« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 34

S-a luminat deja, iar eu sunt tot aici! Cu acest gând m-am ridicat la suprafaţă din apa grea a somnului, smulgându-mă, în sfârşit, din adâncul sumbru în întâmpinarea soarelui. Mâinile, picioarele se mişcă, sunt din nou stăpână pe mine şi pe situaţie. Lumina dimineţii a făcut ţăndări toate temerile mele. Cum puteam să mă tem? Şi dacă din cauza temerilor asta nu se va mai repeta niciodată? Trebuie să le vorbesc numaidecât despre toate lui Sart şi Kam, vreau să ştiu ce-a fost asta, există oare vreo strategie într-o asemenea experienţă... P... mă-sii, toantă ce sunt, mai că nu m-am rugat noaptea ca totul să se sfârşească mai repede. Uite-aşa e totdeauna: mă bag în toate găurile posibile şi imposibile pentru a deveni o altă fiinţă, a „arunca de pe mine lanţurile omenescului”, iar când se ajunge la o experienţă reală, fug de ea cât colo. Cum poate fi una ca asta?

Ce este frica? Este o emoţie negativă sau nu?

Cum să depăşeşti această frică?

Ce experimente poţi să faci în experienţa celei de felul care a fost astă-noapte?

Cât de multe întrebări!

Făcându-mi din mers lista întrebărilor pe care vreau să i le pun lui Sart, spălându-mă de mântuială, am zburat glonţ din cameră şi mai că nu l-am dat jos pe uşierul molâu care umbla fără treabă prin coridor.

Ceva straniu... o senzaţie stranie de la percepţia celor din jur... M-am oprit şi am ascultat... e ceva care se află chiar la suprafaţă... da, desigur, iată ce-i! N-am avut până acum aşa ceva niciodată. Mai înainte, trezindu-mă dimineaţa, nu aveam acea surprindere generată de faptul că totul e anume aşa cum văd eu... Cât timp a trecut de când m-am culcat să dorm? Oare chiar numai o noapte? Se pare că am trăit în vis o săptămână întreagă, oare chiar noua mea experienţă a avut aşa un efect?

De astă dată, gaşca era împărţită în două grupuri. În unul din ele l-am văzut pe Kam, iar cea de-a doua se afla la vreo treizeci de metri şi nu reuşeam să înţeleg clar cine-i acolo, doar pe fata bălaie care gesticula cu înviorare nu puteam să n-o recunosc. Va trebui s-o întreb cum o cheamă.

Şi Sart e acolo!

Nerăbdarea întâlnirii cu acel om din cercul violet-liliachiu a atins apogeul, chiar mi-au apărut broboane de sudoare pe frunte. Deocamdată, nu-l văd... Iată-l, şede lângă Kam... Poate, nu-i el? Nici eu nu ştiu ce vreau acum – să fie el ori să nu fie el... Am înţepenit în loc, era o înţepenire stranie. Parcă nu mi-i frică, dar nu pot să fac măcar un pas, exact ca în vis.... Adunându-mi toate puterile într-o izbitură, am rupt perdeaua de înţepenire şi am pornit spre acel om, m-am aşezat vizavi de el, încleştându-mi privirea în faţa lui.

Tremurarea nerăbdării şi emoţiei a trecut în altceva – era anume el. Anume această faţă am văzut-o în cerc, anume aceşti ochi m-au prins ca şarpele pe iepure.

Reţinându-mi un spasm de încordare generat de faptul că m-am reţinut şi nu m-am salutat cu nimeni, am pus cea mai prostească întrebare pe care puteam să i-o pun acestui om:

— Cum te cheamă?

În primele câteva secunde nu se întâmplă nimic, el rămase să stea aşa cum stătea, privind spre picioarele sale.

— Cum te cheamă? Pe mine mă cheamă Maia, spun eu şi-mi dau seamă că-s bolnavă incurabil şi n-am să văd nici magie, nici iluminare... Şi de ce nu m-am oprit la vreme? Şi mă duce valul, mă tot duce...

Privirea s-a ridicat, pironindu-se în mine. Drace... am aşa o senzaţie că el m-a răvăşit pe toată până la intestine, m-a cântărit şi m-a aşezat pe policioare... Ce senzaţie amestecată... Ba nu, nu el m-a răvăşit, ci eu m-am deschis privirii sale, fără să vreau, nici n-am înţeles măcar cum s-a întâmplat asta. Curiozitate, încordare, nemulţumire, o exaltare crescândă şi nu e clar unde se încheie una şi se termină alta.

— Eu nu vreau să am aşa o povară cum este numele şi nu-l am.

Trosnit de vreascuri ce ard în foc – ce voce are el... Nişte amintiri vagi... În ea nu există acea profunzime a obertonurilor care m-a fermecat atât de mult în vocea lui Sart... Nişte sunete fascinante ale naturii, asta nu-i voce de om.

— De ce numele este o povară?

— Câte secunde ai consumat tu pentru a încerca să răspunzi de sine stătător la această întrebare?

— Eu...

—- Ce presupuneri ţi-au apărut? Ce a arătat analiza primară a acestor presupuneri? N-au trecut nici două secunde după răspunsul meu şi tu ai pus întrebarea, iar asta poate însemna doar una din două: ori tu posezi o inteligenţă fenomenală, ori eşti o toantă leneşă. Nu prea semeni să fii posesoare a unei inteligenţe fenomenale, în schimb semeni foarte mult cu o toantă leneşă.

— Eu... Eu???

— Leneşă – fiindcă ai pus întrebarea fără să-ţi dai osteneala să gândeşti singură, prin urmare, nu ai obişnuinţa de a gândi, nu-ţi place această ocupaţie, te leneveşti. Iar toantă eşti de aceea că, dacă nu-ţi place să gândeşti, apoi, respectiv, nici nu ştii să faci acest lucru. În tot cazul, în felul în care eşti nu-mi trezeşti interesul, ba chiar îţi fac un mare serviciu, spunându-ţi că nu-mi trezeşti interes.

Am rămas, pur şi simplu, cu gura căscată. Contam pe o comunicare mai constructivă, dar uite aşa, dintr-o dată, fără să-ţi dai osteneala de a vedea ce prezintă omul, doar aruncându-i o privire, să-i pui diagnoza „toantă leneşă”... ei, nu înţeleg ce-i asta... Ce l-a atins atât de tare? Oare chiar numai faptul că nu am primit orbeşte declaraţia lui că el nu are nume?

— De fapt, încă nimeni nu m-a etichetat ca toantă leneşă... din contra, mi s-a spus de multe ori că sunt prea activă şi prea deşteaptă.

— Cine?

— Ce „cine”?

— Cine concret te numeşte activă şi deşteaptă? De altfel, poţi să nu-mi răspunzi, am să-ţi spun şi fără asta, astfel te apreciază tot nişte debili de-alde tine.

Debili de-alde mine??? Halal discuţie avem noi... Acuşi o să începem să ne batem boturile unul altuia...

— Eu nu aş spune că ei sunt chiar debili.

— Ei, sigur, dacă ei sunt ca şi tine.

Înghiţind un nod, am înghiţit şi nişte cuvinte neplăcute drept răspuns, am căutat să mă iau în mâini şi am continuat.

—... eu nu aş spune că ei sunt debili. Înţeleg că nu-s prea mulţi oameni deştepţi şi sensibili, că există mulţi oameni care nu-şi văd mai departe de lungul nasului, dar printre ei se întâlnesc...

— Şi atunci ce mai cauţi aici? m-a întrerupt el iarăşi, du-te înapoi la prietenii tăi deştepţi.

— Tu eşti prea categoric. Mie-mi place să comunic cu oameni diferiţi, să observ, să investighez şi anume din acea cauză sunt aici, fiindcă, de rând cu alţi oameni, am făcut cunoştinţă cu Sart, Kam, eu comunic cu ei şi vreau să comunic şi cu tine...

El dădu din mână şi mă întrerupse:

— Cu mine nu vei comunica, deoarece aşa cum eşti nu-mi prezinţi interes.

— Curios lucru, cum ai reuşit să-ţi faci aşa o concluzie dintr-o singură întrebare a mea?

El tăcea şi părea că eu nici nu exist pentru el.

— Ei bine, recunosc că am făcut o greşeală, punându-ţi întrebarea fără să mă gândesc, dar de ce, pentru o singură greşeală, poţi să-l pironeşti pe om de stâlpul „debilităţii”?

Tăcere, se pare că eu am dispărut din câmpul lui de vedere pentru totdeauna.

— Bine, va să zică, aici nu mai pot schimba nimic. Înseamnă că sunt aici pentru a comunica cu Kam, m-am îndepărtat de el, aşezându-mă mai aproape de Kam. În cap e un haos, nu mi-i clar ce voi face mai departe.

— Tu comunici cu această toantă leneşă? el i se adresă lui Kam, făcând o fizionomie nedumerită.

El şi pe Kam vrea să-l instige împotriva mea!

Kam pufni, dând negativ din cap.

— Ei iată, rânji acela mulţumit... (cum să-l numesc, p... mă-sii... „acela”?), Kam nu e un idiot.

L-am privit pe Kam şi mi s-a părut că el ori se sfiieşte, ori nu se decide să facă ceva contrar presiunii „aceluia”. L-am privit în ochi, dar privirea lui Kam trecea prin mine cu indiferenţă. Uite la asta nu m-am aşteptat...

— Kam!! Cum poţi să procedezi astfel?? Or, tu însuţi mi-ai propus să ne întâlnim aici azi dimineaţă pentru a continua discuţia noastră despre stihii! Iar acum te prefaci că nu ai nimic cu asta, de parcă aş fi venit singură şi vă încurc... cum aşa, Kam??

Aceleaşi feţe absente... ei, băieţi, asta nu-i pentru mine, uite aşa... eu înţeleg, sunteţi voi, poate, înţelepţi şi toate celelalte, dar unde-i omenia elementară, de altfel, dumnezeu cu dânsa, cu omenia, unde-i onestitatea elementară?? M-am ridicat.

— Nu te înţeleg nici pe tine, i-am făcut un semn din cap „aceluia”, nici pe tine, Kam. Nu înţeleg de ce ai devenit, dintr-o dată, atât de înstrăinat. Eu cred, Kam, că nu eşti sincer, eşti necinstit, fiindcă te prefaci că astea nu te privesc, te-ai întors de la mine doar pentru faptul că eu nu i-am plăcut acestui om. Tu... tu m-ai trădat, Kam. Am aşteptat de la tine ajutor, pentru că cine altul ar fi putut să mi-l acorde? Iar tu m-ai trădat, uite-aşa e. Iată, tu mi-ai vorbit despre libertatea de emoţii negative, dar parcă tu însuţi acum nu trăieşti înstrăinare faţă de mine? Parcă prietenul tău nu-mi exprimă făţiş faptul că-i sunt neplăcută şi această atitudine a lui n-a apărut oare pe loc gol? Cum aşa? În ce constă atunci pretinsa voastră practică? Îmi placi foarte mult, Kam, dar eu nu pot să fiu aşa de lunecoasă ca tine, eu vreau să spun adevărul, deşi mă doare ceea ce spun acum, pentru că înţeleg că acum ai să te întorci definitiv de la mine, dar eu nu am de unde alege, nu vreau să mint. Ei bine, înseamnă că aşa a vrut destinul.

Ei, despre destin a fost spus, probabil, de prisos, dar trebuie să-l trezesc cumva, doar nu pot să plec aşa, pur şi simplu! Se pare că acuşi voi începe să plâng cu hohote de neputinţă şi disperare...

Am aşteptat să urmeze o careva reacţie până în ultima clipă, dar.... n-a urmat nimic. Întorcându-mă, am plecat, căutând să par hotărâtă şi sigură, deşi lacrimile îmi împăienjenise ochii, iar nodul din gât era tot mai dureros. Niciodată n-am fost trădată în felul ăsta... o durere tâmpă pulsa în piept, răspunzând la fiecare pas al meu. Pentru ce aş trăi mai departe, dacă nici chiar oamenii cei mai apropiaţi nu mă înţeleg şi s-au întors de la mine? Sensul vieţii se topea ca un fulg în mână, încet, dar inevitabil. Cu cât mă îndepărtam mai mult, cu atât mai puternică devenea durerea. Poate, mă întorc? Unde??

Ajungând în stradă, m-am oprit. NU AM UNDE pleca... Am mai avut oare aşa o înţelegere ucigător de clară a impasului definitiv? Orice gând îmi trezea aşa o explozie de disperare, încât părea că va mai trece o clipă şi voi izbucni în plâns chiar aici. Să plec la hotelul meu? Ei, nu... e imposibil... e prea oribil să rămân singură, închisă în camera înăbuşitoare a hotelului de care m-am săturat până-n gât. Să hoinăresc pe străzi? Mulţimile de hinduşi mi s-au părut, pentru prima dată, apropiate. Am zâmbit cu tandreţe unui cerşetor. Agasarea lui chiar mi-a uşurat durerea, i-am dat zece rupii...

Eu gândeam că ei mă iubesc, credeam în asta. De ce nu mi-au spus purul adevăr – atâta şi vor ca eu să plec? Nu am nici un sprijin sub picioare, tot ce văd sunt ochii indiferenţi ai lui Kam, cruzimea celuilalt, care striveşte totul şi pe toate sub ea. Nişte maşini geniale a creat practica asta a dracului, or, acum ei pot să manipuleze oamenii într-un mod ideal. Iar eu credeam că ei sunt luminaţi... Eu nu vreau să fiu ca dânşii, eu nu vreau să ajung la asta, mă tem, mai bine e să mor. Eu mă tem de dânşii, mă tem şi nu vreau să comunic cu ei. Înţeleg că drumul lor, oriunde ar duce el, îmi este închis, deoarece ei nu au nevoie de mine, d-apoi că nici eu nu mai am nevoie de dânşii, prin urmare, decad în toate cazurile.

Sart! Cum am putut să uit despre el? El nu mă va lăsa, la sigur! Acuşi am să-i povestesc totul, am să-i dovedesc că nu am făcut nimic reprobabil. De ce am hotărât că şi el e cu dânşii? El doar deloc nu-i aşa, o ştiu precis. Mă întorc în poiană mai că nu la fugă. Cum aşa... cu prima ocazie, m-am întors de la Sart, n-am întrebat nimic, nu m-am apropiat, or, de fapt, l-am trădat...

— Salut, Sart:), sunt atât de bucuroasă să te văd... Bună ziua, Sart!

Tandreţea în două cu lacrimi mă umplea, m-am aşezat mai aproape de el şi... m-am ciocnit, aproape fizic, de o privire rece – străină, oficială.

— Asta nu poate fi! Sart... Sart!

— Domnişoară, ne încurcaţi, fiţi atât de amabilă, încetaţi să mai strigaţi aici şi lăsaţi-ne, vă rog frumos.

Vai!!! Uita asta mai zic şi eu... uite ăsta e un picior în c... M-am ridicat şi am plecat aşa, de parcă m-ar fi scuipat cineva, dovedind să observ că blonda plinuţă, se pare, e foarte mulţumită de faptul că am fost retezată în acest mod... Ce trădare... Ce să fac? Cum să trăiesc mai departe?

Nu mai am putere măcar pentru a mima un mers sigur... Făcând câţiva paşi cu picioarele de vată, m-am aruncat în iarbă şi am izbucnit în plâns... E ca o lovitură dată din răsputeri... pentru ce?? Pentru ce îmi provoacă această durere? „Cum aşa”, „cum aşa”, ca un disc de vinil care se roteşte pe loc, îmi roieşte în cap. „Cum aşa”... de parcă m-aş fi prăbuşit într-o groapă de gheaţă, întunecoasă... nici nu m-am gândit că m-am ataşat atât de mult de aceşti oameni, poate, nu atât de ei, cât de visul la ei, la aceea că undeva există fiinţe luminate care nu vor putea să nu observe aspiraţia mea la adevăr, care nu vor putea să mă trimită undeva mai departe doar pentru faptul că am făcut ceva nu aşa cum trebuia... Nu, nu aşa a fost în cazul lui Castaneda cu Don Juan!

Poate, ăştia nici nu fac practica căii directe? Poate, trebuie să-l caut pe Lobsang? Or, Danny mi-a spus că a simţit ura care pornea de la dânsul... şi dacă Danny, pur şi simplu, s-a lăsat momit de nişte explicaţii, a luat drept realitate ceea ce a vrut să vadă? Oare chiar în toate astea nu există nimic ÎN GENERE? Încă o înşelare, o minciună, ba şi mai rău, o întreprindere comercială, or, Sart călătoreşte în vagon de prima clasă, de unde are el asemenea bani? N-am prea văzut eu călugări bogaţi care caută adevărul. Oare chiar toate nu-s decât o minciună mare?... Da... Şi acum – încotro? Până acum nici nu-mi apărea întrebarea ce trebuie să fac mai departe, totul era clar: să mă agat de firele ce duc spre practica căii directe, să încep munca de eliminare a emoţiilor negative... iar acum ce voi face? Şedeam, pironindu-mă tâmp cu privirea în pământ, încetând să mă mai gândesc, ce poţi să mai gândeşti în aşa o situaţie... Mi-am amintit Moscova, a reînviat mirosul casei, pe care mai că-l uitasem, Max... sigur, e un om limitat, dar, cel puţin, el nu m-a părăsit, eu am plecat de la el, între altele... ba nu, ce are Max cu toate astea... spre viaţa ceea nu-i cale întoarsă... acum acolo vine iarna, în curând totul se va acoperi cu zăpadă pufoasă... ar fi mişto acum să alerg prin zăpadă... m-am săturat eu de India, nu înţeleg în genere ce poţi face în căldura şi-n latrina asta... ei bine, am venit să vânez impresii, credeam că aici sunt yoga la fiecare pas, călugări, care caută sincer adevărul, dar ei, practicanţii ăştia, la ce bun vin încoace? Poate, anume pentru a prelua experienţa comercializării, căutându-şi bucata de pâine printre toante de-alde mine?...

M-am ridicat, am întins mâinile. Primul şoc a trecut, capul s-a limpezit puţin. Nu, nu-mi trebuie mie aceste amintiri dulci despre fericirea conjugală. Admitem, aici am călcat pe greblă, dar asta nu schimbă nimic în toate celelalte. Uite cum vine: dacă mi-i prost de tot, îndată apare mirosul dulceag al fericirii casnice – în capotă, ciupici, cristal în blidar, neamuri care te vor linişti, te vor ajuta şi, desigur, nu te vor lăsa pentru nimic în lume... iar când mă simt puternică, activă, căutătoare, când am presentimentul bucuriei, mi se întoarce de toată mortăciunea asta. O! Stop.

M-a învăluit un şuvoi de excitare atât de puternic, încât m-am aşezat pe iarbă. O privire fugară – ei încă-s acolo? Acolo. Bine. Acum principalul e să nu mă scurg într-o parte, să nu pierd firul, senzaţia clară a importanţei momentului. Pentru asta ar fi mai bine să-mi iau caietul, notându-mi pe scurt momentele principale... Aşa... Primul lucru e faptul cât se poate de distinct: cu cât mai rău mă simt, cu cât mai tare sunt cufundată în disperare, în singurătate, în milă pentru mine, cu atât mai tare mă trage acasă, la rude, la viaţa ceea care mi se pare mai rea ca moartea în clipele de elan creator, de bucurie a percepţiei de sine ca de ceva viu. Al doilea fapt, nu mai puţin distinct: tocmai acum am fost atrasă de mortăciunea ceea. Asta înseamnă doar un lucru: sunt în c... până la urechi. Ei, acum deja nu, dar tot timpul recent al fost... Aşa... Dacă am fost într-un asemenea c..., încât eram atrasă de viaţa pe care eu însămi o cred mai rea decât moartea, apoi oare pot eu să fiu obiectivă? Pot oare să judec la rece, să apreciez, să percep real? Sigur că nu. Prin urmare, îmi apare şansa... Or, ea poate fi unică, ultima... Cât de uşor este s-o pierzi, eu mai că n-am ratat-o! ...Or, eram bucuroasă, predispusă spre discuţii interesante atunci când am venit la ei, prin urmare, puteam să apreciez totul în măsura capacităţilor mele, iar asta e tot pe ce mă pot sprijini... prin urmare, şanse nu-s?... Nu, stai, eu ţin minte doar în care moment anume starea mea s-a schimbat, eu încetând să mai fiu adecvată, prin urmare, e foarte probabil, şi această presupunere este bine gândită, că toate astea s-au întâmplat cu mine după ce „ăsta” a început să mă atace... ei bine, nu am ce ghici aici, trebuie să verific totul încă o dată. Planul e următorul. Mă aşez, mă orientez la încredere totală, la simpatia pe care o simţeam pentru Sart, Kam, mă întorc, întorc roata înapoi, pur şi simplu, uit despre obida mea, despre modul în care ei au procedat cu mine... stop, eu doar pornesc de la premisa că nu ştiu cum au procedat ei acum cu mine, dar imediat încep să raţionez aşa de parcă aş fi sigură că au procedat prost... asta-i exact acel lucru pe care mi l-a vorbit Kam în privinţa concepţiilor... Stop, uite asta mai zic şi eu! Apoi cum am putut să nu observ acest lucru? Ei, precis, eram dementă... şi chiar dacă aceşti oameni nu-s deloc nişte practicanţi, ce schimbă asta în experienţa mea??! Ce schimbă asta măcar şi în faptul că am nevoie de libertatea de emoţii negative ca de aer? Nu schimbă nimic. Şi nu mă împiedică nimic să-mi încep propriile investigaţii în acest domeniu, cu atât mai mult că am deja o serie de experienţe interesante, iar pe urmă voi reuşi, poate, să găsesc nişte practicanţi veritabili, or, însăşi ideea practicii căii directe n-a apărut pe loc gol... aşa, se pare că am revenit la gândul că aceşti oameni nu sunt nişte practicanţi adevăraţi... ia molimă... da... d-apoi concepţiile sunt un ansamblu de lucrări al naibii de complicat... nu doar să raţionezi şi gata. Aşadar, revin la plan: mă acordez la simpatie, pe care O SIMT, da, o simt chiar acum, faţă de Kam, Sart, faţă de fiinţa ceea pe care am văzut-o „în vis”, apoi plec iarăşi la ei şi iau totul de la început. Iată din ceea ce are să-mi apară am să reies, pentru că tot ce pot să fac eu este să-mi formez poziţia, reieşind din starea cea mai luminoasă, cea mai strălucitore ce-mi este accesibilă acum.

Am simţit o bucurie adevărată generată de faptul că am conştientizat independenţa deplină a căutării mele de orice ar fi. Cât de armonios se răsună asta cu acea descoperire a mea că nu are nici o importanţă faptul dacă a fost ceva sau nu, ci contează altceva – ce-a schimbat asta în mine, ce urmă a lăsat. Am simţit bucurie generată de faptul că am văzut cât de lipicioase sunt punctele de vedere formate de emoţiile negative, de faptul că am luat o decizie pe care nu o voi regreta-o, la sigur, niciodată, pentru că e cel mai sincer lucru pe care pot să-l fac acum. Şi încă de faptul că am înţeles acest lucru, că am simţit o simpatie reală faţă de aceşti oameni, or, cine ar fi ei, fără dânşii nu ar fi apărut situaţia care m-a adus la aceea că am pipăit, în sfârşit, un suport veritabil. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre Kam, care continua să şadă alături de „acesta”, m-am apropiat, m-am aşezat în faţa „acestuia”, privindu-l ţintă în ochi.

— Cum te cheamă?

Asta era nepotrivit cu totul (ian mai du-te tu... apreciatoare s-a găsit, potrivit, nepotrivit...), dar am simţit un aflux furtunos de bucurie, voiam să rât şi, orice s-a întâmpla acum, la sigur, nu am să mă arunc în bulboana de milă faţă de sine... nu, p...

— Nu doresc să am aşa o povară cum este numele şi nu-l am.

Vocea s-a dovedit a fi puţin uscată, lipsită de acea profunzime de armonici superioare care m-a fermecat atât de mult în glasul lui Sart. Ea semăna mai mult cu un trosnit de vreascuri ce ard în rug – e plăcut, fermecător, confortabil, dar astea-s sunetele naturii, dar nu din cele produse de om. Aşa era şi vocea lui, avea ceva comun cu sunetele naturii... nu, nu era ceva străin, deloc.

Fantastică... ziua pinţului... NIMIC nu s-a schimbat. Vroiam să-mi curăţ urechile, ochii, mâinile, capul, creierul... NIMIC nu s-a schimbat. De parcă NICI NU AR FI FOST NIMIC. Aşa... mă gândesc la asta pe urmă, iar acum să-mi pun o întrebare, urmându-mi planul: ce atitudine am eu faţă de Kam, faţă de „acesta”? Nu era nimic. Nici obidă, nici milă, nici dezolare, ci doar simpatie, presentiment, deschidere totală.

Numele e o povară. Vreo două-trei minute am încercat să găsesc ceva inteligibil în asta, dar fără rost. Până la urmă, mă opresc la teoria auzită cândva că numele, într-o anumită măsură, determină caracterul omului, poate, anume din acest motiv el nu doreşte să aibă nume, ca să nu depindă de influenţa lui. Oricum, are un nume înscris în paşaport, deci, totuşi, are nume! Aici nu m-am retras nici cu o iotă, pentru că acesta era adevărul – aşa cum îl înţelegeam eu.

Am expus toate acestea în glas.

Parcă ar mai fi aruncat cineva vreascuri în foc, surcele de tot felul, căci nuanţele vocii s-au diversificat.

— Întrucât practica căii directe presupune însuşirea artei de a schimba, în mod arbitrar, percepţiile nedorite cu cele dorite, ar fi straniu să se presupună că eu aş încerca, în acest mod, să evit o careva influenţă a numelui asupra caracterului, or, dacă această influenţă nu m-ar aranja, aş schimba-o sau aş elimina-o totalmente, iar în cazul în care asta s-ar dovedi a fi imposibil sau dacă nu aş avea dorinţa să fac acest lucru, m-aş concentra asupra celei de-a doua părţi a sarcinii – aş elimina ceea ce vreau să elimin din „caracterul meu”. Cauza, deci, constă în altceva. Dacă omul consimte să aibă nume, el acceptă şi realizarea acelor funcţii pe care i le prescrie existenţa numelui, or, la ce-ţi trebuie numele, dacă nu doreşti să te foloseşti de el? Şi despre care funcţii este vorba? De exemplu, eşti „strigat” pe nume, deci, dacă accepţi numele, alegi tu însuţi, în mod conştient, să menţii legătura dintre cuvântul „numele meu” şi distragerea atenţiei de către omul care rosteşte acest nume – INDEPENDENT de faptul dacă o vrei sau nu, îţi trezeşte acest om interesul ori nu ţi-l trezeşte, deoarece ai să alegi de fiecare dată: să iei în seamă faptul că eşti „strigat”, ori să-l ignorezi. Însuşi faptul realizării acestei opţiuni deja înseamnă că atenţia ta a plecat, ea a fost furată de obişnuinţa creată chiar de tine de a reacţiona la nume. Aşa dar, acceptându-mi numele, eu însumi, cu propriile mâini, creez un mecanism, cu ajutorul căruia orice om poate să-mi fure atenţia în orice moment, s-o distragă, iar eu nu doresc acest lucru, inclusiv din cauza faptului că sarcinile pe care eu le realizez în practica mea se realizează mai eficient la o concentrare maximă. Iar faptul că în paşaportul meu e scris ceva...Mare lucru că e scris ceva undeva, contează cum folosesc eu acest lucru. Când trec vama, îmi prezint paşaportul şi reacţionez la numele care e scris acolo, dar cu acelaşi succes aş putea răspunde şi la numărul de ordine care mi-ar fi atribuit pentru perioada cât trec vama, iar în restul vieţii aş fi indiferent faţă de acest număr după cum sunt indiferent la ceea ce e scris în paşaportul meu.

— Bine, dar numele din paşaport nu e un număr întâmplător care e diferit în fiecare caz, ci un cuvânt permanent, probabil, se formează o careva obişnuinţă?

— Ce înseamnă „se creează”? Tu vorbeşti aşa de parcă ăsta ar fi un proces ce nu depinde de tine. Acest proces DEPINDE de tine. Dacă începe să mi se formeze o deprindere indezirabilă, eu o elimin, asta-i tot.

— Probabil, e destul de complicat... îmi vine greu să-mi imaginez că eu...

— Aici nu ai ce-ţi imagina. Toate reprezentările tale pornesc de la experienţa ta precedentă, care este infimă, deoarece nu este o experienţă de formare a iscusinţei de a-ţi crea obişnuinţele la dorinţă, ci doar o experienţă de supunere lipsită de voinţă influenţelor externe. Ia şi te antrenează! Apropo, tu eşti în India, aici există posibilităţi interesante pe care nu le vei găsi nicăieri în altă parte. Ieşi în stradă, acolo unde e mai multă lume şi plimbă-te acolo. Cu o frecvenţă de aproximativ o dată la cinci secunde cineva are să încerce să-ţi răpească atenţia cu strigăte de felul „Hallo”, „Miss”, My friend”, „Good hotel”, „Chip price”, „Riksha?”. În afară de aceasta, cerşetorii te vor atinge, chiar te vor trage de mâini, de picioare, ţi se vor vârî în ochi, îţi vor îngrădi calea. Toţi aceşti hinduşi fără număr te vor împresura, apoi iată, antrenează-te să-ţi păstrezi concentrarea asupra sarcinii tale. Or, tu ai un front de lucrări, o sarcină actuală, nu? Apoi ia şi o realizează, fă notiţe în jurnal chiar din mers, asta va fi pentru hinduşi un stimulent suplimentar pentru a manifesta curiozitate, iar pentru tine – un temei trainic pentru a judeca despre succesul eforturilor tale. Dacă vezi în jurnal numai fragmente şi pete de cerneală, înseamnă că atenţia ţi-a fost răpită, n-a ieşit nimic.

— Mă tem că anume aşa şi va fi. Ţin minte foarte bine ce şoc de fon permanent am simţit, plimbându-mă prin Varanasi, prin Delhi... mite să li te „dedai” tuturor!

— Când experimentul se începe cu rezultatul „nu-mi iese nimic în genere”, recurge la ajutorul cifrelor.

— Adică?

— Fă practica controlului limitat. Fixează zece minute şi fă o experienţă. De fiecare dată când ai cedat presiunii şi, drept răspuns la influenţa de rând, nu numai că ai cedat atenţia, dar şi ai făcut ceva drept răspuns, fie vorba chiar şi de o uşoară clătinare din cap, pune o bifă. Iar apoi fă un calcul: câte bife ai acumulat în cele zece minute? Dacă munceşti insistent, în pofida faptului că-ţi rămâne, la fel ca şi mai înainte, senzaţia de „eşec total”, ai să observi că cifrele arată scăderea continuă a mecanicismului tău, creşterea capacităţii de a te abţine de la acţiuni determinate de răpirea atenţiei tale. Parcă tu nu cunoşti bazele practicii căii directe?

— Nici prin cap nu mi-a trecut că pot fi eliminate nu numai emoţiile negative, dar şi obişnuinţele! Ce bine e! Cifre, intervale de zece minute... Apoi că în acest mod aş putea să înlocuiesc totul în mine! ...Da’ tu de bună seamă crezi că sunt o toantă leneşă?

— De unde ai scos-o?

— ??

Am şi deschis gura, dar am închis-o la vreme. Arăta caraghios dintr-o parte, probabil, dar nici că-mi păsa. Chiar m-au trecut sudori reci la gândul că mai n-am căzut iar în noroi... fleacuri, principalul e că m-am prins la timp... omul ăsta, la sigur, nu seamănă cu un tâmp, dar trebuie să fii sau un tâmp absolut ca să întrebi „De unde ai scos-o?” după toate cele întâmplate, sau, totuşi, în această întrebare există un sens.

Îmi place să mă gândesc în prezenţa acestor oameni. Îmi lipseşte cu desăvârşire senzaţia că „frânez” – nu am pe cine frâna, nimeni nu pleacă nicăieri, nimeni nu se agaţă în mod spasmodic de discuţie, nu simte nemulţumire generată de faptul că eu am tăcut – se vede cu toată claritatea că viaţa acestor oameni e plină cu vârf şi dacă în discuţie survine o pauză, apoi ei nu se plictisesc, ei, pur şi simplu, continuă să trăiască o altă latură a vieţii lor.

Pe neaşteptate, m-a umflat râsul şi am început să hohotesc cu gura deschisă până la urechi. Probabil, arătam ca o idioată!

— Ascultă-mă, dar, de bună seamă, sunt o toantă leneşă, ai perfectă dreptate!:)) – or, ai văzut că acum mi-am oprit limba, ai înţeles totul, aşa-i?

— Asta nu are nici o importanţa – eşti tu toantă leneşă sau nu.

Omul ăsta ştie să trezească mirare!:)

— De ce? Parcă tu nu-ţi alegi pentru comunicare oameni care-ţi trezesc interesul?

— Sigur că mi-i aleg, de aceea şi-ţi spun că, pentru mine, nu contează deloc faptul dacă eşti o toantă leneşă ori o intelectuală activă, asta nu influenţează interesul meu faţă de om în nici un mod.

— Straniu, pentru mine asta sună straniu, căci... deşi... deşi, da... aici există nişte cârlige de care te poţi agăţa, or, şi atitudinea mea faţă de om... eu doar nu-i privesc hainele sau punga, eu văd pe cineva „lăuntric” şi dacă el îmi place, apoi îmi place indiferent de faptul că e deştept sau nu prea... deşi, în sinea mea, trebuie să spun că, desigur, voi deprecia omul, dacă voi vedea că e leneş şi prost. În cazul tău nu va fi aşa?

— Nu, fiindcă eu am înţeles că pentru aceasta nu există temeiuri, iar apoi am eliminat şi însăşi deprinderea de apariţie a unei asemenea pre-concepţii. Nu-i nimic de mirare în faptul că un om e tâmp, altul e leneş, cel de-al treilea îşi va vinde sufletul pentru o ciocolată, iar al patrulea îşi va sacrifica viaţa pentru Patrie... nu-i nimic de mirare în asta, fiecare din cei care au ajuns până la practică a ajuns cu propriul său set de prostii. Altceva contează pentru mine, nu faptul ce obscurităţi ai tu, ci cum procedezi tu cu ele. Iată pe unde trece cumpăna apelor. Un om nu-şi recunoaşte obscurităţile, le îndreptăţeşte, ocupă o poziţie defensivă, iar altul le observă, le recunoaşte, are dorinţa de a se izbăvi de ele, începe să depună eforturi de eliminare.

— Prin urmare, m-ai numit toantă leneşă pentru faptul că am simţit o înstrăinare, obidă faţă de tine în loc să recunosc că am o obscuritate?

— Nu, te-am numit toantă lenesă fiindcă anume aşa şi este, el făcu o pauză, desigur, chiar acum ai simţit obidă?

— Nu... Da, da.

Aveam o tentaţie puternică să zic „nu”, dar, din fericire, nu m-am lăsat pradă reflexului de protecţie, or, de bună seamă, în prima clipă am simţit obidă iar. Mi s-a făcut deosebit de uşor prin faptul că am reuşit să pipăi această poziţie cu mâinile, poziţia omului care nu închide ochii la obscurităţile sale, nu le ascunde, ci le recunoaşte ca pe un material cu care va lucra în continuare.

— Am refuzat să comunic cu tine fiindcă nu mi-a apărut aşa o dorinţă, iar dacă vom căuta o presupunere ce ar explica lipsa acestei dorinţe, apoi, mai curând, faptul e legat anume de reacţia ta la fraza mea – nu numai că ai simţit emoţii negative, ci te-ai fortificat în ele. Această presupunere e cu atât mai verosimilă, dacă ţinem cont de faptul că acum aş dori să continuăm experienţa pe care am început-o noaptea trecută.

— !! Aşa deci, tu, de bună seamă, m-ai urmărit?

— Nu numai că te-am urmărit, dar despre asta vom vorbi cumva altă dată, mai târziu, acum nu am dorinţă să vorbesc despre asta.

Şi iar mi-a ajuns minte să nu casc gura, să mă întorc la fraza lui precedentă pentru a înţelege deosebirea dintre cuvintele „să continuăm experienţa” şi „să vorbesc”.

— Kam, tu ai refuzat să vorbeşti cu mine pentru că eu m-am proptit în emoţii negative? Şi Sart, el m-a retezat tot din acest motiv?

— Desigur, Kam mă privea cu seriozitate. Pentru mine nu există acea „Maia” care s-ar afla undeva în dosul percepţiilor care există în locul tău – nu de aceea că eu cred că „ea” nu există, ci doar fiindcă eu nu „o” percep, n-o plăsmuiesc. Pentru mine „tu” eşti tocmai acel set de percepţii care se manifestă în locul tău şi fiindcă eu am văzut în acel loc doar un morman de emoţii negative, nu am văzut careva percepţii ce-mi sunt simpatice, apoi, desigur, nu voiam să comunic cu acest set de percepţii, iar de îndată ce văd percepţii care-mi sunt simpatice – eforturi de eliminare a obscurităţilor, percepţii revelatoare, atunci dorinţa de a comunica îmi apare.

— Kam, şi dacă eu aşa şi aş fi plecat... tu nu ai fi întreprins nimic? Nu m-ai fi oprit, nu ai fi încercat să-mi explici... aşa şi ne-am fi despărţit pentru totdeauna?

— Nu. Nu te-aş fi oprit, nu ţi-aş fi explicat, îţi spun doar că nu am dorinţa de a comunica cu acel set de percepţii pe care l-am văzut în tine. Ce-ar fi fost mai departe... apoi de unde să ştiu eu... în tot cazul, trebuie să înţelegi că răspunderea pentru percepţiile care apar în locul tău, răspunderea pentru viaţa ta o porţi tu însăţi şi nimeni altul. Iar această experienţă îţi oferă posibilitatea să simţi ce este impecabilitatea în relaţiile cu oamenii, ce este libertatea impecabilă de plăsmuire a unei careva substanţe „eu” de o careva „cealaltă parte” plăsmuită a percepţiilor, să simţi ce este sinceritatea impecabilă. O colaborare adevărată, o prietenie adevărată este posibil doar cu acela care nu te va înşela cu un spirit prietenesc prefăcut, nu te va compătimi, nu va închide ochii la obscurităţile tale, care, în loc la toate astea, îşi va manifesta sincer atitudinea faţă de ceea ce vede în tine, trăind, desigur, percepţii revelatoare şi pornind de la ele, dar nu de la dorinţa de a te lovi în amorul propriu, a te pedepsi şi aşa mai departe.

Simţeam o recunoştinţă enormă faţă de ei pentru această experienţă, deşi nu mă părăsea întrebarea: „Cum poţi să fii recunoscătoare acelui care a fost absolut nemilos faţă de tine?” M-am pornit spre Sart, m-am aşezat, pur şi simplu, lângă el în tăcere, am luat mâna lui şi am ţinut-o în mâna mea. El a strâns mâinile mele drept răspuns şi, la drept vorbind, ce mai trebuia spus? Îmi era totul clar. Deşi...

— Sart, cum poţi să trăieşti recunoştinţa faţă de cel care a fost absolut nemilos cu tine?

— Are importanţă motivaţia, dar nu ţesutul extern al faptei. Dacă eu procedez în acest mod cu tine şi această faptă este condiţionată de dorinţa revelatoare, adică de o dorinţă aflată în rezonanţă cu Trăirile care au crescut din simpatie, din tandreţe, atunci nu e nimic straniu în faptul că şi în tine, drept răspuns, apar percepţii similare, în pofida faptului că toate acţiunile mele sunt nemiloase şi pot fi interpretate de judecata ta în orice mod. Aici se mai amestecă obişnuita nuanţă negativă a cuvântului „nemilos”, cu care se asociază ostilitatea, îndepărtarea, rigiditatea, or, eu subînţeleg prin „nemilos” anume starea fără milă, fără alte emoţii negative şi atunci când tot acest gunoi lipseşte, se manifestă percepţii cu totul deosebite pe care noi le numim Trăiri. Numai cel care e liber de milă poate trăi adevărata simpatie şi tandreţe.

<< Back

Forward >>