« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 04

Mirosul de dimineaţă devreme mă smulge din mormanul haotic de vise şi îndată se face linişte. Cum să te agăţi de acest echilibru fragil, de podeţul de cristal dintre somn şi trezie, când încă nu există nelinişti şi îngrijorări, când încă n-au dovedit să te inunde gândurile despre ziua care s-a început? Ai impresia că aceste clipe sunt începutul drumului în cu totul altă lume, dar această stare e atât de instabilă... Să adorm iar ori să mă trezesc? Realitatea stabilă şi obişnuită mă atrage atât de puternic cu magnetul impresiilor că nu am puteri să rezist la această atracţie... nici eu nu observ că m-am pomenit deja pe podeţul din lemn ce leagă casa gazdelor cu cea pentru oaspeţi.

E un soare blând, pe cer – nici un nouraş, dar nici urmă de arşiţă. Toamna de aur... numai că nu-i aşa de efemeră ca la noi, dar totuna, chiar şi aici acest farmec dispare – dacă nu în iarnă, apoi în obişnuinţă... goana după fericire eternă e goană după un miraj. Un soare catifelat, răcoarea prospeţimii, o linişte surprinzător de răsunătoare care armonizează atât de bine cu acest anotimp – îmi reuşeşte să surprind ceva cu totul deosebit şi să mă cufund parcă în adâncul acestor senzaţii... măcar pentru puţin timp.

Shafi de acum e aici. Un dejun uşor şi hai îndată pe acoperiş, sub nişte arbori rămuroşi, într-un fotoliu comod, care nu numai că primeşte în sine corpul meu, dar şi amestecă într-un ornament straniu gândurile şi sentimentele mele cu stările de spirit ale celor care au visat aici până la mine, cu istoria infinit de lungă a acestor meleaguri.

„Ce mai trebuie?”, mă desfăt cu acest gând, apoi îl arunc. Calm însorit, colbul epocilor... şi deodată izbucneşte alarmarea. De unde? Poate, vreo imagine încearcă să răzbată la suprafaţă... ori, poate, vorba e că mulţumirea de sine şi îngrijorarea sunt o pereche de nedespărţit. În frageda mea copilărie, în ajunul Anului Nou sau al „zilei naşterii” mă învăluia înţelegerea faptului că, peste câteva ore, totul va lua sfârşit, zâmbetele silite vor dispărea de pe feţele oamenilor, becurile se vor stinge şi va începe iar cotidianul cel mai brutal. Priveam atent la feţele maturilor şi înţelegeam că sărbătoarea e ca o mască de bunăvoinţă pe feţele lor, asta-i doar la suprafaţa, e ceva prefăcut, fals. Erau atât de oribile toate astea că dizlocuiam îndată alarma gâtuitoare şi alergam strigând spre prietene ca să mă veselesc mai departe. Unde să alerg acum? Iată că am crescut şi nu mai există autoamăgirea liniştitoare. Bucuria simplă a toamnei aurii, veselia cu bulbuci a sărbătorii sau tihna inactivităţii – toate pot fi doar un refugiu temporar, un răgaz scurt înainte de ceva cu mult mai pasionante şi mai grandioase.

— Ce planuri aveţi pe azi? capul lui Shafi se arătă din deschizătura făcută în acoperiş.

— Dar care-s propunerile?

— O, propuneri avem multe! Trebuie doar să alegeţi. („Doar”... În acest „doar” e toată sarea vieţii). Pot să vă duc în munţi, în apropiere, doar la trei ore de mers, se află trei locuri foarte frumoase – Gulmarg, Sonmarg, Pahalgam. Fiecare din ele îşi are farmecul său, de aceea v-aş recomanda să le vizitaţi pe toate, putem începe cu oricare. De altfel, ca să pleci în munţi, e mai bine să porneşti la drum dimineaţa devreme, de aceea azi ar fi mai bine să faceţi o călătorie cu barca pe lac. Asta va dura vreo şase ore. Veţi vedea parcul mare de flori. E o plimbare foarte captivantă.

— Ideea cu barca îmi place.

Se pare că şi lui Shafi îi place că am consimţit atât de repede.

— Deci, îndată după dejun vă va aştepta shikara (aşa se numesc gondolele de aici).

Deşi simularea unei gazde ospitaliere este perfectă, el nu reuşeşte să mă înşele cu bunăvoinţa sa aparentă, chiar şi un prost înţelege că el, pur şi simplu, vrea să mai câştige nişte bani, de aceea ar fi o imprudenţă să accept cu uşurinţă propunerea lui înainte de a preciza toate amănuntele.

— Cât o să mă coste asta?

(Aha! Judecând după faptul că întrebarea l-a derutat vădit, am nimerit în ţintă).

— Pe dumneavoastră ca pe o musafiră a mea deosebită vă va costa numai 30 de dolari.

Nu-i prea ieftin! Cu aceeaşi bani aş putea să-mi procur o excursie în Europa, ce-i drept, fără ghid personal şi doar cu autocarul şi totuşi... Să-i spun că preţul e prea mare pentru mine sau să tac? Ce se face acum în el? Se pare că e stăpânit de nemulţumire amestecată cu incomoditate... cred că înţelege la ce mă gândesc eu. Frica-i frică, dar de bani îmi pare rău, ba şi peste deruta trebuie să trec – vreau să-mi edific singură viaţa dar nu să accept orbeşte şi cu supuşenie orice mi s-ar băga pe gât.

— Asta nu-i chiar atât de ieftin. Ce-ai zice de o scădere din preţ?

Trebuie să-i dai ce-i a lui, e un actor bun, reuşeşte, totuşi, să mă atragă în jocul lui. Faţa i se crispă într-o grimasă de durere, de parcă discuţia ar începe să-i provoace suferinţe, în acest moment simt că mi-i incomod, am chiar o senzaţie de vină pentru faptul că nu vreau să plătesc atât de mult. Ceva mai târziu am înţeles că e un truc preferat al hinduşilor pentru cazul când vor să stoarcă din tine de trei, ba şi de zece ori mai mult faţă de preţul obişnuit: drept răspuns la mirarea sau nemulţumirea de preţul mare ei încep să simuleze o mirare şi nemulţumire încă mai mare, arătând că, probabil, ai avut coşmaruri toată noaptea dacă gândeşti că ei vor să ia din tine trei preţuri în timp ce ei îţi fac o reducere avantajoasă, ei nu mai vor să aibă relaţii cu tine căci tu, porcule, nu ai apreciat faptul că ţi s-a făcut un bine... Dacă ai cu hindusul relaţii mai apropiate decât cu un simplu trecător, apoi el, după toate probabilităţile, va simula o suferinţă, demonstrându-ţi că ar vrea foarte mult să-ţi facă o reducere, dar nu poate nicidecum. Ca să te izbăveşti de senzaţia de vină, ai să accepţi, la sigur, condiţiile lui, crezându-ţi „prietenul”. Tocmai pe asta se mizează.

— Mam, e un preţ special, credeţi-mă. Sigur, puteţi ieşi chiar acum în stradă şi vi se vor propune tot felul de excursii, poate, şi mai ieftine, dar nu se ştie unde veţi fi dusă.

Asta-i deja precis. Mi-am amintit imediat ororile de la Delhi, de unde nu mai credeam că am să ies.

— Credeţi-mă, nu câştig atât de mult cu asta. Cea mai mare parte a banilor îi dau stăpânului shikarei, îi plătesc vâslaşului pentru muncă, poliţiei – un fel de impozit, până la urmă rămâne foarte puţin, iar în familie muncesc numai eu, ştiţi doar că la noi nu se sfârşeşte războiul. Înainte vreme v-aş fi plimbat eu însumi cu barca pe lac ca pe un prieten, fără plată. Mi-i foarte incomod să iau bani de la dumneavoastră, dar nu am de unde alege.

Vorba lui însoţită de mimica de rigoare a produs impresie şi eu aud parcă dintr-o parte că am consimţit, spun că sunt foarte bucuroasă că pot să ajut familia sa numeroasă. „La urma urmelor, asta-i sigur, chiar dacă plătesc în plus”, încerc să alung cât colo senzaţia incertă că am fost, totuşi, înşelată, ba încă şi s-a speculat fără ruşine cu sentimentele mele.

Omleta nu e cea cu care sunt deprinsă, se pare că a fost făcută fără lapte, pur şi simplu, cineva a bătut ouăle. La vedere, nu-i prea apetisantă... dar la gust e chiar bună! Torn în mine deasupra ciocolată fierbinte şi hai mai repede spre apă, spre soare, spre singurătate. Arunc în rucsac carneţelul, aparatul de fotografiat, un volumaş de Krishnamurti, o garafă cu apă – sunt gata de călătorie.

Însuşi cuvântul „shikara” corespunde spiritului călătoriei viitoare, pentru care trebuie să dai bani destul de grei pentru preţurile de aici. Mă simt ca o fiică de milionar, în jurul căreia se roteşte totul pentru banii ei. Asta nu-mi provoacă mare bucurie, căci n-am nici pomină de milioane, iar toţi hinduşii se poartă cu mine de parcă le-aş avea.

De astă dată ne-a căzut un altfel de vâslaş ca cel de ieri – de vârstă mijlocie, cu o privire sfidătoare şi o gură strâmbată a dispreţ. Vrea din răsputeri să creeze impresia că nu-i pasă de mizeria în care este nevoit să existe şi că nu are nici o pietate faţă de mine, spre deosebire de ceilalţi localnici şi că e singur stăpân pe sine, chiar dacă e angajat de cineva. În această sfidare e ceva morbid, o sforţare, o tensiune, de parcă şi-ar controla silit orice mişcare ca să nu distrugă chipul plăsmuit cu atâta trudă.

Nu vreau eu să mă gândesc la acest om. Vreau să citesc cartea, să mă destind pe perne... El şede la prora gondolei, departe de mine şi eu mă ascund după perdele.

Barca lunecă lent spre soare şi munţii nu prea înalţi din împrejurimi. Deschid carneţelul... în copilărie îmi plăcea să încerc cărţile „la gust”, mai precis, la miros – deschizi cartea şi inspiri cu aerul mirosul dintre pagini, unele au un miros stătut, plictisitor, altele – îmbucurător, promiţător, iată şi acum parcă m-aş fi reîntors în copilărie, mirosind instinctiv paginile carnetului. Am şi uitat ce înseamnă să scrii ceva numai pentru sine... resping dorinţele agasante de a imprima celor scrise o careva formă, a pieptăna... eu doar scriu asta pentru mine, numai pentru mine, ăsta nu-i un articol... vai, ce străşnicie... nu-mi reuşeşte să las gândurile în libertate ca ele să curgă, pur şi simplu, pe hârtie, fără cenzură sâcâitoare... da... ziaristica e mai dihai ca prostituţia... trebuie să învăţ totul de la început – bucuria cuvântului simplu, independenţa de mofturile şi gusturile editorului şi consumatorului. Sunt absolut liberă şi descopăr de odată că nu pot profita de acest fapt. Trebuie să depun un efort, să sparg toropeala oficiosului care mă împiedică să revărs liber cuvintele, or, asta-i atât de simplu – să fii sinceră cu tine însăţi... simplu... e chiar atât de simplu? E de râs chiar... ei, cum poate să fie aşa...

Probabil, una dintre cele mai chinuitoare stări este rutina. În aceste momente (care momente, secole!) nu-mi doresc nimic decât să doresc măcar ceva. E un gol chinuitor de care încerc să fug mereu unde ar fi, în orice impresii, dar el mă găseşte tot timpul, de multe ori, pe neaşteptate, şi atunci chiar în toiul acţiunii totul devine plictisitor şi sumbru. Şi atunci când înţeleg că nici un fel de şiretlicuri nu vor spulbera această înnourare, starea mea devine întunecată cu totul, ei, cum să trăieşti mai departe? Să aştepţi până va trece de la sine? Nu... eu am văzut cum se întâmplă asta – la început aştepţi câteva ore, apoi şi câteva zile, pe urmă cazi în depresie, din care există două ieşiri – la ospiciu sau la serviciu de dimineaţă până seara, adică la acelaşi ospiciu. Trebuie găsită o careva ieşire, fiindcă este imposibil să trăieşti în asta. Da, oamenii trăiesc, dar eu nu pot, nu vreau să putrezesc de vie. Trebuie găsită o ieşire... Nu vreau să trăiesc aşa de parcă totul a fost cercetat şi e cunoscut de mult, de parcă ar fi fost demonstrată inevitabilitatea fatală a trivialităţii, rutinei, doar e absolut clar că lumea din interiorul nostru aşa şi rămâne un mister, dar lucrul cel mai straşnic este că acest mister, cu trecerea timpului, încetează a mai enigmatic, devine plat şi cenuşiu, iar eu, cu fiecare zi trăită, mă transform, pas cu pas, într-un ghem cenuşiu posac. Şi trupul va fi cenuşiu, şi sângele, şi creierul, şi inima... cum poţi să te împaci cu asta? Câţi au fost revoluţionarii care au încercat să răstoarne lumea din jurul lor, cei pe care nu-i satisfăceau doar discuţiile şi visurile la libertate, îi aranja doar însăşi libertatea reală, dar unde-s revoluţionarii care nu se mulţumesc doar cu discuţiile despre libertatea lăuntrică? Oare chiar totul e atât de lipsit de sorţi de izbândă? Cândva toţi credeau că Pământul e plat, că atomul este indivizibil, că este imposibil să zbori, că stelele sunt încleiate de cer... dar asta nu te împiedică să trăieşti, nu-ţi încurcă să respiri şi să iubeşti, la urma urmei, ce diferenţă – sunt încleiate ele sau bătute în ţinte? Iar neclintirea inevitabilului acestui cenuşiu, acestui gol care-i prinde pe toţi şi totul – asta e deja cu totul altceva. O fugă eternă, spasmodică şi sortită totdeauna la eşec – de plictiseală, dezamăgire, oboseală... Oare chiar aşa să fie natura omului? Dar ce se va schimba de la aceste gânduri?

Cufund mâna în apă, ea-i caldă, întunecată şi curată. La jumătate de metru de la suprafaţa ei trăiesc nişte alge dense, viguroase, ele se ridică din adâncul mâlos – pufoase, înspăimântătoare...

Observ cu coada ochiului o barcă ce se apropie... oho! Câte flori sunt în ea! Un om mic, aproape negru şi parcă uscat, trecându-şi mâna pe marginea bărcii noastre, o trage pe a lui aşa încât e aproape faţă-n faţă cu mine. Fără a spune o vorbă, îmi întinde dintr-o dată câteva buchete, aproape lipsindu-mă de alegere – ai impresia că ele iată-iată vor cădea dacă nu voi întinde mâna şi nu le voi lua. În expresia feţei lui se amestecă hotărârea de a vinde aceste flori cu orice preţ şi o tristeţe, de parcă ştie de acum că a pierdut lupta.

Mâinile mele s-au întins instinctiv spre flori, dar m-am oprit pe dată, clătinând negativ din cap:

— Nu am nevoie de flori.

— Ele-s foarte ieftine, mam.

— Nu-mi trebuie nici ieftine, nici scumpe, răspund eu, căci încă nu ştiu că, în India, cel mai sigur mod de a scăpa de sâcâiala cuiva este de a merge înainte fără a întoarce capul, fără a reacţiona în nici un mod, deoarece orice reacţie va fi interpretată ca o posibilitate de a continua contactul, deci, şi posibilitatea de a-i strecura, totuşi, marfa. Cândva, în adolescenţă, făceam şi eu tot aşa, vânzând chipiuri militare şi ceasuri „de comandant” străinilor pe strada Arbat, eram atât de insistentă, încât puteam să merg din urma vreunui străin cu o privire prietenoasă cât e Arbatul de lung, implorându-l să cumpere măcar ceva. De obicei, insistenţa mea se solda cu succes, aşa că ştiam eu trucul ăsta, dar după atâţia ani l-am uitat.

— Mam, aceste flori sunt fericirea dumneavoastră. Azi e sărbătoare, mare sărbătoare, faceţi un mic business pentru familia mea.

El vorbea o engleză proastă, dar înţelegeam bine ce vrea să spună.

M-am uitat spre vâslaş în speranţa că el mă va apăra de această lipitoare, dar vâslaşul, se vede, ţinea cu el, căci privea în altă parte, prefăcându-se a nu observa nimic. Vâslele erau lăsate liber, de parcă avea de gând să stea aici până la sfârşitul lumii. Ei, nu, am să te agăţ eu, am să-ţi explic cine şi cât costă aici, chiar dacă mi-i incomod la gândul că vânzătorul de flori precis va prinde pică pe mine.

— Eu vreau să merg mai departe!

— Mam, familia mea se va ruga pentru dumneavoastră, mam, priviţi-le cât sunt de frumoase, vânzătorul de flori începu a se frăsui, dar barca noastră porni de acum pe lac.

Emoţiile ce apar în asemenea situaţii amintesc istoriile cu animalele vagabonde – există chiar amatori de a organiza aziluri pentru câini şi pisici, ei sunt pătrunşi de milă faţă de fraţii noştri mai mici şi consideră sincer că fericirea câinilor şi pisicilor constă în patru pereţi, o canapea moale şi o toaletă confortabilă. E straniu chiar că ei nu observă câte ciori fără casă croncănesc în jur, câte sorţi incerte şi chiar distruse de vrăbii, arici şi vulpi sunt... Nu există o prostie mai mare decât umanizarea animalelor, dorindu-le aceeaşi fericire trivială care, apropo, nu l-a făcut încă fericit nici pe un om. Iar mila faţă de hinduşi este exact de aceeaşi calitate. Aceşti oameni îşi aleg ei înşişi modul de viaţă şi eu nu-i mai privesc deja ca pe nişte victime ale unor împrejurări oribile. Mult timp se rupea inima în mine când vedeam copii mici indieni (cât de frumoşi sunt copiii în India!) vânzolindu-se în şanţurile de scurgere, în gunoi, târându-se de pe o grămadă grandioasă de rahat pe alta, dar pe feţele lor (cât sunt de frumoase!) nu se văd suferinţele pe care eu le plăsmuiesc instinctiv. Nu, din contra chiar, ele-s zâmbitoare, energice, în ele se simte pasiunea pentru tandreţe. Iar când merg cu autocarul sau trenul şi privesc cu ochi mari cum nişte hinduşi cumsecade, „culţi” aruncă chiar sub picioarele lor resturile, ambalajele, cojile şi tot felul de gunoi, încât la sfârşitul călătoriei totul e în gunoi, încep să înţeleg câte puţin că asta e opţiunea lor, ei trăiesc aşa pentru că aşa vor.

Stând culcată pe perne, privesc nemărginirea ce se deschide din toate părţile şi simt o plăcerea aproape fizică: ochiul nu se pironeşte nicăieri în pereţi şi grămezi, poţi să priveşti nestingherit înainte. Până la mal mai sunt vreo sută de metri, în lungul lui trece un drum şi maşinile care trec din când în când par nişte jucării ireale de la această distanţă. În depărtare se contopeşte cu cerul un lanţ de munţi nu prea înalţi. Ici-colo pe colinele din preajma munţilor sunt aşezate nişte hoteluri mici. Cândva ele erau pline cu turişti, iar acum stau ca un monument absurd al trecutului paşnic. Deocamdată, am întâlnit un singur turist, un japonez, în schimb am dovedit să văd o mulţime de localnici îngrijoraţi la culme că nu pot face rost de un turist pentru a câştiga pe contul lui sau măcar a-l pipăi, a mai sta de vorbă.

La stânga ici-colo văd grămăjoare de căsuţe plutitoare pe insuliţe mici, iar înainte – nimic, absolut nimic în afară de munţii îndepărtaţi, învăluiţi de o abureală abia vizibilă.

(Poate, e rostul să plec mâine la Sonmarg...) E aceeaşi dorinţă incertă, dar insistentă să nimeresc, în sfârşit, undeva ca să-mi placă într-adevăr. Poate, acolo...

Încă o barcă ieşită parcă din apă se îndreaptă spre noi. Iar cineva vrea să mă muşuroiască?! Am vrut linişte, mi-am cumpărat o excursie, m-am pornit pe lac... Iritarea apărută se spulberă de îndată ce am observat că în barcă sunt numai două fetişcane. Mici de tot... cea mai mică să aibă vreo cinci ani... iar cea mai mare... doisprezece? Uite, dar ce ochi... cea mai mică nu arată deloc ca un copil care necesită îngrijire. Simţind din obişnuinţă ceva de felul înduioşării de la vederea unei fiinţe atât de plăpânde, m-am împiedicat parcă, ciocnindu-mă de privirea ei – grea, ca la femeile mature. Da... se pare că aici totul e altfel, nici copiii nu seamănă a copii. Încremenind nemişcaţi fiecare în barca lui, ne apropiem, dar, de îndată ce bordurile se ciocnesc uşor unul de altul, fetiţa mai mare face o mişcare imperceptibilă, aruncându-mi pe genunchi o floare mare, umedă de lotus şi-n acest moment încă nu bănuiesc că asta-mi aduce o neplăcere. Zâmbesc larg, gândindu-mă ce le-aş fi plăcut eu acestor fetiţă că au hotărât să mă salute în acest mod. Fata, observând zâmbetul meu, a făcut o grimasă răpitoare, agăţându-se de marginea bărcii noastre ca o fiară mică ce nu va lăsa să-i scape prada în nici un caz.

— Hundred rupies, mam!

— Ce? O sută de rupii?? (Eu seamăn cu o toantă?) Hei, ia-ţi floricelele...

Indignându-mă, încerc să-i dau floarea înapoi, dar ea o respinge cu putere. Halal maniere...

— Ei, prieteno, nu-mi trebuie floarea ta!

— Dar aţi luat-o deja! fata s-a transformat într-o bufniţă care a înşfăcat un şoarece în gheare, privirea e rece, vocea severă.

— Eu am luat-o?? Tu mi-ai aruncat-o, ai şi uitat?

— Mam, aţi luat floarea, acum daţi banii pentru ea. Această floare e sfântă, sunteţi datoare s-o cumpăraţi.

— Eu nu datorez nimănui nimic. Ia-ţi floarea, altfel am s-o arunc, fac un gest plin de mânie, arătându-i că acuşi voi arunca floarea departe în apă, dar mă tem să fac acest lucru – dar dacă se va rupe? Ea are să-mi ceară bani cu insistenţă dublă.

Îl chem în ajutor pe vâslaş, dar porcul ăla îmi spune cu o mină aproape dispreţuitoare că, o dată ce am luat floarea, trebuie să plătesc pentru ea, aşa-i obiceiul. Încep să-i explic că n-am luat nimic şi mă simt ca o proastă care se îndreptăţeşte în faţa unui nene matur. Or, puteam să-i sperii cu poliţia, ăsta e un adevărat jaf, dar m-am pierdut cu firea... Dă-i dracului, am să achit minimul... îţi ajunge un dolar? Na-ţi cincizeci de rupii şi şterge-o. Totuna m-au prins ca pe un copil, ca pe o toantă... Şi, colac peste pupăză, jena se ţine trenă din urmă – şi faţă de vâslaş, şi chiar faţă de fetişcanele care m-au amăgit.

Gata. M-am săturat. Îi cer vâslaşului să se descurce singur cu vânzătorii, ţinându-i la depărtare, l-am ameninţat că am să mă plâng „şefului” dacă va mai trebui să mai lupt o dată pentru spaţiul personal. Peste jumătate de oră, când alături s-au arătat alţi piraţi-botanişti, el începu să dea disperat din mâini, strigând ceva, încât barca ne ocoli.

Plescăitul vâslelor, apa care curge drept în palme, mâinile înţepenite deasupra apei... timpul a început să se scurgă cu izbituri, ba încremenind într-un nouraş transparent, ba curgând pârâu. D-apoi că ele vorbesc între ele... precis vorbesc una cu alta ciorile care zboară deasupra capului. Peste o oră sau două la dreapta apăru o grădină mare, care se ridică în trepte largi pe colină. Trebuie să mă mai dezmorţesc, ies din shikara şi toată larma de pe mal se linişteşte puţin, toate privirile sunt aţintite spre mine. Merg pe debarcader, ghemuindu-mă de atenţia neobişnuită şi neînţeleasă a tuturor sexelor şi vârstelor. De ce capetele femeilor sunt acoperite cu basmale? De ce, văzându-mă, ele-şi ascund feţele, ruşinate? Unele chiar îmi întorc spatele, râzând fie de incomoditate, fie din cauza că le par caraghioasă. Cine să le înţeleagă... Ba nu, parcă nu am nimic caraghios în mine, o pereche de pantaloni, o cămaşă dintr-o pânză subţire, dar opacă, totu-i curat (poate, anume în asta constă cauza?), totu-i conform moravurilor locale, din câte ştiu eu despre ele... Ce mă tot frăsui? Ce-mi pasă mie că aceşti oameni râd nu se ştie de ce? Încerc cu insistenţă că toate astea-s nimicuri şi merg mai departe, aruncând îngrijorarea undeva departe.

Printre rândurile de tejghele se plimbă vajnic hinduşii din „middle class”, extrem de puţin numeroasă în această ţară. Cât de ridicolă e vestimentaţia lor! Pe fundalul gloatelor de rufoşi de care-i plină India ei arătau foarte grav, demonstrându-şi demnitatea burduhoasă la fiecare colţ. Adevăraţi copii... li s-a permis să se joace de-a adulţii, dar tot ce pot ei să facă – să simuleze într-un mod ridicol propria importanţă, deşi se vede clar că asta-i doar o simulare, în spatele căreia nu există nimic. Nu-i nici pomină de acel aer de suficienţă de sine care-i propriu majorităţii europenilor din clasa mijlocie, există doar dorinţa naivă de a părea vajnici. Ce feţe vide... ce ochi neplăcuţi...

Vai, cât de multe nimicuri de tot felul sunt aici! Toate dughenile sunt pline cu ele până-n tavan: jucării din plastic, brelocuri, oglinzi, mărgele, agrafe, ciupici, casete, mânere, lacăte, pene de păun şi tot aşa mai departe, totul e de cea mai proastă calitate pe care ţi-o poţi imagina. O privesc tâmp pe o indiană într-un sari de un roz-aprins, de asupra căruia e trasă o bluză ponosită cu ornament turcesc. Ea trece prin mâini toate aceste buclucuri cu aerul unei doamne dintr-un salon de giuvaere. Părul negru e uns cu ceva gras (ce scârboşenie...) şi împletit într-o gâţă, pe mâini – zeci de brăţări subţiri care sună la fiecare mişcare. Ea aşi şi trăieşte — mereu sunând toată viaţa?? Lacul de un roşu-aprins de pe unghii s-a cojit, degetele groase par încă mai masive de la inele din metal galben strălucitor... Ce fac eu? O dedublare chinuitoare: pe de o parte, mi-i neplăcut să-i privesc, pe de alta – mă roade curiozitatea. Şi doar n-am nici o plăcere să rumeg toate astea, nu... e ridicol, totuşi: pata roşie din fruntea femeii s-a cam scuturat şi arată ca vopseaua jupuită pe perete, se mişcă din greu, deşi e încă tânără. Hm, ei, pur şi simplu, îi place să se mişte astfel! Vai, ele-s toate aici aşa! Da, mersul ăsta e ceva... Pinguini, nu femei – desfăcând în părţi picioarele, se mută de pe o parte pe alta, încercând parcă să agaţe pântecul între picioare. Chiar şi indienele tinere, asigurate material, care încă n-au nici burtă, nici copii, se mişcă în acelaşi mod. O senzaţie absolut iraţională de tangenţă inevitabilă a viitorului cu prezentul – burta încă nu-i, dar ea există virtual, ba mai există un soi de fatalism în asta şi, dacă cineva spune ceva despre continuitatea generaţiilor, despre cultura indiană multimilenară, apoi din creier ies la suprafaţă nu un yoga şi nici statuia lui Shiva, ci această burtă inexistentă. Nu pot nicidecum să mi-o imaginez pe această femeie dansând sau fugind, chiar făcând ceva, pur şi simplu, în mod firesc, de la sine. Se pare că ele sărmanele, au concrescut atât de mult cu singurul loc (bucătăria) unde se pot simţi stăpâne măcar pe ceva, încât tot ce le trebuie de la viaţă este să înveţe a se mişca între plită şi masă.

Chipul frumoasei indiene într-un sari elegant, coborât de pe ecranele cinematografelor în copilăria mea, există în realitate doar pe hârtia în care este învelit săpunul.

— Mam...

Ei, ce mai este? Un hindus mustăcios într-o cămaşă spălăcită, se vede, a fost albă cândva. Mă priveşte milogitor şi iar nu pot să mă întorc de la un om atât de inofensiv, care-mi şi zâmbeşte.

— Se poate să ne fotografiem cu dumneavoastră? Familia mea va fi fericită dacă veţi consimţi.

Cum să procedez? Nu vreau să mă fotografiez, dar nu dovedesc să inventez un pretext de refuz şi, dând din mână a lehamite, consimt. Ei, gata, ziua n-a fost trăită zadarnic... dând agitat din mâini, bărbatul îl agaţă de umăr pe primul trecător, îi explică ce şi când să apese, îşi adună familia – soţia şi doi copii graşi (cât de pociţi sunt copiii în India!), îi adună grămăjoară în jurul meu în aşa fel ca eu să rămân în prim-plan, ridică sus capul, desface buzele în zâmbet şi face semn cu mâna – dă-i! După clănţănit mă imploră să mai stau aşa vreo două secunde, aleargă să tragă cadrul, apoi vine ca să-şi reia poziţia. Şi iar acelaşi tablou suprarealist ca şi figurile de pe bărcile ce se apropie – soţia şi copii stau în acest răstimp nemişcaţi, ca nişte decoruri de carton, de parcă nu le pasă nici de mine, nici de nimic în genere. Poate, ei dorm? De astă dată, hindusul a aruncat înainte mâna stângă, dreapta a pus-o în şold, semănând cu o caricatură din ziarele sovietice vechi. Poate, el vrea să facă o poză hazlie, ca să stârnească apoi râsul cuiva? Ba nu... totul e cât se poate de serios, cei din jur nici nu zâmbesc...

Râzând în sine şi gândindu-mă că, totuşi, mari prostălani mai sunt, intru într-o cafenea să iau un lassy – ceva de felul iaurtului.

Nu, mulţumesc, nu vreau dulciuri, le-am gustat în drumul de la Delhi... mi-au strepezit dinţii. Nici îngheţată nu doresc, inscripţia „siguranţă sută la sută” nu mă asigură. Totul ce n-a fost supus tratării termice te poate pune în spital pe vreo lună cu tifos sau tuberculoză. Iar se zgâieşte cineva la mine... – doi hinduşi, se vede, cântăresc în minte – ar putea face cunoştinţă cu mine. Mi-i greaţă chiar să mă gândesc la asta, termin de băut şi plec.

E urâtă, totuşi, grădina: de pretutindeni se ridică nişte flori de acelaşi fel, rare, pipernicite, parcă au fost înfipte. Jgheabul de piatră e acoperit cu ceva verde – lipicios, scârbos. Un gazon tuns scurt, pe care se plimbă nişte păuni umanizaţi şi nici un străin. Nici o bucurie... aceşti oameni nu-mi creează impresia că se odihnesc, ceva greu pluteşte în aer. Nici locul acesta nu-mi place şi apoi am obosit – ori din cauza excesului de atenţie, ori de aceea că sunt unica turistă în tot Caşmirul. Gata, m-am săturat, mă întorc înapoi în barcă.

Propunerea vâslaşului de a pleca la o plantaţie de lotuşi o resping cu entuziasm. Plantaţie... lotuşi – încă o izbire a reprezentărilor mele fantastice despre India de aisbergul realităţii. Cu cât mai fantastice sunt aşteptările, cu atât mai prozaică este realitatea. Poate, anume aceste aşteptări mă otrăvesc?

Renunţ şi la conveierul de mahatme, şi la combinatul de kama-sutra, şi la simpozionul călugărilor pribegi, vreau, pur şi simplu, să iau prânzul undeva, iar în timpul rămas să mă plimb pe undeva unde-i mai puţină lume şi mai multă natură.

Vreo zece ani în urmă, când stoluri de turişti drogaţi invadau Caşmirul, călăuza mea, probabil, a auzit multe de toate şi mai şi, de aceea, judecând după luciul din privire, a simţit în mine ceva de felul unei apropieri fireşti şi m-a dus pe o insuliţă, unde s-au adăpostit un templu, un copac enorm şi un restaurant nu prea mare de forma unei corăbii.

M-am cocoţat pe acoperiş (din copilărie ador acoperişurile!) şi m-am aşezat la umbra unui copac mare, rămuros. E vremea celei mai mari arşiţe şi, ca de obicei, mă cuprinde o moleşeală apatică, vreau să mă lungesc în fotoliu, lăsând creierii să se destindă într-un terci. Uneori, dacă nu mă las, continuând să mă port aşa de parcă aş avea un aflux de forţe, reuşesc să arunc de pe mine această lene, dar acum nu-mi reuşeşte nimic. N-am puteri pentru nimic, de, arşiţă...

Şi iar plutim undeva... hm, e un colţişor destul de pitoresc... „străzile” dintre casele plutitoare sunt atât de înguste, încât coroanele arborilor se împletesc între ele, formând un cort verde, pătruns de razele soarelui. Din algele dense şi nişte frunze mari, groase, încovoiate se arată lotuşi mari rozi. Să fie ora cinci? Ziua-lumină se apropie de sfârşit, pe la şase în India se lasă întunericul. În acest amurg aerul e pătruns de o linişte deosebită, aşa şi aş vrea să înmărmuresc, agăţându-mă de această stare, dar ea îmi scapă, lunecând printre copaci în tremurarea apei, în răcoarea serii...

Shafi... el e, precis, de acum aşteaptă pe debarcader, imaginându-şi cum voi comenta cu entuziasm cele văzute, dar azi nu mai sunt fetiţa ceea educată. Să spun ceva de plăcerea mutrei lui dulci?... nu, mi-i silă... Nu înţeleg, cum trăiesc ei toţi astfel... trec peste sine... mimează mereu ceva... Poate, lor de acum nu li-i scârbă? Poate, le place să poarte discuţii ce seamănă cu mestecatul hârtiei igienice? Oare chiar şi eu am să fiu aşa cândva, fiindu-mi totuna cu cine şi despre ce să vorbesc? Brr... am tresărit numai la acest gând.

 

— E un loc perfect pentru meditaţie! Vocea lui Shafi mă găseşte şi pe acoperiş.

Interesant lucru, ce subînţelege el prin acest cuvânt?

— Dar tu meditezi?

— Nu, mam, eu sunt musulman, dar ştiu că meditaţia este o ocupaţie foarte bună.

— Hm! De unde ştii, dacă nu faci acest lucru?

— Mulţi oameni cuvioşi din ţara noastră o fac, de aceea şi ştiu că-i bine.

— OK, Shafi, tocmai acest lucru vreau să-l fac acum, de aceea ai grijă, te rog, să nu-şi vâre nasul nimeni încoace, bine?

Nu încetez să mă mir cât de departe sunt oamenii de orice claritate şi chiar de aspiraţia spre ea... De altfel, nu-i nimic de mirare. Fiinţele luminate nu umblă în jur cu mulţimile, apoi de ce mă mir că n-am întâlnit încă nici un om capabil să-mi explice inteligibil ce are el în vedere, vorbind despre luminare, nirvana, samadhi şi alte lucruri ce „nu-s din lumea asta”.

În sfârşit, sunt în securitate pe acoperiş, încoace nu va veni nimeni. Numai aici îmi permit să arunc încordarea, de parcă ea m-ar apăra de ceva!

Cântecul monoton în depărtare se aseamănă cu o chemare disperată, tristă... A, da, azi e doar o sărbătoare religioasă... dar ce importanţă are acest lucru? De ce mi-am amintit despre asta? ...Închid ochii şi încerc să-mi liniştesc gândurile, vreau ca ele să dispară cu totul pentru un timp.

Chiar şi un timp neînsemnat de aflare în repaus deplin te poate aduce la senzaţii neobişnuite – perceperea obişnuită a corpului fizic îşi pierde contururile clare. Acum mă simt ca o masă elastică lipsită de formă, care se află în mişcare – ceva se răsuceşte încotrova, se scurge încet, se clatină dintr-o parte în alta, oscilează ca pendulul, curge în jos. Acoperişul de sub mine se înclină în direcţii diferite, acuşi o să lunec de pe el... Iar acum sunt sub acoperiş şi el apasă de sus asupra mea...

Asemenea fenomene îmi par obişnuite – mi se întâmplă din frageda copilărie. Am încercat să discut despre asta cu părinţii, prietenele, aflând că nimeni nu are nimic asemănător. Toate astea nu-mi plăceau, fiindcă mă împiedicau să adorm normal, îmi provoca disconfort, mă înciudam chiar că nu pot adormi ca toată lumea, fiind nevoită sa particip la nişte jocuri stranii ale naturii. Apoi a apărut interesul de cercetător... Poate, să plec mâine în munţi?

— Shafi, mâine vreau să plec în munţi!

— Excelent, mam, chiar eu am să fiu ghidul dumneavoastră!

Surprinzătoare întorsătură! E serviabil băiatul, nici vorbă, dar perspectiva de a petrece cu el o zi întreagă nu mă prea încântă.

— Eu voi avea nevoie de un ghid? mă străduiesc să pun întrebarea aşa ca el să nu se priceapă de ce întreb şi iar mă învăluie greaţa specifică a intoxicării cu prefăcătorie.

Cât de respingătoare, totuşi, este această îngrijorarea de ceea ce va crede despre mine fiecare om cu care contactez, de voie sau de nevoie! Urăsc această impotenţă, asta-mi încurcă atât de mult să trăiesc... de parcă mi se opreşte un poliedru ghimpos undeva în suflet, încearcă de-l scuipă, numai cu sânge... şi asta-i puţin – din această cauză nimeresc inevitabil în situaţii ce nu-mi plac defel!

— Sigur, doar ăştia-s munţi, totuşi, poţi să te rătăceşti.

Cuvântul „munţi” îmi produce impresia necesară lui Shafi şi asta-mi permite să-mi îndreptăţesc lipsa de voinţă, acum mă pot calma cu gândul că nici n-am avut de unde alege, munţii sunt munţi, la urma urmelor...

— Înseamnă că mâine la şase dimineaţa (şase dimineaţa??? Şi aici ora asta blestemată m-a prins în labele ei necruţătoare!) vă va aştepta dejunul. Noapte bună, mam.

Paşii se îndepărtează, scârţâit de corlate, cineva a orăcăit, undeva s-au auzit râsete şi s-a lăsat liniştea... Sunt patru zile în India şi nu se întâmplă nimic! Unde-s înţelepţii, învăţătorii, locurile concentrării puterilor, misterioasele temple? Aceeaşi rutină de totdeauna plus o încordare neîncetată... Munţii... În munţi totul va fi altfel.

 

<< Back

Forward >>