« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 05

Malul de piatră al lacului, de unde porneşte drumul, arată cam sumbru. Peste fiecare zece metri stau soldaţi înarmaţi cu pistoale-mitraliere, pe drumul hopuros galopează nişte maşini vechi, hârbuite, cărucioare cu motor dărăpănate şi camioane portocalii pictate cu scene din eposul indian. Căsuţele mici, unele încă n-au fost terminate, numai una din câteva este vopsită, s-au lipit una de alta ca nişte colţunaşi răsfierţi... Se pare, construcţia lor a început demult, foarte demult, încât unele din ele au dovedit să îmbătrânească, arătând aşa de parcă pereţii lor iată-iată se vor nărui. Din uşa unei case mă priveşte cu o bucurie inexprimabilă un stol de copii surprinzător de murdari... Poate, ei nu se spală în genere? Pletoşi, desculţi, în hăinuţe rupte, mucoşi de nu se mai poate, dar, cu toate astea, trăsăturile feţelor lor sunt frumoase şi nu par deloc a fi copilăreşti. ...În burtă apare o senzaţie stranie, o încordare, de parcă s-ar fi întins ceva de la mine spre ei şi s-a contopit, simt cu tot corpul şi o atracţie tandră, şi o respingere severă concomitent. Nu ştiu de ce, dar aş vrea să mă îndepărtez mai repede de acest loc.

Iar o „Volga” indiană cu nişte banchete umflate şi incomode, iar mizerie, ruinare şi murdărie totală. Când cartierele de locuit au rămas în urmă, am fost surprinsă de faptul că am răsuflat uşurată.

Chiar deasupra drumului se ridică nişte piscuri stâncoase abrupte nu prea înalte, iar în stânga-s munţii şi terase interminabile ale câmpurilor de orez. Printre pietrele cenuşii din mijlocul văii trece un râuleţ ce infirmă închipuirile mele că toate râurile de munte sunt grandioase, repezi şi furtunoase.

— În sezonul musonilor acest râu se revarsă, devenind de vreo zece ori mai lat, aud vocea lui Shafi ca în afara cadrului.

Timpul e înnourat şi, chiar dacă razele soarelui străbat prin nori, munţii îndepărtaţi sunt ascunşi în ceaţă, se creează impresia că valea pleacă în neant, se prăbuşeşte undeva în gol. Privesc într-acolo unde valea dispare şi-mi imaginez că acolo nu există nimic în genere, că, iată, în acel loc se sfârşeşte lumea cunoscută mie, iar eu mă aflu pe o insuliţă, în jurul căreia e un neştiut fără fund. Şi tot aşa cum poţi să te apropii de panta abruptă a unui munte înalt, privind în jos, în prăpastie sau în zare, dincolo de orizont, poţi să te apropii de marginea acestei insule pentru a privi în necunoscut, în acest gol fără margini, gol care poate să pară lipsit de trăsături, dar numai la prima vedere.

Ici-colo pe câmpuri muncesc ţăranii, lucrul cel mai greu îl fac femeile şi adolescenţii, iar bărbaţii doar conduc. Interesant, cu ce-s ocupaţi ceilalţi bărbaţi?

— Shafi, de ce în câmp muncesc numai femeile?

— Pentru că asta-i munca femeilor.

— În ce sens?

— Femeile tot timpul au muncit în câmp. Iar bărbaţii vând ceea ce au făcut femeile.

— Bine, dar munca în câmp este foarte grea. Bărbaţii ar putea să ajute femeile. Or, pe capul lor sunt şi casa, şi gospodăria, şi copiii, de ce nu li s-ar uşura măcar o parte din povară?

Pe faţa lui se citesc clar nemulţumirea şi atitudinea negativă faţă de mine. Iată natura lui adevărată! Cât mă ţin de pârtia îngustă ce mi se propune, obţin o fizionomie serviabilă cu un zâmbet forţat. Dar, de îndată ce fac un mic pas într-o parte, punând la îndoială aceea în ce omul crede ca în ceva sfânt, văd cine este el în realitate. O faptă sinceră smulge măştile şi scoate la iveală falsul, în sfârşit, mă ciocnesc cu realitatea şi cât de benefică este această ciocnire! Din această fisură în rânduiala obişnuită a lumii sunt aruncaţi vlăstarii unor meditaţii adevărate, bazate pe o experienţă reală, nu pe fantome, ca rezultat, apare un interes veritabil pentru viaţă, o bucurie captivantă a investigaţiei. Totuşi, ce mi-ar fi mai interesant – să trăiesc într-o lume înţeleasă, cunoscută, confortabilă, dar făţarnică, de carton, sau să fac o provocare stihiei pe care am fost învăţată stăruitor să n-o observ? Răspunsul pare a fi univoc, dar ce forţă enormă este obişnuinţa! Ca o sirenă cu glas dulce, ea te ademeneşte, te seduce şi te adoarme în somn de moarte şi nu-ţi rămân măcar amintirile despre aceea unde ţineai, de fapt, calea.

— Mam, aici totul e aşa cum trebuie să fie. Această ordine îi aranjează pe toţi şi nimeni nu are de gând să schimbe ceva. Asta ar fi împotriva voii lui Alah.

Da, aici nu mai ai ce discuta, dacă pe arenă ies Alah sau Hristos, mie nu-mi rămâne decât să mă retrag în umbră, fiindcă nu voi obţine nimic altceva decât ura care îşi apără testamentele zeilor — nici o discuţie interesantă, nici o descriere a experienţei, nici argumente sănătoase.

Femeile din India nu-s decât animale domestice. Nu e nici o exagerare, despre o careva egalitate în drepturi nici nu poate fi vorba! Obiceiurile cultivate de obscurităţile milenare ale strămoşilor sunt păstrate aici cu atâta zel, încât un om de altă moralitate îşi pune în joc viaţa în India, în sensul cel mai direct al cuvântului. Eu încă nu ştiam acest lucru. Nu ştiam nici că, în stradă, un bărbat şi o femeie nu au dreptul nici să se ţină de mâini, orice poliţist poate să se apropie pentru a-i lovi cu bastonul peste mâini. Şi asta se întâmplă pe străzile din Delhi! Ce să mai vorbim despre toate aceste nenumărate fundături, acolo-i în genere epoca de piatră, din care vrei să fugi fără a privi înapoi, să uiţi tot ce-ai văzut.

Pentru fata care se mărită rudele trebuie să-i plătească mirelui şi familiei sale, or, de acum înainte ei vor hrăni această vită. Iar dacă familia fetei nu are bani, ea recurge la înşelare – mărită fata, iar banii nu-i dă. Nici în cel mai straşnic vis nu poţi vedea ce fac până în prezent (!) familiile unor miri în asemenea cazuri. Ei ard fata de vie... Această istorie mi-a relatat-o o indiană bogată, care luptă o viaţă pentru drepturile femeii în India.

Sau iată încă o istorie din seria ororilor – ea a trecut prin fluxurile de ştiri din toată lumea. În India până azi sunt în putere castele şi este practic imposibil să-ţi legi destinul cu un om din casta inferioară. Apoi iată, un tânăr s-a îndrăgostit de o fată din casta inferioară şi, în pofida tuturor străduinţelor rudelor, nu s-a dezis de iubita sa. Au fost pedepsiţi ambii aşa ca să le fie de învăţătură şi altora, la adunarea generală a locuitorilor satului natal, evident, în deplină concordanţă cu voinţa zeilor şi strămoşilor. Parcă văd feţele blânde, înţelepte ale bătrânilor care pronunţă verdictul: „Să fie spânzuraţi amândoi”. Şi asta se întâmplă acum, în zilele noastre. Şi eu, care credeam că trăiesc în era progresului şi raţiunii...

De altfel, comparaţia femeii cu o vită de casă nu e chiar motivată, căci un hindus poate fi executat pentru faptul că a omorât o vacă, iar pentru omorul unei femei, în cel mai bun caz, el va primi câţiva ani de închisoare. Dar eu nu cred că femeile ar fi ceva de felul unor victime ale culturii indiene, exploatate de răii de bărbaţi hinduşi. Fiecare-şi distruge viaţa cum ştie el. Un mujic rus inspiră otravă şi se îmbibă cu alcool, un european trăieşte într-o mulţumire de sine tâmpă, iar femeia indiană alege pentru sine destinul de vită fără glas, ea însăşi fiind ocrotitoarea datinilor locale şi educându-şi copiii în deplină corespundere cu obiceiurile strămoşilor. De multe ori, cruzimea se îmbină în om cu un sentimentalism ce ajunge până la secătuirea puterilor, reversul milei pătrunzătoare faţă de sine poate fi o ură înverşunată, iar situaţia umilitoare a femeii în India este însoţită e o veneraţie fanatică a mamei de către copii. Cineva ar putea aprecia aceste fenomene ca un sistem echilibrat de contragreutăţi, iar din punctul meu de vedere astea nu-s decât aversul şi reversul medaliei, fugi de dracul şi dai de tată-său.

...Femeile în nişte sari de culori vii poartă în cap nişte legături mari de iarbă, mai că nu snopi. Figurile suple cu o ţinută ideală, învelite în ţesături verzi, roze, roşii, galbene, albastre, se mişcă lin, fără grabă, pe câmpul de un galben-închis, purtând insuliţe suculente de lăstari verzi de orez.

— Hallo! nu m-am reţinut şi le-am făcut din mână femeilor şi fetiţelor care merg în lungul drumului. E o prostie, desigur, dar... cum să procedez altfel, dacă vreau să-mi exprim simpatia faţă de ele, dar nu ştiu cum s-o fac!

Ochişorii lor au început să licărească, mutrişoarele s-au înseninat cu zâmbete, uite ce simplitate, e plăcut chiar. Interesant, ce-ar zice ele dacă le-aş fotografia? Aştept, intuitiv, nu, nu agresiune, desigur (eu doar nu-s în Ucraina Apuseană), dar, cel puţin, nemulţumire. Dar nu-i aşa, s-au aliniat, şi-au îndreptat hainele, cu aceeaşi seriozitate nostimă, dar plăcută, fără grabă... iată de la cine ar trebui să înveţe păunii în straie bogate! Au înmărmurit solemn. Aşteaptă.

— Mam, asta-i o fericire pentru dânsele. Încă nimeni niciodată nu le-a fotografiat, ele ştiu ce-i camera de luat vederi doar din auzite, se amestecă Shafi.

— Sper că ele nu se tem...

— Vai, mam, ce vorbiţi, cum aşa – să se teamă de DUMNEAVOASTRĂ, cum se poate! uite-l, mincinosul, toate frazele şi le construieşte şi pronunţă aşa ca să mă afirme în senzaţia propriei mele importanţe, acest lucru a început chiar să-i reuşească. M-am şi deprins că sunt „mam”, că pot să fiu dispreţuitoare sau chiar poruncitoare, doar oare e chiar atât de simplu să mă ademeneşti cu asemenea fraze primitive şi cu această intonaţie măgulitoare? Este evident doar că e o ipocrizie, dar încep să observ că uneori iau acest joc în serios.

— Shafi, întreabă-le, dacă trebuie, eu pot să le plătesc...

— Mam, le-aţi şi făcut un dar pe care-l vor ţine minte toată viaţa.

Da, aceste femei lasă o impresie cu mult mai plăcută decât indienele înstărite. Chiar şi femeile în vârstă sunt destul de drăguţe – corpuri suple, zvelte, feţe serioase, dar fără pecetea îngrijorării, calme, dar nu moleşite, nici tristeţe, nici mulţumire de sine şi apoi ele nu arată deloc a fi tâmpe. În tot chipul lor există o frumuseţe deosebită. Mi-am amintit de ţărancele noastre – mereu scandaloase, mereu nemulţumite, nişte babe, pe feţele cărora au lăsat o amprentă de neşters nesfârşitele griji şi iritarea. Şi basamacul, desigur. Gândurile la muierile noastre mi-au trezit o nelinişte neînţeleasă, ian dă-le încolo...

Le chem pe femei mai aproape, trec camera în regimul „Play”, arăt pe vizualizator imaginile. De la ele miroase a rug, funingine şi haine vechi. Doamne, câtă exaltare, câte zâmbete deschise cu dinţi albi, râsete! Îşi dau cu cotul, în glumă, una alteia, se adună grămăjoară, râd din tot sufletul, îşi ascund feţele – se sfiiesc. Nu am aşteptat aşa o agitaţie, credeam că ele-s obosite... or, oboseala mi se asociază totdeauna cu înrăirea, încruntarea, uite, însă, că ele nu-s aşa...

Încă o oră de peisaje plăcute, dar monotone şi drumul trece în serpentină. Păduri de pin se caţără în sus pe un covor catifelat de iarbă de un verde-aprins. Cât de mult ador pinii! Miros de răşină, gust de ace, labe pufoase... uneori parcă văd cum emană o strălucire aurie ce se amestecă cu mirosul dens şi ia cu sine senzaţiile undeva tare departe, în amintirile copilăriei demult uitate, în nişte hăţişuri ale memoriei sau încolo unde eu încă voi fi, poate.

Ajungem, în sfârşit, pe un mic teren rotund, parcă-i de gulf, colinele din jur parcă-s nişte valuri verzi, trecând lin în munţi stâncoşi nu prea înalţi. Desigur, e un teren de parcare, sunt multe maşini, chiar dacă în jur nu vezi turişti. Cerul e acoperit cu nori, soarele nu se vede şi-i răcoare, plec să iau un ceai în una din cafenelele deschise, lângă care e aşezată o masă lungă din lemn şi scaune de tot felul... Chiar să fie un străin aici? Mergând, am completat portretul lui până la un bărbat ideal. Din frageda copilărie tot timpul vreau să mă îndrăgostesc, mă tot îndrăgosteam de toţi la rând. Uneori nimeream la aşa nişte sluţenii că mi-i ruşine să-mi amintesc:)

Vin aproape de tot şi el, parcă simţindu-mi prezenţa, se întoarse. Un zâmbet mecanic, o salutare banală, nişte ochi pustii, o mină binevoitor-indiferentă, cel mai obişnuit străin, să discuţi cu el doar marşrutele şi preţurile, nimic mai mult. Totuşi, îi dau bineţe şi mă aşez alături... Pentru ce???

— De unde eşti? automatul scuipă, cu o voce de bărbat, prima frază din cele prevăzute.

Şi de ce neapărat „de unde eşti”, „unde pleci”, „de cât timp eşti în India”... ce naiba, sunt făcuţi toţi din plastilină? De ce n-ar întreba: „Ce cauţi tu în călătoriile tale?” sau: „Cum crezi, de ce munţii aceştia îmi insuflă aşa o stare de spirit că mă trezesc în toi de noapte şi nu înţeleg ce trebuie să fac – să mă scol şi să mă plimb ori să încerc să adorm iarăşi”, sau... Poţi întreba ori spune orice, dacă sufletul nu-i din carton, dacă a mai rămas puţină viaţă în el, dar se vede, el e tocmai din carton...

— Din Rusia, îi răspund anevoie, totuşi, îmbrac un zâmbet pe buze.

(Acuşi va spune: „O! Rusia!”)

— O! Rusia! Niciodată n-am fost în Rusia. Credeam că toate fetele rusoaice sunt înalte şi robuste, dar tu semeni mai mult cu o franţuzoaică. Iar eu sunt din Anglia. Ai fost vreodată în Anglia?

— Nu, nu mă prea atrage Europa. Mai ales, acum..., va înţelege, nu va înţelege? Nu, n-a înţeles. Iar acum va spune: „Da, aici totul e altfel”, de parcă n-ar înţelege că numai un debil nu vede că aici totul e altfel...

— O da! Aici totul e altfel.

În general vorbind, ăsta-i stilul discuţiilor oamenilor din carton – ei fac schimb de enunţuri pe care e aplicat sigiliul „general recunoscut” şi „se potriveşte pentru menţinerea dialogului cu tanti şi unchii din buna şi vechea Europă”. Mai bine să nu-i priveşti în ochi, ei nu exprimă nimic în acest moment, dar chiar absolut nimic, e puţin să spui că dialogul cu ei nu-i cea mai mare plăcere. Dacă vrei să vezi măcar ceva viu într-un european care călătoreşte prin India, arată-i un cârnăcior gustos sau vreun flecuşteţ, atunci ochişorii lui vor începe să mişte şi vor scânteia, încât poţi lua acest luciu drept interes pentru viaţă.

— Oamenii vin încoace să caute ceva, iar în Europa oamenii muncesc, surâse el nu se ştie de ce.

— Eu nu mai sunt în serviciu.

— În care?

Normală discuţie avem... îl privesc tăcută în ochi, dar acolo nu s-a schimbat nimic, pur şi simplu, acul picupului a sărit pe pista următoare, dacă asta-i cu defect. Care-i întrebarea următoare?

— Îţi place Jammu şi Caşmir?

— Nu, aici e o atmosferă prea încordată, probabil, toţi se tem că în orice zi poate să înceapă un război.

(Numai nu trebuie să-mi spui cum a fost aici acum zece ani...)

— Da, acum zece ani totul a fost altfel. La Dull Lake era imposibil să găseşti un loc liber, aşa de mulţi turişti erau. Şi toţi veneau încoace nu pe vreo trei zile, ca acum, ci pe câteva luni. Nu vroiam să ne întoarcem acasă, aici era casa noastră, paradisul nostru pe pământ, un paradis pentru cei care nu vor să stârcească în oficiu şi să poarte cravată. Era cel mai romantic loc din lume, unde puteai să fii aşa cum eşti de bună seamă. Făceam pe insule nişte serate demente, aici erau cei mai buni DJ din toată lumea... el vorbeşte aşa de parcă tot ce-a fost mai bun a rămas în trecut, acum are doar amintiri şi trăieşte cu adevărat numai atunci când îşi aminteşte. Iar adie a mormânt. Ei, gata, nu mai pot, cum să-mi iau rămas bun cât mai repede de la acest om fără prezent? ...Ceva s-a atins de spate şi această senzaţie avu un ecou slab în corp. Mă întorc şi-l văd pe un tânăr care vine spre noi, mă priveşte... îmi place când sunt privită astfel... parcă nu se îndoieşte că mă va seduce... dar nu de aceea că ar fi prea încrezut în sine.

— O, iată-l şi pe Danny! Fă cunoştinţă, Danny, e Maia, ea-i rusoaică, îţi imaginezi?

— Salut, Maia, Danny s-a aşezat alături şi pot să-l văd mai bine.

Să aibă la vreo treizeci. O faţă plăcută, nu din cele care se consideră frumoase, totuşi, tânărul are în el ceva atrăgător pentru mine. Pomeţii ceva mai laţi ca de obicei, un nas de formă neregulată (probabil, urmare a unei fracturi), ochi liniştiţi, dar nu indiferenţi, în care aşa şi aş vrea să zăresc sclipiri de inteligenţă şi seriozitate, nişte buze pe care, mi se pare, mi-ar plăcea să le sărut... Dar cel mai mult îmi place că el nu ţine mereu pe faţă acel zâmbet dulceag de placaj, spre deosebire de majoritatea străinilor, care zâmbesc aiurea şi atunci când comunică şi chiar atunci când merg în tăcere. Se consideră că aceste zâmbete arată că totu-i bine, ei sunt mulţumiţi de viaţă şi de-am putea zâmbi şi noi astfel. Doamne fereşte! Nu văd nimic plăcut în această grimasă, e cel mai trivial obicei urât (după o comunicare nu prea îndelungată cu străinii observ că am şi eu această obişnuinţă). Starea din aceste momente e moartă şi cenuşie, iar senzaţia feţei – încordată şi artificială, de aceea am hotărât să mă controlez mereu ca, în timpul comunicării, să zâmbesc numai atunci când îmi vine într-adevăr să zâmbesc (această dorinţă nu-mi apare prea des), în restul timpului păstrând o faţă calmă şi destinsă.

— De mult eşti în India? vocea lui îmi place şi ea.

— A cincea zi.

— A cincea zi? Pot să-mi imaginez cum te simţi – ca-n infern, aşa-i?

— Nu, deja nu. Aici e mai multă linişte comparativ cu Delhi, deşi nu mă părăseşte senzaţia că sunt fraiurită la fiecare pas.

— Probabil, aşa şi este... Cât plăteşti pentru odaie? Locuieşti într-o casă plutitoare de pe Dull Lake?

— Da. Douăzeci de dolari pe zi cu dejun cu tot.

Ambii au râs.

— O odaie pentru doi costă aici trei-patru dolari pe o zi şi o noapte, iar hrana pe toată ziua pentru o persoană – cinci-şase, cel mult.

Oare nu aude Shafi această discuţie?... El stă nu chiar atât de departe, ne aruncă priviri, faţa i-i încordată, ba chiar nemulţumită. Precis că se teme, şmecherul de el, că vom discuta şi despre preţuri, ce poate să-l mai pună în gardă?

— Serios? Nu mai spuneţi! pe dezamăgire se suprapune mirarea. Fire-ar dracului! Eu încă la Delhi am plătit cazarea aici pe trei zile.

— E un truc răspândit: ajungi la agenţia de turism şi acolo ţi se propune marfa cea mai proastă... La sigur, le-ai spus că eşti pentru prima dată în India.

— Aha.

— Cu aşa onestitate poţi să-ţi semnezi sentinţa de moarte:) Acest lucru nu trebuie să-l spui niciodată, în cel mai bun caz, ai să-ţi pierzi banii, aşa cum s-a întâmplat cu tine.

— Mă speriau cu tot felul de grozăvii, îmi spuneau că, acum câteva zile, două rusoaice au fost tăiate bucăţi într-un hotel...

— Fireşte... şi, din acest motiv, ţi-au propus hotelul LOR, da?

— Păi sigur.

— Ei sunt meşteri la asemenea trucuri...

— Apropo, cât costă o plimbare cu shikara pe lac pentru toată ziua?

— Cel mult, două sute de rupii. Patru dolari.

— !... E clar...

— Ai ghidul „Lonely Planet”?

— Nu, dar ce-i asta?

Danny scoase din rucsac o carte groasă într-o copertă colorată şi mi-o întinse. (Trag cu coada ochiului şi văd că Shafi se întunecă la faţă).

— O călăuză indispensabilă. Aici e toată informaţia despre India: preţuri, hoteluri, excursii. Totul e descris în cele mai mici amănunte: hărţi, orare, recomandări. Având această carte, nu te poţi rătăci.

— Se poate procura pe-aici?

— La orice librărie. Altceva poate nu, dar librăriile din India te vor bucura... dacă, desigur, te interesezi de ezoterică.

Fire-ar să fie, desigur, mă interesează literatura ezoterică! În ultimul timp, nici nu citesc altceva, deşi, uneori, pot să-l frunzăresc cu interes pe Hesse sau Kafka... Mi se pare că Danny şi englezul sunt împreună cu totul întâmplător şi, de fapt, nu au nici o legătură unul cu altul. S-au aprins fanteziile erotice, se împletesc una cu alta, joacă aidoma unor delfini, ba sar la suprafaţă, ba se cufundă în adânc. (Tu te gândeşti la acelaşi lucru? Tu te-ai şi gândit, şi nu numai o dată, dacă-i netedă pielea mea la pipăit, dacă mi-s frumoşi sânii, dacă-i elastică poponeaţa...) Capul mi se învârteşte uşor şi-mi place această stare, ea-mi este absolut suficientă, chiar dacă nu va urma nici o continuare, asta nu va trezi dezamăgire, or, eu nu aştept nimic, eu mă desfăt chiar acum.

— Aici, în munţi, poţi să închiriezi un cal, Danny mi se adresează numai mie.

Imediat îmi apare o jenă faţă de englez, chiar în pofida faptului că el nu mi-i simpatic şi chiar sunt indiferentă faţă de el. Mi-i incomod că noi (iată că a şi apărut „noi”:) intenţionăm să-l „abandonăm”. Ori că el a înţeles, ori că, de fapt, vroia cu totul altceva, (nu vreau deloc să mă lămuresc în toate astea, vreau doar să scap mai repede de dânsul), aşa sau altfel, dar, rostind: „O, nu! Asta nu-i pentru mine!” englezul dispare din câmpul meu de vedere pentru totdeauna. Atmosfera s-a condensat, cerul a devenit mai blând şi mai auriu, eu şi Danny ne privim în tăcere, iar Caşmirul a devenit un simplu decor pentru un dans al privirilor abia perceptibil.

— Danny... mi-a stat un nod în gât, am tuşit, vai, chiar şi gâtlejul mi s-a uscat... Danny, ne va trebui un ghid în munţi?

E de la sine înţeles că straşnic nu aş vrea să fie Shafi cu noi, dar dacă ne vom rătăci...

— Nu, nu-i nevoie de ghid. Pe rutele turistice din India mai rar când îţi trebuie un ghid, dacă, desigur, nu intenţionezi să pleci în munţi pe vreo câteva zile, dar şi atunci te poţi lipsi de el, căci cele mai multe rute montane sunt bătătorite în aşa măsură, încât este improbabil că ai să te rătăceşti. Hinduşii, desigur, te sperie, spun că fără ghid nici toaleta n-ai s-o găseşti. Iar în drum te vor duce neapărat la magazinul sau restaurantul fratelui sau unchiului, aşa, chipurile, din întâmplare. Nu-i crede orbeşte pe hinduşi, ei sunt foarte hâtri câteodată, deşi, de cele mai multe ori, nu-s periculoşi.

— Excelent. Plec să-i spun ghidului meu să mă aştepte aici.

Shafi simulează un zâmbet care ascunde şi nemulţumirea, şi îngrijorarea. Înseamnă că a înţeles că nu mai am nici o încredere în el şi, straşnic de spus, nu-mi mai trebuie. Cu o voce încordată spune că mă va aştepta nu mai mult de trei ore.

— Şi cam de ce, mă rog, îi pui condiţii? Danny vorbeşte sever, dar fără mânie şi acest lucru îmi trezeşte simpatie. — Oare ea nu ţi-a plătit pentru toată ziua?

— Da, dar...

— Aici nu pot fi nici un fel de „dar”. Maia, cât i-ai plătit?

Sunt derutată, numai de n-aş provoca un conflict... Să-i spun lui Danny că Shafi nu este pentru mine un simplu trecător şi eu n-aş vrea să mai văd faţa lui nemulţumită încă două zile? Dar nu am timp pentru a cântări totul ca să iau o decizie. Fie ce-o fi!

— Cincizeci de dolari.

— Cincizeci de dolari?? O maşină cu şofer pe toată ziua costă cincisprezece dolari, tu crezi că munca ta costă treizeci şi cinci? Şi pentru treizeci şi cinci de dolari tu nu eşti de acord să stai, pur şi simplu aici şi să bei ceai atât timp cât va fi nevoie?

Tace, lăsând capul în jos, iar încerc o jenă, o simpatie şi, concomitent, o bucurie necunoscută pentru mine. Mă uit la Danny – el e calm şi sigur pe sine. În viaţa mea au fost extrem de rare cazurile când îi puneam pe oameni în asemenea situaţii incomode pentru ei. Şi nu de aceea că i-aş fi simpatizat, ci pentru că-mi era groază să trec peste carourile desenate, deşi, desigur, îmi îndreptăţeam frica într-un fel sau altul. Şi iată că acum am înţeles că-mi place această situaţie, în ea se aude clocotul vieţii, iar toată jena mea silită nu-i decât o coajă pe care vrei s-o arunci de pe tine ca ceva străin.

Aşa şi n-am mai auzit răspunsul lui Shafi. Danny i-a spus că ne vom întoarce peste vreo cinci sau şase ore.

Un drum asfaltat nu prea larg duce spre munţi, el e încă umed după ploaie. Cerul e acoperit de o ceaţă densă, dar se simte deja apropierea soarelui care iată-iată va sparge negura. Pe nişte terenuri enorme de gulf ici-colo se văd nişte figuri cu crose. O pădure de pini ce urcă în sus pe nişte pante abrupte, pietroase, prin ea n-ai să te plimbi, poţi doar să te zgâieşti la dânsa... Chiar şi aici, departe de oraşul murdar şi de soldaţii cu pistoale-mitraliere, fiecare creangă e sub tensiune... 220:) – ai aşa o senzaţie că te vei atinge şi vei fi lovit de curent.

— Danny, îţi place aici?

— Am o senzaţie de duplicitate. Dacă ai demola tot ce-au construit oamenii, apoi, probabil, ar fi frumos. Iar aşa... nu, e ceva alarmant aici.

— Şi eu simt asta, dar nu pot nicidecum să înţeleg de ce. Parcă suntem în munţi şi n-ar trebui să fie aşa ca-n oraş. Sau, poate, eu nu mă pot destinde, nu pot să arunc povara impresiilor?

— Da’ tu crezi că dispoziţiile oamenilor nu influenţează cu nimic spiritul locului?

— Nu ştiu... Dar cum s-ar putea stabili asta? Cu ce s-o măsori?

— Doar cu propriile senzaţii, nimic altceva nu există.

— Desigur... Ei, da, e de la sine înţeles:) În genere, parcă poţi să înţelegi ce este lumea fără propriile senzaţii? Doar orice aş fi înţeles eu, asta oricum vor fi senzaţiile MELE, percepţiile MELE. Mă gândesc de multe ori la asta. Dar iată ce văd: percepţiile mele nu-s deloc ceva constant. Azi poate fi una, iar mâine – altceva, iar situaţia poate fi una şi aceeaşi. Spre exemplu, aceste locuri. Nu am siguranţa că mâine le voi vedea tot aşa cum le văd azi, iar asta înseamnă că nu există nici un temei pentru a crede că, de bună seamă, aici totul e pătruns de greutate, or, asta poate fi doar o particularitate a anume a percepţiei lumii de către mine şi numai în acest moment. Deşi... iată, tu spui că simţi acelaşi lucru, ba şi aceste raţionamente parcă lunecă la suprafaţă, fără a atinge esenţa, dar oare pot raţionamentele în genere să atingă esenţa? Şi ce-i aceea „esenţă”? Parcă înţeleg, dar nu pot exprima... sau nu înţeleg... într-un cuvânt, întuneric:)

— Cu toate acestea, azi tu percepi acest loc anume astfel. Starea ta, feţele oamenilor, munţii, aerul, intonaţiile trecătorilor, privirile lor – în toate acestea simţi o tensiune, nu-i aşa?

— Da, aşa-i. Dar din asta nu decurge nicidecum că această tensiune există independent de mine.

S-a pus pe gânduri... faţa lui nu exprimă nici o nemulţumire sau dezamăgire şi acest lucru este plăcut, plăcut cu adevărat. Cea mai mare parte a oamenilor cu care am avut prilejul să discut pe cele mai diverse teme dau dovadă de o intoleranţă monstruoasă de îndată ce văd chiar cel mai mic pericol pentru concepţia lor despre lume sau pentru punctul lor de vedere, iar dacă nu pot explica ceva, atunci cad în nelinişte şi iritare. Când nu există claritate în ceva, de obicei, se acceptă cea mai comodă, cea mai confortabilă explicaţie. Oamenii nu vor să renunţe nici la una din convingerile lor, chiar dacă este vorba despre aşa un fleac cum ar fi avantajele spălatului rufelor cu mâna faţă de acelaşi spălat cu maşina. Ţin minte că o dată am pierdut tocmai trei ore în discuţii pe această temă, susţinând ideea că maşina îţi cruţă timpul şi spatele, iar oponenţii mei, un cuplu conjugal tânăr, apărau spălatul manual drept singurul mijloc de a obţine ca rufele să fie cu adevărat curate şi albe. Peste trei ore am prins a ne urî reciproc şi definitiv, dar aşa şi nu am găsit un punct de tangenţă în care poziţiile noastre ar fi coincis, iar după asta nu ne-am mai văzut. Ce să mai vorbim atunci despre convingeri pe care se ţine toată construcţia sofisticată a modului de viaţă – despre familie, relaţiile dintre bărbat şi femeie, educaţia copiilor etc. Interlocutorii mei găseau oricând posibilitatea de a încerca o formă de respingere sau alta dacă eu îmi susţineam poziţia în mod argumentat, o poziţie ce contrazicea obişnuitele lor convingeri. Mai mult chiar, tocmai atunci când obiecţia era argumentată, apărea cea mai pronunţată formă de ostilitate, de aceea am înţeles că, practic, orice comunicare dintre oameni este o simplă jonglare de scheme, de fapt, nici nu-i comunicare. Oamenii sunt ca nişte drepte paralele – ei nu se intersectează niciodată în comunicare, deşi le pare că intră în contact unul cu altul.

— Este un punct de vedere cunoscut – că lumea nu există în afara noastră, dar mie, deocamdată, acest lucru nu-mi este clar, a spus Danny după câteva minute de tăcere, or, e absolut clar că lumea nu va înceta să existe doar din cauza faptului că nu voi fi eu. De exemplu, mâine aş putea să mor, dar ştiu precis că lumea va rămâne, doar în toată ziua moare cineva, iar lumea rămâne. Oamenii vin şi pleacă, dar lumea nu dispare. Va dispărea numai lumea mea... deşi asta-i o enigmă încă mai mare – cum poate fi una ca asta? Probabil, e cel mai complicat lucru pe care poţi să ţi-i imaginezi – că Eu pot să dispar, să încetez a mai fi... asta-i mai presus de înţelegerea mea, eu, pur şi simplu, nu vreau să mă gândesc la asta, eu nu ştiu cum să mă gândesc la asta.

— E o plăcere să discuţi cu tine, Danny, chiar dacă nu vom ajunge la nimic, totuna e plăcut. Nici nu ştiu ce anume îmi place atât de mult. Poate, sinceritatea?

— Curios lucru...

— Ce anume?

— Faptul că tu vorbeşti despre sinceritate ca despre lucrul principal... am să-ţi spun acuşi de ce, dar mai întâi vreau să-ţi spun că...

Danny a tăcut şi s-a oprit, eu – la fel, stăm un timp şi ne privim. Tăcerea care s-a lăsat între noi pentru câteva minute nu e deloc grea, aici nu există tensiunea ce apare totdeauna.

— Or, sinceritatea, Danny, există nu numai în cuvintele tale, dar chiar şi în tăcerea ta. Înţelegi ce am în vedere?

— Nu, nu înţeleg.

Un impuls uşor de dezamăgire.

— Nu înţelegi?

— Nu... dar simt. Simt foarte bine!:)

Am izbucnit în râs şi micile ciori de munte au preluat râsul nostru, ducându-l spre culmi, spre poiene.

— Tu te joci cu mine:), îl împing, în glumă, cu umărul.

— Sigur. Şi asta-ţi place. O ştiu chiar din clipa când ţi-am văzut ochii.

— Şi eu...

— Ce ziceam noi despre existenţa lumii din jurul nostru? La ce ne-am oprit?

— La aceea că tu ai promis să-mi spui ceva despre sinceritate, ai uitat?

— Da... am încercat să determin ce este lucrul cel mai important pentru mine, cel mai cel mai, ceea nu poţi să pierzi, să uiţi nicidecum. Mintea e un fleac, aş fi de acord să trăiesc fără ca să fiu prea deştept. Frumuseţea? Nu... Sinceritatea. Sinceritatea este tocmai ceea ce alegeam până la urmă în mod inevitabil. Fără ea sunt un cadavru. Mi se pare chiar că nu există nici un fel de prostie, nici un fel de sluţenie prin sine, nici un fel de insensibilitate – toate astea nu-s decât o consecinţă a pierderii principalului – sincerităţii cu tine însuţi.

L-am tras spre mine de mână.

— Danny, apoi, probabil, şi pasiunea depinde de sinceritate?

— Tu te joci cu mine?:)

— Şi asta-ţi place:) ...Hai mai departe. Apoi iată, eu nu zic că lumea nu există în afara noastră, eu spun doar că nu ştiu dacă există ceva în afara percepţiei mele sau în afara mea, şi nici nu am măcar o modalitate să aflu acest lucru. Dacă există percepţia acestor munţi, înseamnă oare asta că există o careva „eu” şi că există „ei” „în afara mea” şi există vreun proces de „percepere” între „mine” şi „ei”? Ce înseamnă „în afara”, ce este „mea”? Tot ce pot spune este că există aşa o chestie pe care o numesc „percepţia muntelui”, de aceea însăşi punerea întrebării despre existenţa „în afara mea” nu este motivată, e falsă, deoarece porneşte de la acceptarea explicită a faptului că există „eu”, că există „în afară de” şi, în afară de toate acestea, există percepţia mea, or, tocmai asta n-o ştim. ...Nu înţeleg cum aş aduce asta în viaţa mea practic, doar eu nu pot să încep a crede că există anume percepţia muntelui, dar nu exist „eu, care percep muntele”. Sau, poate, anume în asta e lipsa sincerităţii? Să recurgi cu bună ştiinţă la minciună de dragul comodităţii în exprimare? Şi totuşi... nu sunt mare specialist în psihologie, dar în calitatea mea de om care tinde spre sinceritate pot spune un singur lucru: există percepţia şi asta-i tot ce ştiu, iar de există ceva în afară de aceasta, pur şi simplu, nu cunosc.

Danny prinse repede gândul meu:

— Bine, înseamnă că eu pot spune doar că în acest loc există aşa o percepţie care se numeşte „simt căldura soarelui”, sau „văd cerul”, sau „aud vocea”, dar nu ştiu ce este soarele, cerul, vocea ca atare. Parcă aşa-i, deşi, să-ţi spun pe şleau, sunt nişte raţionamente abstracte pe care nu le înţeleg cu adevărat.

— Nici eu:) Ce reiese mai departe... or, dacă ai să te întorci, muntele va rămâne, poţi să verifici acest lucru, întorcându-te înapoi. Iar asta înseamnă că el există atunci când tu nu-l percepi.

Am izbucnit amândoi în râs, simţind că ne cufundăm impetuos într-o lipsă de înţelegere lunecoasă.

— Nu, asta înseamnă că în momentul când mă întorc nu am percepţia pe care o numesc „văd muntele”, iar când mă întorc înapoi, ea reapare.

— Bine, dar tu ţii minte că el există, pur şi simplu, tu nu-l vezi.

— Pot să mă gândesc doar că, dacă mă voi întoarce, atunci voi avea percepţia muntelui, iar acum am numai percepţia gândului despre munte sau imaginea muntelui în gând. Am citit cândva într-o carte o frază ce mi s-a întipărit adânc în cap, aici Danny se învioră şi grăbi pasul. Fraza suna astfel: „Nu ştiu niciodată ce-i în urma mea, or, eu privesc doar înainte. Şi cine ştie, poate, tot ce-am văzut acum câteva clipe încetează să existe de îndată ce mă întorc”.

— Tu nu poţi să ştii nimic despre asta, tu poţi să vorbeşti doar despre ceea ce percepi acum... Mda... ce facem cu toate astea, Danny?

— Deocamdată, nimic, el luă o înfăţişare serioasă, dar pentru mine toate astea nu sunt nişte raţionamente abstracte, eu încerc să simt în asta gustul clarităţii, uneori îmi reuşeşte, dar de cele mai multe ori – nu.

Da, se pare că e un impas. Curios lucru, omul se poate lumina singur pe sine, poate ajunge la adevăr de sine stătător sau este necesar neapărat să fie cineva care să-i explice, să-i arate? Prima idee îmi place mai mult, dar n-o pot confirma prin exemplul propriu.

— Discuţia cu tine îmi este interesantă cu adevărat. Nu încetez să mă mir de acest lucru:) Ai citit mult, ai meditat mult?

— Da, am citit mult... apoi am meditat la cele citite, apoi m-am mai gândit, apoi am încetat să citesc, deoarece asta nu schimba nimic în viaţa mea. Literatura artistică nu-mi dădea nimic în afară de emoţii, mai rar când îmi cădea ceva semnificativ cu adevărat... pot să-ţi spun câteva nume, dar ele înseamnă prea puţin pentru tine, sunt scriitori ruşi – Bunin, Nabokov, Gazdanov...

— Pe Bunin şi Nabokov îi cunosc...

— ? De obicei, este cunoscut numai Dostoevski, habar nu am ce-i atrage pe oameni în el, negreaţă totală... Ei, apoi iată, atunci am început să citesc cărţi despre psihologie, religie, diverse practici, dar nici aici n-am găsit măcar o carte ce nu mi-ar fi lăsat o senzaţie de tulbureală şi înşelare, o lipsă totală de claritate în toate – şi-n termeni, şi-n procedeele de atingere a aşa-numitelor stări luminate... De altfel, pe Castaneda l-am citit de vreo cinci ori, toate unsprezece volume, am să-l recitesc şi-n viitor, dar asta-i ca şi cum te-ai scălda în nişte valuri calde: te-a ridicat – te-a coborât, deoarece nici acolo nu se conţine răspunsul la întrebarea „ce trebuie să fac concret”. Iar filozofia... toţi aceşti Hegel, Kant – asta-i vârf la toate, nici n-am cuvinte. Gunoi. Ai citit?

— Sigur că da:) Schopenhauer, Nietzsche, Kant, Sartre… Un careva timp filozofia a fost pasiunea mea... literatura artistică mă însufleţea şi ea, în ultimul timp, Cortazar, Liosa...

— Asta ţi-a schimbat viaţa?

— Da.

— ?? Da?

— Da.

— Şi în ce mod?

— Am încetat să mai cred că filozofia ştie, iar psihologia poate ceva, asta m-a trezit.

— A, ei da... Eu tot despre asta vorbesc:) M-am mocoşit în mlaştina asta vreo trei ani până când n-am înţeles că toate astea nu-s decât o jonglare cu fantome, abstracţii pe care nu ştii cum să le proiectezi asupra vieţii tale. Şi aşa le-am suprapus, şi îndărăt, probabil, înţelegi cum se întâmplă asta:) – nu, nu ieşea nimic... Şi iată că acum nu citesc nimic, nu am ce. Poate, cândva am să scriu eu însămi ceva, dacă, bineînţeles, voi găsi ceva despre ce aş vrea să scriu:)

— Ideea pare a fi interesantă:) Numai că ai vrea să creezi ceva veritabil, să nu fie nici umbră de subînţelesuri mult promiţătoare, din care e creată toată literatura. Tot timpul aştepţi că, iată acum-acum va fi o străbatere într-o înţelegere nouă, în descoperire, dar, până la urmă, aşa şi nu se deschide NIMIC determinat... Forma artistică este folosită de scriitori nu ca un cadru, ci ca un paravan, în dosul căruia se ascunde incapacitatea deplină de a înţelege sensul propriei viaţi, iar lucrul cel mai straşnic este că toate aceste construcţii sofisticate de subiect se creează şi pentru a ascunde însuşi faptul acestei incapacităţi. E o minciună strigătoare, pur şi simplu. Când am simţit curajul de a-mi spune mie însumi că toată această „floare” a culturii umane sunt, de fapt, nişte mincinoşi... a venit un moment în care mi s-a părut că omul în genere este un impas al evoluţiei...

— Aşa poţi să ajungi până la mizantropie.

— Aşa poţi să ajungi la adevăr. De altfel, pe lângă dezamăgirea în oameni şi în cultura lor mi-a rămas o dorinţă foarte puternică de a găsi aşa nişte oameni, aşa o artă, faţă de care aş putea simţi o simpatie adevărată, de aceea nu am devenit mizantrop.

— Ştii, eu chiar m-am întâlnit cu nişte filozofi şi „înţelepţi” contemporani. Era interesant să văd cum trăiesc aceşti oameni, poate, e o viaţă deosebită, o viaţă de cugetător... aş, acelaşi lucru – cartofi la bucătărie, soţia cu bigudiuri în păr, complexul inferiorităţii, plictiseală, vanitate, agresiune, invidie...

— Soţia cu bigudiuri – asta-i oribil de bună seamă:)

Corpul meu a răspuns la râsul lui cu un val dulce care m-a trecut de sus în jos, aici şi drumul porni în sus şi în curând am ajuns la un funicular.

De mult n-am mai fost prin munţi! Elbrus... După ascensiunea ceea credeam că n-am să mă apropii nici măcar de o moviliţă, nici la o simplă plimbare pe jos n-am să pornesc într-acolo. O stihie necruţătoare care parcă a lins cu limba liniştea viselor mele pe câteva luni...

— Călare sau cu funicularul?

Curios lucru, de ce-s două case de bilete? Nu pot să-mi cred ochilor: o casă e pentru femei, alta – pentru bărbaţi! Mai există şi aşa ceva?

— Un fenomen tipic pentru India, râse Danny, mai ales, în statele musulmane. Şi-n autobuzele de aici e acelaşi lucru: de o parte – locuri pentru bărbaţi, de cealaltă – pentru femei.

Locul de lângă case e despărţit în două de nişte bare. Halal societate, bărbaţii şi femeile nu pot să facă aceeaşi coadă! Mai multă paranoie decât religiozitate. Nu, jocul ăsta-i pentru voi, nu pentru mine! Am să mă apropii de ghişeu împreună cu băiatul meu, arestaţi-mă, dacă vreţi.

— Danny, ce-o să-mi fie pentru asta?:), există, totuşi, o nelinişte uşoară.

— Nimic, tu doar eşti străină!

Pentru orice eventualitate, mă uit prin părţi. Câţiva turişti hinduşi se zgâiesc la noi mai mult ca spre munţi sau la altceva, dar nimeni nu face nici un pas spre noi.

În cabina funicularului mai urcă vreo câţiva oameni, se prefac că nu se uită la noi, pălăvrăgesc într-o limbă ciripită, care se aseamănă cu nişte sunete scoase de nişte animale stranii. Ei, desigur, nu au răutate în ei, totuşi, simt un disconfort puternic. Dă-i încolo, n-au decât să se zgâiască, nu înţeleg eu această insensibilitate, când am nimerit în munţi pentru prima dată, nici nu puteam să mă uit la altceva decât la culmea care ne aştepta.

 

<< Back

Forward >>