« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 28

Benares este centrul industriei de mătase din India şi FIECARE trecător care ţi se adresează în stradă este, mai curând, un agent de mătase. Ei te momesc în prăvălii prin cele mai diferite procedee: vânzătorul de dulciuri îţi va propune, ia aşa, printre altele, să treci în casa de după colţ, ryksha – acela numaidecât îţi va propune să intri în dugheană, ei, poate să uite să-ţi propună, ba, pur şi simplu, te va aduce la intrare şi se va opri, chipurile, ian priveşte, nu vrei să intri? Funcţionarul de la recepţie... servitoarea din coridor... ba toţi, toţi absolut sunt afectaţi de virusul mătăsii. Fiecare locuitor din Varanasi este, prin cumul, şi un agent de mătase. Orice om întâlnit în cale poartă în sine această molimă. Mi s-a întâmplat să discut cu omul despre una, despre alta, trec vreo zece-douăzeci de secunde şi dintr-o dată ochii i se împăienjenesc, se aprind cu un foc diabolic, nasul se ascutå, apucăturile devin tăinuit-răpitoare, pe faţă apare zâmbetul Jocondei... gata, e clar, virusul s-a activizat, a umbrit creierul, a lovit în ficat, gata, omul nu mai este – în locul lui a sărit, ca din pământ, un hindus prietenos, care te va asigura, cu toate jurămintele de rigoare, că el nu vrea absolut nimic de la tine, că îţi va arăta cu bucurie drumul şi nu-ţi va cere o leţcaie frântă pentru asta, dar, dacă nu ai nimic împotrivă, chiar poţi intra la el în ospeţie, casa lui e chiar alături, după colţ, acolo e familia lui, ei îţi vor povesti multe lucruri interesante despre India, mai bem un ceai... Romantică! Desigur, după colţ se va afla primul atelier de mătase întâlnit în cale, stăpânul căruia şi agentul se înţeleg fără cuvinte, imediat este jucată sceneta unei agreabile întâlniri a „rudelor”, toţi se adună la băutul ceaiului chiar aici, pe covoraşe, poftim, nişte pernuţe comode, mai poftim... da, India, da, Europa, da... multe caste, oraş sacru, karma, cultura... soţia, copiii... iată aici facem mătase... da... ei, asta e aşa, printre altele, facem, da... pe râu, dimineaţa devreme, pe Gange, asta e aşa de frumos... iată şi mătasea... aşa-i că e frumoasă, da?... iată încă... dar avem şi alta, deosebit de frumoasă, manufactură, între altele. Iar apoi o întrebare înceată: „Să vă arăt?” Şi o privire ca şi cum dintr-o parte. „Să vă arăt?” Ei, pur şi simplu vă vom arăta, or, asta e frumos, „să vă arăt?” Strângi din umeri cu nedumerire. AH, SĂ VĂ ARĂT!! Şuierat, grohot, tropăit de picioare, de undeva de sus cad trei băieţi, fiecare poartă, în spate, ca un rinocer, jumătate de tonă de baloturi de mătase. A adus, a aruncat şi fuga înapoi, după alt lot. Încă n-ai dovedit să-ţi cureţi gâtlejul după ceaiul care s-a dus pe altă gâtiţă, iar în jurul tău sunt deja MUNŢI de mătase, vreo cinci oameni, repetând ca un descântec, îţi ţin una şi bună: „Numai priveşte, nu e numaidecât să cumperi, uite încoace”, desfac în faţa ta pânzele cu nenumărate ornamente. Pe „soţie” şi „copii” îi duce vântul stârnit de velele de mătase, ridicate de mâini dibace, iar stăpânul, stând deasupra acestui spectacol, te priveşte în ochi şi estimează: cam de câte rupii te poate învârti? Iată un fular, numai cincizeci de rupii... ieftin, de bună seamă, la noi unul ca ăsta ar costa de zece ori mai scump... iată o cuvertură, trei mii de rupii... o privire atentă... aha, cuvintele „trei mii” nu şochează, bine, un semn neobservat celor din jur şi iată că nori noi îţi umbresc privirea, iată manufactură, e scump, foarte scump, douăzeci de mii de rupii, dar în Europa asta costă zece mii de dolari... aha, privirea clientului s-a făcut ceţoasă, bine, revenim la ceea ce-i mai ieftin... Lucru fin! Ei sunt meşteri în acest lucru. Ocoleşte cât colo fabricile de mătase, ca pe o mlaştină, de acolo nici cerbii nu ies. Fugi de ele ca de ciumă, în cel mai bun caz, poţi pierde două ore de viaţă, în cel mai rău, ai să ieşi de acolo încărcat cu mătase şi cu buzunarele goale.

Nici n-am dovedit să ajung bine la chei că am şi sărit ca muşcată de viespe, auzind cuvântul „mătase”, repetat din toate părţile, din toate colţurile şi crăpăturile... O mulţime de copii murdari şi foarte energici de la şapte până la zece ani apar de după colţ şi, văzându-mă, îşi ies din minţi. Strigă, mă agaţă de mâini, încearcă să-mi sară în spate, îmi pipăie părul. Un băieţandru s-a încleştat în mâna mea şi, arătând cu degetul la ceas, deja a cincea oară tot repetă: „Dăruieşte-mi ceasul, dăruieşte-mi ceasul”. Arunc de pe mine cu indignare aceşti pui păduchioşi de fiară... Atunci ochelarii, dăruieşte-mi ochelarii, dăruieşte-mi ochelarii. „NO!!!”, strig aşa încât ar putea să mă audă toată strada, dar nu se întâmplă nimic, aud doar râsul impertinent al copiilor, iar din geamuri îşi fac apariţia câteva mutre curioase. Simt că aceşti strigoi mici se vor agăţa iar de mine, o rup de fugă, ei, în salturi, se ţin din urma mea, chiuind, şuierând, continuând să ceară orice ar fi – un pix, ceasul, ochelarii, o rupie, ciocolată... O să mă lăsaţi, în sfârşit, în pace??!! Am tropăit din picior, am făcut o mutră straşnică, am vrut să-l înşfac pe vreunul ca să-i dau una la ceafă, aşa, de profilaxie, dar ei sunt atât de murdari că e straşnic să te afli alături de ei, nu că să te atingi... O, iată şi binecuvântarea sorţii – un străin! De altfel, şi el are o faţă pierdută şi speriată ca a mea. Când m-a văzut a înviat, ei, precis, a văzut în mine salvarea... Şi doar mi s-a spus la hotel că până la chei sunt doar cinci minute de mers şi e foarte simplu să ajungi... Curios lucru, de cât timp umblă el? Judecând după grimasa împietrită pe faţă – cam mult.

— Hallo, tu ştii cum să treci spre chei?

A râs încordat.

— Ştiu, dar tu ştii cum să pleci de la el?

— Cred că ştiu:))) Priveşte, am mers uite-aşa, îi explic, îi arăt locul spre care am cotit nu demult, la ce să se orienteze. El, la rândul său, îmi arată drumul spre râu şi noi, fiecare cu speranţa reînviată, ne despărţim.

Legendarul chei al Benaresului. ...Dar ce câini sunt pe aici! Ăştia nici nu-s câini, ci nişte şobolani enormi! Seamănă toţi ca unul cu nişte bull-terrieri slabi – pleşuvi, numai răni şi pecingine... Brrr... Până în acel moment, credeam că mi-s dragi toate animalele, dar aceşti căţeluşi...

Nişte scări lungi de piatră coboară până în apă, valurile uşoare şi largi scot pe treptele de jos garafe de plastic, cârpe putrezite, mormane de flori ritualice, excremente şi încă ceva, pentru ce nu pot găsi denumire. Cobor mai aproape de apă, ea e atât de murdară, încât ţi-i groază să vâri degetul în ea... Ştiobâlc! E imposibil! Un băieţandru s-a cufundat în apă, apoi încă unul, încă unul. Cum poţi să te scalzi aici? Se ghilosesc, se stropesc, se hlizesc parcă nici n-ar fi nimic, aruncă unul în altul cu toată murdăria de care-i plin cheiul. Şi doar nu-s nişte vagabonzi, sunt nişte copii obişnuiţi ai străzii.

La vreo zece metri de aici câteva femei stau în apă până la genunchi, se vede, spală rufele. Dintâi le bat bine de pietrele mari, apoi le săpunesc şi le freacă cu nişte perii aspre, întinzându-le pe piatră, apoi le clătesc în râu, făcând la vreo cinci metri în jurul lor nişte lacuri albe tulburi. Toate treptele de mai sus sunt aşternute cu rufe curate (???) – pânze de sari de cinci metri, cearşafuri, cuverturi, totul se usucă sub soarele arzător.

Cheiul se întinde pe o distanţă de câţiva kilometri, pierzându-se undeva în infinit, în boarea azuriu-cenuşie. Aici nu există aer curat, poate, doar la nivelul etajului patru sau cinci poţi să inspiri fără accese de greaţă, de aceea infinitul vine foarte repede – vizibilitatea nu depăşeşte doi-trei kilometri. E arşiţă. Miros de arome ieftine, baligă de vacă şi urină (omenească), WC aici e oriunde, în orice loc, chiar pe chei, unde se plimbă turiştii şi localnicii. Dacă un bărbat s-a retras cu modestie la vreo doi metri, s-a întors şi se pişă pe perete, asta e perceput de toţi aşa de parcă el a intrat la toaletă. Femeile se poartă mai modest, dar nu prea tare, din când în când, mai ales, după ce amurgeşte, poţi vedea o femeie sau două care s-au aşezat pe vine şi se c... direct în Gange. Linia pestriţă a unor desişuri nu prea înalte pe celălalt mal, foarte îndepărtat, pare ireală în această abureală indiană. Este imposibil să-ţi imaginezi măcar că pe aici poate fi un loc liniştit, curat, aer proaspăt...

Temple multicolore, palate murdare şi semiputrede, case de locuit îngrămădite într-un mod haotic una peste alta se contopesc într-un monolit de cinci secole, deşi cine le-o fi numărat, secolele astea, aici timpul nu există cu desăvârşire. Nu pot nicidecum să percep tot ce mă înconjoară ca o viaţă reală, ăsta e un decor enorm în care nu pot trăi oameni... Oare chiar este cineva pentru care ASTA e unica realitate? O nelinişte incertă mă linge dinăuntru... Era de ajuns un moft al destinului ca să mă nasc aici. De ce sunt anume acolo unde sunt? De ce din miliardele de întrupări posibile a apărut anume asta? Cum s-a întâmplat aşa? ...O coajă în vârtejurile infinitului, o foiţă înşfăcată de uragan, un strop aruncat de ocean... Cândva stihia va nimici ceea ce se cheamă acum „eu”, dacă nu voi reuşi s-o prind acum de coadă, ţinând-o în pumn.

...Shivala gat, Toolsi gat, Reva gat, Gangamahal gat, Badaini gat... sunt zeci, dacă nu sute, tot cheiul e divizat în „gat”-uri, care trec lent unul în altul. Se aprind rugurile funerare, aruncă licăriri de foc în Gange, care-i inundat de amurg. Una după alta, trec procesiunile. Pe nişte năsălii de bambus sunt aduşi morţii înveliţi în pânză roşie cu marginea aurită. Năsăliile sunt aşezate în râu, cadavrele se spală cu grijă în râul sacru. Nici lacrimi, nici strigăte, nici chiar o expresie a suferinţei pe faţă. E o rutină la Varanasi – fiul amestecă, făcând uz de un băţ lung, jăraticul din rugul care arde trupul tatălui său... Nişte mormane mari de lemne sunt clădite alături, moartea e tot aici, îi aşteaptă pe cei care astăzi încă-s vii, pentru ei sarcina de lemne va fi procurată mâine... Turişti cu feţe albe şi mohorâte şed pe treptele de lângă Harischandra Gat, zgâindu-se la foc.

Vin atât de aproape, încât simt pe faţă căldura focului amestecată cu fumul dulceag de arome. În flăcări se văd clar picioarele, capul... Iar la câţiva metri arde un alt rug, mic cu totul, de unul mare n-au ajuns bani şi tot corpul n-a încăput în el. De aceea a ars mai întâi trunchiul, iar acum rudele pun în foc capul cu umerii şi picioarele... copiii aleargă printre ruguri, jucându-se de-a prinselea... ceva mai departe, o femeie scaldă un copil de un an, stând în apă până la brâu, în jurul ei plutesc coroane funerare şi scrum de la ruguri... muzică de la nişte ospeţe îndepărtate străbate labirintul străzilor şi numeroaselor coclauri... nişte câini cu rânjet de şobolan aleargă pe mal, căutând resturi de ciolane şi carne... P... mă-sii, precis, uite, jigodia ceea roade un ciolan ars de om. Viaţă şi moarte amestecate în proporţie infernală, toate scuturile care-mi permiteau să cred că există măcar o careva protecţie, o garanţie că nu voi muri chiar acum sau mâine. O scoică deschisă... moartea te poate înţepa în orice moment, pentru ea nu există obstacole, nimic nu este obstacol pentru ea, iată adevăratul stăpân al vieţii, de mofturile căruia depinde fiecare secundă următoare. Ce pot să-i opun? Ce, în afară de o provocare cutezătoare, în afară de o aspiraţie pătimaşă spre libertate, în care voi pune toată făptura mea?

Eu ştiu că este interzis cu stricteţe să fotografiezi rugurile funerare, despre asta eşti avertizat pretutindeni, dar, mai ştii, poate-mi permit? Stând pe un balconaş nu prea înalt chiar deasupra rugului, îl întreb pe un om care amestecă oasele în foc: „Se poate să fac o singură poză?” Meditând un pic, el, spre mirarea mea, dă din cap afirmativ: „Se poate”. Ce bine e! Scot aparatul de fotografiat, gândindu-mă că voi prinde acuşi nişte cadre unice... reglez... Ţoc! Încă o dată... O, drace! Ţipete, zgomot, nişte mutre care strigă, mă arată cu degetul. Din toate părţile sar nişte hinduşi mâniaţi, dând din mâini, strigând. Abia dovedesc să ascund aparatul de fotografiat în poşetă.

— Asta-i interzis! Aici se interzice fotografierea!!! Plăteşte o mie de dolari pentru încălcarea regulilor!!! Dă pelicula!!! Poliţia!!!

Buimăcită de o reacţie atât de furtunoasă, stau cu gura căscată, rezemându-mă de corlatele încălzite de focul rugurilor. Se pare că acuşi voi fi sfâşiată în bucăţi, aş cum îşi sfârtecă fiarele prada. Ei nu intenţionează să se retragă şi să mă lase să ies din încercuirea lor. Privesc cu speranţă la turiştii care şed alături pe trepte. Zero atenţie! Uite aşa... un învăţământ pentru viitor: dacă se va întâmpla ceva, nimeni nu va interveni pentru mine. Stau ca nişte şobolani fricoşi – fiecare pentru dânsul.

Un hindus mic, uscăţiv, cu ochi ageri, îmbrăcat în nişte haine albe ponosite, se aseamănă cu un asur care a ieşit din dansul morţii. Judecând după reacţia gloatei, el e cel mai mare aici. Priveşte sever, ton de procuror.

— Tu ştii că aici este interzis categoric să fotografiezi?

— Nu, prima dată aud!

— Nu-i adevărat, asta e scris în toate călăuzele. Ai un ghid?

— Am.

— Dă-l încoace.

Scot din poşetă Lonely Planet, i-l dau. E sigur pe sine şi asta nu-mi place. Cât timp el frunzăreşte cartea, mă gândesc cum voi ieşi din situaţie mai departe. Hinduşii, va să zică, nu mai sunt chiar atât de paşnici... nişte mutre rânjite, priviri sălbatice. Ei, ce-i acolo... a găsit... iată... Harischandra Gat – îmi vâră cartea în faţă – citeşte!

Întind timpul, încep să citesc în glas. Ajung până la textul luat în chenar, probabil, anume aici e scris, fire-ar să fie... cât se poate de citeţ... nu scapi basma curată... Uau!!... În chenar e scris că trebuie să fim mai atenţi cu sadhu vagabonzi. Printre ei pot fi nişte tâlhari deghizaţi, care îi jefuiesc sau chiar îi omoară uneori pe turişti. Despre interdicţia de a fotografia – nici un cuvânt! Nu cred în norocul meu, mai arunc privirea încă o dată – nu-i nici un cuvânt! Cu o mutră de om cinstit jignit îi întind ghidul şi tot sub nas – na, uite, nu-i aici nimic. Nu-şi crede ochilor, se zgâieşte. E uluit.

— Dar în toate celelalte...

— Eu nu le am pe toate celelalte, toţi ştiu că Lonely Planet e cel mai bun!

Gata, am învins. Simt că hotărârea lui a slăbit, el chiar s-a cam pierdut cu firea. Făcându-mi şiret cu ochiul, îi linişteşte repede pe apărătorii violenţi ai credinţei şi mă scoate cu abilitate din zona periculoasă.

— Sunt Djai. Eu sunt cel mai mare aici. Hai să şedem colea, îmi arată la o platformă nu prea mare chiar de asupra rugurilor.

Ne urcăm în sus pe o scară îngustă, scot din rucsac un mic covoraş şi mă aşez lângă el, rezemându-mă de perete.

— Tu, de bună seamă, n-ai ştiut că aici fotografierea este interzisă?

— Sunt prima zi aici. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi încălcat regulile.

— Asta e scris în toate călăuzele..., vorbeşte aproape cu obidă ,dar tot el dă din cap, apoi da, straniu, dar în ghidul tău asta nu-i... Ei, dar oare tu singură nu-ţi dai seama că nimănui nu i-ar plăcea ca cineva să facă un exponat de muzeu din apropiatul mort? Imaginează-ţi că ţi-a murit mama (mi s-a făcut îndată nu ştiu cum mai uşor pe suflet) şi vine un om necunoscut care începe să fotografieze corpul ei... Înţelegi?

— Înţeleg, desigur. Nu am avut dreptate, dar am fost şocată atât de mult de cele văzute, încât nu m-am putut reţine... Sunt jurnalistă.

— Da? Ei, dacă tu aveai autorizaţie, atunci nu există nici o problemă. Ai autorizaţie?

— Nu.

— Ei, atunci nu se poate. Bine că n-au ajuns toate astea până la poliţie, atunci precis că ar fi trebuit să plăteşti amendă... Te-am salvat la timp.

I-am aruncat o privire îngrijorată – se pare că mi s-a făcut o aluzie că n-ar fi rău să mulţumeşti. Djai a observat privirea mea.

— Nu, nu m-ai înţeles corect, nu-ţi cer bani, eu, pur şi simplu, am hotărât să te ajut. Mai ales că nu-mi era atât de greu s-o fac, or, ăsta-i businessul meu. E o afacere de familie deja de câteva secole.

— Şi-ţi place?

— Sigur. E un lucru bun. Un câştig sigur.

— Asta-i deja precis, am fost puţin şocată de această atitudine familiară faţă de moarte, dar el vorbea despre afacerea lui aşa de parcă ar fi amintit despre comerţul cu baloane de cauciuc.

— Ştii doar că, în India, oamenii sunt divizaţi în caste? Caste sunt foarte-foarte multe, nici eu nu ştiu precis câte-s. Familia mea face parte din una dintre cele de mai de jos, noi nu putem face alt lucru, noi trebuie să facem anume asta – să vindem lemne pentru ruguri, foc şi locuri de ars.

— Foc?

— Da, am să-ţi arăt pe urmă, ca să aprinzi lemnele nu se poate să faci uz de chibrituri sau brichetă, trebuie neapărat să iei foc de la Shiva, altfel totul nu va fi primit.

— În ce sens?

— Mortul nu va ajunge la Shiva. Tu nici asta nu ştii?

— Ştiu, dar nu înţeleg. Reiese că poţi să fii cel mai mare ticălos, un ucigaş, de exemplu, dar dacă vei fi ars aici, ai să ajungi la zeu.

S-a fâstâcit. Nu vrea să vadă această contradicţie, răspunde ceva neclar. Ei bine, mai povesteşte-mi ceva.

— Nu toate corpurile sunt arse. Nu se ard musulmanii, gravidele, sadhu, cei muşcaţi de şarpe, atinşi de vărsat şi sinucigaşii.

— Ei sunt înmormântaţi?

— Nu, pur şi simplu sunt aruncaţi în râu.

— ???

— Ce te miră aşa?

— Am văzut că oamenii se scaldă acolo, spală rufele. Am văzut chiar cum o femeie scălda copilul în apa Gangelui.

— Albia Gangelui e mama noastră, a tuturor. În fiecare dimineaţă, eu intru în apă şi fac pudja, iau câteva înghiţituri de apă, mii de oameni fac acelaşi lucru. Uite că am deja patruzeci de ani, dar nu mi s-a întâmplat NICIODATĂ nimic. Gange e o divinitate, în el nu poate fi murdărie.

— Djai, poate, totuşi, oamenii se îmbolnăvesc, dar se tem să se gândească măcar că asta ar putea fi din cauza Gangelui?

— Tu nu înţelegi...

— D-apoi că aici mereu cineva e bolnav! De ce nu din cauza acestei ape? Am citit că în ea sunt de trei sute de mii de ori mai multe bacterii decât într-un râu care curge printr-un careva oraş din Europa.

— Poate, aşa şi este, dar asta nu are nici o importanţă. Gange nu e un râu, e o zeitate, e mama. Shiva e tatăl, Gange e mama.

— E clar:)

— Vrei să-ţi aduc apă din râu? Ai să vezi singură că nu are să-ţi fie nimic, asta doar îţi va uşura karma.

— Nu, Djai, nu trebuie, am început chiar că mă vârcolesc, de parcă el ar putea să mă impună.

— Te temi?

— Eu am o altă religie, am minţit eu, ştiind că asta va produce impresia dorită. Precis, dă din cap cu respect. Schimb tema:

— E straniu că aici nimeni nu plânge. Am auzit că hinduismul are cu totul altă atitudine faţă de moarte decât celelalte religii. Nu vă temeţi de moarte, nu-i aşa?

— Ai observat că aici sunt numai bărbaţi?

— Apoi da.

— Cum crezi, de ce?

— Femeile plâng acasă?

— Exact! Toţi se tem de moarte, dar aici nu se obişnuieşte de a-ţi arăta durerea.

— Înseamnă că tu, totuşi, nu crezi că vei nimeri după moarte la zeu, dacă te temi de moarte?

— Cred, desigur, dar totuna mă tem. Şi e foarte dureros când îţi mor apropiaţii... Anul trecut, a murit mama mea, eu însumi i-am făcut rugul, în aparenţă, eram absolut calm, dar aici, el arătă cu mâna la inimă, era o durere.

— Tu vezi moartea în fiecare zi, cred că ai şi dovedit să te deprinzi cu toate.

— Aşa şi este, până când asta nu se referă la mine şi la familia mea.

— E clar... Dar ce-i în clădirea ceea? Are un aspect straşnic.

— Acolo-i crematoriul. Sunt arşi cei care nu au bani pentru lemne. Lemnele-s un lux pentru mulţi. În ţara ta oamenii sunt îngropaţi?

— Da. Iar după asta, mulţi ani oamenii pleacă la cimitir ca să comunice cu rudele lor decedate.

— D-apoi că morţii se nasc din nou!

— În ţara mea oamenii nu cred în asta:)))

— Dar în ce cred ei?

— În rai şi iad. Da’ de fapt, care şi-n ce. Mulţi nu cred în genere că mai există ceva după moarte.

— D-apoi cum trăiesc ei??? Asta-i atât de straşnic – să trăieşti crezând că, după moarte, nu mai este nimic.

— Cred că nu contează în ce crezi, contează cum trăieşti.

— Ai dreptate, dar eu nu-mi închipui cum aş trăi, dacă aş gândi că totul ia sfârşit odată cu moartea... Şi tu tot crezi că asta-i aşa?

— Nu ştiu nimic despre asta. Nu am o asemenea experienţă, de aceea nu pot să spun nimic despre aceea dacă mai există ceva după moarte.

— Nici eu nu am o asemenea experienţă, dar eu cred celor scrise în Vede.

— Înţeleg, Djai, asta-i opţiunea ta.

Deja s-a lăsat întunericul. Mi-am amintit că nu prea ştiu drumul şi am prins a-mi lua rămas bun.

— Am să-ţi arăt focul lui Shiva.

— OK.

Nu departe de chei se mai află ceva ce aminteşte un cuptor de fontă în care arde nestins un foc ce dă viaţă tuturor incinerărilor funerare.

— Mai vino să mai pălăvrăgim

— Poate că am să mai vin. Tu ştii care-i cel mai scurt drum spre Shivala gat?

— Asta-i aproape, peste vreo zece minute ai să ajungi, mergi pe strada asta fără a coti undeva. Şi ia seama, păzeşte-te de câini, noaptea ei se adună în haite şi pot tăbărî toţi la tine, atunci ai s-o păţeşti rău de tot... Pot să te mănânce... Vrei să te conduc?

Mai nu deschid gura ca să accept cu bucurie, dar îmi ajunge minte să-l privesc în ochi. Ei, sigur că da: virusul mătăsii s-a activizat.

— Nu, mulţumesc, locuiesc aproape, chiar alături.

— Lângă brutăria americană?

— Încă nu ştiu. Eu stau la „Sunrise Hotel”.

— Apoi da, uşa vecină e intrarea în brutărie. Ai să-mi aduci vreodată o turtă dulce?

Rugămintea m-a mişcat: şeful morţii mă roagă să-i aduc o coptură, exact ca un copil mic vagabond.

— Am să-ţi aduc. Am să-ţi aduc neapărat o turtă dulce.

 

„** noiembrie.

Trei zile de muncă. La drept vorbind, nu mi-a reuşit nimic constructiv decât faptul că am scos în evidenţă trei obstacole esenţiale. Mi se pare că asta e important: dacă până acum în faţa mea era un zid fără fisuri, acum văd în el cărămizile. În tot cazul, eu percep această schimbare ca una pozitivă şi fiindcă nu am de cine întreba... şi, la urma urmelor, ce-aş putea să întreb... eu simt că această schimbare este pozitivă şi punctum.

Am reuşit să văd că prima problemă constă iată în ce: când apare emoţia negativă, în loc să încep s-o elimin, să-mi amintesc cum aş fi în orice stare de bucurie, de lumină, eu încep să mă gândesc ba la una, ba la alta, de exemplu, de ce a apărut ea, ce să fac acum, da’ oare se poate de făcut ceva în genere. Anume faptul că eu încep să mă gândesc, nu să fac, devine temelia înfrângerii mele. Trebuie să încep mai întâi SĂ FAC în momentul când îşi face apariţia emoţia negativă – iată formularea sarcinii care este actuală pentru mine acum. Mă apus s-o realizez.

A doua problemă este senzaţia de jale, de regret al pierderii. Se pare că undeva la Castaneda am citit că, până şi atunci când pleci la WC, înainte de a scurge apa, fiecare priveşte la ceea ce spală, parcă luându-şi rămas bun de la averea sa. E ridicol, dar aşa-i: emoţiile mele negative sunt emoţiile MELE, înainte de a încerca să le spăl, mă uit la ele de fiecare dată, iar în acest răstimp ele dovedesc să se împrăştie, să se fortifice, să mă adoarmă cu totul. Reiese că Tay avea dreptate: eu nu că „nu pot”, dar, întâi de toate, „nu vreau”, or, dacă am regret, de unde se vor lua eforturi înverşunate? De bună seamă, parcă ai renunţa la avere. De exemplu, îmi spune cineva că sunt o toantă, iar pe mine mă umplu lacrimile de regret că mă opun manifestării unei ostilităţi de răspuns. Cum poate fi trecut acest obstacol? Deocamdată, nu ştiu. Probabil, trebuie să vrei tare. Trebuie să încerci de multe ori ca până la urmă să învingi. Seamănă cu o înduplecare de sine, cu o autohipnoză... ba nu, nu seamănă. Sau, totuşi, seamănă... dar ce contează? Pentru mine e importantă comoara sau e important hârleţul, făcând uz de care voi dezgropa tezaurul? Hârleţ parcă am, voi săpa mai departe. Poate, trebuie să-mi propun nişte scopuri minime, să obţin măcar victorii minime. Măcar pe zece, măcar pe cinci secunde să mă menţin în afara emoţiei negative”.

 

<< Back

Forward >>