-a început să răspundă mai repede, făcând aceleaşi pauze de câteva secunde.

— În cazul cu mâna, înţelegem perfect ce avem în vedere când zicem „mână”. În cazul exaltării şi vidului asta nu-i aşa. În primul rând, eu nu ştiu ce anume subînţelegi tu când spui aceste cuvinte, iar în cel de-al doilea, aceste trăiri au o mulţime de gradaţii, nuanţe. Atunci când mă pun pe gânduri, eu, pur şi simplu, aleg aşa o formă de răspuns, care ar fi ce mai adecvată pentru întrebarea pusă de tine.

Am simţit o careva saturaţie, chiar suprasaturaţie de această discuţie, mi-a apărut dorinţa să plec în compartimentul meu şi să dorm, cu atât mai mult că s-a făcut noapte, dar era prima dată când nu mi-a apărut dorinţa spasmodică de a mă încleşta în acest om şi a nu-l slăbi din mâini. Eram plină de o siguranţă stranie, o siguranţă prin sine, dar nu de ceva concret. Se prea poate, asta se explica prin faptul că era prima dată când am văzut atât de clar că sunt eu însămi creatoarea vieţii mele şi ce rost are să mă agăţ de aceşti oameni, dacă eu însămi sunt o latrină de obscurităţi? Mi-i de ajuns că asemenea oameni există, iar atunci când îmi voi arunca percepţiile bâhlite, voi găsi neapărat cale spre aceşti oameni, nu ştiu cum, dar voi găsi-o precis.

— Şi tu pleci la Varanasi? nu vroiam să-mi iau rămas bun, dar nici nu-mi era comod să mă ridic şi să plec în tăcere.

— Nu, eu plec mai departe, la Bodhgaya, acolo mă întâlnesc cu prietenii. Sper că întâlnirea noastră nu e ultima.

— Sper şi eu! Dacă voi veni la Bodhgaya, unde aş putea să te găsesc?

— Caută undeva pe poienile din jurul arborelui Bodhi, ne întâlnim acolo şi ne tăvălim în iarbă.

— Ştii ce vreau să-ţi spun? Faptul că exişti tu, există prietenii tăi, există o asemenea practică şi asemenea practicanţi este lucrul cel mai important în viaţa mea pentru momentul dat.

Această înţelegere mi-a venit în cap tocmai acum, mi-a apărut dorinţa s-o spun fără careva aşteptări şi nelinişti. Mi-a apărut senzaţia că se începe ceva nou, nou cu adevărat, ceva ce nu are nimic comun cu viaţa mea de mai înainte. Acum mă simt o fiinţă nou născută, în faţa căreia s-a deschis, în sfârşit, un univers enorm, necunoscut. În timp ce mergeam spre compartimentul meu, simţeam cum se intensifică acea bucurie jucăuşă, acea simpatie curgătoare. Probabil, m-am molipsit de la el? Da’, poate, e darul primit de la el? În orice caz, simţeam o recunoştinţă adevărată, nu recunoştinţa ceea bâhlit-sentimentală, o tandreţe care trecea prin mine de nicăieri niciunde şi un presentiment care vrăjea în orice mişcare.

 

<< Back

Forward >>