« Originea speciilor »

Capitolul 17

— Cu maxilarul de jos căzut tu arăţi nu prea potrivit pentru rolul care ţi-a fost rezervat în experiment, a comentat Fossa, fără nici o umbră de zâmbet, halul în care Thora a compărut în faţa ei, dacă tu ai fost aleasă în calitate de martor, aşa să fie, eu îmi cam imaginez cu ce anume i-a atras pe dânşii setul tău de percepţii. Dar vreau să cred că stupoarea nu este unica ta reacţie posibilă la surprize. Şi mai sper că cel de-al doilea martor…

— Al doilea? o întrerupse Thora, mie nu mi s-a spus despre asta. Cine-i el?

— Tu nu vei afla până când nu se va încheia descifrarea. Cu cât mai puţin se cunosc martorii unul pe altul, cu atât e mai mică probabilitatea că relaţiile lor personale ar putea să denatureze mărturiile.

— Adică poate fi şi al treilea?

— Poate fi tot ce vrei.

Fossa o trase pe Thora de mână şi peste cinci minute ele erau deja în acea parte a insulei, ce trecea lin în rânduri de corali care se ridicau de asupra apei. În timpul fluxului, coralii se ascundeau totalmente sub apă, formând un paradis pentru înot cu masca şi tubul de respirat, iar în timpul refluxului apăreau labirinturi sofisticate – o continuare a insulei. Zeci, sute de specii de corali, cafeniu-închişi, care se asemănau uluitor cu creierii, alţi „creieri” similari de culoarea topazului verde, cupe cu diametrul de până la un metru, „urechi de elefant”, „crengi de brad” cenuşii – usturători, arsurile nu trec decât peste două săptămâni, „ienuperi” roşii, „arbori” plaţi albi, rămuroşi, parcă ar fi nişte meri înfloriţi, corali în formă de vergi subţiri – „bambus” subacvatic, împletit în hăţişuri sofisticate, prin care şerpilor de apă le place atât de mult să umble – muşcătura lor este mortală. Când eşti sub apă, trebuie să ştii precis ce poţi atinge şi de ce trebuie să te ţii mai departe. Muşcătura cobrei este mortală, totuşi, muşcătura şarpelui de apă este o otravă de zeci de ori mai puternică – se resimt zecile de milioane de ani de evoluţie a vieţii subacvatice. Poate fi mortal chiar contactul cu o fiinţă atât de inofensivă, la prima vedere, cum este o scoică conică mică – trompa otrăvitoare, înfigându-se în mână, nu lasă nici o şansă de salvare. Octopozii sunt fiinţe surprinzătoare şi prietenoase, dar de vezi pe pielea octopodului cercuri albastre strălucitoare, ţine-te mai departe de el, asta-i o moarte inevitabilă. Viaţa subacvatică este înşelătoare. O fiinţă tandră, parcă ar fi făcută din păienjeniş, poate să te ucidă cu otrava sa în câteva minute, în timp ce murenele colţoase, care par agresive, ies de sub piatră cu gura căscată, permit să le mângâi, să le cuprinzi. Rechinii, fiinţe supraputernice, rapide, capabile să-l atace pe om şi să-l rupă în bucăţi timp de câteva secunde, niciodată nu manifestă agresivitate (desigur, cu excepţia acelor câteva specii, nimicirea cărora a fost dispusă în virtutea pericolului lor pentru om).

La o adâncime de şaptezeci de metri şi mai mult, diversitatea coralilor, ca şi a celeilalte părţi a vieţii subacvatice, se reducea brusc, iar din toate culorile rămânea doar un albastru-verzui-cenuşiu, restul era absorbit de stratul de apă.

Câţiva scafandri se bălăceau pe suprafaţa apei, ori că au terminat cufundarea, ori că o începeau, şi Tora îşi imagină viu, aproape simţi cum apa fierbinte învăluie corpul, strecurându-se sub costum, cum scânteiază la lumina soarelui puternic.

Arătând la un banc de nisip, Fossa a dat de înţeles că ar vrea să continue discuţia acolo.

— Naivitatea ta este surprinzătoare, a început ea, tu mi-i aminteşti pe oamenii care trăiau încă la începutul răspândirii practicii. Cândva un practicant naiv a înscris în jurnalul său că, în concepţia sa, în lumea care constă din oameni care trăiesc percepţii revelatoare, nu va fi loc pentru conflicte de dorinţe. De la asemenea fantezii nu e departe nici punctul de vedere că viaţa fără emoţii negative este plicticoasă şi monotonă, pe vremurile celea aşa şi se credea. Robii se ţineau de robia lor din răsputeri, libertatea le apărea într-un chip oarecum sperietor – o istorie obişnuită pentru toate societăţile sclavagiste, inclusiv societatea în care oamenii erau sclavi ai emoţiilor negative şi dogmelor. Autorul acelui jurnal a trebuit să depună un şir de eforturi ca să-şi dea seama că percepţiile revelatoare nu suprimă, ci înviorează dorinţele îmbucurătoare, le intensifică, deci, numărul de conflicte de dorinţe dintre diferiţi oameni nu numai că nu scade, ci, din contra, creşte de zeci de ori. În societatea oamenilor ucişi de emoţii negative, gândire dogmatică, deprinderea de a inhiba dorinţele, deciziile sunt luate fie într-un mod autoritar şi tâmp, fie în conformitate cu stereotipurile înrădăcinate. Aparent, conflicte aproape că nu-s, dacă cineva are să poarte discuţii, are să facă un scandal, apoi disputa încetează repede – unul îl suprimă pe celălalt şi problema este soluţionată. Argumentaţia aproape că nu era cunoscută, chestiunile fiind soluţionate prin presiuni psihologice brutale sau fine. Mai mult, încercările de a purta discuţii argumentate se ciocneau totdeauna de o agresiune intensă. Iar acum hai să vedem cum se iau deciziile la noi, în societatea contemporană nouă. Admitem, noi construim o nouă aşezare. FIECARE are propriile opinii, dorinţe. Eu vreau să plantez aici un copac, mie aşa-mi pare mai frumos, e în rezonanţă cu asta şi cu ceea. Iar eu nu vreau să-l plantez aici, eu vreau dincoace, şi nu acest copac, dar uite pe acesta, iar eu nu vreau să plantez aici nimic, eu am presentimentul că aici trebuie să fie o poiană deschisă cu iarbă… Dacă arunci o privire naivă dintr-o parte, contradicţii interminabile. Oamenii care trăiesc în emoţii negative, la sigur, ar crede că noi nu putem face nici un pas într-o atare situaţie. Dar totul e tocmai invers, deoarece dorinţa de a planta aici cutare copac nu este o idee fixă, ci anume o dorinţă. Una din mulţimea de alte percepţii revelatoare ce se manifestă în fiecare participant la discuţie. Deşi dorinţele noastre sunt contradictorii, mai există şi o simpatie reciprocă, şi dorinţa de a soluţiona problema operativ pentru a merge mai departe, şi spiritul de fiară jucăuşă, şi atracţia erotică şi încă dumnezeu ştie ce. În aceste condiţii, dorinţele îmbucurătoare, orientate pe diferite direcţii, ale diferiţilor oameni, ajung repede la un compromis, dar nu la un compromis în care unul e mulţumit, iar ceilalţi sunt dezamăgiţi. Fiecare simte plăcerea, deşi în măsură diferită. Ei, cred, nu are sens să descriu, asta ţi-i clar şi aşa.

— Mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut să cred că societatea oamenilor care tind spre percepţii revelatoare ar putea fi o coloană in marş, formată din oameni care gândesc la fel şi au aceleaşi dorinţe, Thora s-a mirat, de ce, la o adică, Fossa a crezut aşa despre dânsa.

— Oare? Fossa o privi pe Thora atent şi, după cum îi era obiceiul, ţintă.

Deşi Fossa avea o privire plăcută, nu provoca o reacţie de protecţie, Thora nu putea rezista la ea măcar ia şi plesneşte. O senzaţie stranie. Mai precis, nu totdeauna rezista. Acum, de exemplu, nu rezista. Poate, din cauza că a început să aibă îndoieli de propria dreptate, prea era neobişnuită discuţia lor.

— Tu chiar nu înţelegi? după sens, această întrebare ar putea fi o întrebare-mirare, dar Fossa nu avea intonaţia de mirare în voce. Această ruptură permanentă dintre sensuri şi intonaţii o dezorienta pe Thora.

— Încep să pricep. Probabil, tu ai în vedere că participanţii la experiment ar putea să aibă…

— „Ar putea să aibă”? o întrerupse Fossa. Dar ar putea şi să nu aibă?

—…dorinţe diferite, încheie Thora fraza după o pauză, ei şi ce? Tu însăţi ai spus că…

Aici Fossa a mirat-o pe Thora pentru a doua oară, a mirat-o tare, căci s-a avântat înainte şi a lovit-o în plexul solar – atât de tare, încât i s-a tăiat respiraţia.

— A apărut obida? s-a interesat ea, privind-o pe Thora.

— Nu, nu, precis că n-a apărut. Am faţă de tine, uneori, un sentiment straniu, mărturisi Thora, fiind surprinsă şi ea de această mărturisire, aş zice, o teamă de nu ştiu ce… dar obidă şi înstrăinare nu apare.

— „Tu însăţi ai spus” este o frază de impotent. Ăsta nu e un argument. Ai putere să vorbeşti singură pentru tine. Dacă ceea ce am spus eu sau ceea ce, crezi tu, am spus eu, este adevărat, după părerea ta, ai putere s-o spui de la tine şi fii gata să susţii acest gând cu argumente, fără a te ascunde după leşul cuiva.

Diferenţa în aceea cum spui — tu însăţi ai spus că oamenii au dorinţe diferite” sau „oamenii au dorinţe diferite” i s-a părut Thorei imperceptibilă, dar numai până atunci, până când nu a început să vorbească aşa cum i-a cerut Fossa.

— Oamenii au dorinţe diferite. Nu e nimic neobişnuit în faptul că şi în acest experiment va fi anume aşa, de ce asta trebuie să fie numit „părţi”? De ce trebuie să-i separăm, în mod artificial, pe participanţi de părţi opuse ale unei baricade imaginare? Aici doar nu există o confruntare adevărată, la urma urmelor, termenul „conflictul dorinţelor” deja de multă vreme nu mai denominează un conflict ca o totalitate de emoţii negative – asta e doar concurenţa îmbucurătoare a unor dorinţe îmbucurătoare?

— Nu există confruntare? De unde poţi să ştii tu acest lucru?

Întrebarea iarăşi a încurcat-o pe Thora.

— Dar ce fel de concurenţă poate fi, dacă la experiment participă…, Thora se opri, alegând un cuvânt mai potrivit.

— „Oameni luminaţi”? i-a sugerat Fossa. Tu, de exemplu, deja trăieşti continuu percepţii revelatoare extatice? Bine, fie, nu extatice, dar măcar percepţiile revelatoare obişnuite le trăieşti continuu?

Şi iarăşi Thora era gata să jure că este imposibil să rosteşti o asemenea frază fără ironie, dar nu surprinse ironia nici în intonaţia, nici în expresia feţei.

— Nu.

— Nu, confirmă Fossa, iar acum gândeşte. Noi toţi, presupunem, suntem oameni care nu trăiesc continuu PR. Nimerim cu toţii în situaţia când rezultatul experimentului poate să reverse lumină asupra unei chestiuni stringente care te cuprinde pe toată, şi nu numai pe tine, dar şi pe o mulţime de alţi cercetători, care nu participă la experiment, dar aşteaptă rezultatele lui cu o nerăbdare exclusivă şi cu presentiment. Oare n-are să-i apară cuiva din noi, în momentul cel mai critic, o dorinţă irezistibilă de a… împinge uşor experimentul în propria grădină? A?

Pe neaşteptate, Thora şi-a amintit cuvintele lui Menguez „ai să te ciocneşti de asta în cel mai nepotrivit şi în cel mai neaşteptat moment”. Iată, deci, ce a avut el în vedere… dar nu a spus deschis…

— Dar tu m-ai lovit pentru a-mi verifica loialitatea faţă de tine, agresivitatea în ansamblu sau pentru ca eu să memorizez mai bine sfatul tău?

— Şi una, şi alta – totul împreună, răspunsul a fost prompt, mai mult chiar, Fossa a început să răspundă când Thora abia încheia fraza, noi folosim corpul pentru memorizarea situaţiilor, asta e atât de firesc şi de raţional. Şi, desigur, aş fi vrut să verific reacţia ta.

Thora se întinse pe burtă şi, dând din picioare, se puse pe gânduri.

— Sigur, ceea ce-mi spui tu, îmi este înţeles şi nu-i greu să-ţi imaginezi, Thora se zgâia la palmele ei, parcă meditând în glas, dacă, la o anumită etapă a experimentului…

— Tu eşti chiar mai naivă decât mi-am imaginat eu, o întrerupse Fossa, „la o careva etapă”? La care? Se vede, la a cincea, la a zecea? Dar ce-ai zice chiar de prima? Ce-ai zice în genere de FIECARE ETAPĂ?

— Adică? nu înţelese Thora.

— Unde va fi locul întâlnirii? întrebă scurt Fossa.

— Kwace şi Magnus, care au ales să nu iasă din submersiune, îl vor crea undeva pe un teritoriu neutru, undeva în regiunea universurilor Fesson.

— Da? Fossa îşi înăspri privirea, dar ce-ai zice de lumile orientate vertical?

Thora a încetat să se mai prefacă a medita în glas şi gândul jucăuş „curios lucru, cum i-ar plăcea picioruşele şi popoul meu”, care se zărea undeva la orizont, a dispărut fără urmă.

— Asta-i imposibil! ea chiar se ridică în coate, asta-i interzis, a fost luată o decizie categorică… asta-i periculos! Eu, de exemplu, nu posed nici o experienţă…

— Aha, e periculos. În schimb, deschide perspective EXTREM de interesante, deoarece pentru fiinţe lipsite, cu voie sau fără voie, noi, apropo, nu ştim acest lucru, de distingerea individualităţii lor, lumile orientate vertical ar trebui să fie aproape ca o casă părintească, în timp ce lumile de tip Fesson…

— Adică, băieţii ar putea să pună în joc viaţa mea de dragul…

— Da’ tu crezi că ei nu-şi pun viaţa în joc chiar acum? Tu ai uitat că ei, rămânând în submersiune, îşi riscă viaţă? Tu îţi dai seama măcar de faptul că intri într-o afacere serioasă cu cei care sunt gata să-şi rişte viaţa?

Tăcere.

— Sigur, riscul lor nu e nesăbuit. El e gândit, cântărit din toate părţile, continuă Fossa, şi ei îţi vor pune viaţa în pericol…

— Adică vor pune-o la sigur?!! Adică tu eşti încrezută de asta? mai că nu strigă Thora.

— Eu pot să comunic Consiliului chiar acum că tu refuzi, Fossa ţinea deja în mâini un comunicator ce apăruse nu se ştie de unde.

— Ian stai! cu o putere neobişnuită pentru ea mârâi Thora, punându-şi mâna pe mâna Fossei.

— Iată, vezi, Fossa zâmbi, ştiind că viaţa ta va fi pusă în pericol, tu nu refuzi?

— Nu!

— Şi crezi că ceilalţi sunt mai puţin hotărâţi ca tine? Nu-s atât de perseverenţi? Şi ceilalţi sunt gata să rişte. Şi problema nu constă în faptul că ei nu-şi vor risca doar propriile vieţi, acesta e specificul muncii în cuplu, în joncţiune: îţi rişti propria viaţă – o pui în pericol şi pe a partenerului. Apoi iată, problema nu constă în faptul că băieţii îţi vor pune viaţa în pericol, luându-i pe toţi prin surprindere şi organizând întâlnirea în lumi orientate vertical.

— Reiese că nu e surprinzător chiar pentru toţi? surâse Thora şi aici o străfulgeră gândul că Fossa, acum două clipe, zâmbea! Eveniment!...

— Ei, dacă vorbim serios, apoi nimeni nici nu se îndoieşte că va fi anume aşa.

— Aha, curios lucru. După cum se vede, mai există încă ceva de ce nimeni nu se îndoieşte pe ascuns?

— Univoc.

— Tare bine iese! Prin urmare, avem un plan pe care îl discutăm cu mutre serioase, deşi toţi înţeleg clar că totul va fi altfel?

— Ceva de felul ăsta, deşi planul îl discutăm serios, pentru că, de bună seamă, asta e o chestiune serioasă. Tu poţi presupune că se va produce o cotitură de la direcţia magistrală, dar înseşi aceste „cotituri” vor depinde, în mare măsură, de faptul în ce măsură este real planul de bază. El e temelia, terenul de start. Având în cap planul general, e mult mai simplu să găseşti o cale de ocolire eficientă şi în securitate, ba chiar şi altă cale în genere. Or, planul nostru este planul NOSTRU. Iar la experiment participăm nu numai noi, mai mult, noi nu putem măcar să delimităm precis cercul participanţilor, de aceea situaţia în care toţi participanţii s-ar conduce de o schemă gândită din timp, s-ar conduce de ea orice ar fi, este periculoasă, lipsită de perspective şi nu ne poate satisface. Sunt sigură că nici Consiliul nu ar fi selectat pentru experiment cercetători care nu ar fi gata să-şi asume riscul de a purta jocul independent.

— Şi de ce n-am recunoaşte acest lucru deschis?

— Şi să zbori din experiment. Consiliul va exclude momentan candidatura ta. Şi, ia aminte, tu în locul lor ai fi procedat exact la fel. Dacă vom recunoaşte oficial că planul nostru poate fi acceptat ca plan doar la un grad destul de convenţional, se va instaura haosul. O mulţime de oameni care nu se pricep în munca noastră ar putea să creeze obstacole pentru desfăşurarea experimentului, fireşte, din considerente pur umane…

— Mda, situaţie! Thora se aşeză pe popou, îndoindu-şi genunchii, îi cuprinse cu mâinile şi se legăna, atingând cu bărbia palmele, prin urmare, Consiliul îşi dă seama de toate acestea…

— Problema, după cum am spus-o, nu constă în asta. Dacă băieţii te vor arunca pe tine, un martor ca un pui fără pene, în lumile orientate vertical, apoi nu te îndoi, ei vor răspunde şi vor lupta pentru viaţa ta tot aşa ca şi pentru vieţile lor. În această privinţă nu poate fi nici o îndoială. E ca şi cum ai lua cu tine pe piscul K2 un novice care credea că va escalada Cho Oyu de la nord. Îi vor agăţa odgoanele, îl vor asigura etc.

— Şi atunci?

— Problema constă în faptul că fiecare din noi, Fossa puse accentual pe cuvântul “noi”, participanţii la experiment, e sigur că ştie cât de departe poate ajunge în riscul său. Dar prezenţa acestei siguranţe nu înseamnă că totul va fi anume aşa. Iată, tu, de exemplu, nu ştii deloc că ai putea să te laşi captivată şi să te abaţi de la potecă. Tu eşti martor. Şi tu crezi că, de bună seamă, intenţionezi să rămâi martor şi nimic mai mult. Dar poţi să nu te îndoieşti că toţi ştiu (şi ţin cont de această împrejurare în planurile lor) că tu ai să rămâi martor doar până atunci când vei dori irezistibil să devii participant cu valoare deplină. Şi nimeni nu va afla niciodată, cine, de bună seamă, va juca rolul-cheie în tot experimentul. Asta pot fi eu. Asta poţi fi tu.

Thorei iar îi căzu maxilarul.

— Adică şi tu, şi Menguez, şi Consiliul, şi… şi alt martor şi toţi în genere ştiu toate astea şi ţin cont cumva de aceste împrejurări în planurile lor…

— Anume aşa. Văd că ţi s-a mai redus naivitatea. Tu joci bine şah – te aşteaptă ceva de felul unei simultane pe o mulţime de table cu ochii legaţi pe jumătate şi cu reguli de joc în schimbare.

Thora iar se îngândură adânc. A început fluxul şi coralii, recif după recif, au început să se cufunde în apă. Scafandrii au dispărut undeva, în schimb, au apărut delfinii.

— Apropo, bâigui Thora, noi nici habar nu avem despre aceea ce ar dori ei, ea făcu un semn cu capul spre delfini, eu nu-mi dădeam seama de faptul, mai precis, aveam fantezii că… nici nu ştiu ce, ceva nebulos-sentimental, or, ei sunt nişte fiinţe vii, care conştientizează, cultura cărora, dacă ea există de bună seamă, este mai veche decât cea umană… Eu mă complăceam într-un rol protector-dulceag. La drept vorbind, de ce? Numai de aceea că noi am inventat tot felul de bombe nucleare, ura, tâmpenia şi mai n-am distrus planeta la mama dracului? Mare treabă…

Fossa tăcea, fără a întrerupe. Dar se vedea că ea încă nu a terminat.

— Mie-mi trebuie răspunsul tău la întrebarea mea, pronunţă ea, în sfârşit.

Thora se încruntă neînţelegător, dar înţelese îndată că e vorba chiar de prima întrebare.

— Dar eu, deocamdată, tot nu înţeleg – ce pot să răspund. Despre care părţi, totuşi, vorbeşti tu?

— Există câteva direcţii magistrale. Căutările lui Bodhi şi ale dragonaşilor. Căutările unui contact conştient cu boturile Pământului – pâraiele, arborii, munţii, animalele… şi, în definitiv, cu Tera însăşi. Căutările călătoriei de dragul călătoriei — în cele mai diferite lumi, inclusiv în acelea, faţă de care lumile orientate vertical sunt nişte jucării pentru copii. Căutarea căilor evoluţii omenirii în cele ce urmează prin percepţiile revelatoare extatice. Câte-s deja?

— Patru, Thora arăta concentrată şi parcă pusă la pândă.

— Da’ mai este şi progresoratul, căutarea practicanţilor în universurile, intrarea în care trece prin visele conştientizate. Căutarea şi susţinerea lor. Toate acestea sunt oribil de interesante, cine ar putea să nege toate acestea. Ţie personal de la ce-ţi saltă inima dintre toate acestea?

— Ultima direcţie.

— Aşa şi am ştiut, Fossa se plesni uşor peste genunchi.

— În marele tău joc de şah să lămurit ceva? zâmbi Thora, or, eu abia acum încep să-mi dau seama de faptul cât sunt toate de complicate şi încă… şi încă despre aceea ce răspundere enormă îţi revine! Or, tu vei fi asigurarea noastră, tu va trebui să vezi totul, să ţii cont, să cântăreşti şi… să decizi!

Fossa apăru în ochii Thorei oarecum într-o lumină nouă. Începu să ia naştere un sentiment fin pentru ea, dar ce anume… Thora nu putea distinge.

— Probabil, ar fi rostul ca eu să obţin măcar experienţa a două-trei submersiuni în lumile orientate vertical… şi să aflu mai mult despre munca progresorilor pentru ca măcar în privinţa mea să am mai multă claritate – ce poate să se trezească în mine ca o dorinţă irezistibilă, unde mă poate trage cu o putere mare? Cu cine aş putea să stau de vorbă ca să aflu mai multe despre aceasta? Or, acum aici se vor aduna pentru participare la experiment o mulţime de oameni care se află în prima linie a investigaţiilor… eu vreau să profit de o asemenea posibilitate, în afară de aceasta, consider că aş putea să privesc mai treaz lucrurile în timpul experimentului, dacă voi cunoaşte mai multe. Şi rapoartele despre tigru şi delfini – trebuie să le mai recitesc atent încă o dată, şi…, Thora tăcu, neputincioasă.

— Or, experimentul e deja în joia asta. Poate, îl contramandăm?

— Nu te frăsui, Fossa era, ca de obicei, calmă şi fermă, eu cred că tu trebuie să înţelegi că noi nu vom fi gata niciodată.

— Da, acceptă Thora după o pauză.

— Pur şi simplu, urmează-ţi dorinţele. Fă ce doreşti sau nu fă nimic în genere, dar nu te frăsui, nu te încorda, zise Fossa şi iarăşi (o, minune!) zâmbi, despre progresorat vorbeşte cu Thomas, el e undeva pe aici, pe alături. Şi nu cumva să-ţi treacă prin minte să termini la noapte – am să te elimin de experiment. Nici nu te apropia prea tare de limita orgasmului. Câte zile au trecut de la ultimul tău orgasm?

— Cincizeci şi opt.

— Merge, Fossa a sărit şi a dispărut în tufişuri cu o sprinteneală de neînchipuit.

Thora a mai stat un timp, privind la cerul asfinţitului. Nu avea nici o dorinţă să se gândească la ceva. Dorea numai să şadă şi să absoarbă în sine acest ocean, acest cer care scânteiază cu toate culorile, să simtă tandreţea pentru delfinii care se jucau şi iată că Thora a înţeles ce anume simţea ea pentru Fossa, acest sentiment s-a manifestat din nou – puternic, clar, parcă intrând în rezonanţă cu cerul şi oceanul – era un devotament neţărmurit, pătrunzător până la lacrimi.

 

„16 noiembrie 2010

18.20: Iar devotament. De fiecare dată când apare, ea este însoţită de claritatea că este ceva cea mai… cea mai – culmea tuturor PR. Mai am şi claritatea că abia acum începe călătoria mea. Până acum eu doar „îmi făceam valizele”. Şi, de fiecare dată, apare o dorinţă dintre cele mai puternice de a obţine, cu orice preţ, tot noi şi noi clipe în care se manifestă devotamentul. Chiar şi presentimentul viitorului experiment se retrage pe planul doi. Aş vrea să-mi consacru toate forţele, tot timpul meu, să nu pierd nici un minut şi să obţin devotament.

18.25 Cam puţini factori revelatori. Dar, cu fiece dată, ei devin tot mai mulţi.

18.30 De regulă, concomitent cu devotamentul, într-un acord, apar „călătoria infinită” şi „chemarea”, ba încă e o chemare de aşa intensitate, încât nu-mi apar îndoieli, sceptici – eu merg impetuos.

18.35 Apare fermitatea şi seriozitatea – o dorinţă furibundă de a răzbate. O vibraţie uşoară în piept, respiraţia s-a înteţit, a apărut claritatea că, în afară de devotament, mai trăiesc încă ceva. Această percepţie… eu pot să indic cu precizie unde se reflectă ea în corp – cel mai mult, în partea stângă a coşului pieptului. Ea este în rezonanţă puternică cu tandreţea şi imaginea „furtuna s-a sfârşit, de asupra mării planează un pescăruş, iar în aer pluteşte un miros proaspăt de mare. Furtuna s-a potolit, dar marea n-a încetat, din această cauză, să fie tot atât de captivantă, mare şi adâncă, ea n-a încetat să scânteieze cu diferite culori şi să trezească admiraţie, atât că s-a domolit furtuna.

18.40 Când trăiesc devotamentul, pot să se manifeste diferite dorinţe îmbucurătoare pe fonul ei. Am observat că asemenea dorinţe diferă mult de celelalte prin intensitatea lor şi o nuanţă deosebită, ele se percep ca mai pline, integre, dense. Eu aş vrea să numesc asta „dorinţe îmbucurătoare arzătoare”. De exemplu, eu simt devotament către toate fiinţele care vor să lupte împotriva obscurităţilor şi să trăiască PR, pe fundalul acestui devotament îmi apare o dorinţă arzătoare de a susţine aceste fiinţe în practica lot, şi mai apare o dorinţă arzătoare de a asimila călătoriile în visele conştientizate pentru ca să am posibilitate să comunic cu fiinţele din acele lumi, în care există, de asemenea, aspiranţi spre PR. Există o dorinţa arzătoare de a mă deda micuţilor – aşa cum o face Cremer. Eu vreau să numesc asemenea dorinţe anume „arzătoare”, deoarece ele mai sunt însoţite de un presentiment intens, devotament, o dorinţă puternică de a realiza dorinţele îmbucurătoare.

18.50: Fixez senzaţiile ce apar la dorinţe îmbucurătoare arzătoare: gâdilici în puţă şi pe labele de jos, presiune în coşul pieptului, apare imaginea că mă trage „încolo”, mă trage să-mi realizez dorinţele, să fac tot posibilul pentru împlinirea lor. O senzaţie de curent electric uşor în jurul gurii – de la nas spre bărbie se întind nişte fire de gâdilici.

Ipoteza 1: dorinţele se modifică atunci când trăieşti devotamentul în cuplu cu ele.

Ipoteza 2: când trăiesc devotamentul în acord cu alte PR, se modifică şi  însuşi devotamentul şi aceste PR. În acordul „devotament-tandreţe”, devotamentul are altă nuanţă decât în acordul „devotament-seriozitate”. Vreau să investighez devotamentul în cupluri cu alte PR şi să fixez deosebirile.

18.55: Apare o PR extatică de intensitatea 3. Imagine: de parcă PR în interiorul lui scânteiază, strălucesc, ele au devenit atât de multe, încât nu există hotare – o PR trece în alta, doar intensificându-se reciproc, apar noi şi noi nuanţe. Apare dorinţa mecanică de a distinge neapărat aceste nuanţe – elimin scepticii şi frica, PR se intensifică. Imaginea trenului care a pornit din loc, imaginea avalanşei care se mişcă impetuos şi nu poate fi oprită. Eu vreau să simt plăcere din ceea ce trăiesc, vreau să mă zgâiesc la acest bot-palmier şi să simt pentru el devotament. Noi senzaţii în piept, care sunt în rezonanţă cu „ruptura coşului pieptului”. Se pare că, din coşul pieptului, se smulge ceva, încearcă să spargă o cochilie şi această ruptură este însoţită de desfătare.

19.10: Ocup poziţia „nu sunt sinceră la 10”, furie – dorinţa de a depune eforturi.

19.15 Bucurie-6, pe labele de jos senzaţie de furnici, „piele jupuită” – labele, de la genunchi până la puţă, dacă le atingi, răspund cu diferite PR, nu există dorinţa de a le pipăi puternic, vreau să le ating abia-abia, de la asta apare tandreţe şi desfătare. Pe labele de sus, de la coate până la vârfurile degetelor şi tot botul – totul arde dinăuntru.

19.30 Febră în corp, intensitatea nu scade, prin trupuşor trece mereu un tremur ondulatoriu, de la care mă scutură; vibrare în coşul pieptului. Devotament.

19.35 Fon revelator deschidere + tandreţe-5, senzaţia că din degete se scurge „ceva” vâscos, care nu e dens, în rezonanţă puternică cu desfătarea. La vârfurile degetelor, nu se resimt hotarele, ele parcă se topesc lin în aerul oceanic cald.

 

<< Back

Forward >>