« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 25

Strălucitoare, încă mai strălucitoare, încă – lumina devine orbitoare. Ea se împrăştie în dantela genelor, clipesc abia perceptibil şi din oceanul strălucitor se conturează odaia, iar dau uşor din gene – un spaţiu imens de lumină, dantele mişcătoare, care se aseamănă cu nişte ornamente ce se schimbă cu o viteză enormă. ...Acum e dimineaţă sau e deja ziua? Nu mai vreau să dorm, mă simt vioaie şi concentrată, dar, totodată, nu vreau deloc să mă mişc. Să înmărmuresc şi să mă strecor ca un fir auriu subţire în imensul de lumină. Vai, ce linişte...

Ies de sub plapomă, în odaie nu e nici frig, nici prea cald, e plăcut că treci desculţă pe podea. Privesc prin geam. Două stânci nu prea mari, un cer adânc care seamănă cu albastrul mării, un lac nu prea mare... în asta nu există mimic fantastic, nimic ireal, dar eu încremenesc, de parcă aş fi nimerit într-o altă dimensiune. îmi pare că... nu, sunt sigură că acesta e locul MEU, că nimeni n-a mai fost niciodată acolo în afară de mine. Nici nu ştiu chiar dacă vreau să mă apropii de lacul creat parcă de viziunile mele. Nu înţeleg nimic în senzaţiile mele, vreau să vorbesc cu...

Am tresărit şi mi-am strâns tot corpul, căutând să mă acopăr.

— N-am auzit când ai intrat.

El parcă nici nu m-ar fi auzit.

— Ce-i cu tine? Ai spasme?

— Ei, eu, în general...

— Începutu-i bun:)

Da, e bun, precis... Îmi iau mâinile, mă îndrept, ridic capul.

— Îţi plac? în mine se trezeşte o femelă jucăuşă.

— Îmi placi, îmi răspunde, dar rămâne pe loc.

Încerc să trec prin odaie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Corpul este încă puţin stingherit, parcă ar fi strâns de o carcasă metalică subţire. Mişcările îmi sunt puţin artificiale, dar îmi place să depăşesc aceste obstacole, simt de acum mirosul libertăţii, mă acord la el, îl prind ca pe o undă, corpul devine uşor şi începe să trăiască aşa cum vrea el... El mă urmăreşte cu privirea, zâmbind uşor. Vin cu totul aproape de el şi, într-o clipă, mă învăluie un val fierbinte... Eu nu pot rezista la privirea lui şi el ştie despre asta.

— Noaptea ai speriat toate nălucile:), el trece cu mâna pe umărul meu, abia atingându-se de el şi umărul începe a vui ca un stup.

— M-ai urmărit?

— N-a existat aşa o necesitate – hodorogeai aşa... ce făceai aici?

— Mă luptam cu frica întunericului.

— Ai obţinut succese?

— Nu prea...

— În depăşirea fricii, la fel ca şi-n toate celelalte, se cere antrenament.

— Îmi vuieşte umărul după atingerea mânii tale...

— E o sarcină relativ simplă. Aici lucrul cel mai complicat e să treci peste încremenire şi să porneşti în întâmpinarea fricii, iar mai departe totul va decurge de la sine... Ai şi observat acest efect în confruntările tale?

— Da, precis.

— În acest domeniu mai ai încă un câmp larg pentru experimente. Or, până acum ai făcut doar ceea ce ai considerat că este echitabil?

— Apoi da.

— Iar acum imaginează-ţi că te apropii în stradă de un om necunoscut care-ţi este neplăcut ‚si-i spui că el nu-ţi place şi că faţa lui îţi pare tâmpită... Şi ce simţi în acest moment?

— D-apoi asta e o adevărată bădărănie!

— Ce înseamnă bădărănie?

— Asta înseamnă că eu mă distrez, creându-le probleme altor oameni.

— Ei, cât de tâmpă eşti! ...Îmbracă-te şi treci în odaia cea mare, vom sta de vorbă.

Straniu, zău! E prima dată când n-am simţit nici urmă de obidă pentru faptul că el m-a numit tâmpă. Se pare că m-am deprins cu gândul că sunt o tâmpă şi nu percep această apreciere ca pe o sentinţă. Deşi, pe de altă parte, dacă intonaţia lui ar fi fost mai puţin prietenoasă, eu, probabil, m-aş fi supărat din nou.

Mi-a fost de ajuns să intru în odaie ca să simt aproape cu toată pielea unde e locul meu. De bună seamă, de îndată ce m-am aşezat între perne, m-am simţit pe dată concentrată, sigură. În centrul frunţii mi-a apărut o vibraţie uşoară care semăna cu un zumzet venit de departe, o presiune slabă, de parcă o careva forţă neştiută apasă dinăuntru. Senzaţiile s-au acutizat. Am simţit un miros de pădure de pini încălzită de soare. E straniu că nu se aude ciripitul păsărilor – aici e aşa o linişte care poate fi doar sus în munţi. Aşa o linişte deosebită care uneşte ca o punte tot ce-i omenesc cu spaţiul stihiei fără glas.

— Deci, tu consideri că, prin acţiunile tale, le creezi oamenilor emoţii negative?

— Desigur!

— Intonaţia e impunătoare:)

— Dar tu crezi altfel?

— Cred altfel. Şi nu doar cred, ci ştiu că fiecare om alege el însuşi ce să simtă.

— Alege?! Poate să aleagă doar acela care ştie cum s-o facă, cel care ştie că există alegerea, iar un om obişnuit nu are alegere.

— Şi de ce, adică?

— Pentru că, în aceleaşi situaţii, la toţi oamenii apar cam aceleaşi emoţii negative, toţi ştiu că anume aşa şi trebuie să fie. Ca să existe alegere, omul trebuie să ştie că poate fi şi altfel.

— Tu minţi. Contrar celor spuse de tine, ştii foarte bine că reacţiile oamenilor în situaţii similare sunt diferite. Cineva poate să te urască pentru faptul că tu ai să-i declari antipatia, cineva, din contra, va luneca în mila pentru sine, altul va rămâne indiferent, iar încă cineva se va bucura de posibilitatea de a-şi căli psihicul. Mai există şi o posibilitate rarisimă: cineva poate rămâne mirat de comportarea ta neobişnuită, dar sinceră, va încerca să te cunoască mai îndeaproape, iar în viitor – chiar să înveţe ceva de la tine. Or, nu-i exclus că omul care-ţi va părea neplăcut de la început ar putea să-ţi trezească măcar un interes minim, dacă, drept răspuns, va da dovadă nu de ostilitate, ci de simpatie şi interes. Totul depinde de om.

— De bună seamă, am minţit... Nu ştiu cum a ieşit aşa.

— Foarte simplu. Dacă acceptăm teza că omul însuşi poartă răspundere pentru ceea ce simte el, rezultă că acum se admite totul sau aproape totul – la asta te-ai gândit tu?

— Anume aşa.

— Şi acest gând ţi-a trezit indignare care te-a orbit, ai spus o prostie care era evidentă chiar şi pentru tine, deoarece emoţia a ieşit în prim-plan. Cugetul tău dormea în momentul când tu spuneai asta, pur şi simplu, tu ai deconectat totul ce te împiedica să dai pe faţă o emoţie negativă care părea atât de îndreptăţită.

—Probabil, da... totul a fost anume aşa! am fost entuziasmată atât de mult de această analiză detaliată a obscurităţii mele, încât am şi uitat că e vorba anume de mine, de aceea şi n-am căzut în îngrijorare. Ştii, mie-mi place mult ideea că obscurităţile mele nu sunt eu. Dacă înţeleg asta absolut clar, atunci voi învăţa să le găsesc şi să le cercetez tot atât de atent şi de precis cum o faci tu.

— Da, asta e o poziţie constructivă. Imaginează-ţi că personalitatea ta este o grădină de care trebuie să te îngrijeşti. A apărut o buruiană – ai smuls-o şi ai verificat dacă în rest e curat. Continui să examinezi mai departe, să cauţi buruienile, să investighezi noi percepţii atractive care apar în locul lor.

— Acum am aşa o senzaţie de parcă m-aş fi dedublat şi ştiu că asta nu-i o fantezie... E aşa o bucurie – să te percepi pe tine însăţi în acest mod! Acum nici nu vreau să ascund ceva, să mă arăt altfel decât sunt – or, toate astea nu sunt eu!

— Cu cât mai multe emoţii vei trăi acum, cu atât mai repede vei pierde înţelegerea care te bucură acum atât de mult, a remarcat el cu aceeaşi intonaţie calmă.

Am tăcut brusc, neştiind cum să mă port mai departe.

— Înţelegerea este un lucru care este puţin compatibil cu emoţiile, inclusiv cu cele pozitive. Sau emoţii, sau înţelegere. Înţelegerea este ceea ce, aidoma unor procese tectonice profunde, poate întoarce viaţa ta pe alt făgaş, iar acele emoţii de mulţumire de sine, care apar în mod automat în jurul înţelegerii sunt nişte băşici de săpun, ba nu, sunt nişte lipitori. De aceea cel mai rău mod în care poţi proceda tu cu înţelegerea este să le permiţi lipitorilor s-o împresoare. Ei, desigur, fiecare alege ceea ce este mai atrăgător pentru dânsul. Bunăoară, cuiva îi place să trăiască emoţii negative...

— Asta nu poate fi!

— Apoi da, asta nu poate fi! el râse şi, ridicându-se, se apropie de geam. Nimic din ceea ce spun eu nu poate fi, deoarece nimeni nu vrea să vadă acest lucru, nimeni nu vrea să facă observări, să gândească, să tragă concluzii. Ţie-ţi pare absurd gândul că aproape tuturor oamenilor le place să sufere? Asta sună aberant doar pentru cel care n-a făcut nici un pas în lucrul asupra emoţiilor negative, dar asta e un fapt incontestabil pentru oricine face practica dată măcar două luni. Aşa că tu ai posibilitate să te convingi tu însăţi de asta. Imaginează-ţi că oamenii aleg singuri ce să trăiască. Pur şi simplu, ia act de această observare, eu nu-ţi cer să fii de acord cu mine. Tu ai să poţi să verifici această afirmaţie nu mai devreme decât are să-ţi apară propria înţelegere drept rezultat al experienţei.

— Bine, dar cum aleg ei?

— Ei, cum... în loc să se împace cu faptul că sunt cuprinşi mereu de emoţii negative, oamenii ar putea să se răscoale împotriva lor, ar putea să le declare război întristărilor lor, ar putea să tindă spre altceva – spre simpatie, bucurie, tandreţe, dorinţa de a ajuta, spre aspiraţie.

— Ei, dar dacă ei nu cunosc simpatia şi bucuria?

— În primul rând, asemenea oameni, pur şi simplu, nu există, căci fiecare a încercat de multe ori şi simpatia, şi bucuria, şi tandreţea, într-o măsură sau alta, mai demult sau mai recent. Copilăria este o sursă inepuizabilă de percepţii de acest fel. În afară de aceasta, asta nu face ca emoţiile negative să devină mai puţin toxice. Oamenii s-au împăcat cu gândul că ei suferă de această maladie psihică agasantă care se manifestă totdeauna, neîntrerupt. Imaginează-ţi că te doare mereu ceva... Emoţiile negative sunt aceeaşi durere cu care oamenii s-au resemnat. E o demenţă adevărată, e cea mai veritabilă suferinţă. Aminteşte-ţi cum ai devenit inadecvată, incapabilă atunci când ai fost cuprinsă de indignare.

Emoţiile negative sunt o boală psihică! D-apoi că aşa şi este — şi eu m-am împăcat cu ele, şi eu m-am deprins cu faptul ca ele au devenit o parte inseparabilă, că ele sunt o manifestare firească a omului... Şi chiar atunci când vreau eu însămi să mă izbăvesc de ele, percep asta ca pe o ciudăţenie, ca pe un moft al meu, dar nu ca pe singura modalitate posibilă de a proceda cu ele. Ei, na-ţi-o bună! Cât de mult am concrescut cu ele, iar acum văd atât de clar că asta e o boală cu nimic mai puţin serioasă ca gonoreea sau meningita. Pur şi simplu, oamenii s-au deprins să coexiste cu această boală, ei pot să-şi exercite funcţiile în acea societate pocită care există azi... Dar, poate, anume de aceea şi este pocită că s-a „adaptat”, „s-a încovoiat” pe potriva emoţiilor negative? Curios lucru, ce a apărut întâi – morala sau emoţiile negative?

— Alegerea o poate face fiecare. Omul îşi creează el însuşi suferinţele, tot el şi le susţine. Propune-i oricui să înceteze a simţi, de exemplu, gelozia. Să zicem, omul nici nu trebuie să facă nimic, a pocnit din degete şi gelozia a dispărut pentru totdeauna. Crezi că el va accepta cu bucurie?:) Văd după chipul tău că anume aşa şi crezi.

— Ei da, cam aşa.

— Da’ tu verifică... nici pe departe. Omul se da speriat înapoi şi-ţi va spune că nu-i trebuie lui fericire de asta, că el nu vrea să devină insensibil ca o bârnă. Oamenii presupun că, încetând să fie geloşi, să se invidieze, să se înciudeze etc., etc., vor începe să semene cu nişte bârne nesimţitoare! Imaginează-ţi, până la ce grad de descompunere trebuie să ajungi ca să te agăţi cu atât putere de suferinţele tale, de toată putreziciunea asta care împiedică să se manifeste toate percepţiile revelatoare?

— Am să verific neapărat acest lucru. Numaidecât am să-i întreb pe oameni.

— De îndată ce se întâmplă ceva, fiecare om interpretează asta ca un eveniment negativ sau pozitiv. El însuşi susţine această interpretare, toate gândurile ce-i apar în legătură cu cele întâmplate, în timp ce ar putea să susţină alte gânduri, care se află în rezonanţă nu cu stările negative, ci cu percepţiile revelatoare. Ghinionul e că omul apreciază drept justificate, adecvate şi înseşi gândurile, şi emoţiile negative care apar odată cu ele, omul crede că ele nu-i aparţin lui, ci vin de undeva din afară. Mulţi oameni se consideră pe sine înşişi victime, dar nu cauze ale stărilor negative – iată unde e buturuga de care se împiedică. Lor le place să fie victime, deoarece aşa-i mai uşor, poţi pluti, lăsându-te în voia curentului, căutând uitare de sine. Or, dacă omul îşi va recunoaşte sie însuşi că el îşi creează şi susţine singur suferinţele, apoi cum să trăiască mai departe? Îi va rămânea doar sau să se spânzure, sau să înceapă să lupte cu „sine însuşi”. Şi iată că iar din nou: omul ALEGE să fie victimă pentru că asta e ceva obişnuit şi comod.

Îl ascultam, încuviinţam, mă gândeam la oamenii care-şi caută singuri probleme pe capul lor, iar apoi îi acuză pe cei din jur, reprobându-i, dar iată că, în sfârşit, mi-am dat seama că toate astea se referă şi la mine! Or, şi eu aleg să fiu victimă a emoţiilor negative, odată ce le trăiesc şi încerc cu atâta alarmare să ascund acest fapt undeva în adâncul subsolului ca să-l acopăr cu emoţii pozitive. Aşa de mult n-aş vrea ca asta să se refere şi la mine... Toată lumea constă din monştri şi impotenţi spirituali, dar eu sunt altfel, aş vrea să pun punct aici şi să plec să mă plimb până la stânci.

— Eu aşa şi n-am înţeles de ce trebuie să mă apropii de oameni nevinovaţi, provocându-i la emoţii negative?

— În primul rând, fiindcă asta îţi va cere eforturi serioase pentru depăşirea fricii. Una e să te simţi în drept, protejată de forţa obişnuinţelor stabilite şi cu totul alta e să procedezi aşa cum vrei tu când nu ştii dacă ai dreptate sau ba, când nu ai nici un suport sub formă de legi, morală general acceptată etcetera, când nu ai nimic ce ai putea să aperi.

— Da, asta e clar. Lupta împotriva temerilor în confruntare directă. Există şi cel de-al doilea rând?

— Există şi cel de-al doilea. Drept motiv pot să-ţi servească diferite dorinţe revelatoare – nu numai dorinţa de a te lămuri în temerile tale sociale. De exemplu, dorinţa de a exprima simpatie.

— ? Ce-ce? Să exprim simpatie, spunând că omul mi-i antipatic?:)) Ia ai mai spus-o!:)

— Da, imaginează-ţi!

Observ cu interes că râsul meu nu l-a afectat nici câtuşi de puţin, expresia feţei nu i-a devenit tristă sau obijduită, privirea nu s-a înstrăinat, iar râsul e atât de sincer – toate astea sunt atât de neobişnuite, atât de bune... înăuntru a explodat un impuls de tandreţe acută la vederea că el râde cu plăcere împreună cu mine şi mă bucură deosebit de mult încă un lucru: eu înţeleg că el nu râde, pur şi simplu, împreună cu mine, dar râde şi de mine, de prostia mea, însă acest fapt nu-mi trezeşte înstrăinare, eu înţeleg că el vede şi înţelege acest lucru... în acest moment am înţeles asta atât de clar, încât, dacă nu ar exista zidurile de beton ale înstrăinărilor, încordărilor, neliniştilor, aş putea să simt totdeauna această deschidere nelimitată, care oglindeşte în faţetele sale nenumărate nuanţe ale trăirilor luminoase...

— Eu doar nu-ţi propun să le exprimi oamenilor reprobare, pornind de la dorinţa de a susţine ostilitatea. Imaginează-ţi că, din toată mulţimea de oameni din jur, faţă de unul anume simpatia ta se va manifesta anume în acest mod – ca o dorinţă de a te apropia şi a-i spune că nu-ţi place, că vezi în el o tâmpenie rigidă şi un jeleu prins de milă pentru sine. Şi atunci acel om va avea şansa pe care el poate s-o valorifice ori s-o respingă.

Această discuţie m-a obosit puţin şi mi-a apărut o nemulţumire vagă că mă tem să-i spun deschis despre asta. Mai şed un timp în această stare tâmpă, gândindu-mă cum să procedez, cum să mă port în această situaţie: să-i spun că am obosit şi atunci el va pierde interesul faţă de mine sau să continui discuţia chiar şi fără a trăi bucuria adevărată a comunicării? În burtă am senzaţia că ceva îşi croieşte drum cu insistenţă, dar neliniştile agasante îi dau peste scăfârilie şi acest ceva, aidoma unui câine bătut, se retrage pentru un timp, apoi iar găseşte drumul şi iarăşi se apropie de piept. Tai toate fricile în măsura în care asta este posibil şi mă deschid pentru această senzaţie. Ea prinde repede la putere, aruncă la o parte toate cojile şi explodează ca un jet răsunător în inimă. Sinceritatea! Iată criteriul veritabil pentru a înţelege ce vreau eu acum de bună seamă, ce minciună susţin în mine, ce sunt în genere.

— Vreau să mă plimb... E foarte interesant ceea ce spui tu...

— Stop! o privire rece drept în ochi, o intonaţie severă.

Am tresărit, am simţit îndată un val de nelinişte: iar am făcut-o lată.

— Tu crezi că este necesar să-mi vorbeşti despre interesul tău pentru a-l vădi? Crezi că se poate crea aparenţa interesului? Se poate, desigur, dar numai pentru nişte tâmpenii de-alde tine. Pe mine nu mă interesează toate frazele tale politicoase, cu ajutorul cărora tu nu faci nimic altceva decât fugi de eliminarea emoţiilor negative, camuflându-le cu o mulţumire tulbure.

— Drace!

Inspir mai mult aer în piept, ies din pielea unei nulităţi speriate şi rostesc ferm şi tare:

— Vreau să plec la plimbare!

— Apoi asta e! el râse aşa de parcă nici nu a fost sever şi rece acum două clipe.

Că repede se mai schimbă toate... uneori nici nu dovedesc să mă supăr pe el. Obida abia se apropie, iar el devine imediat altul şi eu uit pe dată că, acum o clipă, intenţionam să-i exprim o pretenţie, să-l acuz de o tratare inechitabilă, de atitudine negativă, mă copleşeşte interesul. Impulsul de interes îmi trezeşte o simpatie faţă de el care se apropie ba de exaltare, ba de excitarea sexuală. Înainte vreme zilele mele erau măsurate, de la trezire până la adormire treceau intervale egale de timp şi dispoziţia îmi era aproximativ aceeaşi pe tot parcursul zilei... ei, se schimba, poate, o dată, fie, de două, trei ori în zi. Iar acum se întâmplă ceva nou, necunoscut. Parcă nu demult m-am trezit, dar am impresia că a trecut deja o jumătate de zi... Dispoziţia mi se schimbă mai că nu în fiecare clipă, o efervescenţă de foc a senzaţiilor, gândurilor, emoţiilor, descoperirilor.

O potecă pietroasă şerpuind într-un mod diabolic între hăţişurile de flori autumnale de munte mă duce spre lac. Nu-mi vine să cred că mă aflu în acest loc. El nu devine mai real, nu mă părăseşte nicidecum senzaţia că asta e cu totul altă realitate, sau, poate, eu însămi m-am schimbat? Cât de complicate sunt toate... „Realitatea” şi „eu însămi”, „realitatea” şi „eu însămi”... Oare poate fi această „realitate” fără „eu însămi”? M-am mai gândit la asta, dar acum iarăşi nu am nici o înţelegere. Am să vorbesc neapărat despre asta cu... Eu nici nu ştiu încă măcar cum îl cheamă!

Lacul mi se pare atât de... uşor, cum să mai zic, de parcă ar fi din aer, nu e aşezat deasupra fundului, ci doar se atinge gingaş de el. Ştiu precis cum e apa în el – rece, dar nu frige. Înot foarte bine, dar, de obicei, mă tem să mă scald în locuri sălbatice – mă tem de adâncime şi de fund. De unde mi s-a luat frica asta? Prin ceaţa anilor răzbate o amintire ceţoasă, asta-i, deocamdată, doar o senzaţie, o frică incertă, care a concrescut cu imaginea unui fund înspăimântător şi necunoscut... Neamurile... Bunica, bunicul, părinţii, încă nişte oameni – toţi vorbesc ceva, se frăsuiesc, pentru mine toate astea sunt ca un zgomot surd, ca un fon lipsit de interes. Ei seamănă toţi cu nişte păpuşi mecanice, parcă-s făcuţi toţi din acelaşi aluat... Lacul... Lacul... Lacul! Da, exact, suntem pe malul unui lac! Alerg spre apă aşa îmbrăcată cum sunt, vreau să sar în apă din fugă, e o dorinţa atât de îmbucurătoare şi de captivantă! ... Malul s-a dovedit a fi înnămolit şi abrupt, dar am înţeles acest lucru abia atunci când picioarele mi-au lunecat în apă şi m-am cufundat în ea aproape până la brâu, dar deodată mama m-a înşfăcat şi m-a strâns la piept tare-tare... În momentul căderii eram parcă în vid, nu era nimic, nici frică, nici bucurie, eu încă nu ştiam cum trebuie să reacţionez, eu încă nu ştiam ce este frica. Uite, drace, să-ţi aminteşti una ca asta, d-apoi că-i precis, până atunci eu nu am cunoscut frica! şi atunci când ea s-a agăţat de mine, atrăgându-mă cu febrilitate spre sine, ceva nou s-a infiltrat în mine, corpul meu s-a umplut cu ceva cenuşiu, din beton parcă, ceva ce mă imobilizează, mă înghite...

Aruncând împreună cu teama şi hainele, îmi fac vânt şi desfac apa cu mâinile, mă avânt în adânc ca un delfin. E splendid să te simţi absolut sălbatică, liberă, neînfricată! E lumea mea – pădurile, stâncile, potecile nocturne, poienile scăldate în lumina lunii, apusul de foc, lacurile din pădure... M-am întins ca o stea pe apă, apoi iar mă cufund ca o naiadă. Plescăitul apei răsună într-un ecou fin spre stânci, la poalele cărora cresc nişte pini scunzi. Săturându-mă de săltat, ies pe mal şi mă culc pe o piatră mare încălzită de soare. Linişte.

Când am intrat iar în casă, el nu era nici în odaie, nici la bucătărie, toate celelalte uşi erau închise, ca şi mai înainte, iar mie-mi era incomod să le deschid, deşi, desigur, eram curioasă să aflu – ce-i acolo? De la bucătărie venea un miros de mâncare gustoasă, am găsit acolo clătite fierbinţi, dulceaţă de banane şi cocos şi ceai. Înseamnă că el a fost aici chiar nu demult Îmi place prezenţa lui. În percepţiile mele contradictorii, în schimbare vertiginoasă, mă simt tot mai des îndrăgostită, asta-mi trezeşte o dorinţă sexuală acută. Uite, iar îmi imaginez cum intră el în mine şi simt că totul se zbate în mine, s-a udat... Doamne, ce vorbesc eu... de unde se iau cuvintele astea arhaice... intră în mine... mă umple... s-a udat? Dar cum să spun altfel? Bagă? Vâră? Se caţără? S-a umflat? Mă apucă un râs irezistibil în timp ce încep să caut cuvinte care mi-ar exprima senzaţiile. Şi, cică, bogată-i limba rusă... asta nici nu e limbă, ia aşa, un germene...

Curios lucru, el ştie că eu îl doresc? De dânsul nu poţi ascunde nimic, dar acum nici nu vreau să ascund... Îmi apare dorinţa să mă dezbrac şi să umblu goală prin casă. Ce va crede el despre mine? ... P... mă-sii, iar a început să curgă scârba asta din mine. Eu. Vreau. Să umblu. Goală. E suficient ca să mă dezbrac şi să simt plăcerea cauzată de faptul că pot face anume ceea ce vreau.

Acasă aveam mereu probleme cu asta. Nu pot suferi tot felul de haine de casă, mai ales, pijamalele, capotele şi cămăşile de noapte... Cât a durat copilăria mea, eram impusă să trag buclucurile astea pe mine şi aveam impresia că devin cu totul alt om după ce mă înţoleam în aceste giulgiuri. Acum o clipă era o fată energică, dar uite că s-a şi transformat într-o pensionară debilă... Dar până în ultima noapte pe care am petrecut-o acasă nu mi s-a permis nici chiar să dorm goală, ca să nu mai vorbim despre aceea ca aş fi putut umbla dezbrăcată prin apartament. „În orice moment poate să intre tata, or, el e bărbat... Maia, fetiţa trebuie să doarmă în pijama, altfel tu poţi să-ţi răceşti tot ce ai feminin în tine şi-apoi nici nu e igienic altfel...” Când am început să trăiesc singură, primul lucru pe care l-am făcut a fost că am aruncat dracului toate capotele şi toţi ciupicii pe care mi i-a aşezat cu grijă mama în geamantan. Iată şi geamantanul, un alt fenomen oribil:) Ceva omenesc până în măduva oaselor: familia, părinţii, copiii, vila, serviciul, ciupicii, serviciile de veselă, zilele de naştere, concediul, geamantanul, pensia... – o serie descriptivă care se constituie uşor. Niciodată, niciodată, NICIODATĂ asta nu trebuie să devină descrierea vieţii mele. Asta-i mai rău decât moartea, asta-i o putrezire lentă, descompunere, putoare... Şi geamantanul ducă-se la mama dracului.

— Iar într-o bună dimineaţă ai putea să te trezeşti şi ai să descoperi că tu eşti un om din cei mai obişnuiţi şi nu-ţi mai trebuie mai mult nimic decât un cuibuşor călduţ de familie cu un soţ cumsecade şi copii drăguţi.

El iarăşi şi-a făcut apariţia ca din pământ şi iarăşi ştia absolut precis la ce mă gândeam eu.

— Nu! Cu mine asta nu poate să se întâmple! Asta-i imposibil.

— De ce eşti atât de sigură?

— Pentru că mi-i greaţă de toate astea. Mai bine ar fi să zdohnesc.

— Poate că într-adevăr ar fi mai bine, dar ce-ai făcut tu ca asta să nu se întâmple?

— Tu crezi de bună seamă că asta e posibil?

— Mai mult decât atât, eu consider că, mai curând, anume aşa şi va fi. Pentru că oricine ar fi are o şansă prea mică de a se smulge din suferinţe. Tu crezi, probabil, că pentru aceasta este suficient doar să vrei... Nu, nu-i aşa, asta e mai complicat decât orice ţi-ai imagina. Chiar numai primul pas – eliminarea emoţiilor negative — îţi va cere aşa o muncă gigantică, de care tu, deocamdată, din păcate, nu eşti în stare. Tu crezi, probabil, că dacă ai dorinţa să devii liberă, dacă-ţi este respingătoare rutina cotidiană, asta îţi dă careva garanţii? Nu, Maia, asta e doar o şansă de a obţine şansa. Tu nu ştii de ce s-a creat aşa că tu ai o asemenea dorinţă, parcă tu ai făcut ceva pentru asta? Nu, e un mister în faptul că asta există în tine. Dar acest mister nu are nici un fel de legi care ţi-ar fi clare ţie, în orice moment, aspiraţia ta spre libertate se poate scufunda în apă şi-i tot. Tu ai să mori şi, e posibil, nici n-ai să observi acest lucru. Tu vei continua să trăieşti aşa cum trăiesc toţi oamenii, amintindu-ţi de căutările adevărului ca de nişte pasiuni tinereşti, ca de nişte ciudăţenii nostime.

Cu fiecare cuvânt al său, mă cuprindea o oroare neprefăcută, am simţit chiar că a început să mă scuture de la suflarea ei de gheaţă... Mă încălzesc la soare, îmi imaginez diferite fleacuri, mănânc ceva gustos şi când colo... Ce poate fi mai oribil decât moartea liniştită, neobservată? Ca o muşcătură de şarpe care nu doare, ca o otravă lipsită de gust, nici nu voi observa cum se va întâmpla asta, pur şi simplu, mă voi trezi într-o dimineaţă... Nu. Parcă bat un par în mijlocul acestei băltoace tulbure de percepţii, creez o bară rigidă în acest loc: EU nu am să mă predau atât de uşor, încearcă de mă îndoaie.

Eu arunc o sfidare acestei morţi liniştite. Nu voi fugi de ea, căci te pune pe fugă frica, iar frica paralizează, nu-ti permite să acţionezi, îţi adoarme vigilenţa, îţi distrage atenţia. Eu vreau să mă întâlnesc cu această căţea faţă-n faţă, s-o privesc în ochi şi anume aşa vreau s-o înving — în confruntare directă, fără umbră de teamă şi îndoieli. Ea-i pretutindeni, eu simt dulcea ei putoare de peste tot. Ea poate să-mi injecteze otrava în orice moment în care eu îmi voi înceta lupta. Ce prostie este să te temi de moartea corpului atunci când la orice pas te paşte această scârboşenie care te muşcă neîncetat şi fiecare muşcătură poate deveni ultima! ...Iar apoi nu va mai fi nimic – nici durere, nici teamă, or, eu voi muri deja...

— Nici chiar supraefortul în practică nu-ţi acordă nici un fel de garanţii. Eu vreau ca tu să infiltrezi asta în tine, ca să depui maximum de eforturi pentru a înţelege ceea ce-ţi spun eu acum. NIMIC nu-ţi dă nici un fel de garanţii. Dacă vei deveni liberă cândva, dacă te vei smulge din această puşcărie, asta va fi o minune, dar nu o dezvoltare legică a evenimentelor, aşa cum eşti tentată să crezi tu.

— Dar cum vine asta??? am rostit eu aproape implorator. Ce ne facem cu practicile străvechi ce duc spre luminare? Oare asta nu-i o cale pe care oricine o urmează cu sinceritate o parcurge?

— Asta-i doar şansa de a obţine o şansă.

— Dar de ce-i aşa?

— Eu de unde să ştiu? De ce răsare soarele, de ce el nu-i acum, de ce percepţia pe care tu o numeşti „eu însămi” se află anume în acest corp şi în aceste circumstanţe... Eu nu cunosc răspunsul la aceste întrebări.

— Tu nu ştii? iar eu credeam că el ştie totul.

El izbucni în râs, dând capul înapoi ca un copil.

— Ai o părere prea bună despre cuget. Cândva te vei vedea nevoită să te resemnezi cu faptul că raţiunea este un instrument cu posibilităţi destul de limitate. (Ei, e puţin probabil că asta se referă şi la tine... şi la mine) Stihia nu are legi înţelese pentru cuget, ceea ce se petrece dincolo de limitele omenescului i se pare un haos inimaginabil... Poate, ai să înţelegi cândva singură acest lucru.

 

...Întunecă. În casă încă nu arde lumina şi, din această cauză, ea devine puţin straşnică, dar, totodată, magică. Amurgul se strecoară înăuntru ca o ceaţă întunecoasă, se face răcoare. Încă nu s-a stins definitiv crăpătura roşie a apusului, iar deasupra celor două stânci de acum se aprind stelele. Vântul... parcă s-ar juca în coroanele copacilor, dă târcoale casei, se duce în albăstrimea tot mai densă a cerului ca o fiinţă lipsită de griji şi liberă. Aşa aş vrea să prind libertatea şi că mă las dusă de ea de parcă aş încăleca pe un delfin, întrecând vântul!

Mă învelesc în plapomă şi mai stau un timp cu lumina stinsă. Nu ştiu de ce, dar azi nu-mi mai este frică, mă păzeşte casa, pot să închid ochii şi să mă încred întunericului. El mă înveleşte într-o plapomă uşoară şi comodă. Cum puteam eu să mă tem? Cât de bine e să stai într-o odaie întunecoasă!

Surprinzător lucru: plictiseala lipseşte cu desăvârşire, nu mă trage să alerg nicăieri, să fac ceva. Chiar nici nu vreau să mă gândesc la nimic, aşa mi-s de puternice saturaţia şi împăciuirea... Nu înţeleg, cum trăiam eu mai înainte. Eu nu puteam în genere să fiu singură, îmi trebuia mereu cineva sau ceva, în cel mai rău caz. Cărţile, televizorul, muzica, telefonul, fanteziile, ceaiul, bomboanele, vecina, prietenul – iată verigile unei zgărzi severe de care mă ţinea plictiseala. Oare chiar se poate trăi altfel? Acum nu-mi trebuie nimic, e aşa un spaţiu larg, aşa o plinătate a vieţii în care poţi să călătoreşti la infinit.

O muzică îndepărtată... de parcă ar răsuna de undeva din munţii înalţi... împreună cu vântul, împreună cu lumina lunii... împreună cu suflarea altei lumi... de cealaltă parte a omenescului... Deschid ochii – el stă în faţa mea şi zâmbeşte... Aşa şi nu l-am întrebat cum îl cheamă...

— Tay.

Stă, pur şi simplu, şi tace. El nu e deloc sever acum, ochii îi scânteiază, nişte ochi copilăroşi. Un păr des... cum este el la pipăit? Nişte mâini smolite care seamănă cu nişte labe de tigru, nişte picioare puternice şi frumoase, pieptul în deschizătura cămăşii de bumbac – totul ameţeşte... El nu seamănă cu un om, e un zeu al soarelui care nu cunoaşte timpul... Eu pot să mă topesc de dorinţa de a mă atinge de el... El şede, pur şi simplu, şi mă priveşte. Ce labe ale picioarelor are!

— Sărută-le.

Să le sărut? Asta pare a fi atât de firesc, atât de revelatori şi totuşi... să le sărut?... Mă lipesc de laba lui cu obrazul, ea miroase ca frunza căzută sub soare. Mă înfig în ea cu limba, cu buzele, o ling, mă vâr între degeţelele care tresar de la mângâierile mele, le muşc uşor, le sug ca pe un penis... Capul mi se învârte aşa cum ameţeam în copilărie pe carusel... Îmi rup mutrişoara îmbătată de la labele lui şi mă lipesc prin pantaloni de penisul sunător de încordare. Un geamăt abia perceptibil, vreau să-l prind cu buzele... El mă opreşte, luându-mă de ceafă, de păr, mă ţine strâns, mă priveşte în ochi... Privirea lui mătură totul din mine cu nişte sclipiri puternice de lumină, în câteva minute nu rămâne nimic din ceea ce eu consideram „eu” şi nu există nici o posibilitate să te opui la asta. Nu mai are cine şi nu mai are de ce se agăţa. Un vas gol cu pereţii transparenţi... Nici asta nu mai rămâne când se aprinde ceva... sărutul... Două spirale de foc se încovoiază într-o pornire dansantă în întâmpinarea stihiei care se deschide în întâmpinarea lor, exaltarea arde toate firele cele mai subţiri ce leagă Asta cu forma omenească. Căderea în adâncul plăcerii... Cum poţi rezista la asta?...

— Lipeşte-te de mine... am să mă mişc încet de tot... Opreşte-mă atunci când orgasmul va fi aproape de tot... iată aşa... iată aşa... fetiţo:) învaţă, învaţă să te reţii...

Strâng gâtul puternic, îl strâng tare cu picioarele... ce piele are... cădere, învârtire, zbor... nu înţeleg nimic... ba mă ridic la suprafaţa a ceva de nedescris, ba mă dizolv în asta şi fiecare părticică a mea este arsă de focul plăcerii, gândurile ard înainte de a se naşte. Ardere şi răcoare, dorinţă şi uitare... Alunecare la limita orgasmului – pe coama unui val enorm, puternic... Vârtejurile tandreţei îmi aduc şoapta... Tay, eu te iubesc...

— Fetiţa mea:) Bravo, frumoasa mea tigroaică, îţi va reuşi totul... iată aşa, învaţă să rabzi penisul meu... Cândva ai să termini sub mine, dar nu acum, acum rabdă. Încă? ...Spune-mi că mai vrei încă... Uite aşa...

Cum de Asta încă nu m-a distrus?

...Eu nu ştiu cât timp a trecut, el, care-mi părea atât de indestructibil s-a rupt ca o peliculă subţire, dincolo de care arde totul... Eu nu mai sunt.

Râd! Şi râsul e ca susuratul unui pârâu, mă atinge cu răcoare. E aşa de surprinzător, pot să mişc mâna pe care n-o mai simt. O apă care vuieşte şi curge şuvoi, se învârtejeşte violet în centrul pieptului – mai înainte, în acest loc era corpul. Aerul a încetat să mai fie deşert, de parcă Tay e şi în el, toate mişcările lui găsesc răsunet în corpul meu şi chiar în afara lui în vârtejuri de pasiune şi bucurie scânteietoare... Mă împletesc în şuviţe de plăcere în spaţiul care ori curge din piept, ori se înfăşoară în el. Asta nu poate fi, dar asta se întâmplă.

— Tay! Tay!

Alerg, goală, din casă şi-l chem iar. Corpul subţire ca mătasea taie aerul ca untul moale, norii se oglindesc în picăturile vii de rouă... Cât de viu e totul!... s-a îmbibat cu un fior tandru, nevinovat, după cum un copac umed a supt în sine ploaia şi acum, de saturaţie, emană apă. Totul respiră, zâmbeşte, de parcă toată lumea ar face dragoste. Cât de mult se aseamănă asta cu sexul!

— Tay.

El şede pe o piatră mare de pe malul lacului, zâmbindu-mi uşor. Vin în fugă şi mă lipesc de el... Şi nu simt nici corpul lui, nici pe al meu, o sferă argintie cu un vid răsunător şi eu nu ştiu unde-s eu şi unde-i el... Ochii noştri sunt doar privire, iar există numai Asta.

 

— De la câţi ani masturbezi?

— De la şase.

— Nesătulă femelă:), mă strânge la piept, şi tot atunci ai început să termini?

— Aha. În fiecare zi terminam. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine, dar asta, la sigur, era ocupaţia cea mai plăcută pe parcursul multor ani. În fiecare seară mă închideam în baie, îndreptând duşul aşa ca el să-mi mângâie clitorisul. Credeam că fac ceva oribil şi mă temeam foarte mult că cineva are să afle despre aceasta. De fiecare dată, după orgasm, mă juram să nu mai fac asta niciodată, dar în seara următoare dorinţa iar devenea puternică şi totul se repeta iar şi iar... Când aveam nouă ani, mama m-a chemat în odaie, a închis uşa şi, lăsând ochii în jos, începu să-mi spună că, la unii copii se dezvoltă aşa o boală cum este onanismul. „Ei vor să se atingă între picioare, obţinând de la asta plăcere. Dar asta are urmări foarte grave”. Care anume sunt aceste urmări, aşa şi n-am aflat, dar atunci nici nu m-am gândit la asta, căci credeam orbeşte în tot ce spuneau părinţii. După discuţia asta serile mi-au devenit de coşmar. Nu puteam să fac nimic cu boala mea şi terminam, murind de frică, senzaţia de vină şi complexul inferiorităţii.

— Dar cum a fost cu băieţii?

— La 12 ani nici nu puteam să mă gândesc la altceva decât la sex, dar nu reuşeam nicidecum să găsesc un băiat potrivit, şi apoi, desigur, îmi era ruşine de dorinţele mele, mă temeam să-mi pierd castitatea... Iar când băiatul s-a găsit, apoi îndată a vârât, peste un minut a terminat şi eu n-am simţit nimic altceva decât durere fizică şi nedumerire... Am aşteptat asta atât de mult, terminam câte 5 ori pe zi, imaginându-mi un sex cu pasiune... În acea vreme aveam deja unele reprezentări vagi despre sex după fotocopiile unor pagini din Kama Sutra, pe care le-am găsit dosite în sertarul mesei lui frate-meu. După primul sex nu am dorit să fac nimic – nici masturbaţie, nici alţi băieţi – multă vreme... Cu următorii zece băieţi a fost aceeaşi poveste. Nici eu nu ştiu de ce mă frecam cu ei. Era o simplă tâmpenie, deoarece nu simţeam nimic, nici un fel de plăcere... Apoi l-am întâlnit pe un băiat, a fost primul cu care am reuşit să termin în timpul sexului. Aveam cincisprezece. După asta am început să aleg băieţii altfel – nu cu capul şi nu cu complexele, ci cu asta! am arătat spre puţă.

— Da, în cazul tău, de multe ori, ea-i mai deşteaptă decât capul:)

— Dar, desigur, a fost multă tâmpenie de tot soiul...

— Iar acum ai ceva în sex ce n-ai fi realizat încă, dar ai vrea să realizezi?

— Da, cred că da. Sexul şi acum este foarte atrăgător, deşi eu nu ştiu cum am să-l fac. Tu ai răsturnat totul.

— Vom vedea cum va evolua sexualitatea ta. Tu ai o dorinţă clară de a înceta orgasmele sau, cel puţin, de a le avea nu de fiecare dată, ci, să zicem, o dată la două-trei săptămâni, o dată în lună?

— Da. M-am săturat eu de terminat. ...şi asta e atât de minunat – să faci sex şi să nu termini. Niciodată n-aş fi crezut că am un corp atât de senzual, că pot simţi aşa o desfătare. E surprinzător faptul că eu nu pot nici acum, nu puteam nici atunci când făceam dragoste cu tine să trag hotarul dintre excitarea sexuală şi tandreţe. Şi una, şi cealaltă... parcă s-au fi contopit, au format o continuitate unică, pe care este înşirat fiecare moment aparte.

— Tandreţe faţă de mine?

— Sigur, faţă de tine, faţă de cine altul:)... ceva nu-i aşa? Eu spun nu ceea ce trebuie?

Tay continua să mă privească aşa de parcă el ar fi pus o întrebare, iar eu nu i-aş fi răspuns.

— Tandreţe faţă de mine?

M-am pus pe gânduri. Trebuie să-mi amintesc cum a fost asta, să mă întorc înapoi. Asta nu e greu, or, senzaţiile erau atât de puternice... ochii... arzători ca la jaguar... un jaguar aşa de tandru... asta nu-i aceea, deocamdată... mă înfig în spate, dau capul înapoi... nu-i aceea, deocamdată nu-i aceea... un impuls neaşteptat al dorinţei de a plânge, eu plâng cu hohote, în gura mare, de pasiune, de deschidere dementă... iată! Iată aici a şi început asta. Tandreţe... o tandreţe oarecum stranie... sigur, eu o simt faţă de dânsul, faţă de cine altul... nu, asta s-a amestecat cugetul, un cuget nu ştiu cum tâmp, cu iz... încă o dată: eu am început a plânge, nici nu e cuvântul potrivit... a început aproape o isterie, dar nu dureroasă, dar aşa de parcă un lac montan ar fi răzbătut în vale, fericirea eliberării, ruperii a ceva ce mă strangula... în acest moment apare tandreţea... pătrunzătoare, îmi vine să râd, să deschis şi să las să-mi intre toată lumea... munţii... aceeaşi scânteiere a gheţii la soare, lumina atinge aşa o densitate şi o intensitate, încât se pare că toată lumea se va aprinde într-o clipită... toată lumea... schimbarea imaginilor... ce-a fost acolo... nu mai ţin minte atât de clar... munţii au fost precis... mare, delfini... botul unui câine din curte... un bătrân care vinde flori pe chei... o serie stranie de imagini... foarte stranie!

Excitată de descoperirea mea, am înmărmurit cu gura deschisă, nu ştiu ce să spun, cum să înţeleg ce înseamnă asta?

— ?

-- Chiar nici nu ştiu, deocamdată, de ce, dar acum... acum, dacă e să fiu sinceră până la capăt, trebuie să spun că între imaginile care însoţeau erupţia mea de tandreţe, care se umpleau de ea...

— Vorbeşte.

— ...eu nu sunt sigură că printre imaginile celea era şi chipul tău! Probabil, a fost, totuşi... da, a fost, totuşi, cu toate acestea, la el s-au asociat o serie de altele, o serie stranie... Şi nu seamănă să fi fost o activitate parazitară a creierului, nu, fiecare imagine, chiar şi cea mai neînsemnată, lumina cu această tandreţe, aducându-mă la o stare de extaz. Şi atunci reiese că nu simţeam tandreţe faţă de tine? Sau nu numai faţă de tine? Faţă de câine? Faţă de bătrân? Faţă de munţi, delfini... Apoi faţă de cine??

— Noi utilizăm unul şi acelaşi cuvânt pentru a numi o serie de percepţii ce diferă mult. Limba pe care o folosim este foarte departe de perfecţiune. Ea e detalizată la maximum atunci când e vorba de justiţie sau de procesele tehnologice, dar în ceea ce priveşte trăirile, noi, de fapt, nici nu avem limbă, ci avem un set de cuvinte, semnificaţia cărora este ceţoasă, defocalizată într-un mod fantastic. Iar ca rezultat, noi nu putem distinge percepţiile, ceea ce are drept consecinţă faptul că nu se generează predilecţia, nu apare cunoaşterea direcţiei mişcării proprii, omul, pur şi simplu, e aruncat de la o margine la alta ca o surcea fără rost.

— Tocmai asta am şi descoperit recent atunci când am încercat să fac practica: nu-mi ajung cuvinte, nu pot nici să-mi înscriu propria experienţă.

— Da. Şi atunci această experienţă este acoperită repede cu vălul uitării, la drept vorbind, asta nici nu-i experienţă. Tandreţea pe care ai trăit-o tu este o tandreţe ce nu are obiect concret, asupra căruia ea ar fi îndreptată. Da, da... imaginează-ţi, ea nu este îndreptată asupra nimănui concret. Cu ce-aş compara asta... de parcă în aer ar pluti un praf auriu şi atunci când priveşti lumea prin ea, totul parcă se umple de această lumină aurie. Am să-ţi spun chiar mai mult ca să te mir cu totul:) Această tandreţe către toate nici nu porneşte din nimeni.

— Cum adică? Ea izvorăşte din mine.

— Ea izvorăşte din tine?

— Ei, da, cum altfel?

— Dacă tu nu ai fi fost atât de încrezută că altfel nu poate fi, dar ai fi fost mai sensibilă la ceea ce s-a întâmplat de bună seamă, ai fi putut să vezi ceea ce am spus eu. Vei reveni mai târziu la aceste amintiri, lasă-ţi cugetul să stea legat cu o cureluşă pe covoraşul de lângă uşă, nu-i permite să salte fără control şi să se c...ce unde-i vine.

— Ce ai...

— Eu am în vedere că tu nu poţi şti nimic despre aceea ce poate şi ceea ce nu poate să fie în lumea percepţiilor revelatoare. Învaţă să ai faţă de toată experienţa pe care ai s-o acumulezi în legătură cu practica eliminării emoţiilor negative o atitudine ca faţă de ceva fără precedent, nicăieri în jurul tău nimeni nu posedă, pur şi simplu, aşa o experienţă. Toată experienţa pe care o posedă oamenii este experienţa unei veţi care-i plină-ochi cu obscurităţi.

— Am să încerc neapărat să-mi mai amintesc totul încă o dată.

— Pot să-ţi mai dau un sfat. Dacă trăieşti o experienţă care este foarte importantă pentru tine, nu rata nici o şansă de a o fixa pentru ca ea să nu se împrăştie ca o pată ceţoasă în trecut.

— Să fixez?

— În scris. Descrie totul ce s-a întâmplat cu tine în această experienţă, totul până la cele mai mici amănunte şi tu ai să vezi deosebirea.

— Îmi place să ascult sfaturile tale. Ele sunt... deosebite, în ele există claritate, claritate deplină! Da, faptul că eu am trăit aşa ceva, asta e foarte, foarte important, probabil, nici nu există nimic mai important pentru mine.

— Ăsta e doar începutul... s-ar putea întâmpla.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Că tu, la moment, încă nu reprezinţi nimic, ceea ce se întâmplă acum cu tine este doar cadoul meu. Asta înseamnă că va trece un timp şi tu ai să revii în locul în care te-am găsit eu, dar asta nu înseamnă că tu vei uita această experienţă. Tu ai să ţi-o aminteşti, ai să aspiri la ea, ai s-o cauţi iarăşi şi iarăşi. Asta depinde numai de tine – ai să te reîntorci sau nu în această trăire. Dacă ai să te reîntorci, acesta va fi începutul practicii noastre comune. Asta va însemna că tu nu eşti o visătoare care caută zei şi învăţători pentru a se înfunda cu faţa în poale şi a plânge, ci un ostaş care e gata de orice de dragul libertăţii. Ţi se vor cere toate forţele, toată pasiunea pentru a reveni acolo, unde te-am adus eu acum pentru câteva clipe scurte.

— De ce-i anume aşa? De ce va trebui să revin?

— Pentru că e anume aşa. Eu posed experienţa pe care n-o ai tu, de aceea eu pot să judec despre asta, iar tu nu poţi, iată de ce eu nici nu vreau să discut cu tine această temă, deoarece tu ori ai să mă crezi într-un mod religios, ori ai să respingi în mod religios, iar eu vreau ca ţie să-ţi servească drept temelie doar propria ta experienţă şi nimic altceva.

— Ştii, acum nu-mi apar nici un fel de nelinişti, iar atunci când ele nu-s, eu încep să înţeleg cât de straşnic eram umplută eu cu dânsele în timpul obişnuit. Totul s-a schimbat în aşa măsură, asta e cu totul altă lume...

— Eu ştiu că tu nu ai emoţii negative, deoarece tu te afli acolo unde ele, pur şi simplu, nu apar. Dar asta nu este rezultatul muncii tale, de aceea nu-ţi fă iluzii că aşa va fi totdeauna. Asta se va sfârşi, Maia, şi va trebui ca tu să-ţi sufleci mânecile şi să începi munca de fiecare secundă de depistare şi eliminare a obscurităţilor, o muncă de salahor. Ori ai să mori, ori ai să învingi în această luptă, tertium non datur.

Vântul suflă în spatele deschis, desfăcând extazul şi detaşarea într-un crater violet cu marginile gingaşe ca petalele florilor. Abia acum am conceput valoarea darului său, un dar care-ţi împresoară mintea... Deja nu voi mai putea să uit Asta, niciodată nu voi putea să mă mai întorc la acele bucurii şi griji mărunte pe care le consideram viaţa mea... Descoperirile aşa şi mă aşteaptă dincolo de fiecare cotitură a gândului... D-apoi eu nu am unde mă întoarce! şi nu de aceea că m-aş fi certat acolo cu cineva şi nu voi mai fi lăsată să intru, ci fiindcă nu mai există obişnuitele percepţii care şi erau „acele” locuri şi „acei” oameni. Au rămas aceleaşi imagini vizuale, aceleaşi senzaţii tactile, dar restul – emoţiile, gândurile, dorinţele – s-a schimbat. Şi nu am unde să mă întorc anume din această cauză. Tay m-a pus pe tăiş de lamă anume în acest mod: de o parte – moartea, de cealaltă – libertatea... Ce este personalitatea mea în acest ornament de evenimente, complex şi impecabil de frumos?

— Cât mai avem timp pentru discuţii, vreau să-ţi spun că în situaţia cu orgasmele nu se poate să dai greş.

— Cât mai avem timp? Te grăbeşti, pleci undeva?

— Nu, nu e vorba de asta, pur şi simplu, acum am dorinţă să discut cu tine, îmi place să-ţi dau sfaturi, îmi place să te ajut să te descurci în ele, dar în curând această dorinţă poate să înceteze.

— De ce? Asta este inevitabil?

— Absolut inevitabil. Tu nu ai nici o experienţă în practică, de aceea eu sunt sigur că tu nu vei putea să purcezi la realizarea sfaturilor mele imediat, nu vei putea să încetezi să-ţi umpli viaţa cu obscurităţi printr-o simplă mişcare, nu vei începe să elimini chiar acum şi necondiţionat obişnuinţele mecanice şi anume în acest fapt constă cauza din care dorinţa mea va înceta în mod inevitabil şi doar de practica ta depinde dacă ea are să apară din nou. Îmi apare dorinţa să-i ajut doar pe oamenii pe care îi simpatizez pentru eforturile depuse. Există simpatie – apare dorinţa să ajut, nu există simpatie – nu se manifestă nici dorinţa. Asta nu-i o „decizie”, nu e o directivă „transmisă de sus”, aşa se întâmplă, pur şi simplu, eu îţi mărturisesc acest fapt. Când soarele răsare, floarea se deschide, asta se întâmplă anume aşa şi noi mărturisim aşa despre asta.

— Atunci nu pierde timpul! Ce ai mai vrut să-mi mai spui despre orgasme?

— Această dorinţă – dorinţa de a termina – nu trebuie suprimată în nici un caz. Renunţarea la orgasme trebuie să fie o dezvoltare firească a dorinţelor tale sexuale, dar nu o urmare a concepţiei că asta e folositor sau că aşa trebuie, nu o urmare a părerii cuiva... Dorinţa trebuie să fie îmbucurătoare şi numai în acest caz sexualitatea va începe să se dezvolte mai departe. Pur şi simplu, începând din momentul când dorinţa sexuală abia îţi apare şi terminând cu momentul când tu te apropii de orgasm, întreabă-te: vrei să termini sau preferi să laşi acea clipă pentru mai târziu şi vrei mai tare să ai senzaţiile pe care le încerci acum. Dacă ai să te amăgeşti pe tine şi ai să-ţi suprimi dorinţele de dragul unui scop, oricare ar fi el, sexualitatea ta va muri... Nici un fel de „trebuie”, numai „vreau”.

— Una şi aceeaşi acţiune poate fi realizată în moduri diferite, diferite cauze, diferite motive şi de această diferenţă depind foarte multe... înţeleg.

— De asta depinde în genere totul. S-ar părea că e una şi aceeaşi acţiune şi care ar fi deosebirea de ce încetezi să mai termini? Dar deosebirea este enormă. În cazul în care tu ai dorinţa îmbucurătoare de a te opri la limita orgasmului, dar nu a o trece, tu ajungi la descoperirea unor noi senzaţii sexuale, unor nuanţe noi, corpul tău va începe să se trezească, noi şi noi regiuni ale lui vor deveni zone erotogene, până când tot corpul se va transforma într-o sursă mare de cele mai diverse şi mai profunde senzaţii sexuale şi de acum nu numai sexuale... În caz contrar, dacă te vei ruşina de faptul că termini, dacă vei începe să consideri că a termina este „rău”, apoi nu vei ajunge la nimic altceva decât la noi emoţii negative, boli şi dezamăgire. Sunt convins că cea mai mare parte a oamenilor care sunt acum însufleţiţi atât de mult de tot felul de practici sexuale, se vor izbi în viitor de o criză, deoarece renunţarea mecanică la orgasm, ca şi orice încercare de a interveni în propria sexualitate, dictându-i nişte legi ce nu cresc din tine însăţi în cel mai firesc mod de schimbare a dorinţelor, nu este o acţiune aducătoare de bucurie, care te călăuzeşte în adâncul vieţii, ci o urmare a unei concepţii, care, de multe ori, mai este însoţită de multe ori de teama că ai putea „să cazi”. Şi unde te poate aduce o acţiune generată de concepţie şi intoxicată cu emoţie negativă?

— Stai puţin, eu vreau să mai precizez o dată ca să nu greşesc. Deci, tu zici că renunţarea mecanică la orgasm e ca şi cum ai citi o carte în care scrie că „trebuie să renunţi la orgasme şi atunci totul va fi splendid” şi începi să de abţii de la el ÎN POFIDA FAPTULUI că, în realitate, vrei foarte mult să termini şi simţi regretul, nemulţumirea etc. din cauza faptului că nu termini.

— Da.

— Iar o renunţare ce duce undeva – asta e când eu am tot terminat până m-am învineţit şi, ajungând la băiatul de rând, VREAU să reţin puţin orgasmul anume datorită faptului că-mi place ceea ce simt acum.

— Da. Dacă dorinţa de a nu termina în momentul dat e mai puternică decât dorinţa de a termina, nici nu termina, dar aceste dorinţe trebuie să fie anume dorinţe de a obţine o plăcere maximă şi nimic altceva.

— Asta-i simplu... simplu pentru o înţelegere abstractă. Dar de cât timp nu termini tu?

A zâmbit, gândindu-se naiba ştie la ce.

— De mulţi ani.

— De mulţi ani?

— De foarte mulţi ani. Vrei să-mi faci o complezenţă, spunându-mi că arăt minunat?:) Eu arăt aşa cum vreau să arăt.

El se joacă cu mine?... Nu, nu. Aici, cu acest om poate fi orice şi nici nu simt măcar o umbră de prefăcătorie.

— Povesteşte-mi despre tine.

— Nu de data asta.

Am să dau totul ca să pot avea data următoare. Asta eu cred aşa acum, dar ce va fi mâine? Cum voi fi eu mâine?...

— Nu sunt sigură, deocamdată, că sunt gata să renunţ la orgasme cu totul, dar am claritatea deplină că, în momentul dat, nu vreau să termin.

— Şi poţi face sex ori masturba oricât ai vrea. Apropie-te de limita orgasmului măcar şi de două sute de ori pe zi... Atrage atenţie şi la microorgasme. Când eşti foarte excitată, e greu să prinzi un asemenea orgasm, el se aruncă aidoma unei fiare sălbatice şi iată că ai şi terminat puţin. Să ştii că probabilitatea unei asemenea întâmplări este cu atât mai mică, cu cât mai multe-s în sexul tău tandreţea, îndrăgostirea, alte percepţii revelatoare. Asemenea căderi nu sunt tot atât de catastrofale ca orgasmele cu valoare deplină, totuşi, ele se soldează cu slăbirea trăirilor sexuale şi a tuturor celorlalte. Tu însăţi ai să vezi deosebirea. Totuna se produce o depresiune în toate, inclusiv în intensitatea şi bucuria dorinţelor, iar dorinţele sunt pârâuaşele din care ia naştere aspiraţia. Fără aspiraţie eşti un cadavru.

Niciodată nu am văzut un cer atât de frumos şi o apă atât de frumoasă... Şi copaci, şi iarbă, şi pietre! Eu nu ştiu cine sunt eu... Unduire pe apă – iată aşa desfătarea se răspândeşte din acest loc în toate direcţiile. Lumea obişnuită a percepţiilor este o sticlă subţire prin care se vede tot mai clar Ceva... E ceea ce e veritabil, asta şi este... e chinuitor că nu poţi spune nimic despre aceea că Asta există. Un bătrân înţelept zâmbitor cu ochii plin de exaltare, un copil fără gânduri şi temeri, un amant care mângâie cu mâinile eternităţii, răsărit şi apus concomitent...

N-a fost nici ieri, nici mâine, n-a fost nici timp, nici lipsa lui, n-a fost chiar nici prezent, pentru că el ar putea să existe doar între ieri şi mâine. Feţele nopţii şi zilei luminează în scintilaţii strălucitoare conştiinţa, care a fugit şi de la vis, şi de la trezie şi ba capătă o formă, ba se împrăştie în bucăţele – dincolo de orizont şi încă mai sus, încă... Buze, şoaptă — în vidul luminos se aprind hieroglife... Sexul care s-a deschis în unisonul a două stihii, într-un sunet perfect, dincolo de toate formele şi denumirile... Asta nu se va sfârşi niciodată.

 

— Spune-mi, cât timp a trecut de când sunt aici?

— Te grăbeşti undeva?

— Nu, pentru prima dată în ultimele câteva – zile, secole? – mi-a apărut o umbră de alarmă, nu, nu vorbi aşa. Parcă tu nu ştii că eu nu pot să mă grăbesc nicăieri şi dacă tu m-ai chema cu tine aş lăsa totul şi aş rămânea?

— Ştiu.

— Tay, eu vreau să rămân.

— Asta nu va schimba nimic în viaţa ta. Tu crezi că rutina cotidianului te va ocoli aici? N-ai să fugi nicăieri de ea. Ai să te întorci încoace nu mai repede decât ai să fii liberă de emoţii negative. Asta nu e condiţia mea, dar va fi anume aşa şi nu altfel.

— Parcă nu de tine depinde dacă pot să rămân aici sau nu?

— Acum tu nu vei înţelege explicaţia mea. Nu-ţi rămâne decât să accepţi ceea ce-ţi spun eu.

Tristeţea a pătruns neobservată, acoperind totul cu o abureală azuriu-cenuşie. Mi-am dorit să rămân singură, pentru prima dată de când comunic cu el. Tot acest răstimp am fost împreună... nu, am fost un tot întreg... Şi iată că acum plec să mai şed pe malul lacului, iar el nici nu mă va opri. Lacrimi... pumni strânşi... nori rupţi de soare ori soare rupt de nori... detaşare de toamnă... Totul se întoarce.

E întors totul cu fundul în sus, în loc de casă – un morman de pietre. Nu aşa, deloc nu aşa îmi imaginam eu calea spre libertate. Fanteziile îmi zugrăveau un joc îmbucurător şi captivant, câştigul în care îmi va fi luminarea... Luminarea... un cuvânt şters, uzat, acum nu-mi place. Nu vreau să-l agăţ de Asta... de acum înainte – de Aceea... oare chiar de acum de Aceea? ...această etichetă. CUM???? Cum să trăiesc acum? ... Plâng cu hohote... iarăşi, iarăşi, iarăşi această închisoare strâmtă şi scârboasă, azi am visat chiar un vis – cu griji, stare cenuşie, rutină... Oare chiar am să văd iar aceste vise ce nu lasă nimic în urma lor decât pustietate şi dezamăgire? Iar va fi cerul cenuşiu, frigul, Moscova... Asta-i insuportabil. Nu ştiu cum de reuşesc să suport aşa o durere.

— Când intri în domeniul neomenescului, acolo totul e neomenesc — şi sexul, şi dragostea, şi gelozia, şi suferinţa şi multe altele care nici nu au loc în lumea obişnuită. Anume de aceea călătoria ta trebuie să fie însoţită de o fermitate enormă, ca să poţi să iei hotărâri şi să le îndeplineşti.

Cine e? Înmărmuresc şi chiar uit să plâng... Întorcându-mă, văd o fiinţă uimitoare. Prin trăsăturile feţii, proporţiile sale, ea nu seamănă deloc cu Tay, în acelaşi timp, ei sunt parcă nişte imagini în oglindă unul pentru celălalt. Şede pe o piatră, micuţă, frumoasă, smoliţică. Ea nu zâmbeşte, dar faţa parcă-i radiază dinăuntru.

Probabil, acesta şi este zâmbetul adevărat.

— Mă cheamă Kyara.

— Cum ai nimerit aici?

— Asta e casa mea:)

— Ai fost aici tot timpul?

— Se poate spune şi aşa.

— Şi tu eşti liberă de emoţii negative?

— Da. De aceea şi pot să fiu aici, dacă voi dori.

— Povesteşte-mi, şi cu tine a fost aşa cum e cu mine acum?

Am surprins în ochii ei căprui răceală – exact ca la dânsul!

— Nu încerca să-mi trezeşti mila, eu n-o am, ea e, totuşi, mai blândă ca dânsul.

— Eu vreau doar să ştiu că asta e posibil – e posibil să răzbaţi şi să te reîntorci la ceea ce a fost... Pentru că Asta e lucrul cel mai principal... ce îndrug eu. Asta nu e principalul... numai asta şi este veritabilul.

— Unica modalitate de a te întoarce este să te consacri practicii fără preget. E ca şi cum ai sări de pe o stâncă înaltă în mare: dacă ai să-ţi faci vânt cu hotărâre şi ai să te arunci în zbor cu toată făptura, apoi ai să zbori, dacă, însă, vei începe să ai îndoieli, vei şovăi – săritura nu-ţi va reuşi, ai să te anini de margine şi ai să te târăşti înapoi, zgâriată şi speriată, luând cu tine doar două-trei grăuncioare pe care ai să reuşeşti să de ridici. Trebuie să decizi pentru tine cu toată fermitatea: eşti gata să-ţi consacri toată viaţa, fără nici un fel de „dar”, căutării libertăţii sau nu. Ăsta nu e un moft – asta-i viaţa. Decizii intermediare nu există, mai precis, toată viaţa obişnuită este anume o mulţime de soluţii intermediare, deci, fiecare decizie de acest fel de va întoarce iremediabil în lumea oamenilor dorminzi şi aici nu te poate ajuta mila oricui ar fi.

Ea seamănă cu o fetiţă mică de 11-12 ani, dar vorbeşte şi priveşte ca un bătrân înţelept, care a trăit câteva sute de ani.

— Haidem în casă, lunecă de pe piatră şi picioarele goale au început a sălta pe potecă, abia atingându-se de ea.

Cât de uşoară-i ea! Ca o boare de vânt. Eu nu percep deloc prezenţa ei ca prezenţa unui om. Privesc vrăjită cum trece ea pe pietre, ce labe ale picioarelor mici şi frumoase are ea, seamănă cu nişte lăbuţe de pui de tigru.

Odaia. Tay şede la locul său, privindu-ne curios. Ne aşezăm în tăcere în faţa lui şi vidul vâscos din mine, picătură cu picătură, se umple de calm... Nu, ăsta nu e calm. E cu totul altceva. Stabilitate... Nu, nici asta nu e. Desprindere, detaşare. Da, e mai aproape. Nu mai am frică. Nu am nici bucurie, dar deja nu e indiferenţă şi nici starea ceea cenuşie, posacă. Platou. O câmpie uscată de soare, fără margini, crăpăturile căreia pleacă departe după orizont. Aici nu există loc pentru milă, e punctul în care eu renunţ la tot ce se numeşte „căldură”, arunc asta în focul care va arde personalitatea mea. Un ostaş solitar în mijlocul unei câmpii fără soare şi nemiloase – aici este loc numai pentru luptă şi bucuria unor noi descoperiri, aici se poate merge numai înainte.

— Priveşte-mă în ochi, vocea lui răsună surprinzător de aproape.

Îmi vine greu să focalizez privirea, de parcă abia m-am trezit. Ameţeală, nişte greţuri uşoare, trec peste asta şi privesc în ochii, dincolo de care se află câmpia arsă de soare...

— Întoarce-te, Maia.

 

<< Back

Forward >>