« Originea speciilor »

Capitolul 15

Un ecraoplan uşor, cu patru locuri, luneca lin deasupra norilor zdrenţăroşi, tot salonul era scăldat într-o lumină solară blândă. Fuzelajul transparent proteja de radiaţie, iar pata mată se deplasa automat în urma soarelui pentru a reduce din strălucirea orbitoare a razelor lui. În rest, şi podeaua, şi pereţii, şi tavanul – totul era transparent şi puteai să te simţi o pasăre care zboară ca fulgerul. Zborul de la Jomsom până la Sipadan va ocupa tocmai două ore. Desigur, se putea alege o cursă standard a unui „delfin” aerian, care străpunge spaţiul cu o viteză de neconceput pentru vremurile când au fost create ecranoplanele – numai vreo cincisprezece-douăzeci de minute, dar Thora vroia să se mai zgâiască fără grabă la cer, la pământ, la nori, re-trăind discuţia de ieri. Dar gândurile începură a sălta haotic şi Thora nu s-a opus acestei distrageri, deoarece simţea că nu e un simplu dialog lăuntric parazitar şi haotic, ci, mai curând, o modalitate de a-i da informaţiei primite posibilitatea de a se digera, de aceea nici nu se vârî cu logica în impresiile de ieri – până la o vreme.

Da, se putea zbura cu „delfinul”… la început părea că ecranoplanele încheie linia de dezvoltare a aviaţiei – ele erau foarte rapide, deosebit de fiabile şi Comitetul pentru Raţionalizarea Progresului Tehnic a închis această direcţie. Atunci multe lucruri se închideau… nu avem timp să aşteptăm până mâine, de aceea eu vreau să explic pe scurt ce se întâmplă la noi aici… or, cum era înainte? Milioane, miliarde de oameni erau antrenate într-o goană aberantă, infinită şi fără sorţi de izbândă – să perfecţioneze tot ce se mai poate perfecţiona. Să luăm, de exemplu, acelaşi scaun de toaletă sau aceeaşi maşină de spălat. Deja în secolul douăzeci şi unu… ba nu, chiar în al douăzecilea, au fost create maşini care spălau rufele. Şi le spălau, între altele, destul de bine. Dar parcă scaunele de toaletă nu făceau faţă sarcinii lor? Făceau, şi căcatul se ducea foarte bine în reţeaua de canalizaţie. Şi ferele călcau. Şi ceainicele fierbeau apa. Şi malaxoarele amestecau, şi telefoanele sunau. Dar oamenii erau demenţi atunci… modificările au loc într-un ritm de alertă, totul se întâmplă cu mult mai repede decât noi putem să înţelegem sau măcar să sistematizăm. Noi, desigur, vom face conferinţe, lăsaţi-i pe savanţi să studieze, dar noi nu suntem savanţi, noi suntem diveri, noi suntem atraşi irezistibil de senzaţia de mister, de chemare, de presentiment, de aceea noi nu dorim să aşteptăm concluziile savanţilor, noi vrem să acţionăm, chiar acum, repede, fără amânări, fără măsuri excesive de securitate… şi ei construiau o uzină după alta, milioane de tehnologi, ingineri, computere, strunguri, manageri ai firmelor comerciale… armate întregi, o maşină gigantică nu se oprea pentru ca să mai fie lansat încă un model nou de fier de călcat. Se iscă întrebarea, de-a cui pomană?? Pentru ce-s toate astea, ce rost au? Dacă maşina mea de spălat stă undeva în colţ şi spală, va mai spăla încă 20 de ani, iar când se va defecta, eu voi apăsa pe un buton şi peste două ore mi se va aduce una nouă în loc, apoi la ce bun să se mai consume milioane de om-ore pentru a crea un model nou, model ce va fi, presupunem, cu zece centimetri mai subţire ca cel vechi. Centimetri nu le ajungeau? Le ajungeau. Aveau lipsă de altceva… azi dimineaţă s-a mai produs un eveniment, care, pe de o parte, este absolut inexplicabil, iar pe de alta, se încadrează perfect î lanţul acelor evenimente surprinzătoare care s-au prăbuşit asupra noastră. Tu n-ai văzut-o aici pe o micuţă, Lu îi spune? Încă nu? Ea trăieşte în orăşel, dar uneori aleargă încoace, ba singură, ba cu prietenele, dar de cele mai multe ori vine singură. Se joacă cu câinii ei, se dezmiardă cu cine îi apare dorinţa, uneori, pur şi simplu, ascultă discuţiile noastre, alteori dospeşte. Azi ne-au vizitat Purna, Max şi câţiva alţii – ei curăţă acum tabăra de nord de la Annapurna, ne-au vorbit despre ceea ce s-a întâmplat cu Lu… de exemplu, nu le ajungea hrană, ordine elementară şi, de exemplu, undeva în Africa, mii… da’ ce să mai vorbim de mii… milioane de copii şi maturi mureau de foame şi genocid, iar toată „lumea civilizată”, din răsputeri, crea noi fiere de călcat şi scaune de toaletă. S-au şi fierărit… Pe urmă, după cel de-al treilea război mondial, s-au pus pe gânduri, dar nu le-a ajuns nici dorinţă, nici timp ca să gândească până la un sfârşit logic, iar acolo a venit şi timpul Marelui Război al Copiilor… abia după asta au înţeles, în sfârşit, că este o tâmpenie fantastică, o lipsă totală de sens să risipeşti asemenea resurse financiare, umane enorme pentru ca telefonul mobil să devină cu un milimetru mai subţire, iar automobilul mai luxos decât cel precedent. Şi apoi nu mai era de unde alege, pur şi simplu, nu mai avea cine să susţină această maşină ce lucra în gol, oameni au rămas – o picătură în mare… dintre tehnologii şi savanţii notorii, a fost format Comitetul pentru Raţionalizarea Progresului Tehnic – CRPT, oamenii s-au concentrat asupra unor lucruri cu adevărat necesare, au început să se întoarcă în natură… da, cineva ironiza, cică, nu în natură ne întoarcem, domnilor, ci în grote, în copaci ne întoarcem, domnilor, dar viitorul, adică prezentul de azi, a demonstrat că oamenii şi-au găsit conţinutul vieţii nu în scaune de toaletă, nu în şube şi automobile, nu în fiere noi de călcat, ci în revenirea la ceea ce noi, cuprinşi de ură, lăcomie, reflexe de acaparare maniacală, de emoţii negative şi concepţii, am ignorat cu fluierături… şi doar e surprinzător – cum a reuşit ea? Fără nici un fel de antrenamente, fără a fi commandos sau măcar un diver cu experienţă… asta e ceva înnăscut, intuitiv, a luat şi a făcut pătrunderea, ba încă de ce calitate pură! Eu cred, da, sunt aproape sigur: cauză constă în faptul că ea este o fetiţă capabilă prin excelenţă, ei îi reuşesc uşor percepţiile revelatoare extatice, ea pătrunde uşor în pietre, arbori, dar, se vede, destul de superficial, iar aici, când ea s-a ciocnit, nas în nas, cu acel tigru… dacă ea ar fi simţit frică, nu ar fi fost nimic, iar dânsa, literalmente, a explodat în tandreţe, admiraţie, devotament, încât, potrivit descrierilor ei, a pierdut capacitatea de a se mişca… un semn tipic al PR extatice, de unde s-a luat asta în ea?... şi atunci când oamenii, în loc să caute metode de lăcuire a zgârieturilor pe capotele de lux, au început investigaţii cu adevărat actuale, apoi, de rând cu altele, au descoperit enigma mişcării delfinilor, doar ei, să-ţi ieşi din minţi, nu alta, aproape că nu mişcă din înotătoare, aproape că nu se mişcă, dar înaintează în apă cu aşa viteză, încât nici o navă de mare viteză nu-i întrece. Concomitent, au elucidat încă o enigmă a apei – apa s-a dovedit aşa o fiinţă… posibil, una dintre cele mai misterioase fiinţe din cele pe care le cunoaştem acum… vreau foarte mult să investighez acest bot, să simt o pătrundere pentru ea… şi, în baza aceluiaşi principiu, s-a decis să fie construiţi „delfinii”, deoarece câştigul în viteză era colosal, dar şi ecranoplanele au fost păstrate, ele sunt foarte comode pentru zborurile pe distanţe mici… da, copiii… discuţia cu Menguez s-a dovedit a fi surprinzătoare. Povestirea despre întâlnirea lui Lu cu tigrul este atât de stranie, încât ea ar părea incredibilă… şi Chok a trimis asta…

Thora luă în mână o foaie imprimată mică – ultimul eseu al lui Yen în şcoala pentru ţânci. E scris stângaci, ca de un copil şi totuşi… Yen e un copil, aproape ca şi Lu, are cinci ani, de un an şi jumătate învaţă la şcoală.

„Unitate. Unitate – atunci când vreau s-o descriu, am imaginea soarelui ce răsare deasupra oceanului – până la răsărit, oceanul şi cerul erau separate de un orizont moale, apoi soarele s-a ridicat, razele au început să sară, inundând totul cu o lumină strălucitoare, aurie, şi graniţele au dispărut dintr-o dată, am vrut să le găsesc, dar n-am reuşit, nu am putut distinge unde-i cerul şi unde-i oceanul, deodată mi-a venit a râde, mi-a a râde în tot corpul, am aşa o bucurie că există toate acestea — şi soarele, şi oceanul, şi broaştele ţestoase, baracudele, tot felul de boturi. Parcă m-ar împinge ceva înainte, este imposibil să stai locului, vreau să mă mişc. E ca o explozie, nu există îndoieli, nu-i trecut, nimic nu mă ţine. Apoi lumea a dispărut, explozia a umplut cu sine totul, lumină aurie, numai bucurie, extaz şi deodată – parcă s-au făcut toate mici, iar eu sunt mare, le cuprind, le dau putere.

Unitatea cu boturile Pământului – atunci când ea există, eu mă contopesc cu ele, parcă m-aş turna în ele, iată, când eu mă piş, vâna de lichid se contopeşte cu oceanul, eu pătrund în copaci, nisip, razele solare şi mă dizolv. Iar când am unitate cu oamenii, apoi parcă am fi un tot întreg, egal”.

 

Menguez are dreptate – se întâmplă ceva. Vreau să-l văd pe Yen… să-l cuprind, să-i privesc trupuşorul, să-l ling pe tot. Prin urmare, el vrea ca eu să studiez istoria războaielor precedente pentru ca asta să nu se mai repete. Nu, desigur, asta nu se mai poate repeta anume aşa cum a fost, noi nu putem admite nici chiar cea mai mică reprimare. Întâi de toate, au apărut copii din cei care nu au mai fost vreodată. Mai curând, influenţează însăşi atmosfera care se creează, deja de vreo sută de ani, în jurul copiilor – diveri, commandos, vânători de lupi, asta-i doar linia întâi, ăştia-s oamenii care şi-au consacrat viaţa trăirii PR, investigării lumilor ce se deschid, dar, dacă ai lua-o pe aceeaşi Purna, pe Max, pe ceilalţi tineri, apoi ei sunt doar nivelul mediu al omenirii pentru momentul dat – totuşi, ce prăpastie trece între ei şi oamenii care au trăit mai înainte, fierbând într-un terci otrăvitor de emoţii negative, sexualitate strivită, lăcomie, stare cenuşie, obtuzitate… În cel de-al doilea rând… o idee dementă, Thora fu nevoită să depună eforturi ca s-o poată percepe în mod serios… ba nu, ea nu poate digera asta până în prezent. Lui Menguez, judecând după toate, tot nu-i reuşeşte atât de simplu s-o facă, tocmai din acest motiv trebuie studiat bine acel război pentru a nu nimeri în situaţia acelor maturi care au fost prea îngâmfaţi pentru a înţelege faptul că se maturizează o forţă care-i va mătura de pe faţa pământului. Nu trebuie să-i suprimăm şi ei nu trebuie să ne declare război, noi trebuie să facem împreună… ei, nu, cu asta nu te poţi obişnui în nici un fel… e necesar s-o faci. Este necesar să fie analizate la rece toate faptele şi atunci, probabil, vom reuşi să confirmăm în mod ştiinţific: boturile Pământului nu-s doar nişte fiinţe vii abstract, nu posedă, pur şi simplu, conştiinţă de sine, existenţa căreia, în ansamblu, a fost recunoscută relativ demult. Totul a ajuns mult mai departe. Boturile Pământului caută să stabilească contactul cu noi. Ele au început. Nu noi, ci ele au manifestat iniţiativă, or, noi putem să le părem tot atât de îndepărtaţi, incomprehensibili după cum ni se par ele nouă. Animalele sunt pe linia întâi a tangenţei boturilor Pământului cu omul. E clar de ce este anume aşa. Da, integrarea percepţiilor pietrei e posibilă,. Thora a şi făcut acest lucru. Integrarea percepţiilor pârâului – se poate, ale norului, muntelui – da. Dar, în acest caz, nu se stabileşte o legătură prietenoasă, apare un haos dansant de percepţii, lumea nu se focalizează într-o poziţie distinctă, stabilă, suntem prea diferiţi, în orice caz, nu am găsit, deocamdată, o cale directă de la unii la alţii, iar prin animale legătura noastră ar putea fi stabilită mai uşor, mai organic. Or, delfinii au ajutat grupul lui Chok! Indiscutabil. Iar tigrul a venit la Lu. E tot cert. La cine să vină dacă nu la aşa o dolofană… Tigrul… asta-i uluitor… al naibii ar mai vrea să cuprindă, să strângă în braţe un tigru! Să se joace cu el, să se tăvălească, să mârâie, să călătorească în vise conştientizate, în diferite lumi, în care noi putem să ne eliberăm de forma în care existăm aici, să preluăm atâtea unii de la alţii! Poţi să te îneci – cât de multe pot fi preluate, trăite, dacă te vei atinge de percepţiile lor, de lumea lor! Lu povesteşte că tigrul i-a lins tot botul, iar de la fiecare mârâit, de la fiecare muşcătură uşoară, de la fiecare atingere a limbii, labelor, blănii în ea totul exploda de extaz. Şi eu vreau! Dar la tigru am să ajung mai pe urmă, acum e rândul delfinilor. Delfinii care au stabilit contactul cu Chok, în curând am să-i văd… poate, am să trăiesc tot ce-a trăit Lu când, drept rezultat al unei simpatii intense şi setei de joacă, ea a fost dusă acolo unde, pe de o parte, a pierdut conştientizarea externă, iar pe de alta, a reuşit să se atingă de aproape de tigru, iar prin el – de ceva de neconceput… povestirile lui Lu sunt prea încurcate, multe goluri, doar fragmente, ea are încă puţină experienţă de distingere a percepţiilor, poate, eu voi reuşi… deocamdată, eu nu pot demonstra acest lucru, Thora, nu pot măcar să-l motivez suficient, dar există ipoteza că totul ce stă în faţa noastră, a oamenilor, animalelor, plantelor, munţilor, râurilor – tuturor boturilor Pământului, se deschid perspective, perspective interesante… un nou pas în evoluţie, posibil, noi vom putea prelua unii de la alţii percepţiile care ne interesează, să colaborăm, oricât de aberant ar suna acest cuvânt. Şi însăşi Tera, ca planetă, este ceea ce mă fascinează mai mult ca orice… ea parcă ar sta în spatele tuturor boturilor Pământului, ea este ceea ce le dă totul şi chiar mai mult, ceea ce ele încă nu pot să ia, noi, împreună, vom ajunge la comorile planetei noastre… adevăratele comori, asta nu e să te târăşti cu excavatorul ori să faci găuri în căutarea petrolului, noi vom ajunge la comori adevărate… noi vom cunoaşte-o ca pe o fiinţă vie, care ne dă un spaţiu inepuizabil de stări… când mă gândesc la asta, mai că nu explodez de sete de activitate, de presentiment…

Sau iată acest fragment – Thora răsfoi imprimatul – e şi ăsta un puşti, abia a absolvit şcoala de ţânci de la Sipadan – e ceva mai mare, are de acum 7 ani:

„…asta e desfătare! Eu trăiesc desfătarea, indiscutabil, asta e desfătare, extaz, eu nu pot s-o confund cu nimic, desfătare în inimă şi în piept. Dacă te concentrezi asupra acestor centre – pieptul şi inima, apoi toate PR numai se intensifică, se acutizează (50 de secunde de desfătare), produc un ecou în toate părţile corpului cu noi insuliţe de desfătare. Acum fraza „să lupt pentru PR extatice” este percepută ca principalul, lucrul cel mai veritabil ce există în viaţa mea – să lupt mereu pentru desfătare extatică, devotament. Totul s-a năruit într-un moment şi totul s-a refăcut din nou, în chip reînnoit. Cât de mult se deosebeşte asta de mulţumire! Şi tandreţea s-a manifestat pe neaşteptate şi blând – ca un fluture care s-a aşezat pe o floare, ca un gândac care s-a oprit pe umărul unei fetiţe mici şi tortoşele”.

Or, asta e anume aceea pentru ce au luptat primii practicanţi… trei sute de ani în urmă… totul abia începea, oare ei credeau de bună seamă că vor veni timpurile la care visau?

Iată şi alte notiţe ale aceluiaşi puşti:

„Eu simt devotament nu faţă de cel care crede că are puţine obscurităţi şi nu face nimic cu asta doar din motivul că „nu e totul chiar atât de rău”, ci faţă de cel care-şi dă seama că are foarte multe obscurităţi şi luptă împotriva lor. Chiar dacă are zece înfrângeri la un rezultat pozitiv, devotamentul faţă de el nu slăbeşte, or, el luptă hotărât, în pofida faptului că-i vine greu.

Devotamentul mai este însoţit de o furnicare prin tot corpul, mai ales, pe labele de jos, pe toată suprafaţa labelor de jos aleargă puişori jucăuşi. Din regiunea burţii, de la buric ai senzaţia parcă ar curge nişte vine subţire de apă, curg în nişte dungi dense distincte şi dacă îţi concentrezi atenţia asupra lor, apoi devotamentul se intensifică.

Devotamentul curgător care se scurge din regiunea buricului iese prin degeţelele de pe lăbuţe. Corpul se umple cu vârf, se încordează şi începe să vibreze. La început, vibrare nu este puternică, seamănă cu un vuiet slab, moale, fin. Apoi apare o tandreţe distinctă şi vibrarea se intensifică pentru o secundă, poate, pentru două, apare presentimentul exploziei şi, după acest moment de cotitură, apare o explozie în corp. Explozia în regiunea pieptului e mai puternică decât explozia în corp, are loc ceva ce seamănă cu o pocnitură, parcă se frânge ceva. Înainte de frântura asta apare totdeauna o stare de calm, dar intensitatea PR nu scade, iar penetranţa se reduce, apare ceva neobişnuit, ceva… nici nu ştiu cum să spun… se clatină crengile brazilor sub zăpada grea, or, eu n-am văzut niciodată brazi sau zăpadă! Am văzut doar la stereovizor, dar în aceste momente eu ştiu ce-i asta să fii crengi de brad, să fii zăpada de pe ele – crengile se clatină uşor în vânt, eu ştiu ce-i asta – să fii vânt, trosneşte uşor zăpada. Iar apoi se produce frântura şi PR îşi schimbă calităţile, apare o nouă PR pe care eu acum n-o pot defini precis, dar cel mai tare vreau să spun „imperturbabil” – apare ceva ce mângâie, curge în jeturi, apare dilatarea, plinătatea. Când are loc dilatarea, se formează un spaţiu care se umple şi el cu PR. Mie îmi place foarte, foarte mult când eu sunt eu şi, totodată, crengile brazilor, zăpada care scârţâie, vântul… am atât de puţine cuvinte, vreau să aflu cuvinte noi, dar mi se spune că va trebui să le creez eu singur, eu vreau!”

Acest puşti este o verigă din acelaşi lanţ. Lu e vizitată de un tigru care-i dă posibilitatea de a se atinge de lumea ce o poartă în sine, mai mult chiar, de lumea spre care el este călăuză, la Chok vin delfinii şi-i ajută să străbată calea spre primii dragonaşi, la… cum îl cheamă…, Thora răsfoi o pagină, la Tic vine de la sine pătrunderea în arbori pe care el nu i-a văzut niciodată pe viu, în vânt şi zăpadă – ce fel de zăpadă pe Borneo! — şi totuşi, zăpada vine la el… da, oare chiar să fie ăsta începutul? Începutul unei noi spire a evoluţiei? O călătorie infinită… lor, acum trei sute de ani, li se părea ei sunt chiar la începutul călătoriei, ei erau primii, cei care au început totul în genere, şi iată că trei sute de ani au rămas în urmă, iar noi iarăşi suntem chiar în punctul iniţial, cu cât e mai intens, mai aprig şi mai sincer totul, cu atât mai mult eşti chiar la început, senzaţia veşnicei primăveri, senzaţia călătoriei infinite — în fiecare moment, te îneci, viaţa e plină în aşa măsură, încât asta e imposibil. E de neconceput – toate astea puteau să nu fie, totul putea să se înece într-o băltoacă puturoasă de ură!

Vreau să citesc şi să recitesc rapoartele lor, primele lor investigaţii, primele vlăstare, asta a fost trei sute de ani în urmă, cât de aproape-mi sunt – această sinceritate, această aspiraţie, şi cât de surprinzătoare e rezonanţa cu notiţele celor care stăteau în faţa nimicirii depline acum o sută de ani – pe alocuri, chiar şi cuvintele sunt aproape aceleaşi.

„Când privesc feţele oamenilor, îmi apare o disperare şi hotărâre, dorinţa de a răzbi cu orice preţ. Ceea ce mă înconjoară nu se poate numi nici „feţe”, nici „oameni”, nici, cu atât mai puţin, „personalităţi”, cum ar dori ei să se considere – sunt nişte cadavre care se mişcă abia-abia, cu moleşeală, tot ce conţin ele este ura, moleşeala, invidia, senzaţia superiorităţii, răutatea şi dorinţa mulţumirii. Când merg pe stradă, nu vreau să privesc în părţi, am respingere şi repulsie pentru acele stări cadaverice, pe care „ei” le consideră o expresie a personalităţii lor, o parte inseparabilă a ei. De fiecare dată când văd asta şi elimin EN impecabil, chemarea şi presentimentul se intensifică. Eliminarea celui mai infim impuls de EN este însoţită de gândurile „este încă un pas, încă o victorie”, când EN nu sunt eliminate impecabil, generez gândul „am depus un efort, am suferit o înfrângere, dar înfrângerea e şi ea un pas înainte, a fost un efort, se formează poziţia de intransigenţă faţă de obscurităţi”. Dorinţa de a răzbi este în rezonanţă cu imaginea unei pantere sălbatice, care străbate o pădure întunecoasă şi deasă – această fiinţă încearcă să răzbată fără milă, să-şi atingă scopul, nu are timp pentru relaxare, nu are timp pentru opriri – este necesar să atingă ţinta prin orice metode. Labe puternice, trupuşor elastic, ochi care ard şi un urlet asurzitor – nu e loc pentru relaxare, nu e loc pentru mulţumire şi milă, nu e timp pentru opriri. Când, în acest loc, totul este inundat de disperare, apoi claritatea că emoţiile negative sunt o otravă care te descompune devine pătrunzătoare, insuportabilă, vrei să te arunci în luptă şi să rupi obscurităţile în bucăţi, să obţii PR, libertate.

Sunt sigură că voi lupta totdeauna pentru PR extatice, vreau să continui să cultiv în mine această siguranţă, fiindcă ea este în rezonanţă cu senzaţia de mister, devotamentul, bucuria, dăruirea de sine, chemarea, hotărârea – toate PR cunoscute se trezesc, starea de prospeţime este în rezonanţă cu imaginea unui pământ afânat cu miros gustos. Prospeţimea este un ocean pe care nu l-am văzut niciodată, e un pârâu de munte, pe care nu l-am văzut niciodată, astea-s crengile jucăuşe ale mestecenilor umezi, pe care tot nu i-aş fi văzut niciodată cu adevărat, dacă nu aş fi aflat că e posibilă calea spre PR extatice. Aş fi continuat să merg pe stradă, prin pădure, pe malul oceanului şi să nu înţeleg – de ce nu există NIMIC atunci când trec prin locuri atât de frumoase? De ce nu este NIMIC în afară de milă, apatie, zădărnicie? Nu aş fi văzut niciodată pârâul, crengile, frunzele, o mică băltoacă între acele de pin căzute.

Întoarcerea înapoi este imposibilă, ea nu poate fi comparată măcar cu moartea, moartea este ceva necunoscut, eu nu ştiu ce este moartea, acest cuvânt nu-mi spune nimic. Eu văd totul ce este în jur, eu văd ceea ce sunt, cu precădere, eu însămi acum – un set de minciună, lipsă de sinceritate, apatie, mulţumire, frică, defectuozitate, toate astea sunt ambalate dens într-o cutie frumoasă, dar eu nu mai vreau să fiu acest set, nu mai este posibil, eu ştiu că, de bună seamă, am un număr enorm de obscurităţi, dar nu am să mă predau.

Extazul şi disperarea, fermitatea extatică, eu ştiu acum ce este fermitatea extatică, eu o trăiesc acum şi dorinţa de a răzbi – ca un uragan, ca o pasăre care străbate lin şi inevitabil aerul, ca un arbore cu scoarţa zgrunţuroasă – acum totul este hotărâre extatică şi devotament extatic.

Senzaţia de durere şi presiune în piept – senzaţia de apăsare, de groapă în regiunea pieptului la mijloc. E greu să respiri, te frige sub omoplatul stâng şi trec furnici prin tot spatele, arde ceva în colţurile ochilor – corpul vibrează de dorinţa de străbate, de dorinţa de a lupta şi de a nu mă opri nicicând. A apărut tandreţea, un devotament blând, recunoştinţa, simţul frumosului şi prospeţimea. Prospeţimea după fermitatea extatică, devotament extatic şi tandreţe extatică. Niciodată nu m-am gândit că asemenea percepţii sunt posibile, că poţi iată aşa să stai pe scaun şi să trăieşti ceea ce trăiesc eu acum. Noi nu ne vom preda, o ştiu la sigur, războiul se va sfârşi cu victorie, cu libertatea de acea robie în care trăiesc acum toţi oamenii”.

Alături stăteau doi băieţi, vorbeau ceva nu prea tare, la început se excitau mecanic unul pe altul, apoi au început să sugă, iar acum deja se frecau. Thora privea cu plăcere corpurile lor bronzate, armonioase. Cel mai deschis la culoarea pielii şi mai jos de statură stătea culcat pe spate cu pantalonii daţi în jos şi labele ridicate, iar cel de-al doilea şedea între picioarele lui şi-l freca fără grabă. Nu se ştie de ce excita cel mai tare faptul că ei n-au apucat să se dezbrace, dar numai au dat în jos pantalonaşii şi chiloţii. Era greu să-ţi rupi privirea de la penisul care luneca lin în popou – Thora s-a dat mai aproape şi, de fiecare dată când el intra în popou, apărea o plăcere în gât care tocmai strângea, iar când ieşea — în piept. Uneori, el scotea penisul cu totul şi se juca cu glandul în jurul găurelei, apoi iar îl introducea, excita puternic felul în care glandul intra încet, cu un mic efort luneca înăuntru. O labă ridicată el a strâns-o la faţă, a doua, cu o uşoară încovoiere, stătea la el pe şold, legănându-se la fiecare mişcare. Foarte frumoase labe, chiar e o plăcere să priveşti arcuirile astea. Aşa de tare excită când el îl ţine de şolduri şi, cu un efort lin, îmbracă popoul pe penisul său, iar penisul celuilalt, în momentul dat, tremură, se ridică… aşa de mult ar vrea să-l ia în gură, să simtă cum se umflă, poate, el va termina la mine în gură şi atunci gustul spermei se va răspândi prin toată gura… dar aş vrea încă mai mult să vreau. Ca un miraj, au cuprins-o amintirile din fişierele despre trecut – ce corpuri straşnice aveau ei! Aproape toţi fără excepţie! Fotografiile unor oameni extenuaţi până la moarte, ale deţinuţilor lagărelor de concentrare care mergeau în camera cu gaze, surprind mai puţin decât aspectul acestor oameni „normali” în stare sătulă, cenuşie, mulţumită sau nemulţumită. Cum puteau ei, în genere, să facă sex unul cu altul? Corpurile oamenilor, începând deja le la 18-20 de ani, erau nişte trupuri de bătrâni cu celulită, cu o piele palidă, neplăcută ca aspect. Iar corpurile unor oameni de 30 de ani şi mai în vârstă – asta e oribil… oribil… Dar ce ură simţeau oamenii faţă de sexul băieţilor cu băieţii şi fetelor cu fetele! Dacă penisul intră în puţă – asta e „normal”. Ba chiar dacă penisul intră în popou, dar e un popou de fată, e tot normal, deşi deja nu prea, poţi şa priveşti asta şi să nu te exciţi. Iar dacă acelaşi popou bronzat, elastic şi sensibil este un popou de băiat, asta-i deja „perversiune”, asta-i „respingător”. Pentru asta oamenii erau puşi la închisoare, pentru asta erau omorâţi! Cu câtă greutate germenii senzualităţii, pasiunii străbăteau acest beton al tâmpeniei de netrecut şi al spiritului dogmatic… egalitate – oamenii luptau pentru egalitate, iar când o obţineau, apoi nu ştiau cum să dispună de ea, egalitatea se transforma la început în egalitarism, iar apoi în anarhie, apoi iar se instaura tirania, cerc după cerc. Ei nu puteau înţelege cum poţi să îmbini egalitatea cu deosebirile. Ori nu vroiau să înţeleagă. Oare asta e chiar atât de greu – să pricepi că, indiscutabil, fiecare om este egal cu altul în faptul că fiecare are dreptul firesc de a fi aşa cum vrea el, dar, din punctul de vedere al societăţii, unul nu este egal cu altul, deoarece ei dispun de libertatea lor în mod diferit, de aceea au drepturi diferite, posibilităţi diferite, dar nu ca o sentinţă, ci ca un stimulent pentru acţiune. Mai înainte, paşapoartele erau eliberate tuturor la rând şi toate garantau drepturi egale! Prin asta, desigur, garantând lipsa oricăror drepturi… abia după Război, când totul a început să fie edificat din temelie, paşaportul s-a transformat într-un fel de certificat de acumulare, care dă drepturi civile pe măsura acumulării abilităţilor civice, d-apoi cum poate fi altfel? Dacă tu vrei să devii paraşutist, apoi trebuie să obţii experienţa săriturilor cu paraşuta, asta trebuie să fie clar tuturor? Dacă tu vrei să sari de la o înălţime mai mare, mai des, să faci acrobatică în aer, apoi trebuie să-ţi formezi abilităţile necesare şi atunci vei obţine certificatul de paraşutist avansat, ţie-ţi vor fi accesibile mai multe lucruri decât celui care a sărit doar de vreo două ori sau, în genere, s-a limitat la lectura unei broşuri de teorie. Or, e un lucru evident, de ce nu era evident pentru ei şi faptul că, dacă omul vrea să-şi realizeze dreptul de a fi cetăţean, a avea drepturi extinse, apoi el trebuie să posede şi experienţa necesară – ce-i asta – să fii cetăţean, el trebuie să aibă şi experienţă, şi abilităţi. Cum poţi să-i egalezi în drepturi pe doi oameni, dintre care unul bea bere şi îşi bate soţia, iar celălalt face cursurile de eliminare a emoţiilor negative, cursuri sociale… da, însăşi ideea cursurilor sociale, se pare, nici nu le-a trecut prin minte, deşi asta e atât de simplu. Cum poţi să-l sperii pe cineva cu închisoarea, dacă el n-a fost niciodată la închisoare, dacă n-a văzut-o niciodată măcar de departe? Acum – pentru a-ţi majora indicele civic, tu trebuie, de rând cu alte lucruri, să te duci la puşcărie şi să stai în ea. Te aşezi pentru o săptămână la puşcărie şi cam peste o săptămână îţi dai seama ce-i asta! Ieşind, acumulezi puncte suplimentare la indicele civic, iar dacă-ţi trece prin minte vreo idee criminală, acum ea este oprită nu de fantezii abstracte, ci de o experienţă reală – experienţa izolării catastrofale, imposibilităţii de a  realiza o mulţime de dorinţe îmbucurătoare. Iată, înainte, va să zică, ei înfăşau copiii. Ei doar puteau să introducă o asemenea regulă – ai născut un copil, stai şi singur vreo două zile înfăşat. După o asemenea experienţă, nu va mai fi atât de uşor să-l ţii pe copil înfăşat, ai să-ţi dai seama ce sadism e asta.

Fire-ar dracului, şi prin ce minune am ieşit din toate astea… prin urmare, vom răzbate şi mai departe.

Thora a străns şi pus la o parte imprimatul, a oprit cristalul informaţional şi a închis ochii, cufundându-se într-un somn uşor – spaţiul albastru al cerului a pătruns printre pleoapele ei şi a învăluit-o blând.

 

<< Back

Forward >>