« Originea speciilor »

Capitolul 19

Camera avea forma unei peştere cu o sală centrală şi nişe laterale, scăldate într-o lumină uniformă, plăcută. Pretutindeni se vedeau boturile pietrelor. Alături de un fotoliu-pernă mare, în care s-a aşezat Thora, stătea un kaynayt de dimensiuni enorme, să fi avut vreo jumătate de metru înălţime. De cealaltă parte, structura pietrei devenea unduitoare, trecând în pirită sclipitoare. În partea de jos se aflau cristale bicolore – un topaz de un galben-pal la temelie trecea, neobservat pentru ochi, într-un ametist de un violet-închis. Unele cristale de ametist erau aproape negre. Thora şi-a întors privirea de la piatră de câteva ori, dar, de fiecare dată, o întorcea înapoi, ea nu putea să se sature de privit la ea. Nimănui nu i s-ar fi întors limba să numească această piatră „natură moartă”.

Thomas se aşeză în fotoliu în faţa ei, ceilalţi doi bărbaţi au rămas să stea în picioare.

— Ai vrut să mă întrebi ceva? Despre progresorat?

— Da. Cât timp avem? Thora se ridică, trăgându-şi perna mai aproape de el.

— Am să-ţi povestesc pe scurt ce facem noi acum, Thomas le făcu un semn cu mânda însoţitorilor săi, hai, asociaţi-vă. Eu vreau ca ea să intre în afacerea asta nu chiar ca o cârtiţă oarbă. Fossa mi-a spus că fata e foarte pricepută.

Pe neaşteptate pentru sine, Thora simţi că e intimidată, iar de pe urma faptului că jena ei se observă, timiditatea creştea încă mai tare, ca într-o bulboană. Idiotism, nu situaţie – acum ea nu se comportă deloc ca o fetiţă foarte ageră la minte.

— Din câte-mi dau seama, cândva pe undeva despre ceva ai citit sau ai auzit, Thomas rosti fraza cu o intonaţie de întrebare-afirmare.

— Foarte puţin. E foarte puţină informaţie. După cum îmi spunea Menguez, commandos sunt un grup foarte închis şi, deoarece anume ei dezvoltă progresoratul, transmiţând rapoartele direct la Consiliu, apoi…

— La Consiliu nu se transmit toate rapoartele, nici pe departe. Şi nici chiar cea mai mare parte a lor, a întrerupt-o Thomas.

— ? Cum poate fi una ca asta?? Thora era dezorientată, reiese că voi aveţi monopolul asupra informaţiei? Dar la ce bun? Ce sens este în asta?

— E una din condiţiile pe care am pus-o atunci când am consimţit să aduc primul grup de commandos la Bodhi.

Drăcie. La mintea Thorei abia acum a ajuns că ea nu ascultă povestiri şi diverse puncte de vedere, ci comunică nemijlocit cu omul care afirmă că a învăţat la Bodhi şi dragonaşi — şi singur, şi împreună cu primul grup de commandos. Iată el, anume acest om (da’ cine-s ceilalţi doi?). Este pentru prima dată când Thora aude cum despre întâlnirile cu Bodhi se vorbeşte nu la modul potenţial, în termeni politicoşi de presupunere, ci categoric-afirmativ. Avea aşa o senzaţie de parcă ar fi căzut într-o fântână (stupidă comparaţie – naiba ştie cum te simţi atunci când cazi în fântână).

— Pentru dânsa toate astea-s poveşti, rosti unul dintre ceilalţi doi bărbaţi.

Vocea lui n-o puteai numi prietenoasă.

— Da’ tu cine eşti? se adresă Thora la el ca să nu simtă nehotărâre.

— Da, o bună parte din informaţii le posedăm numai noi, commandos, continuă Thomas, ignorând parcă întrebarea ei. Tu ai făcut stagiul la unul din centrele de selecţie timp de doi ani şi, în pofida faptului că asta a fost o cunoaştere foarte superficială, am putea spune, facultativă, tu ai fi putut să-ţi dai seama, în pofida acestui fapt, că există o anumită limită, dincolo de care alţii decât commandos nu pot fi admişi.

— Centru de selecţie… tu despre ce vorbeşti? întrebă Thora nedumerită.

Thomas surâse.

— Va să zică, centru de selecţie… mie nici prin cap nu mi-a trecut, credeam… luam totul drept basma curată. Ceva de felul unor cursuri de reciclare, unde sunt trimişi tinerii colaboratori ai institutelor.

— Doar parţial, continuă Thomas, parţial, ele-s într-adevăr nişte cursuri de reciclare – cursanţii obţin abilităţi pe care te-ai mira unde în altă parte ar putea să le deprindă: eliminarea impecabilă a emoţiilor negative, primele experienţe de cufundare în vise conştientizate, o pregătire fizică extrem de serioasă, care include abilităţi de spălare a corpului în percepţii revelatoare, obţinerea fonului revelator continuu, şi, desigur, tu trebuie să ţii minte bine asta, practici de intensificare a sincerităţii (da, firea-ar să fie… asta eu am s-o ţin minte toată viaţa…), abilităţi de asalturi continue pe parcursul a mai multor zile şi nopţi etc. În aşa o formă concentrată, toate astea nu mai pot fi găsite nicăieri. Absolut toţi diverii care lucrează la toate cele opt grupe, mulţi din cei care activează în institute şi chiar unii din cei care nu au nimic comun cu profesia de cercetători ai spaţiilor de stări, au făcut un asemenea stagiu. De exemplu, Purna, pe care o cunoşti, a învăţat şi ea la noi.

— Vai! Thora era surprinsă sincer, iată asta, de bună seamă, este o surpriză… ea se ţine aşa… modestă, aş spune, neobservată…

— În acelaşi timp, acolo e un centru de selecţie. Noi căutăm oameni noi – oriunde, permanent, pretutindeni – pe cei mai capabili, pe cei mai sinceri (ei, atunci precis nu-s eu…), care ar putea să devină commandos.

Thorei i se tăie respiraţia.

— Thomas…

— Da’ tu cum ai crezut? el râse, tu ai presupus, în mod serios, că vom lua un careva pui fără pene, care nici n-a dovedit să iasă bine din ou, şi-l vom vârî mai întâi într-o echipă de diveri, iar apoi în acest experiment, care poate să întoarcă istoria omenirii naiba ştie unde?

— Eu cred, e o manifestare de SPIn. Da, anume Se Pe In – senzaţia propriei inferiorităţi, a rostit cel de-al doilea bărbat, ea nu îndrăzneşte să se gândească la sine ca la un om care ar putea fi evidenţiat din toţi ceilalţi în virtutea sincerităţii, aspiraţiei spre claritate, spre PR. Ea vrea să gândească despre sine ca despre un şoricel cenuşiu, aşa eşti mai în tihnă, copile, sunt de acord, aşa eşti mai în tihnă — şezi în colţ şi nu scoţi nasul de acolo, iar pentru tine decid nişte unchi şi tanti mari, da?!

Spre sfârşitul frazei, vocea lui devenea tot mai tare şi, deşi el arăta oarecum înspăimântător, Thora se simţi chiar mai liniştită ca la începutul întâlnirii, nici ea nu-şi dădea seama de ce.

— Tu nu îndrăzneşti să-ţi spui ţie: „Eu sunt omul care decide. Eu sunt cel care răspunde pentru acest lucru. Eu sunt cel de care depinde nu numai viitorul meu, dar şi viitorul acestui Pământ tulburător, acestor oameni tulburători şi pasionaţi”. Tu nu eşti din cei care vrea ca să i se pună în sarcină luarea deciziilor, care va trebui să ţină cont de toate, să cântărească, să calculeze, să simtă totul, iar apoi să vină şi să spună: „Am hotărât – vom proceda aşa”. Iar apoi să dai totul, TOTUL, pe tine de-a întregul, toate puterile, tot ce poate face un om şi chiar mai mult pentru a obţine rezultatul, pentru a răzbate în noi spaţii de devotament, claritate, percepţii revelatoare cunoscute şi necunoscute.

— Îl cheamă Morrand, intră în vorbă Thomas pe neaşteptate, Marty Morrand.

Thorei i se făcu rău de tot. Asta îi mai lipsea — încă şi Morrand. Pentru ea Morrand a fost totdeauna ceva abstract, doar un nume pe coperta unui tratat fundamental privind integrarea percepţiilor boturilor Pământului, un tratat presărat cu metodici elaborate cu atâtea detalii, cu aşa fixări microscopic precise de percepţii, cum poate descrie doar un om care n-a făcut decât asta toată viaţa.

— Spune-mi, Morrand…, Thora rosti cuvintele cu o intonaţie voit meditativă, dar tu, c/ând ai să te culci în aşternutul nostru mare al experimentului, ai să tragi plapuma în direcţia percepţiilor boturilor Pământului? Din acest experiment, tu ai să tinzi să sugi tot ce este posibil pentru a găsi posibilităţile unui contact bilateral conştientizat cu acest tigru straniu şi cu aceşti stranii delfini?

Al doilea bărbat izbucni în râs, Thomas îi arătă degetul cel mare, iar Morrand numai pufni.

— Nu te îndoi, anume aşa şi va face. Merk, se prezentă al doilea bărbat.

— Aha, mormăi Thora, mai că nu indispusă, şi tu eşti aici…

La aceste cuvinte, tustrei izbucniră în râs, nu s-a putut reţine nici ea.

— Numai nu trebuie să spui „Ţi-am citit cartea „Particularităţile permeabilităţii de rezonanţă a învelişurilor externe” – au citit-o toţi, le-am citit toţi pe toate, adăugă el.

— Iar tu, fireşte, ai să tragi plapuma în direcţia căutării de mijloace pentru a răzbate spre Bodhi şi dragonaşi?

— Nu numai. Eu, de exemplu, aş vrea să şed alături de Ramakrishna, să mă zgâiesc la el. Aş vrea să-l văd pe Vivekananda viu. Aş vrea să-l ascult pe Buda Gautama. Multe ce vreau.

— Sună fantastic…, murmură Thora.

— Acelaşi lucru mi se spunea şi mie atunci când căutam şa răzbat la Bodhi, interveni Thomas, dar încă mai fantastică, după părerea mea, ar fi presupunerea că asemenea oameni ca Ramakrishna, Don Juan, Gautama ar putea, pur şi simplu, „să moară”. Aşa dar, progresoratul.

El puse picior peste picior şi începu să povestească.

— Se consideră că ne sunt cunoscute douăsprezece civilizaţii în alte lumi, e corect? E corect, răspunse el, fără a aştepta răspunsul Thorei, eu nu voi intra în amănunte şi voi vorbi, pur şi simplu, despre „alte lumi”, fără a le diviza după proprietăţi. Acranezii, eterii, seyenii… ei, tu îi cunoşti pe toţi. De fapt, însă, nu este chiar aşa…

— DELOC nu e aşa, interveni Merk.

— Da. De fapt, noi cunoaştem acum şaptesprezece civilizaţii. Existenţa a cinci dintre ele n-o afişăm, deocamdată, deoarece totalitatea problemelor ce apar în interacţiunea cu ele depăşeşte acel nivel rezonabil, la care am putea vorbi despre „contact”. Întâi de toate, există problema compatibilităţii, mai precis, incomapatibilităţii percepţiilor pe care trebuie să le integrăm în noi pentru a deveni o parte a acelei lumi. Asta e una dintre problemele fundamentale, care, ce-i drept, nu se referă direct la progresorat, deoarece progresoratul este influenţa asupra fiinţelor din acele lumi, în care noi am reuşit să punem la punct pătrunderea. Cu toate acestea, progresorii se ocupă şi de această problemă, întrucât soluţionarea ei cu succes se va solda cu noi contacte, iar fiecare tip nou de contact înseamnă nu numai căutarea şi găsirea potenţială a practicanţilor în alte lumi, dar şi simpla îmbogăţire a propriei experienţe.

— Dar cum se manifestă incompatibilitatea? întrebă Thora.

— Există câteva variante, Merk îşi desfăcu palmele şi începu a îndoi degetele, la integrarea unei asemenea percepţii incompatibile (noi numim asemenea percepţii „jurasice”) se observă, din cauze necunoscute, afectarea legăturilor dintre alte percepţii, care par a fi stabile. Practic, aceasta se manifestă aşa, de parcă tu, pe neaşteptate, ai asurzi, ai orbi sau ai pierde simţul tactil, ori, ceea ce este cu mult mai periculos, bunul simţ. Dacă nu am acorda atâta atenţie asigurării, am plăti scump descoperrea jurasicilor… A doua variantă a incompatibilităţii este slăbirea brusă a capacităţii de a integra alte percepţii la integrarea jurasicului sau, ceea ce iar din nou este cu mult mai periculos, slăbeşte brusc capacitatea de a separa percepţiile deja integrate. A treia…

— Pe urmă, Merk, pe urmă, îl întrerupse Thomas, hai să vorbim acum despre probleme – problemele progresoratului. Ţii minte romanul lui Strugaţki „E greu să fii zeu”?

— Da, îmi plac romanele lor, am citit tot ce-au scris ei:)

— Deoarece atunci oamenii nu puteau să-şi imagineze o altă formă de contact decât drept rezultat al zborurilor în cosmos, apoi şi fantastica era corespunzătoare. În realitate, totul s-a dovedit a fi cu totul altfel. Dacă fraţii Strugaţki îşi imaginau că problema principală a progresoratului ar consta în necesitatea de a te opune manifestărilor unei societăţi subdezvoltate, arhaice, belicoase şi dogmatice, apoi problema principală s-a dovedit a fi cu totul de alt gen – nu socială, ci hermeneutică. Nu ne este greu să comunicăm cu dânşii, ne este greu să înţelegem cum anume trebuie să comunicăm cu dânşii şi, oricât de ridicol ar părea, cu cine anume să comunicăm. Cel mai ridicol… de altfel, el acum ne pare ridicol, atunci nu ne venea deloc a râde… cel mai elocvent exemplu este primul nostru caz – acranezii. S-ar părea, nimic mai simplu, iată, nişte fiinţe care se aseamănă cu crabii, aleargă pe pietre, apa îi spală în mare. E pe faţă prezenţa unor relaţii sociale complexe între ei, există chiar şi nişte urme evidente de mediu ambiant modificat raţional, cu un scop anume, ei, hai, concentrează-te şi pătrunde la ei, or, în visele conştientizate asta se face foarte simplu, integrează percepţiile şi fă procedura Jenkins… tu ştii ce-i asta?

Poate, întrebarea era retorică, dar Thora, totuşi, a răspuns:

— În linii mari. Când am făcut stagiul la commandos, am avut două-trei submersiuni, unde am învăţat această procedură – câte una la fiecare submersiune.

— Două-trei ori! exclamă Merk, asta e o profanare, Thomas… la ce bun ne trebuie? Ce poţi să înveţi în două-trei încercări? Eu am făcut procedura Jenkins de o mie de ori până când am început, în sfârşit, să mă lămuresc în asta…

— De toate crengile nu te spânzuri, Thomas vorbea, vădit convins că are dreptate, este imposibil să cuprinzi necuprinsul în doi ani.

— Acestă procedură constă într-un set de acţiuni formale, după rezultatele cărora putem să apreciem dacă există contactul bilateral sau nu. Din câte ştiu eu, Jenkins a fost matematician, care cu vreo sută de ani în urmă a făcut naiba ştie ce calcule complicate cu folosirea teoriei haosului, teoriei probabilităţilor, informaticii, hermeneuticii şi dumnezeu ştie ce încă, iar drept rezultat, a reuşit să elaboreze o serie de criterii formale de prezenţă a contactului. După aceasta, nu mai era complicat să elaborezi înseşi acţiunile.

— Da, totul e corect, confirmă Thomas, în principiu, de multe ori greşim, aplicând această procedură, dar nimeni nu vrea să se ocupe de perfecţionarea ei, deoarece aceasta, pur şi simplu, nu are sens, totuna se clarifică destul de repede dacă există contactul sau ba. Ei, iată… contactul a fost stabilit, am început să ne studiem unii pe alţii, totul e perfect, senzaţie, articol după articol, trece o lună după alta, copilaşii se joacă cu nişte crabi de pluş, xenologii scriu teze despre specificul structurii craboidale a corpului şi deodată – un articolaş scurt în „Resurse”: nu mai înţeleg nimic crabuşorii, sunt proşti ca dopul de plută. Nu există şi nici nu poate exista nici un fel de contact cu dânşii. Autorul a fost atunci chiar strâns la perete, s-a pus problema profesionalismului, cică, „Ian spuneţi-ne, cine-i autorul?” Dar autorul s-a dovedit a fi un diver-commandos cu experienţă. A refuzat să participe la „Menajerie”, pur şi simplu, împreună cu prietenii, a mai făcut vreo zece-douăzeci de submersiuni şi a găsit răspunsul: noi comunicam nu cu crabii, ci… cu ceea ce consideram ocean! În asta era imposibil să crezi, asta e tocmai problema numărul doi: întâi te baţi ca piatra de gheaţă pentru a înţelege ce anume din ceea ce percepem noi denotă fiinţe înzestrate cu facultatea conştientizării, iar apoi te zbaţi şi nu poţi crede în ceea ce ai obţinut. Pentru că asta nu e deloc uman, asta e cu totul altceva, mintea noastră, pur şi simplu, nu este deprinsă cu asemenea lucruri, distingerea noastră, pur şi simplu, nu funcţionează, mai ales, în condiţiile în care nu te simţi chiar treaz în conştiinţa modificată de percepţii eterogene.

— Iar drept rezultat s-a constatat că „oceanul” reprezintă nişte curenţi ce nu se amestecă şi posedă individualitate? a întrebat Thora.

— În linii mari – da, Merk se ridică din fotoliu şi prinse a face aşezări, încălzindu-şi muşchii, vorbind mai precis, curenţii se amestecă parţial, în asta şi consta latura fizică a ceea ce s-ar putea numi comunicarea unuia cu altul. Îi studiem pe acranezi deja zeci de ani, dar, ca şi la început, avem mult mai multe întrebări decât răspunsuri, de exemplu, în ce mod reuşesc ei, într-o clipă, să transmită informaţia unul altuia la orice distanţe – doi „curenţi” pot comunica fără nici o reţinere, chiar să fie mii de kilometri între dânşii. Există un punct de vedere, potrivit căruia amestecarea curenţilor nu e atât o funcţie de comunicare, cât de metabolism, iar comunicarea se desfăşoară nu prin transmiterea informaţiei, ci prin transmiterea stărilor, care, la rândul lor, se interpretează de ei drept anumite comunicări.

— Şi cine s-au dovedit a fi crabii? se interesă Thora.

— Crabi. Uită despre dânşii. Problema numărul trei, continuă Thomas, poartă un caracter mai pronunţat de progresorat. Admitem, am găsit o civilizaţie şi am găsit limbă comună cu ea. Admitem, am determinat nivelul ei de dezvoltare după o careva scară din cele elaborate. Admitm, am găsit reprezentanţi ai ei care sunt interesaţi de cultivarea percepţiilor revelatoare…

— Iar pentru ei percepţiile revelatoare sunt acelaşi lucru ca şi pentru noi? îl întrerupse Thora.

— Întrebarea e lipsită de sens, s-a grăbit să răspundă Morrand înaintea lui Thomas, anumite percepţii sunt ceea ce sunt ele şi nu pot fi nimic altceva. Percepţia desfătării, de exemplu, este percepţia desfătării şi nu este altceva. Iese un fel de tautologie… nu, am să spun aşa. Dacă o careva fiinţă este capabilă să trăiască desfătarea, anume asta şi înseamnă că ea este capabilă să trăiască una dintre percepţiile revelatoare. Nu este chiar atât de simplu, cum ar părea, să ne convingem că ea trăieşte anume desfătarea. Deşi am studiat desfătarea, la fel ca şi o serie de alte PR, foarte minuţios, avem experţi la fiecare dintre ele, nu este deloc obligatoriu că acea fiinţă a înfăptuit o muncă similară. Ei, imaginează-ţi, am luat legătura cu o civilizaţie ce reprezintă umanitatea de acum cinci sute de ani. Doar oameni număraţi pe degete trăiau şi descriau PR, puteau să le distingă, mai mult sau mai puţin clar, să le descrie, mai mult sau mai puţin, în rezonanţă. Cum ai să compari descrierile în asemenea condiţii? Cum ai să aplici combinatorica rezonanţelor? Ei, asta e, în general vorbind, altă problemă, acum nu-i vorba despre asta. Apoi iată, dacă o careva fiinţă este capabilă să trăiască desfătarea, înseamnă că ea o trăieşte. Altă întrebare – este oare această desfătare tot atât de atractivă şi pentru fiinţa ceea? Până acum nu avem un răspuns univoc la această întrebare. Mai curând că da, atractivitatea supremă a PR poartă un caracter universal şi dacă e anume aşa, apoi în faţa noastră se deschide o perspectivă grandioasă, or, în acest caz, oamenii şi fiinţele din alte lumi obţin, în sfârşit, ceva comun, ceva ce îi uneşte prin excelenţă – percepţiile revelatoare. Asta înseamnă că, într-o careva clasă de stări, deocamdată necunoscută, noi vom putea nu doar să ne înţelegem cumva unii pe alţii, dar să trăim unitatea, să trăim o comunitate de nivel absolut nou. Îmi trezeşte un interes deosebit faptul că, după cum se pare, va deveni posibil contactul nu cu fiinţe foarte îndepărtate de noi după natura lor din alte lumi, ci cu animalele – fiinţe foarte apropiate nouă. Dacă totul va reuşi aşa cum sperăm noi, atunci contactul cu animalele va fi completarea verigii-lipsă în investigaţiile noastre. Totul se va simplifica foarte mult.

— Adică există, totuşi, temeiuri de a presupune că, pentru alte fiinţe, PR tot au o atractivitate supremă, sau nu există asemenea temeiuri? Thora simţi că interesul ei faţă de progresorat, care era iniţial oarecum romantic-nebulos, acum începe să capete contururi concrete, dar interesul doar creştea de la asta. Acum, când ea şi-a distras atenţia de la discuţie pentru o secundă-două, ei i se părea imposibil că viaţa s-ar fi putut întoarce aşa, încât toate astea ar fi trecut pe lângă ea.

— Da, temeiuri există. Cel puţin, în câteva universuri am găsit practicanţi, care au început să facă, destul de intens şi sincer, practica de generare a PR. Potrivit criteriilor noastre, aceşti oameni, în medie, îi depăşesc vădit pe alţi reprezentanţi ai civilizaţiei lor în dezvoltare, dar, desigur, noi judecăm după criteriile noastre. Aici există încă multe nedeterminări.

— Dacă asemenea practicanţi există…, Thora s-a pus pe gânduri, stai, d-apoi dacă noi putem să ne facem apariţia la ei, atunci de ce ei nu ar putea să apară aici?? Asta doar ar fi uluitor – noi ne-am duce la dânşii, ei ar veni la noi.

— Ei…, rosti Merk gânditor, nu trebuie să existe nici un fel de deosebiri principiale între mişcarea de la ei la noi, la fel ca şi nouă, lor le este necesar să clatine, într-un careva mod, poziţia conştiinţei distinctive, să prindă oricare din fluxurile antrenante… să înveţe a-şi fixa conştientizarea în poziţiile intermediare… da, în general vorbind, e acelaşi lucru. În momentul dat, noi suntem chiar la început, nimeni dintre tutelaţii noştri încă nu a atins aşa un grad de eliberare de obscurităţi şi o asemenea experienţă de PR intense, ca să fie capabil de călătorii. Şi pentru mine ar fi straşnic de interesant să văd, cum ar fi asta – o fiinţă din altă lume la noi aici… în curând vom vedea, sper.

— Ei sunt mulţi – practicanţii din alte lumi?

— Nu, clătină din cap Thomas, nu-s mulţi. Suntem doar la început de cale. De exemplu, eu am doar nouă tutelaţi. Noi, deocamdată, nu ştim a-i transmite de la unul la altul, apropo, încă o problemă de pur progresorat. Fiecare din progresori parcă ari „aruncat” la un careva practicant potenţial, mai bine ar fi chiar să vorbim despre rezonanţa percepţiilor, care permite de a se regla unul faţă de altul. Cazurile când un practicant din altă lume este condus de doi diveri pot fi numărate pe degete. Asta complică munca.

— Asta… asta e foarte interesant, Thora îl privi pe Thomas în ochi cu presentiment şi înfocare, să te ocupi de practicanţii din alte lumi?

— Eu simt pentru ei şi simpatie, şi devotament. Mai precis, NOI trăim devotament faţă de dânşii, se corectă Thomas, doar nişte oameni ignoranţi pot crede că, dacă aceste fiinţe sunt din alte lumi, ba încă „din careva vise conştientizate”, ba încă nici nu-s oameni, iar uneori sunt infinit îndepărtaţi de oameni, apoi toate acestea pot avea doar o importanţă pur teoretică. Desigur, e vorba despre nişte rămăşiţe de xenofobie. Oamenii ignoranţi totdeauna se pun pe sine în centrul universului şi, în imaginaţia lor, anume în jurul persoanei lor suprapreţioase se roteşte restul lumii. Cu câţ omul e mai tâmp, cu atât mai multă importanţă îşi atribuie. Au început cu faptul că Pământul este centrul Universului, iar Soarele şi stelele se rotesc în jurul lui. Pe urmă credeau că negrii sunt oameni de valoare incompletă, buni de folosit numai în calitate de sclavi. Apoi, desigur, credeau totdeauna că copiii sunt doar nişte suplimente subdezvoltate la maturi. Iar animalele, desigur, nu-s decât ceva de felul unor jucării pufoase, create pentru plăcerea omului. Până acum cred aşa. Iar asta, între altele, e periculos.

— Probabil, tu ai în vedere faptul că, mai devreme sau mai târziu, cei care erau consideraţi adausuri de valoare mică, începeau războiul pentru drepturile lor? se pare că Thora a început să înţeleagă nişte lucruri la care nu s-a gândit până acum, da… sclavii se ridicau la răscoale şi societatea sclavagistă s-a prăbuşit. „Rasele inferioare” de tipul hinduşilor s-au răsculat în ţara lor şi rasa „superioară” a englezilor a fost tăiată acolo până la capăt în secolul al XIX-lea, au fost multe victime… Iar în secolul al douăzecilea, o nouă „rasă superioară” a germanilor s-a ciocnit cu ceilalţi inferiori, iar ceva mai înainte, proletarii „cu valoare completă” – cu burghezii „fără valoare”. Bilanţul – zeci de milioane de cadavre. Musulmanii „veritabili” au hotărât să-şi afirme, totuşi, definitiv dominaţia asupra „necredincioşilor” apuseni. Un miliard. Războiul copiilor „incompleţi” cu maturii „cu valoare completă” a dus deja opt miliarde – aproape toată populaţia planetei. Şi dacă… dacă animalele „subdezvoltate” vor declara război oamenilor? Thora se puse pe gânduri, e greu să depăşeşti punctul de vedere obişnuit asupra animalelor ca jucării pufoase subdezvoltate… chiar şi acum, când e clar că animalele sunt fiinţe cu mult mai conştiente decât credeam noi înainte, totuna e greu să începi să gândeşti despre ele ca despre fiinţe care ar putea să-şi declare drepturile de a trăi pe această planetă în conformitate cu propriile reprezentări…

Pentru un minut, se instaură tăcerea. Thora îsi propti privirea în kaynayt, mângâindu-i feţele de un albastru-mat.

— Nu pot să-mi imaginez că animalele ne-ar putea deveni duşmani. Asta pare a fi absolut imposibil. Ele sunt atât de prietenoase… deşi… toate-s diferite… câinii, delfinii, octopozii, caii… este imposibil să ţi-i imaginezi agresiv. Dar dacă noi vom începe să-i nimicim, în timp ce ei vor avea posibilitatea să se conceapă pe sine… Nu, cine ar putea începe să-i nimicească? E absurd. Dar eu cred că omenirea a avut mare noroc că animalele au făcut aşa un salt în evoluţie deja după ce oamenii au conştientizat percepţiile revelatoare ca valoarea numărul unu, dar nu înainte.

— Da, desigur, consimţi Thomas, e puţin probabil că va izbucni un careva conflict între oameni şi animale, şi nivelul tehnologiilor le permite oamenilor să se simtă în securitate relativă, şi apoi şi atitudinea faţă de animale în lumea contemporană e aşa că te-ai mira să găsim un om care nu ar simţi faţă de animale simpatie, tandreţe. Şi totuşi, eu consider că situaţia în care animalele sunt considerate un adaos de valoare inferioară la mediul ambiant este potenţial periculoasă. Iată de ce, de îndată ce (şi dacă) vom reuşi să intrăm în contact conştientizat, va trebui să depunem eforturi pentru ca să informăm în amănunte omenirea despre aceasta, să începem a forma o nouă cultură de atitudine faţă de animale.

— Şi xenofobia?

— Ei, în pofida faptului că, deja de mai bine de o sută de ani, trăim într-o lume în care oamenii pot tinde liber la PR şi le pot atinge, până azi mulţi aşa şi nu pot înţelege că acele fiinţe nu „trăiesc în vise”, pur şi simplu, visul conştientizat le este necesar oamenilor, mai ales, la etapa iniţială, atât timp cât noi înşine suntem atât de imperfecţi, suntem fiinţe împovărate de obscurităţi, pentru a depăşi obtuzitatea, a depăşi conştiinţa distinctivă rigidă şi a ajunge în lumile în care trăiesc acele fiinţe. Se cele timp, mult timp şi multă muncă pentru ca omenirea să crească şi pantalonaşii scurţi să-i devină mici. În esenţă, istoria oamenilor abia începe, dar asta e o istorie nouă, istorie fără emoţii negative, istorie fără xenofobie, de aceea ritmurile evoluţiei omului trebuie să se înzecească, să se însutească faţă de secolele trecute. Iată asta şi vom vedea. Eu vreau FOARTE MULT ca asta să se întâmple aici, vorbind convenţional, „pe Pământ”. Dar acum, după atâţia ani, în timpul căruia mă ocup de practicanţii din alte lumi, eu simt pentru ei un devotament nu mai mic. Eu voi lupta pentru ei. Noi vom lupta. Iar cea mai eficientă modalitate pentru eliminarea prejudecăţilor ar fi, după părerea mea, viaţa în comun, creaţia comună, investigaţiile comune. Este necesar să asigurăm cât mai repede pătrunderea unora în viaţa altora, să punem în funcţiune conveierul de călătorii ale oamenilor în alte lumi, să punem la punct conveierul călătoriilor lor la noi – nu pentru toţi, desigur, ci doar pentru cei care s-au ridicat până la acceptarea ideilor practicii…

— Nu, aşa nu merge! l-a întrerupt Thora. Ea sări din loc, îl împinse pe Merk, care s-a răsturnat peste cap şi, sărind elastic, se ridică în picioare. Apoi continuă:

— De cât timp te mocoşeşti tu cu dânşii? Cât mai ai de mocoşit până atunci, până când tutelaţii tăi nu vor deveni măcar cozi, ca să nu vorbim despre aceea că ei ar putea să devină boturi? Or, presiunea concepţiilor este enormă, da’ tu imaginează-ţi – imaginează-ţi că eşti un om relativ progresist („pentru timpul tău”) din secolul al cincisprezecelea, să sicem. În jurul tău e o dominaţie de coşmar a prejudecăţilor, tâmpeniei şi tot felul de alte rahaturi. Aici îşi fac apariţia, vorbind la figurat, „zeii” şi-ţi spun o mulţime de lucruri deştepte, indiscutabil, care, prin rezonanţă, îţi trezesc erupţii de percepţii revelatoare. Tu, Thora arătă cu degetul la Morrand, comunici cu ei şi ţi se pare că ei, desigur, au perfectă dreptate, tu trăieşti admiraţia, devotamentul. Da, asta poţi să ţi-o imaginezi. Indiscutabil, şi-n Evul Mediu existau oameni care puteau să înceapă a tinde spre PR. Şi mai departe ce urmează? Zeii se duc, iar tu te reîntorci în bârlogul tău, la consângeni. Presiunea tuturor concepţiilor creşte de multe ori, apar îndoieli, sceptici, temeri… aşa nu ajungem departe.

Thora se aşeză lângă o movilă mare de labradorită. Îi plăcea să gândească, privind la jocul luminii difuze pe acest bot.

— Amintiţi-vă cu ce a început Bodhi. El, desigur, căuta boturi şi dragonaşi, dar ei apăreau nu cu turma, ci unul după altul, cu bucata. Dar el se ocupa mai că nu zi şi noapte de căutarea refugiaţilor, comunicării cu ei, crearea de mijloace de căutare – crea site-ul, scria cărţi, le traducea în alte limbi, edifica aşezări de boturi. Purtătorii şi făuritorii noii culturi erau, desigur, boturile şi dragonaşii, dar faptul că exista şi se dezvolta stratul social al refugiaţilor avea o importanţă enormă! Refugiaţii îi căutau pe alţi refugiaţi, în afară de aceasta, nici chiar acum societatea noastră nu e defel o societate a boturilor şi dragonaşilor! Şi în timpul războiului, şi acum temelia societăţii noastre, fundamentul puterii noastre o constituie refugiaţii şi cozile. Boturile, dragonaşii, commandos sunt tăişul lamei, dar însăşi lama sunt anume ei, refugiaţii. Să ignorezi acest fapt înseamnă să procedezi extrem de ineficient. Dacă tu, Thomas, commandos care lucrează cu tine, doriţi să vă consacraţi forţele anume educaţiei boturilor în lumile noi, asta-i fulgerător, de fiecare dată când mă gândesc la asta îmi vine să mă caţăr pe pereţi de entuziasm, dar eu… eu simt un entuziasm nu mai mic, o admiraţie nu mai slabă dacă îmi imaginez că încep să lupt pentru crearea unei societăţi de refugiaţi în acele lumi. Tu… nu, voi toţi sunteţi de acord cu mine? Sunteţi de acord cu ceea ce spun eu?

— Suntem de acord, Morrand îşi desfăcu mâinile, suntem de acord întru totul. Problema nu constă în faptul că nu am înţelege importanţa unei societăţi a refugiaţilor. Problema e că avem prea puţine forţe. Noi abia croim calea. Valorificarea Americii de către europeni a început în 1492, dar au mai trecut încă două secole până atunci, până când a fost pusă la punct o care mai mult sau mai puţin stabilă peste ocean. Noi abia descoperim noi universuri şi noi civilizaţii. Noi abia învăţăm să le înţelegem. Şi, desigur, când reiese aşa că noi descoperim noi civilizaţii care se aseamănă mult cu a noastră, care ne sunt foarte apropiate, apoi cel mai mult dorim să găsim acolo anume un bot, fiindcă… tot ce spui tu despre refugiaţi e corect, dar tu omiţi din câmpul de vedere că societatea refugiaţilor prin sine este aproape lipsită de viabilitate. La Bodhi totul a reuşit anume datorită faptului că el era acolo, acel Bodhi. Pentru că el a reuşit să găsească primele boturi, pe primii dragonaşi, care, în definitiv, au devenit veriga de formare a sistemului, camertonul noii societăţi. Dacă nu există un lider, societatea refugiaţilor nu va exista. Prin urmare, ambele direcţii trebuie să se dezvolte paralel, iar nouă, pur şi simplu, nu ne ajung mâini. Excelent, tu, pur şi simplu, te pişi de admiraţie la gândul despre refugiaţi. Perfect! Înainte! Ocupă-te de asta. Găseşte-ţi parteneri. Adună un grup – acum avem opt grupe de diveri. Din ele doar două constau din commandos plus câţiva commandos lucrează în alte grupe. Mai găseşte şi alţi oameni pasionaţi ca şi tine de ideea educării unei societăţi de refugiaţi în alte lumi. De exemplu, seyenii, caanii, aunţii sunt oameni din cei mai obişnuiţi, aproape ca noi sau chiar ca noi. Ţii minte cât zgomot a fost… a, tu nu ţii minte:) Ţineţi minte, se adresă el către Merk şi Thomas, ce tărăboi s-a stârnit atunci când i-am găsit pe seyeni şi caani? Sute de ani oamenii construiau fantezii: cum vor arăta extratereştrii? Şi iată că, în sfârşit, noi am găsit alte lumi şi s-a dovedit că „extratereştrii” pot să difere inimaginabil de noi, ca eterii, sau pot să se asemene cu noi până la coincidentă deplină sau aproape deplină, cum sunt seyenii şi caanii. Ei, poftim, continuă el, întorcându-se spre Thora, iată, ai două lumi. Nici un fel de probleme în ceea ce priveşte înţelegerea reciprocă, nici un fel de bariere lingvistice…

— Apropo, cum se face că acolo nu apar bariere lingvistice? îl întrerupse Thora.

— Ei, asta nu-i cu nimic mai surprinzător ca toate celelalte. Problema dată e strâns legată de cea privind locul în care se află toate aceste lumi în sens fizic.

— Da, şi asta tot – cum poţi să înţelegi, or, UNDEVA ele trebuie să fie, am în vedere, trebuie să existe careva coordonate fizice ale acestor locuri. E vorba de alte planete?

— Nu, râse Thomas, ideea cu alte planete s-a epuizat încă acum două-trei sute de ani. Tu chiar nu ştii nimic din astronomie? Eu înţeleg că, la douăzeci şi patru de ani, te-ai mira să fii specialist în teoria strunelor, dar cele mai elementare reprezentări despre lumea din jur…

— Eu ştiu foarte puţin, Thora simţi o jenă, o elimină şi generă presentiment, aşa s-a întâmplat, ce să mai vorbim despre asta. Dar, în ultimul timp, citesc foarte mult, pur şi simplu, nu pot să mă opresc:)

— Ce citeşti?

— În ultimii doi ani, am citit multe cărţi în engleză şi germană — îmi place să învăţ limbile, vreau să încep a studia japoneza. În temei, cărţi de popularizare a ştiinţei la istorie, astronomie, biologie, biochimie. Cu cât mai mult citesc, cu atât mai mult aflu şi cu atât mai puternică devine dorinţa de a citi mai departe. În ultimul timp, am început să citesc cărţi simple de fizică şi matematică. De la zero — îmi place să mă lămuresc fără grabă în cele mai elementare noţiuni ale fizicii cuantice, teoriei relativităţii, să rezolv probleme. Dorinţa de a citi şi de a afla tot mai mult şi mai mult era atât de puternică, încât chiar m-am îmbolnăvit din cauza asta – am încetat să mai controlez prezenţa fonului revelator, am dat uitării practicile formale, am încetat să alerg şi să sar, iar cam vreo doi ani în urmă am descoperit să sunt bătrână, boţită, bolnavă, sucită la minte de dorinţa de a poseda informaţii, care, într-un mod neobservat, a substituit dorinţa îmbucurătoare şi bucuria anticipată a aflării noului. Ei, nu-i nimic, Thora râse, m-am scuturat, am mai zăcut, când colo, am primit pe neaşteptate propunerea să plec la commandos, a fost ca un tunet în cer senin, acolo am învăţat multe şi nu voi mai comite asemenea greşeli. Ei, şi ce e cu planetele?

— Cu planetele e foarte simplu – au fost găsite planete nenumărate, inclusiv o mulţime dintre cele care se aseamănă cu Pământul, dar pe ele nu există viaţă. Mai precis, nu au fost găsite temeiuri de a presupune că ea ar exista acolo. Aşa că ceea ce subînţelegeam noi, spunând „Cosmos”, se potriveşte doar pentru expansiunea omului, dacă noi nu vom popula acele planete, apoi nu le va popula nimeni. Dar s-au început războaiele, totul a zburat la mama dracului, experimentele cu „stările încurcate” au fost încetate şi nimeni nu le-a mai reluat până în prezent, în pofida faptului că au rămas purtători ai cunoştinţelor şi tehnologiilor, acum omenirea e prea puţin numeroasă ca să poată ridica asemenea proiecte. Vom lăsa pentru viitor. Ba, poate, aşa e şi mai bine, ai citit, probabil, cum a explodat Marele Accelerator la începutul secolului al douăzeci şi unulea? L-a construit toată lumea, contând la un salt în cunoaştere, saltul a fost făcut, dar altul, în unul din experimente au început să apară găuri negre minuscule şi jumătate din toată Franţa a devenit nepopulată pentru două sute de ani… asta e periculos. Dacă şi vom restabili asemenea tehnologii, apoi nicidecum nu pe Pământ. Pământul este pentru noi unul, nu fac cât el toate salturile astea luate împreună.

Thomas înghiţi saliva, îi făcu semn lui Morrand – hai, povesteşte, numai scurt. Apropiindu-se de frigider, culese comanda pe consolă. Peste câteva secunde el ţinea în mână un pahar cu suc de pepene verde.

Morrand se plimbă prin odaie — încolo, încoace, apoi continuă:

— Ca să înţelegi toate acestea mai bine, trebuie să înveţi încă multe lucruri. Vorbind simplist, Cosmosul e gol. Dar oamenii nu s-au întristat mult timp cu acest prilej, mai întâi s-au început războaiele, apoi am descoperit alte lumi, folosind visele conştientizate. Problema unde se află ele din punct de vedere fizic, este cu mult mai simplă decât ar putea să-i pară unui om care nu este cunoscut cu teoria superstrunelor. Primele creionări ale acestei teorii le-a făcut, pare-se, Feynman la mijlocul secolului al douăzecilea, apoi de ea s-a ocupat serios Vitten, iar deja în epoca modernă de ea au început să se ocupe toţi, deoarece, înainte ca Marele Accelerator să zboare în aer, cu ajutorul lui au fost găsite confirmări atât de indiscutabile ale acestei teorii, date experimentale incredibil de interesante, încât de îndată ce am reuşit să ne distragem de la războaiele noastre şi să ne punem pe treabă, am şi înaintat foarte departe. Esenţa generală a teoriei strunelor îţi este, sper, cunoscută, de aceea nu am să ţi-o povestesc, fireşte.

— Ei, în liniile cele mai generale, a confirmat Thora, ne imaginăm o careva coardă unidimensională şi dacă pe ea încape o undă, apoi asta a e o particulă elementară, dacă – două – alta etc., respectiv, şi interacţiunile, şi transformările reciproce ale particulelor se pot descrie simplu în limbajul oscilaţiilor coardei. Dar acolo e aşa o matematică, încât în următorii zece ani nu prea am perspective…

— Da, acolo e o complicată matematica, dar noi vom simplifica-o, a rostit Morrand cu siguranţă, aşa se întâmplă de multe ori, atunci când abia începem şi multe nu le ştim, e greu să găseşti descrierile potrivite, la început, şi mecanica cuantelor era descrisă prin ecuaţii a câte două pagini fiecare, iar mai apoi, când a început să fie folosită teoria fractalilor pentru spaţiu-timp, totul s-a simplificat. Din teoria strunelor, mai precis, din teoria strunelor O-heterotice, care are cele mai mari perspective, decurge că spaţiul nostru nu este tridimensional, ba chiar nu are un număr fracţionar de dimensiuni, ci are o topologie extrem de complicată. Este extrem de complicat…, el s-a pus pe gânduri, dar îndată a continuat, ei, termenul „structurile Calaby-Yau” nu-ţi spun nimic…

— Nu, râse Thora, nu-mi spun nimic.

— Pe scurt, universul nostru are o mulţime de dimensiuni angrenate între ele într-un mod foarte complex, sunt desfăşurate, extinse numai unele dintre ele. Cândva, oamenii se deprindeau greu cu faptul că Pământul nu e plat, ci este o sferă, lor li se părea culmea absurdităţii să-şi imagineze că undeva există „antipozi”, care merg „cu picioarele în sus” şi nu cad de pe Pământ:) Aşa e şi aici – acum e greu să-ţi imaginezi aceste lucruri. Dar noi vom învinge şi asta. Apoi iată, esenţa constă în faptul că, în toată această schemă sofisticată, există insuliţe ale stabilităţii şi acolo, unde ele există, este posibilă existentă vieţii şi existenţa în genere — în sensul în care înţelegem aceste cuvinte. De aici decurge chiar o idee destul de interesantă…

— Morrand, îl avertiză cu străşnicie prefăcută Thomas, nu eşti la o prelegere de teorie a superstrunelor, vorbeşte mai laconic.

— Acuşi, da… ideea constă în faptul că, dacă vom reuşi să estimăm numărul de stări stabile pentru momentul dat, atunci vom putea să prezicem limita de sus – câte lumi ar putea să fie descoperite în genere, în care am putea să căutăm fiinţe vii. Visele conştientizate sunt doar o modalitate ce ne-a fost dată de la natură, de la naştere, cu ajutorul căreia putem, combinând percepţiile, să ajungem în alte lumi, adică în alte domenii stabile în spaţiile Calaby-Yau. În realitate, în aceasta nu există nimic atât de surprinzător, or, de exemplu, dacă am lua lumea antică, atunci când oamenii construiau bărci şi traversau oceanul, descoperind noi pământuri, ei făceau acelaşi lucru – cu ajutorul mâinilor, fanteziilor, ce le-au fost date de la naştere, construiau bărci, se aşezau în ele şi pluteau, or, asta nu e nimic altceva decât combinare de percepţii şi anume – senzaţii. Pur şi simplu, încă din timpurile preistorice, noi ne-am obişnuit să operăm atât de arbitrar cu senzaţiile noastre, încât am încetat să percepem acest lucru ca ceva uluitor, surprinzător. Un copil sugar trece acest proces din nou, de aceea amintirile despre sine, începând cu momentul concepţiei şi în procesul dezvoltării ulterioare, ne mai dă, pe lângă altele, şi capacitatea pierdută de a admira fenomene ce par atât de simple.

— Eu încă nu ştiu să-mi amintesc despre mine atât de demult…

— Ai să înveţi, nu e nimic complicat în asta. Apoi iată, un copil sugar stă culcat pe iarbă şi percepe ceva care se va numi mai târziu „cer albastru”. Apoi el face „ceva” şi această percepţie dispare, asta se va numi pe urmă „mâna a umbrit cerul”. Iar apoi el va observa legătura dintre aceste evenimente, iar mai apoi, când va creşte, el va începe să numească toate acestea, folosind cuvintele, el pur şi simplu, spune „eu am umbrit soarele cu mâna” şi uluirea trece, or, el nici nu-şi dă seama cum se întâmplă acest lucru, faptul că mâna se ridică, muşchii se încordează – pur şi simplu, el vrea ca asta să se întâmple şi asta se întâmplă. În călătoriile din visele conştientizate este acelaşi lucru – ne este dat şi noi folosim. La început, ne antrenăm ca să nu adormim dintr-o dată, ci încet, îmbogăţim această experienţă. Or, de obicei, omul adoarme şi se trezeşte abia dimineaţa – ce poţi să înţelegi aici… iar noi, în practicile noastre, îl trezim pe practicant de o sută de ori pe noapte, îi apare experienţa concentrată, el începe să depisteze etapele adormirii, el le distinge, le dă denumiri, apoi găseşte etapele intermediare, apoi, în virtutea capacităţilor care sunt depozitate iniţial în noi, învăţăm nu doar să urmărim procesul, dar şi să intervenim în el, iar drept rezultat — şi să-l conducem. În călătoriile în visele conştientizate, totul e la fel, pas cu pas. Într-un careva moment, când percepţiile noastre devin flexibile, elastice, în momentul când noi mai adăugăm o careva percepţie, deodată se descoperă o nouă regiune de stabilitate – noi numim asta „s-a asamblat o lume nouă”. Şi acestă lume corespunde uneia care ar putea să fie calculată cu ajutorul teoriei strunelor. Aşa că alte lumi nu sunt în cosmosul îndepărtat, acolo e aceeaşi lume a noastră. Alte lumi sunt, din punct de vedere fizic, ca şi cum „chiar aici”, dar ele-s în alte dimensiuni, unde nu putem nimeri în starea noastră obişnuită tot aşa cum nu putem nimeri pe Lună – ca să nimerim pe Lună, trebuie să combinăm, respectiv, percepţiile (noi numim asta construcţia rachetei, costumului de scafandru etc.) în felul în care este necesar. Şi cu alte lumi e tot la fel, cu excepţia faptului că, în acest caz, combinăm nu senzaţiile, mai precis, nu numai senzaţiile, ci tot setul de percepţii din cinci benzi, şi nu numai că le combinăm, dar şi folosim capacitatea nativă a omului de integra percepţiile nu din benzile cele care îi sunt date omului iniţial. După cum vezi, totul e destul de simplu, aici nu există nici mistică, nici sofistică. Pur şi simplu, trebuie să te obişnuieşti. Oamenilor le-a trebuit timp ca să se obişnuiască cu teoria relativităţii, chiar cu teoria newtoniană a gravitaţiei, cu tot ce distruge reprezentările noastre învechite despre lume trebuie să te deprinzi.

— Dar ce e cu limbile? a reamintit Thora.

— Când lumea se adună, ea se adună ca un tot întreg. Şi când tu apari în altă lume, apari acolo în întregime, dar nu pe părţi, de exemplu. Dacă un eter ar apărea în lumea noastră – iar eu sper că vom învăţa, cu timpul, „să-i invităm” la noi – el va apărea aici nu ca acea fiinţă, pe care o percepem noi, când nimerim la ei, ci ca pe un om din cei mai obişnuiţi, pur şi simplu, din motivul că anume acel set de percepţii, pe care noi îl numim „om”, îi dă posibilitatea să existe în această lume, să raţioneze, să trăiască emoţii etc. Teoretic, desigur, el ar putea să aleagă forma oricărei fiinţe din lumea noastră, dar numai teoretic… dar să nu intrăm în detalii. De aceea, când noi asamblăm lumea ceea, noi obţinem, în mod automat, şi capacitatea de a cunoaşte limba lor, să vorbim în ea ca în limba noastră. Mai precis, toate limbile lor. Engleza sau japoneza tu trebuie s-o înveţi, iar limbile lor le ştii pe toate dintr-odată. Dar ţine cont de faptul, Morrand se lăsă în fotoliu, că tot ce-ţi spun eu nu este nici măcar o expunere ştiinţifico-populară, ci este o expunere extrem de simplificată, extrem de schematică. În realitate, lucrurile se prezintă cu mult mai complicat şi mai interesant, desigur, cu mult mai interesant!

— Clar… E foarte interesant! Thomas, apoi ce-i cu seyenii şi cu participarea mea?

— Da’ ce să fie? Tot aceeaşi – caută partenerei, noi, care nu sunt încă diveri profesionişti, sau atrage-i în grupul tău pe cei care sunt, numai nu din grupul meu, desigur, adăugă el râzând, şi tot înainte. Ce să mai vorbim? Fă! Iată, ridică-te, pleacă de aici şi fă ceva, caută oameni, mocoşeşte-te cu dânşii, învăţaţi a cerceta, a lucra împreună. Acum ştii că avem centre de selecţie, acolo sunt instruiţi continuu mii de oameni, cei mai mulţi dintre care sunt, desigur, refugiaţi, dar nimeni nu ştie dinainte ce-o să iasă din fiecare, în ce moment un refugiat de sută la sută se va transforma într-o coadă sau într-un bot. Sau nu se va preface – nimeni nu ştie.

— Dar cine lucrează acum cu seyenii? Thora se dădu puţin înainte, de parcă intenţiona chiar acum să se ridice şi să alerge la seyeni.

— În temei, eu şi grupa mea, dar, din când în când, participă şi alte grupe. Eu am acolo doisprezece practicanţi. Poţi să faci cunoştinţă cu ei, dar ai în vedere că e necesar să controlezi densitatea comunicării cu ei.

— Adică?

— Dacă petreci prea mult timp cu un novice sau cu un refugiat, apoi el îşi pierde independenţa, începe să se lipească în prieteşug, în indecizie, începe să alerge la tine ca la mămica, punându-ţi tot felul de întrebări în loc să încerce a răspunde la ele independent. Este necesar să-i pui în aşa condiţii ca ei să nu se poată întâlni şi comunica prea des cu tine. Sarcina noastră este să contribuim la creşterea unei fiinţe independente, energice, pline de dorinţe îmbucurătoare. În genere, te-aş sfătui să lucrezi la centrele noastre de selecţie, să te practici în comunicarea cu cei care fac stagiul acolo, să-i înveţi şi să înveţi împreună cu ei, observând cu atenţie cum are loc la practicanţi procesul de depăşire a obscurităţilor. Concomitent, ai putea să cauţi acolo oamenii care-ţi trezesc interesul.

— Eu vreau! Eu vreau straşnic acest lucru. Eu aş vrea chiar să zbor imediat la un careva centru de selecţie, fără să mai aştept experimentul. Vreau să-i propun Purnei. Ce zici dacă i-aş propune Purnei acest lucru? Mi se pare că ea poate să fie interesată. Ea e cam înceată, parcă doarme, dar uneori mi se pare că în ea există şi energie, şi pasiune…

— Tu aştepţi încuviinţare? întrebă Thomas hâtru, ai să alergi la noi după aprobare? Fă! Scoală, ridică-ţi popoul şi fă! Ţi-am spus doar deja. Bazează-te pe bunul tău simţ, pe presimţirile tale, pe experienţa ta, pe percepţiile revelatoare, pe dorinţele îmbucurătoare – fă. Comite greşeli, trage concluzii din ele, comite altele, fă! Nu va fi nici pe dracul dacă noi vom sta aici şi vom cere încuviinţare unii de la alţii. Tu crezi că eu încuviinţez tot ce fac acum băieţii lui Chok? Sau, poate, gândeşti că eu îi aprob pe Kwace, Trix şi Magnus, care au hotărât să nu se întoarcă din submersiune şi stau acolo, se ocupă de tutelaţii lor, riscându-şi vieţile? Nu, eu nu-i încuviinţez.

— De ce? De ce nu-i încuviinţezi? întrebă Thora mirată.

— Eu nu-i condamn. Eu, pur şi simplu, nu-i încuviinţez. Aprobarea şi dezaprobarea nu este ceea ce facem noi aici. Suntem aici oameni pasionaţi, vii, maturi şi responsabili. Ne conduc dorinţele noastre îmbucurătoare şi PR. Noi facem tot spre ce ne trage. Există, fireşte, şi un anumit cadru, pe care-l elaborăm în comun, dar acest cadru poartă un caracter general şi, luat în ansamblu, puţin în ce ne limitează. Dacă tu spui „Purna” – ia-o. Ocupă-te de ea. Învăţaţi împreună. Căutaţi diveri cu experienţă, care vă vor susţine, cereţi susţinere, luaţi-i cu mâinile voastre, aici nu se dă de pomană, aici fiecare-şi vede de treabă, dar fiecare din noi se va rupe cu plăcere de la pasiunile sale pentru a-l susţine pe alt om pasionat. Fă!

 

Mergând pe potecă spre căsuţa ei, Thora a simţit că totul s-a schimbat. Anume totul. S-a schimbat atitudinea faţă de Thomas – el a încetat să mai fie o icoană, a devenit un om viu şi apropiat. Asta s-a întâmplat cumva dintr-o dată şi de la sine, Thora nici n-a observat când a dispărut distanţa dintre ei, poate, în clipa când el i-a făcut semn cu degetul pe scară. S-a schimbat şi atitudinea faţă de experiment. Dacă mai înainte Thora se percepea pe sine însăşi ca pe un om oarecum străin, care a fost invitat, iar apoi va fi rugat să plece, apoi acum asta a devenit o afacere personală. Dacă, de exemplu, acum i se va spune ca ea să plece înapoi la institut sau la Chukhung sau mai ştiu unde, ea nu se va întoarce supusă, ci va lupta pentru participarea sa – nu se ştie de ce, dar SPIn nu apărea atunci când ea-şi imagina cum va veni la Menguez, la Thomas, Merk, se va adresa la Consiliu şi, privind în ochi, va cere ceea de ce are nevoie.

S-a schimbat şi înţelegerea generală a scopurilor experimentului. Progresoratul a încetat să mai fie o sarcină frumoasă, dar abstractă – acea pasiune pe care o trăia Thomas, devotamentul său faţă de acele fiinţe, pentru care luptă ei în submersiunile lor, parcă i s-ar fi transmis Thorei. Da. Iarăşi devotamentul. El a apărut, în impulsuri, de câteva ori în timpul discuţiei. Impulsuri puternice. Aşa ca ieri în timpul discuţiei cu Fossa.

În casă erau doi băieţi şi o fată. Ei jucau şah şi nu-i acordau nici o atenţie, analizând cu interes o careva combinaţie. Thora era satisfăcută de o asemenea turnură, ea s-a căţărat pe mansardă şi, pe două sau pe trei ore, s-a deconectat de la restul lumii.

 

„17 noiembrie 2010, amiază.

A doua zi la rând trăiesc impulsuri de devotament. După discuţia cu Thomas, Morrand şi Merk, fonul revelator persistă constant. Acum, când eu generez din nou devotamentul şi o fac activ, ecourile ei se aprind în tot corpul, în diferite locuri. Eu pot să arăt chiar unde anume în corp se reflectă devotamentul chiar acum, eu nu pot opri acest şuvoi, el spală totul din cale, tot ce am fost „eu” odată, lacrimi intense curg aproape neîntrerupt, după fiecare erupţie de devotament. Corpul tremură şi vibrează puţin, vuieşte, respiraţia devine mai frecventă, grea, am senzaţia de temperatură de cel puţin 39-40, periodic, apar convulsii, vreau să mă răsucesc, să mă îndoi. Când arunc capul înapoi, simt arsură în gât, desfătarea se intensifică, este în rezonanţă cu „se smulge”. Ce, unde, pentru se smulge – eu nu ştiu, dar există plăcerea de aceea că ceva străbate. Izbucnesc atâtea PR, încât eu nu pot spune precis ce şi cu ce anume este în rezonanţă, în ce cupluri izbucnesc ele. Sunt atât de multe şi toate-s puternice, intense, au năvălit ca nişte pui jucăuşi de leu, care se muşcă unul pe altul de ureche, se calcă unul pe altul, se bat cu labele şi se zbenguie. Buzele tremură, arsură în bot, în tot corpul se aprind PR de diferită intensitate, admiraţia extatică a călătoriei infinite. Toţi factorii revelatori, care mai înainte erau în rezonanţă cu PR aparte, acum s-au contopit într-un singur tablou. Mai înainte erau fragmente, iar acum s-au reunit în ceva profund şi insuportabil.

Toate PR s-au încleiat şi s-au intensificat de multe ori. Nu există hotarele corpului – tot ce numeam înainte „eu însămi” s-a şters, a fost spălat de un val de furtună, totul fără resturi. Labele de jos tremură, furnici în tot corpul, totul vuieşte insuportabil şi licăreşte.

Repet în permanenţă fraza „boturi noi, dragonaşi noi”, un devotament insuportabil. Am deschis cartea lui Isherwood despre Ramakrishna, am citit nu mai mult de o pagină, vuietul în corp a devenit insuportabil. Au început să alerge furnici şi a apărut o vibrare în rezonanţă puternică cu desfătarea, s-a aprins o vibraţie puternică în labe — în palme, apoi a început să se scurgă repede spre coate – o senzaţie de parcă mi-ar fi amorţit piciorul, dar atunci e dureros şi neplăcut, iar acum sunt senzaţii insuportabil de plăcute. Degetele au înţepenit ca magnetizate, nu puteam să le mişc, puteam doar să le ţin răsfirate şi să plâng cu hohote. Când am început să le mişc, o senzaţie de magnetizare la 10, tremur prin tot corpul, transpir, mă scutură pe toată, temperatura e de cel puţin 40, apoi s-a mai aprins un centru de desfătare, în burtă, ceva mai sus de buric, apoi cel de-al treilea centru – pe labele de jos. Plâng cu hohote, am senzaţia că acuşi voi fi, pur şi simplu, ruptă, e imposibil să opreşti asta. Gândul „numai de n-ar auzi tinerii de jos, să nu vină să mă încurce”. Am rostit în glas „noi boturi, noi dragonaşi” – „izbucnire” – corpul meu s-a aprins dinăuntru, pe o fracţiune de secundă el a explodat, pur şi simplu, din interior, pe degete se simt distinct căpeţelele – simt zece cerculeţe mici care scânteiază în desfătare, un devotament insuportabil.

Intensitatea senzaţiilor pe degete e aşa de mare, încât apare o durere pătrunzătoare, dar chiar şi această durere intensifică desfătarea. Cel mai intens vuiet, tremur, vibraţie la 10 de la capătul degetului mic până la cot – o fâşie de desfătare în ambele labe. Apoi iar au început să vuiască labele de jos, mai ales, stânga. M-am culcat şi am înţeles că nu pot să fac nimic, am plâns fără oprire, asta era insuportabil. Senzaţiile erau foarte distincte, eu nu-mi dădeam seama cât timp durează asta. Am întrebat în glas: „Bodhi, ce se întâmplă cu mine?”, am repetat întrebarea de nenumărate ori. Apărea frica – o frică stranie, neobişnuită, densă şi nu straşnică, chiar nu era frică… oare chiar PR extatice se manifestă în acest mod? Dar cum să trăieşti atunci? Ca nişte ţânci, au început să alerge dorinţe îmbucurătoare – ele vor să se manifeste, ele vor să trăiască. Peste câteva minute senzaţiile insuportabile au dispărut tot atât de brusc cum au şi apărut. După asta – seriozitate, plăcere şi devotament ca fon revelator, dar acest FR se deosebea puternic de acele erupţii.

Deodată – ca o voce dinăuntru: „Primele experienţe ale unor PR extatice se manifestă anume aşa – devotamentul dizlocuieşte totul. Pe urmă ai să înveţi să îmbini, manifestările externe vor dispărea, PR extatice vor deveni doar mai puternice”. Un gând în glas. Un gând straniu. Siguranţă că aşa şi este ca în gândul ăsta.

Vreo cincisprezece minute – linişte, valuri blânde ale simţului frumosului, presentimentului, chemării, simpatiei, bucuriei furtunoase – vin şi se duc. Apoi – detaşare. La început – tot atât de blând, apoi s-a intensificat pe neaşteptate, încă, încă mai tare. Detaşare şi devotament – un nou cuplu de PR? Cum pot să trăiesc, concomitent, detaşare şi devotament? Or, detaşarea presupune, de cele mai multe ori, ruperea de la tot, răceală, trezie, iar devotamentul e faţă de cineva, cum pot să se îmbine ele?

Un careva timp – nedumerire. Apoi – iarăşi claritate, iarăşi un gând în glas: „Trăieşte detaşarea şi află, nu măcina aiurelile pustii”.

Bine… Acum am experienţa că ele pot fi trăite în cuplu. Am privit fotografiile lui Vivekananda, iar au apărut detaşarea şi devotamentul. Devotamentul capătă o nuanţă nouă, se percepe mai profund, e în rezonanţă cu „fin”, „profunzime”, ăsta nu e devotamentul insuportabil, când ai senzaţia că acuşi vei fi ruptă în bucăţi, ăsta e devotamentul tandru. Încă atunci când priveam imaginile lui Vivekananda, a apărut recunoştinţă de intensitate extatică, eu nu pot spune pentru ce este această recunoştinţă şi de ce a apărut ea, dar când priveam, ea apărea împreună cu devotamentul tandru, chemarea.

Deci, am o concepţie: „recunoştinţa poate fi trăită doar pentru ceva”. O asemenea concepţie este o manifestare a senzaţiei propriei importanţe: mi-au făcut ceva – eu sunt recunoscătoare. Barter. Rahat. Recunoştinţa poate să apară doar de aceea că fiinţa aceasta există, că cineva tinde spre sinceritate, vrea să trăiască PR. Recunoştinţa pentru „ceva”, mai ales dacă tu fixezi că acel „ceva” mai este şi profitabil pentru tine, asta nu mai e recunoştinţă, asta-i rahat.

Am deschis imaginea lui Ramakrishna. A apărut devotament, dar acest devotament diferă de cel pe care l-am avut atunci când priveam imaginile lui Vivekananda. Privindu-l pe Vivekananda, simţeam chemarea, mă trage în locul cela. Iar imaginile lui Ramakrishna sunt în rezonanţă cu devotamentul şi înverşunarea, apare claritatea: numai o luptă continuă, înverşunată poate să schimbe ceva. Hotărâre.

Am privit încă la imaginile lor: când mă uit la Vivekananda, simt uluire, trăiesc un devotament şi o chemare de aşa o intensitate, care sunt la maximumul pe care am reuşit să-l port cândva în mine. Această fiinţă nu este percepută ca necunoscută, nu există claritatea cum trebuie să numesc această percepţie, dar ea este în rezonanţă cu cuvintele „recunoaştere momentană”. Am privit încă şi încă o dată la această fiinţă şi mi-a apărut senzaţia că am cunoscut această fiinţă. Apoi, pe neaşteptate, mi-am amintit, brusc şi pătrunzător, că am cunoscut mult timp această fiinţă şi am iubit-o puternic, am simţit asa un devotament puternic faţă de ea, încât eram sigură că n-am s-o uit niciodată, dar am uitat-o. Iar acum mi-am amintit, mi-am amintit că am trăit deja un devotament atât de puternic faţă de el, devotamentul iarăşi a pornit şuvoi, încă mai puternic ca cel de ieri, eu nu puteam să înţeleg – cum am putut să-l uit?! Nu apăreau îndoieli – am iubit mult timp şi foarte tare acea fiinţă. Am început să plâng cu hohote, devotamentul izbucnea încă mai intens decât l-aş fi trăit cândva. Senzaţia că s-a prăbuşit peretele, eu pot să simt un devotament maximal pe care ţi-l poţi imagina”.

 

<< Back

Forward >>