« Originea speciilor »

Capitolul 14

Întâlnirile conducătorilor grupelor de istorici concreţi, în vorbirea uzuală – „menajeria”, se desfăşurau, de regulă, o dată, cel mult, de două ori pe săptămână. Conferinţele holografice erau, desigur, cu acces liber pentru toţi doritorii, o mişcare a manetei la stereovizor şi iată că te-ai şi deplasat. Participanţii autorizaţi se aflau în interiorul arenei principale, care era accesibilă văzului tuturor, având posibilitatea să se încadreze în discuţie în orice moment. Toţi ceilalţi erau ca şi cum în umbră, dar, la decizia moderatorului, puteau „să se deplaseze  şi ei” în centrul evenimentelor. Thora nu înţelese dintr-odată că, fiind acum membru cu drepturi depline în unul din grupurile de diveri, a şi nimerit automat în cercul central.

Chiar di primele clipe după deschiderea conferinţei a devenit clar – s-a întâmplat ceva. Era surprinzătoare însăşi prezenţa tuturor conducătorilor. La fel ca şi a unui număr atât de mare de diveri – Thora nu văzuse nici asta niciodată.

— Azi las’ să conducă Thomas, bine? Cred că aşa ar fi cel mai bine, fiindcă cele mai mari contraziceri le avem în ceea ce priveşte securitatea, iar în asemenea probleme el este expert. Hai, Tom Sawyer, timpul trece, cuvintele lui Norton au spart vuietul slab al vocilor care umpluse arena.

— Bine, pot s-o fac, dar poziţia mea îţi este cunoscută, eu...

— Nu, băieţi, hai s-o luăm într-o anumită ordine, Menguez se ridică puţin. Era un lucru neobişnuit să-l vezi aici – chiar în faţa nasului, şezând pe o cracă largă a unui pin de Himalaia şi, totodată, în cercul central al conferinţei. Imaginile se suprapuneau una peste alta şi era necesară o anumită abilitate ca să te deprinzi cu asta. Sigur, poţi să te dai puţin la o parte, dar Thora vroia acum să fie aproape fizic de băieţi.

— Nu toţi sunt la curent, continuă Menguez, spiritul de partizan, după cum vă daţi şi voi seama, nu contribuie...

— Da’ înţelege şi tu odată, mai că nu-l imploră Tardin, ei, imaginează-te în locul meu...

— Stop, o secundă, Heldstroem ridică mână şi o ţinu preţ de câteva secunde în tăcere, până nu s-a lăsat o linişte deplină, dacă m-aţi pus să conduc, apoi s-o luăm în ordine – aşa cum îmi imaginez eu ordinea. Steve, nimeni nu te acuză de nimic, pur şi simplu, e timpul să ne lămurim în ceea ce se întâmplă. La urma urmelor, deşi treaba asta cu colonizarea devine la noi cea mai zgomotoasă, dar, credeţi-mă pe cuvânt, e o chestiune de semnificaţie cu mult mai măruntă decât altele, care au căzut în capul nostru literalmente în ultimele câteva zile.

Se pare că această declaraţie a devenit o revelaţie pentru mulţi din cei prezenţi, inclusiv pentru unii conducători de grupe.

— Semnificaţie măruntă?! Tardin era vădit surprins, bine, am crezut, pur şi simplu, că noi aici... bine, Thom, sunt numai atenţie.

Heldstroem aruncă o privire în notiţele sale, le frunzări şi încetineala cu care el făcea asta în văzul a zeci de participanţi şi zeci de mii de spectatori convingea mai mult ca orice cuvinte: s-a întâmplat ceva neobişnuit.

— Hai să începem, totuşi, de la colonizare, Thomas răscoli ceva în infocristale, îl găsi pe cel necesar, îl frunzări, apoi îl închise şi se adresă către sală:

— De fapt, nu apariţia acestei probleme este surprinzătoare. Altceva e de mirare: de ce problema nu a fost pusă până acum? Toţi cei care ne-am adunat aici, el îşi desfăcu mâinile, parcă dorind să-i cuprindă pe toţi cei prezenţi, avem o experienţă mare în ceea ce priveşte submersiunile. Fiindcă nu suntem la o întrevedere de lucru, ci la o conferinţă publică, mă voi strădui să vorbesc într-un limbaj mai accesibil, aveţi răbdare...

Aceste din urmă cuvinte erau adresate câtorva diveri care, judecând după feţele lor, abia se reţineau, arzând de dorinţa să se încadreze în duelul verbal.

— Când, după procedurile cunoscute, cum ar fi schimbarea siguranţei pe fonul percepţiilor revelatoare extatice şi altor, ei, acelea-s detalii... nu voi vorbi despre ele, asta nu e semnificativ, apoi iată, când după asta are loc fixarea conştiinţei distinctive, iar ca rezultat se adună un univers nou, când diverul se concepe în el, apoi, în general vorbind, această lume este conştientizată de el ca una absolut reală. Mai mult, chiar acele universuri, care se constituie în urma viselor conştientizate, ele-s... da, anume lumi, ci nu fantezii, halucinaţii etc. Sunt cunoscute pe larg primele investigaţii în acest domeniu, care au fost făcute încă de primii dragonaşi, am citit cu toţii acele materiale, ei, dacă cineva dintre spectatori nu le-a citit, le recomand să ia cunoştinţă cumva de ele ca să înţeleagă mai clar fondul chestiunii. Deşi... iată am aici la îndemână... o clipă, Thomas s-a îngropat iarăşi în cristalul său, or, noi nu ne grăbim nicăieri, în tot cazul, eu nu aş vrea să mă grăbesc, e timpul să punem cumva accentele, cât putem să fim superficiali... eu aş vrea să citesc un extras dintr-un text. Autorul este Aricica. Este descrierea primelor ei experienţe privind interacţiunea cu ostaşii. Mai întâi voi citi, apoi voi comenta, bine?

Thomas privi undeva deasupra capetelor diverilor, apoi deschise în faţa sa ecranul holografic, începând să citească.

„Mergeam în autobuz, deodată mi-a apărut desfătarea-6 şi presentimentul-6 – momentan, ca o explozie. Presentimentul că iată-iată se va întâmpla ceva surprinzător, adică în rezonanţă cu uluirea. Preţ de vreun minut am trăit această plăcere, părea că toată lumea sclipeşte în ea, exista un punct strălucitor de desfătare în mijlocul pieptului. Deodată îmi apăru imaginea sclipitoare a lui Buda în faţa mea, amintirea despre naşterea, viaţa lui şi percepţia prezenţei lui alături de mine. Ceva mai înainte, Bo mă întrebase – ce este „prezenţa”, de aceea am încercat să disting mai clar”.

— M-m-m... nu, ăsta nu-i fragmentul cela, Thomas, din motive neînţelese, privi întrebător.

— Hai, citeşte până la capăt.

Thomas continuă:

„Prezenţa este trăită ca siguranţa-10 că Buda este alături de mine în momentul dat, adică este vorba despre o fixare a conştiinţei distinctive. Această distingere era însoţită de percepţii revelatoare (PR) strălucitoare. Eu mi-am imaginat – poate, e Ramakrishna, dar mi-a apărut siguranţa că nu-i aşa, imaginea lui Ramakrishna nu e în rezonanţă cu fiinţa care se afla alături. Mi-am imaginat că e Bo – iarăşi nu. Am rostit „Buda” – a apărut un salt al admiraţiei de 10, siguranţa – da, el este! Plăcere, tandreţe.

Mă simţeam neputincioasă la 10 – eu ştiu că asta se întâmplă, o ştiu precis, tot aşa ca şi atunci când văd ceva sau când mănânc, sau când aud. Dar nu pot s-o demonstrez, nu mi-o pot demonstra nici chiar mie. Este o careva percepţie nouă şi nu este clar cu ce pot s-o pipăi, totodată, sunt sigură acum că ea este.

Mai înainte, când mai aveam senzaţia propriei inferiorităţi (SPIn), mă îndoiam.

Recunoaşterea era deplină, adică eu ştiam că este anume acea fiinţă care a venit la mine acum câteva luni, când eu stăteam întinsă în hamac, după ce mi-a apărut siguranţa îmbucurătore „Buda e pretutindeni”. Prezenţa lui era trăită la fel ca şi data trecută.

Era prezenţa lui alături, a apărut tandreţea-7 pentru el, desfătarea-8, de câteva ori, am început să vorbesc cu el. Apoi au apărut percepţii că el a intrat în acest loc. La început nu am crezut, am încercat de câteva ori să disting percepţiile şi, de fiecare dată, apărea distingerea că Buda nu este acum alături, în acest loc. Apoi a apărut claritatea: „Eu sunt Buda”. A apărut devotamentul-10 pentru el, dorinţa de a-i da totul pentru ca el să se poată manifesta prin acest corp. Mi-a apărut SPIn, s-au ivit gânduri că eu sunt o nulitate, de ce a venit anume la mine? Apoi a apărut claritatea că acest loc se schimbă, cât timp el se află aici. Procesul schimbărilor era foarte rapid, apăreau siguranţele că, mai târziu, toate aceste schimbări se vor manifesta ca PR, clarităţi, descoperiri. A apărut claritatea că, în acest mod, pot fi învăţate şi alte fiinţe. Când Bo a demonstrat că el le poate da şi altora şansa de a trăi PR extatice, mi-a apărut dorinţa să aflu cum o face. Acum există claritatea că acesta şi este răspunsul la întrebarea mea şi siguranţa-8 că şi eu însămi am să învăţ să fac acest lucru. Apoi a apărut claritatea că pentru aceasta este necesar de a crea corpul visului”.

— Dar iată..., Thomas frunzări câteva fişiere, iată şi ceea ce am vrut să vă citesc. Asta-i deja după ce ei au început să pătrundă sistematic în alte lumi:

„Am găsit un careva univers care se aseamănă cu o lume medievală. Toţi oamenii care se aflau acolo doreau doar să se îmbete de moarte, să crape şi să se omoare unii pe alţii. Priveam pe ascuns această lume şi am găsit acolo câţiva oameni care-mi trezeau simpatie. Înţelegeam că din ei nu vor ieşi nici dragonaşi şi nici măcar boturi, cu toate acestea, apărea o dorinţă puternică de a-i învăţa. Atunci eu am compărut în faţa oamenilor acelora în aşa fel, încât ei au hotărât că eu sunt Zeiţa care a pogorât pentru a-i conduce şi ei m-au făcut regină. În acest fel, de agresiune eram protejată prin frica şi pietatea lor. Şi apoi mai aveam siguranţa că nu pot să mor în această lume, chiar dacă voi fi străpunsă de suliţă.

Am început să caut oameni care mi-ar fi simpatici şi, în scurt timp, în jurul meu s-a creat un grup mic. Ei se deosebeau de majoritatea populaţiei prin faptul că nu vroiau să bea, să crape mereu, nu vroiau să fie agresiv. Mulţi din ei erau tentaţi spre sinceritate şi învăţau cu plăcere de la mine. Le povesteam despre diferite ştiinţe, despre alte ţări. Aproape că nu-i învăţam practica, numai le explicam tezele cele mai fundamentale, deoarece exista claritatea că asta e încă prea devreme. Ei sunt rigizi în conceptualitatea lor şi anume din aceşti oameni nu vor ieşi practicanţi. Dar dacă eu acum am să-i învăţ, apoi procesul dezvoltării lumii lor se va accelera şi, poate, peste o mie de ani, aici vor începe să apară boturi şi dragonaşi.

În grupul meu erau cinci bărbaţi – enormi, bărboşi, pletoşi şi cinci fetiţe foarte drăgălaşe. Ei s-au îndrăgostit unii de alţii, divizându-se în cupluri. Pot să mi-i imaginez pe aceşti bărbaţi ca fiind hotărâţi, oneşti, gata de a se salva unii pe alţii în orice situaţie, nişte oameni care nu-şi bat soţiile ca toţi ceilalţi, ci comunică la egal cu ele. Fetele nu sunt răutăcioase, mai curând, sunt predispuse spre sacrificiu, cred în bine şi caută din răsputeri să facă acest bine. Dar să analizezi concepţiile lor despre onestitate şi bine – asta era peste puterile lor, asta ar întrece prea mult timpul lor.

Uneori, mă căţăram într-un turn înalt, încât oamenii mi se păreau nişte puncte, şi săream în jos. Asemenea scamatorii întăreau credinţa lor în originea mea divină. Am observat că cercul ales de ucenici ai mei este invidiat puternic. Eram la dejun în mijlocul unei curţi mari, nu ţin minte nici un lux, mâncam la nişte mese din lemn, şezând pe bănci din lemn. Am observat că un cuplu lipseşte. Am ieşit, într-o stradelă de piatră l-am întâlnit pe bărbatul din acest cuplu. El mi-a spus, ca sortit, condamnat, că fetiţa lui a fost furată şi te-ai mira s-o putem găsi. I-am dat o palmă şi am spus: cum poţi tu să te predai dacă tu încă nu ai făcut NIMIC în genere? Tu poţi s-o laşi să moară aşa? El s-a schimbat la faţă, încă nu-l văzusem niciodată atât de concentrat, serios şi hotărât. I-am spus să se întoarcă şi să coboare în jos pe trepte. Când scara luă sfârşit şi noi ne-am proptit într-un zid, mi-au apărut îndoielile: şi dacă nu va reuşi? Am eliminat îndoielile şi i-am spus rece: ei, ce te-ai oprit? Mergi mai departe. Şi el trecu prin perete. În acest moment mi-a apărut admiraţia pentru el, deoarece acest om, având o concepţie de duritatea betonului armat că oamenii nu trec prin pereţi, a reuşit să se schimbe în aşa fel, fie din încredere faţă de mine, fie de aceea că eu i-am arătat cum poate să acţioneze, a fost în stare să-şi formeze aşa o hotărâre şi siguranţă, care i-au permis să realizeze imposibilul”.

 

— Acolo-i destul de mult... eu vreau să dau citire încă unui fragment, e o scrisoare a Ariciului către Bodh:

„Azi am mai găsit încă o lume. Acolo trăiesc oameni cu un exterior tibetan şi nepalez. Aş vrea să vezi acest univers – el se află cam în aceeaşi bandă pe care mi-ai arătat-o alaltăieri – e necesar să te introduci în direcţia băşicilor mate, iar apoi, după încadrarea lor în grilă, să cauţi luminescenţa roză aproximativ la 150 de grade”.

— Este o lume pe care o cunoaştem bine, explică Thomas auditoriului, autodenumirea e complicată, noi o numim „Aunt”. Materialele despre acest univers se pot găsi în „Enciclopedia Universurilor Fesson”, sectorul „Tranzitivele nivelului cinci”. Am scociorât puţin acolo...

Nu se ştie de ce, dar Thomas îi făcu un semn din cap lui Menguez, deşi „noi”, în cazul dat, trebuia să însemne diverii care au lucrat acolo încă acum 120-150 de ani, apoi continuă:

...— şi deşi am descoperit urmele activităţii dragonaşilor fără nici o greutate, acolo există şcoli ale PCD, apropo, progresorii noştri lucrează şi acum cu ei, dar dragonaşii înşişi nu-s acolo. Desigur, descrierea rutei poate să pară acum naivă, dar, în condiţiile când lipsea un sistem unic de coordonate, o asemenea orientare e destul de bună. Lapenkoff a introdus primul sistem de coordonate abia cu două sute douăzeci de ani mai târziu... ei, eu voi continua:

„Acest univers este mai dezvoltat ca precedentul (nu atât în plan tehnic, cât prin faptul că oamenii nu trăiesc aici doar cu omoruri interminabile, bătăi şi narcotice). Ştiam că voi găsi aici un dragonaş, deoarece apărea un presentiment puternic, de aceea vroiam să mă prefac un prostuţ. Vroiam să-l atragă anume practica, dar nu o fiinţă necunoscută dintr-o altă lume. Am devenit un adolescent, un debil cu o faţă tibetană, care, chipurile, ar fi venit încoace din sate. Un peregrin. Ceream de pomană. Mă mira faptul cât de multe femei ale localnicilor îşi băteau joc de mine. Aceşti oameni mi s-au părut a fi destul de hâtri, răutăcioşi, care caută doar foloase pentru sine. Ei nu ar fi stat să bea zile întregi, deoarece înţelegeau că asta nu le va aduce bani. Ei nici nu se omorau deschis unii pe alţii, deoarece considerau că omorurile sunt ineficiente din punctul de vedere al prosperării lor, de aceea au şi creat legi care le apărau averea.

Îmi place acel loc. Dragonaşul tot nu apărea, dar, deoarece exista o atracţie puternică faţă de acel loc, nu plecam de acolo, dar cutreieram potecile de munte. Odată, am văzut o fetiţă de vreo 12 ani pe malul unui pârâu. O mai întâlnisem mai înainte în oraş. O piele cafenie, păr lung, negru, un botişor nepalez (adică ochii nu erau aşa de înguşti ca la tibetani, labe, popou puhave, într-o rochiţă până la genunchi, desculţă, părul e strâns într-o cosiţă. Ea privea foarte concentrat, serios. Am şontâcăit spre ea şi am început să vorbesc cu ea pe diferite teme. Apoi m-am aşezat şi am început să-i vorbesc despre practică. Ea asculta în tăcere. Începu să-mi pună întrebări, eu îi răspundeam.

Ne întâlneam cu ea aproape în fiecare zi. Am înţeles deja că am găsit-o şi nu mai plecam în oraş, trăiam în munţi. Părea că ea nu a fost surprinsă deloc de schimbarea în comportamentul meu – de la un prostuţ la un practicant furibund. Ea nu mă întreba de unde sunt şi voi pleca oare cândva. Ea se schimba foarte repede, era o fiară înverşunată, nu încăpea nici o îndoială.

Deodată, mi-a apărut dorinţa să plec. Nu i-am spus nimic atunci când ea m-a găsit iarăşi şi mi-a propus s-o duc dincolo de munţi. Mergeam, iar pe drum ea îmi vorbea despre problema ei în practică. Povestirea era lipsită de sinceritate, ea s-a îndrăgostit de un băiat, i-a adăugat plăsmuiri, s-a ataşat de el, dar a încercat să dezlocuiască acest fapt, a început să schimbe tema atunci când am prins a-i pune întrebări. Mi-a apărut încrâncenarea şi i-am spus cu răceală că tot ce zice ea este o minciună şi că ea ştie perfect şi singură acest lucru. I-am spus că, poate, aici s-a încheiat practica ei – este necesar doar să găsească o temă pe care nu vrea s-o atingă şi ea poate să-şi ia rămas bun de la percepţiile revelatoare. I-am spus că plec de la ea. Am învăţat-o multe şi acum totul depinde numai de ea, eu nu mai vreau s-o susţin în practica ea, deoarece asta ar fi de acum o repetare. Dacă ea îşi va elimina falsitatea şi va răzbate spre PR continue, mă va găsi. Dacă nu, atunci întâlnirea noastră e ultima.

Pe botul ei nu era nici urmă de EN, părea că ea s-a întins toată ca o coardă. Am văzut că în ea a apărut o fermitate puternică, de parcă ar fi devenit o stâncă, ceva de neclintit. Ea mi-a strâns laba şi am înţeles, nici eu nu ştiu cum, că ea vrea mult să plece cu mine şi va pleca, fie şi mai târziu. Nu mai ţin minte cum am înţeles acest lucru. Poate, a spus-o, dar, se pare, n-a vorbit nimic.

În acest moment, am parcurs o trecătoare. Se pare că am început să strig de ceea ce am văzut acolo şi am alergat în jos pe pantă, ea s-a luat din urma mea. Dincolo de trecătoare era un ocean albastru, furtunos, iar deasupra lui apunea un soare enorm, cât ţine orizontul. Nu am văzut niciodată ceva de felul ăsta, credeam chiar că aşa ceva e imposibil. Un soare roşiatic-portocaliu de dimensiuni inimaginabile. Părea că nu există nimic în afară de el, atât de enorm era. Şi munţii, şi eu cu dânsa eram atât de mărunţi, aproape inexistenţi. Alergam pe pantă ca doi câini.

Apoi eu am dispărut. Simt faţă de ea devotament, o percep ca pe o fiinţă egală cu mine, dar vreau să-i dau timp, să văd ce va obţinea ea de una singură. Aş vrea ca tu s-o priveşti neobservat”.

 

— Eu de ce vă citesc toate acestea, Thomas închise fişierul, vreau să atrag atenţia auditorului că aşa-numitele alte lumi sunt considerate de mulţi până azi... ca ceva care nu-i chiar real, nici nu ştiu cum să spun mai bine. Cunoaştem din istorie că o atare situaţie nu este o raritate, când un cerc îngust de specialişti dezvoltă cu anii, ba chiar decenii întregi, un careva domeniu al cunoaşterii, iar restul societăţii îi consideră visători sau chiar şarlatani. Amintiţi-vă genetica, cosmonautica, medicina... Dar e timpul, în opinia mea, să ne dăm seama că aceste lumi sunt tot atât de reale ca şi noi cu dumneavoastră. Oricine va face măcar o submersiune de studiu se convinge de asta imediat, dar, cu regret, nu şi definitiv, deoarece acţionează mecanismele de dezlocuire. Azi avem la fiecare şcoală, la fiecare institut un curs de bază de diving, în care fiecare doritor poate nu numai să ia cunoştinţă de principiile fixării unor noi lumi, dar şi să facă primele submersiuni de probă, nu prea adânci. Dar când oamenii se limitează la două-trei experienţe, ei nu pot, în definitiv, să depăşească neîncrederea formată stabil...

Thomas începu iar să vorbească după o pauză.

— Revenind la problema noastră. Pentru astronauţi, cosmosul este o realitate, anume aşa cum este el. Pentru diveri sunt o realitate acele universuri, pe care ei le vizitează şi le studiază. Inclusiv, apropo, şi lumile orientate vertical... şi hai să încetăm această discuţie lipsită de sens...

Se vedea clar că Thomas are în vedere careva disensiuni între diveri, necunoscute publicului larg.

—...hai să spunem deschis: oricât de inimaginabile ni s-ar părea aceste lumi, sunt şi ele o realitate, cine mai are îndoieli, trebuie, pur şi simplu, să le viziteze, mergeţi la Norton şi el o să vă ia...

— Eu, să zicem, n-am să iau pe nimeni, zâmbi Norton, nu exagera. Lumile celea sunt o realitate certă, dar, deocamdată, nu dispunem de metodici perfectate pentru a face excursii demonstrative într-acolo.

— Ei bine, asta nu schimbă fondul chestiunii, Thomas se concentră, devenind dintr-o dată mai serios, problema colonizării constă în faptul ca mai mulţi diveri au hotărât să rămână acolo.

La început nu s-a întâmplat nimic, parcă audienţa nici n-ar fi înţeles despre ce este vorba. Apoi lumea s-a dumerit.

— O clipă, o clipă, Thomas căuta să astâmpere publicul extern, dar fără prea mare succes. De aceea, în timp ce ascultătorii excitaţi făceau schimb de idei şi emoţii, el „se aşeză” lângă Chok şi începu să discute ceva cu el. Încolo s-au îndreptat şi Menguez, Tardin, Eienger, iar în jurul lor au făcut roată diverii. Peste vreo două minute, Thomas a hotărât să continue conferinţa.

— De fapt, ei nu au decis doar, ei şi-au realizat decizia. Sunt Kwace, Trix şi Magnus din grupul lui Tardin. Ei nu au revenit. Sigur, e un mod de partizan de a soluţiona problema, dar... zgomotul publicului extern, chiar dacă era reglat de redactorul conferinţei, i-a dat iarăşi de înţeles că puţin cine-l va auzi. Cu toate acestea, Thomas a manifestat caracter, s-a ridicat iarăşi şi iarăşi a calmat spiritele.

— Dacă vreţi să vă lămuriţi în asta, apoi ascultaţi. Veţi dovedi să discutaţi despre aceasta cât veţi dori pe canalele TR, hai să nu uităm că are loc o conferinţă a istoricilor concreţi, nu mă impuneţi să deconectez, pur şi simplu, interzgomotul. Or, noi putem să lucrăm şi fără spectatori... Aşadar, ei au rămas. Tardin a hotărât să nu afişeze, ca să spunem aşa, acest fapt.

— Asta e o surpriză pentru mine, prinse a vorbi Chok, Steve, grupul tău se ocupă de problemele securităţii. SECURITĂŢII. Dacă tu, de fapt, camuflezi asemenea porniri, apoi ce mai putem aştepta de la alţii? Hai să dăm cărţile pe faţă ca să fim sinceri la limită. Eu consider că asta e ceva inadmisibil.

Chok vorbea în fraze rupte, subliniind fiecare cuvânt cu mişcări bruşte ale mâinilor.

— Despre care porniri vorbeşti? nu avea de gând Tardin să cedeze poziţiile fără luptă, Jay, se pare că tu nu înţelegi lucrurile până la capăt. Noi vorbim despre universurile din aşa-numitul „brâu de chihlimbar”. Or, am trecut totul acolo în lung şi-n curmeziş. Am scris enciclopedii, am desenat hărţi, pe alocuri conducem grupe de practicanţi şi, încheind misiunea de rând, ne întoarcem înapoi. Nu există nici un fel de indicaţii la termenele-limită de aflare acolo. Să mă mănânce vânătorii de lupi... ei, adică să mă corecteze controlorii dacă nu am dreptate.

El se întoarce, căutând pe cineva cu privirea, apoi întrebă:

— Inga, eu am dreptate?

Inga era fetiţa pe care Thora nici n-a observat-o de la bun început. Ea s-a aşezat, neobservată, pe genunchii cuiva şi acum, pur şi simplu, dădu din cap afirmativ drept răspuns lui Steve. Să aibă vreo şapte-opt ani. Pantalonaşii scurţi aproape că nu acoperă popoul rotund, coapsele puţin puhave trezesc o atracţie erotică foarte puternică, ai vrea s-o lingi de la vârfurile lăbuţelor până la botişor. Din locul în care se afla, Thora nu vedea bine ochii ei, de aceea ea hotărî să se dea mai aproape că vadă mai clar această fiinţă. Sigur, ea putea să apropie imaginea ei holografică, or, hologramele interactive permiteau de a imita totalmente prezentă fizică nemijlocită, dar Thora nu vroia să se distragă. Să numeşti o asemenea păpuşică „vânător de lupi”... Thora râse.

— Se iscă întrebarea: ce-au găsit ei deosebit acolo, încât au hotărât să rămână? Din câte ţin minte, atunci când primii oameni fusese expediaţi în cosmos, tot se credea că...

— Ce să mai vorbim de cosmos, îl întrerupse Riana, atunci când a fost pornită prima locomotivă, care urma să-şi după pasagerii cu inimaginabila viteză de tocmai patruzeci de kilometri pe oră, toţi credeau că omul nu va rezista la o asemenea viteză, se va sufoca.

— Nici locomotiva noastră nu e dumnezeu ştie ce inimaginabilă, părea că Thomas se bucură de susţinerea la care nu se aştepta, probabil, nici lui poziţia sa nu i se părea atât de trainică, noi susţinem în permanenţă contactul cu ei, îi supraveghem. Da, din punct de vedere fizic, ei sunt deplasaţi, dar, în orice moment, se pot întoarce înapoi, deoarece noi nu observăm în starea lor nimic nou, nimic din ceea ce ar putea ascunde în sine un pericol.

Claritatea care i-a apărut Thorei în acel moment dicta, pur şi simplu, ca ea să se încadreze în discuţie, dar, de îndată ce ea intenţionă doar să deschidă gura, jena căzu în capul ei ca o avalanşă. Ea era participant cu drepturi depline la o conferinţă pentru prima dată. Ea abia devenise membru al unei echipe mari, pe mulţi din ceilalţi ea, pur şi simplu, nici nu-i ştia, despre unii auzise doar nişte povestiri şi legende, dar ceea ce auzise, de multe ori, îi generau afluxuri de devotament, abnegaţie, admiraţie, intensifica aspiraţia ei de a răzbate cu orice preţ, a deveni diver, a munci pe linia întâi a ştiinţei contemporane. Într-un sens anume, Thora trăia acum în visul său şi nu se simţea deloc pe picior de egalitate cu eroii ei. Totuşi, să înmărmureşti în halul ăsta numai din cauza jenei... asta ea n-a aşteptat-o de la sine. Trebuie să facă ceva, aşa nu se poate, dacă are să c...ce situaţia în felul ăsta, are să se împace, apoi asta va fi înfrângere, ba încă o înfrângere definitivă. Oare chiar aşa — într-o clipă, se va sfârşi totul? Discuţia a şi pornit în altă direcţie, acum nici nu e prea rezonabil să intervii... Ăsta e sfârşitul... Thora se ridică încet, ea aproape că nu vedea nimic înaintea ei, nişte pete roşii, nişte sunete difuze. Niciodată mai înainte ea nu a fost nevoită să depună atâtea forţe fizice (!) doar pentru a se ridica în picioare. Secundele s-au întins peste măsura. S-a impus. Acum să deschidă gura. Toţi se uită la ea. Toţi. Cine-s eu în comparaţie cu dânşii? Cu acei commandos care sunt cu un cap mai sus ca dânsa, care fac zilnic aşa isprăvi de călătorie în percepţii, la care ea nici nu poate măcar să viseze. Şi cum ar putea ea, aşa un gândac nenorocit, să spună ceea ce trebuie să spună? Trebuie să caşte gura. Ca într-un vis prost, ca într-un delir. Ca în copilărie, când ea s-a îmbolnăvit grav, temperatura s-a ridicat până la 41 de grade, avea aceeaşi stare ca şi acum – aiurea, imaginile se dezintegrau, controlul asupra corpului lipsea cu desăvârşire. Iată de ce ea n-a avansat mai departe de nivelul verde, iată-l, deci, putregaiul.

— Eu vreau să spun... eu nu mă aud pe mine însămi... Thomas Heldstroem... ceaţă în faţa ochilor... tu dai dovadă de lipsă de sinceritate... acuşi am să-mi pierd cunoştinţa?... tu treci sub tăcere, tu nu eşti sincer. Tu... trebuie să înţelegi, prin urmare, înţelegi... toţi se uită la mine – toţi diverii, toţi vânătorii de lupi, progresorii, miile de savanţi... că dacă noi nu observăm nici un fel de modificări, asta nu înseamnă că ele nu-s... doamne, ai mei de la institut se uită şi ei acum la mine... şi dacă tu ai fi obtuz... ce îndrug eu?!... şi ai crede tu însuţi în ceea ce spui, apoi nu te-ai bucura aşa de susţinerea cu vorba despre locomotive... da’ ce îndrug eu... eu îndrug adevărul... iar tu te bucuri, simţi o uşurare... de ce trebuie să mă jenez de sinceritate şi claritate??... iată, tu eşti un mare şi renumit specialist, tremur de frică, spunându-ţi toate astea... ce îndrug eu?... dar nu pot să nu ţi-o spun: în loc să te bucuri, ai putea să dai dovadă de sinceritate şi să ne povesteşti singur despre aceea în ce vezi pericolele acestui experiment, or, cine altul se pricepe în toate astea mai bine ca tine?!

În faţa ochilor Thorei se făcu limpede, cerul n-a căzut pe pământ, în focar a nimerit faţa lui Menguez, el arată degetul mare ridicat în sus şi râde. De mine râde??

— În general vorbind, are cine se lămuri în asta nu mai rău ca el, Thora, vocea lui Menguez era sigură, insufla susţinere şi, deodată, frică dispăru. Sigur, adăugă el, pericolul există, altfel nu am fi atins noi aici această temă... ai dreptate – e o lipsă de sinceritate să ocoleşti tema.

— Sunt de acord, se auzi vocea lui Thomas. El e de acord! – Pericolul există. De bună seamă, nu ştim din care parte putem aştepta o surpriză neplăcută. Omul nu este o maşină de spălat şi nici chiar un supercomputer. Omul e un mister în care abia începem să pătrundem. Pur şi simplu, nu există o modalitate care ne-ar face siguri că deplasarea îndelungată nu are careva urmări catastrofale.

— Posedăm deja o asemenea experienţă, aceste cuvinte le-a rostit o fată pe care Thora n-o cunoştea – foarte sigură pe sine, foarte puternică... ea chiar radiază forţă. Mişcările-i sunt foarte econome. Privindu-i ţinuta, Thora a înţeles deodată că fata asta se stăpâneşte în aşa grad, încât, probabil, este în stare să înmărmurească nemişcată pe o săptămână. Şi încă un lucru i-a devenit clar: cât de multe mişcări mărunte, parazitare, absolut lipsite de sens face ea însăşi cu toate părţile corpului, nu, nu mişcări care produc plăcere, ci acele mişcări ce deservesc emoţiile negative mărunte. I-a apărut dorinţa să devină şi ea tot atât de laconică în mişcări, şi-a dorit să înceapă vânătoarea – să urmărească şi să elimine aceste... nici nu mişcări, ci, mai curând, grimase.

— Noi avem pierderi deja, continuă fata, şi noi tot eram siguri că ţinem situaţia la control.

— Cine-i ea? Thora se târî spre Tissa.

— Fossa, liderul grupei a treia.

— Fossa... d-apoi că asta înseamnă aşa o fiară, iute, puternică... prin urmare, ea-i din commandos?

— Desigur.

— Eu n-am auzit, deocamdată, ce face grupa ei...

— Aşteaptă, Tissa puse laba pe umărul Thorei, hai să vorbim pe urmă...

Între timp, discuţia trecu în alt plan, care, după cum părea, e departe de competenţa istoricilor concreţi. Vorbea un specialist care – asta se vedea de la o poştă – nu era din diveri, ci de la vreun institut. Îl contrazicea, oricât ar părea de straniu, Fossa.

— Înainte de a continua experienţele periculoase pentru viaţă, eu consider necesar să studiem migălos totul.

Specialistul nu părea să fie tare sigur pe sine, dar nici nu puteai să zici că e timid.

— Şi cum poţi să studiezi toate astea altfel decât simţindu-le pe propria piele? Propuneţi ceva concret şi, dacă în asta va fi măcar o picătură de bun simţ, dorinţele lui Trix şi celorlalţi pot să se schimbe. Or, noi nu suntem fizicieni. Noi înşine suntem şi subiecţii, şi obiectele investigaţiilor noastre.

— Dar există careva procedee verificate...

— Există, Fossa îl întrerupea pe vorbitor de îndată ce sensul întrebării sale, argumentului invocat i se făcea clar. Un mod obişnuit de comportare pentru commandos. Thora ştia că între ei se aplică cele mai diverse procedee de a face vorbirea mai compactă, mai plină de conţinut. De exemplu, atunci când vorbitorul consideră ca ascultătorii lui vor calcula fără greutate încheierea frazei, apoi ei rostesc, pur şi simplu, „gearu” şi încheie fraza. Curios lucru, ce nivel o fi având ea...

— Da, avem procedee aprobate de apreciere indirectă a gradului de pericol pe care-l prezintă situaţia, continuă Fossa, dar îţi dai oare seama de faptul în ce mod au fost elaborate ele? Ce a fost mai întâi – criteriile aprobate sau submersiunile pe propriul risc? Cum am fi putut elabora procedeele, dacă nu am fi făcut paşi în necunoscut? Este doar evident.

Fossa tăcu pentru câteva secunde, apoi continuă:

— Contrar unor reprezentări înrădăcinate, pierderile noastre nu sunt urmări ale unor salturi fără cap, unor acte de eroism nesăbuit. Pur şi simplu, noi nu ştim, deocamdată, pe ce ne mai putem bizui în afară de dorinţele îmbucurătoare, vectorul percepţiilor revelatoare, analiza trează a factorilor care ne sunt deja cunoscuţi. Eu cred că acest lucru este cunoscut tuturor, dar voi repeta: mai întâi, noi distingem ce dorinţe îmbucurătoare există, pentru ce avem un presentiment puternic. Apoi, când prioritatea dorinţelor îmbucurătoare este stabilită, efectuăm, în primul rând, o analiză minuţioasă a acţiunilor presupuse şi rezultatelor preconizate. În al doilea rând, efectuăm PR-locaţia, adică observăm: care PR, de ce intensitate, pătrundere, profunzime sunt în rezonanţă cu experimentul preconizat. Efectuăm analiza PR-locaţiei, apoi ne întoarcem iarăşi la întrebarea: „Şi ce vreau eu acum?”, „Pentru ce am un presentiment puternic?”. Iar după asta, dacă dorinţa este univocă, este însoţită de un presentiment nu mai mic de cinci, atunci acţionăm. O asemenea consecutivitate de acţiuni s-a dovedit a fi cea mai eficientă din toate câte le ştim. Găseşte una mai eficientă şi vom recurge neapărat la ea.

— D-apoi că există deja un sistem mai eficient!

— ?

— Legătura de valenţă cu patina. Or, asta dă o siguranţă mai mare, dacă dorinţa formează această legătură, dacă devine cristal sau măcar o gheară.

— Ei…, în timpul discuţiei Fossa n-a zâmbit niciodată, nici măcar o umbră de zâmbet n-a trecut pe faţa ei, dar, totodată, nu puteai nici s-o numeşti ursuză – anume puterea, o putere neobişnuit de luminoasă umplea cuvintele, gesturile, expresia feţei ei, nu putem numi asta un sistem mai eficient, deoarece, în esenţă, el nu se deosebeşte de cel despre care vorbesc eu. Desigur, noi folosim patina, nu există un commandos care nu ar avea o reţea ramificată de „cicloane” – dorinţe îmbucurătoare puternice, stabile.

— Bine, dar de ce nu l-ar folosi toţi?

— Îl folosesc toţi cei care pot să-l folosească. Nu fiecare poate – din simplul motiv că nici pe departe nu fiecare diver are o experienţă suficientă de percepţii revelatoare extatice pentru ca să se formeze patina.

— Atunci… hai să interzicem, de exemplu…

— M-am aşteptat la una ca asta, părea că intonaţia, calmul energic impecabil pe care le avea Fossa nu ar fi părăsit-o nici chiar în cazul în care s-ar fi desfăcut pământul sub picioarele ei, asta e o soluţie excelentă – să interzicem. Şi, desigur, din cele mai bune intenţii, ca de obicei. Dar am trecut deja prin toate astea. Acum o sută de ani. Eu înţeleg că o sută de ai e un termen insuficient pentru ca vandalismul să se vânture definitiv. Purtăm cu toţii în noi părticele ale trecutului, eu în acelaşi rând. Dar eu lucrez asupra acestor rudimente şi te-aş sfătui şi pe tine să faci acelaşi lucru. În ceea ce mă priveşte pe mine, nu doresc nicidecum să mă întorc în „trecutul minunat”. Sunt şi eu istoric ca şi tine şi cunosc prea bine cu ce se soldează „să interzicem”. Am tot interzis. Le interziceam copiilor să facă sex, să nu frecventeze şcoala, să nu dea ascultare maturilor şi „să facă mofturi”. Bilanţul – minus câteva miliarde de oprimatori şi cam tot atâţia oprimaţi. Încă mai înainte se interzicea a gândi. Nu, eu nu mă refer la Evul Mediu obscur, eu vorbesc despre secolul iluminist douăzeci şi unu. Nu vă amintiţi? La început, pur şi simplu, cu titlu de excepţie, a fost interzis să fie privită „pornografia” infantilă. Nimeni nici nu vroia să se gândească la faptul că fiecare om, dacă el nu e bolnav psihic, nu este impotent sau dacă are, măcar în stare embrionară, sexualitate şi erotism, are o atracţie sexuală şi erotică inevitabilă pentru minori cu surprinzător de frumoasele, tandrele şi pasionatele lor trupuşoare, exista o dispoziţie – să-i facă pe toţi să urască în sine şi în vecin atracţia pentru copii. Despre aceea că nu poţi să fii parţial gravidă şi că este imposibilă suprimarea sexualităţii pe bucăţi, că ea moare toată – la asta tot nu vroia să se gândească nimeni. Vă amintiţi reportajele din acei ani? A fost depistată o reţea de pedofili – pe cutare site a fost descoperită pornografie infantilă şi drept credinciosul administrator de sistem înscrie planic adresele tuturor celor care vor să acceseze această resursă. Chiar în primele 24 de ore au fost depistate câteva mii de oameni dintre cei mai diferiţi, de la măturător până la ministru, de la savant până la poliţist. Şi toţi citesc aceste aberaţii, nimeni nu manifestă măcar o scânteie de sinceritate – or, „asta nu e o reţea criminală, sunt oameni din cei mai obişnuiţi, pur şi simplu, exista aşa lucruri ca sexualitatea, dorinţa de a trăi şi de a dărui desfătarea sexuală şi erotică”. Nu, „pedofilii” erau suprimaţi cu zecile şi sutele de mii. Suprimarea, trebuie să recunoaştem, se desfăşura cu succes, până la urmă, au rămas doar persoanele care nu aveau faţă de copii nimic decât nemulţumire. Aşa că, apropo, Marele Război al Copiilor îşi are rădăcinile încă în acea epocă… Apoi – o nouă modă, a fost interzis de a vorbi, iar în esenţă — şi de a gândi dacă a fost sau nu Holocaustul. Desigur, numai cu titlu de excepţie. Cică, nu se poate să punem la îndoială crime atât de oribile. Era destul ca omul să spună „am îndoieli, a fost Holocaustul sau ba” pentru ca el să fie pus la dubă. Iar dacă mai încerca să opereze cu argumente, apoi puşcăria îi era garantată pentru multă vreme. Asta, apropo, tăia pofta de a căuta argumente, or, dacă individul a invocat argumente, apoi el n-a spus ceva din prostie, aşa ceva se mai putea ierta, ci s-a gândit, a meditat, prin urmare, e un criminal veritabil. Asta nu se mai iartă. Şi altceva din aceeaşi operă – era interzis de a citi „Mein Kampf” de Hitler. Adică, după lege, parcă se poate, iar în realitate – nu. Cartea, pur şi simplu, nu putea fi găsită nicăieri. Nici chiar la buchiniştii liberi. În librăriile on line – o inscripţie modestă: „temporar inaccesibilă”. În Germania, din motive neînţelese, drepturile de autor asupra cărţii aparţineau guvernului Bavariei, care, pur şi simplu, interzicea orice copiere sau reproducere a cărţii în Germania, lupta împotriva difuzării ei în alte ţări. Traducătorii acestei cărţi erau întemniţaţi pentru „incitare la ură rasială”. Parcă asta nu este un idiotism? Mai ales, în condiţiile când sute de milioane de hinduşi, nepalezi, malaiezi, indonezieni, arabi, israelieni, în fapt, propovăduiau deschis rasismul, refuzând să se retragă măcar cu un pas de la cele mai strigătoare concepţii rasiste. Dacă această carte, după cum afirmau propagandiştii, este doar un marasm al unui oligofren turbat, atunci de ce ea trebuie să fie ascunsă cu atâta stăruinţă? Şi dacă vor începe a se gândi? Şi au început. Şi au făcut rost, desigur, cine a dorit. Or, dacă vrei ca ceva să se bucure de popularitate, acel ceva trebuie interzis. Vă amintiţi, câţi ani au fost interzise pentru publicare în Rusia datele precise despre participarea URSS la cel de-al doilea război mondial? Dacă acel război a fost unul eroic, apoi ce să ascundem? Ba încă aşa cum nu era ascuns nimic altceva? Iar Europa liberă nu dormea nici ea: Franţa a început să întemniţeze pentru îndoielile în ceea ce priveşte genocidul turc împotriva armenilor. Cică, încă o excepţie. Le-a plăcut! Nici America liberă nu rămânea în urmă – democraticul George Bush a interzis, pur şi simplu, ziariştilor şi savanţilor să caşte gura pe tema încălzirii globale. Şi a avut efect – au închis gurile. Mai departe – mai mult. Deja către anul 2012, în Europa a apărut prima călăuză populară, pentru comoditatea trăitorilor, ca să zicem aşa: care teme sunt interzise pentru discuţii şi meditaţii pentru a nu nimeri la închisoare. Erau acolo o sută sau o sută cincizeci de poziţii. Şi mai departe? Mai departe a acţionat instinctul autoconservării. Ca să nu vorbeşti ceva de prisos, trebuie, pur şi simplu, să încetezi să te mai gândeşti la asta – e singura soluţie sigură. Iată aşa a fost transpusă în fapt cartea lui Huxley, care părea, cu puţin timp mai înainte, o fantezie nerodă, crima-gând a devenit o realitate. Şi nu exista nici o necesitate de a executa pentru gândurile nepotrivite — însăşi frica de a spune ceva de prisos era un călău de nădejde, fiecare se urmărea şi se executa singur pe sine însuşi. Iar gândirea urmează aceleaşi legi ca şi toată cealaltă viaţă – ea nu poate fi castrată parţial, fiind lăsată să prospere în rest. Ea murea integral. Iar când moare gândirea, rămân ordinele. Iată aşa s-a ordonat până la cel de-al treilea război mondial… Dar toate acestea sunt nişte adevăruri de abecedar, eu le repet aici nu pentru a lumina pe cineva, ci doar pentru a reaminti – am trecut prin toate acestea. Am lăsat în trecut „Nu se permite!” „Să suprimăm, tot pentru binele lor” – nici la asta nu vom mai reveni, în tot cazul, eu personal voi lupta chiar, dacă va fi nevoie, ca să nu ne mai întoarcem la această oroare. Iată de ce, dacă nu este vorba despre nişte alienaţi, despre nişte vandali care distrug natura şi îi jefuiesc pe trecători, dar vorbim despre oameni, care şi-au propus drept cel mai sublim scop – atingerea percepţiilor revelatoare, eliminarea categorică a emoţiilor negative, susţinerea dorinţelor îmbucurătoare ale celor pe care îi simpatizează, apoi este oare de conceput faptul că li se interzice ceva „chiar pentru binele lor”? Asta e alegerea lor, ei urmează dorinţele lor îmbucurătoare, care se manifestă pe fonul percepţiilor revelatoare, dorinţelor de a susţine dorinţele îmbucurătoare ale altor oameni. Eu spun adevăruri elementare? Sunt de acord. Dar, după cum vedem, din când în când, trebuie reamintite şi adevărurile elementare – ca să nu uităm cine suntem şi încotro mergem. De aceea, dacă ai idei, propuneri, observări, care, după cum presupui tu, îi pot aduce pe oamenii pe care îi simpatizezi să nu cadă în situaţii indezirabile pentru dânşii, să nu dispară fără urmă – comunică-le lor toate acestea, ei vor lua act, dacă vor dori, şi se vor întreba după asta încă o dată: „Totuşi, ce vreau eu după toate acestea?”

Fossa tăcu tot aşa de subit şi fără postfaţă după cum începu fără prefeţe.

— Bine, Thomas luă iarăşi desfăşurarea conferinţei în mâinile sale, eu, la drept vorbind, aşa şi presupuneam – că aici nu avem ce disputa. Din câte ştiu, Kert vrea să se asocieze la echipa ceea, aşa e, Kert?

— Aşa este, Kert se puse pe gânduri pentru câteva secunde, alegând cuvintele, ştiţi că direcţia principală a investigaţiilor mele este căutarea legăturilor cu dragonaşii. Este firească presupunerea pe care o avem că ei s-au transferat în inul din universuri unde se ocupă de investigaţiile lor, aflându-se cu precădere în el. Sau în ele, dacă sunt mai multe universuri de acest fel. În acest mod, ei pot să obţină, într-un careva mod, informaţii despre aceea ce se întâmplă aici la noi şi, dacă vor dori, să susţină… ori să se opună, ceea ce au demonstrat-o cât se poate de convingător. Eu lucrez pe această direcţie al doilea an. Nici până la mine oamenii n-au stat cu mâinile în brâu. Rezultate nu-s. Eu vreau să-mi intensific căutările. Şi consider că ar fi raţional pentru asta să mă transfer în una dintre lumile chihlimbarii – percepţiile revelatoare sunt cu mult mai puternice acolo, mai profunde, asta e un fapt cert. Timpul se scurge acolo totalmente altfel, şi asta e un fapt. Ce mai rămâne? Nostalgia pentru universul nostru? Eu n-o am. Teama că aş putea să nu mă întorc? Ea nu este atât de puternică pentru ca eu să renunţ. În afară de aceasta, am ieşit din încercări serioase şi sunt sigur că voi reuşi să simt la vreme că ceva nu merge aşa cum trebuie. Cât putem sta ţintuiţi locului? Cât mai putem să tot acumulăm rezultate negative, consolându-ne cu ideea că înfrângerea este şi ea o experienţă… da, experienţă. Dar eu mai vreau să am experienţa victoriilor, unor descoperiri strălucite. Iar noi, între altele, suntem în impas. Nu e nimic dacă şi eu voi încălca aici legile nescrise? Nu de alta, dar Fossa ne-a vorbit foarte bine despre legile nescrise ale secolelor trecute, dar a tăcut despre ale noastre.

Linişte de mormânt.

— Da, fetiţe şi băieţei, suntem în impas. Şi despre asta, în general vorbind, ştiu toţi sau, cel puţin, se pricep despre ce vorbesc eu. Impasul este atât de sumbru că… ce să mai vorbim! De ce nu discutăm principalul? De ce suntem gata să organizăm conferinţe în legătură cu intervenţia delfinilor, cu ideile colonizării, dar trecem sub tăcere principalul? Pentru că nu avem ce spune. Impasul e prea tâmp, de aia şi tăcem. Eu, în tot cazul, n-am ce spune, eu nu văd luminişul. Şi nimeni nu-l vede. Dar să treci asta sub tăcere e o soluţie searbădă. Hai măcar, ca să nu pierdem solul de sub picioare, înainte de începutul şi la sfârşitul fiecărei conferinţe, fiecărei zile, fiecărei ore să ne comunicăm nouă înşine – eu sunt în declin. Poate, măcar atunci se va schimba ceva. Noi suntem călătorii, diverii, commandos, totul e perfect. Dar hai să ne întoarcem cu trei sute de ani înapoi. La Bodhi. La cartea lui. La dragonaşi. Vă amintiţi despre ce era vorba? Despre schimbarea percepţiilor, da. Despre călătorie, exact. Dar despre care călătorie? Despre călătoria în lumea percepţiilor revelatoare. Unde călătorim noi? Iată.. noi călătorim în tot felul de universuri miraculoase. Dar oare ele sunt lumi ale percepţiilor revelatoare? Da, noi le trăim, tindem să le trăim mai multe şi mai des. Dar sunt ele oare scopul nostru, dacă noi ne vârâm în lumile chihlimbarii, în cele de piersic, în cele albastre? Eu nu mai spun deja despre lumile orientate vertical, eu tac în genere despre acelea unde au fost duşi cei care se consideră azi dispăruţi. Astea-s oare lumi ale PR? Nu. Şi ce ne trage încolo? PR mai strălucite? PR noi? PR extatice? Nu! Adică, desigur, pentru noi, percepţiile revelatoare sunt şi motorul, şi poliţa de asigurare, şi permisul şi tot ce doriţi. Fără ele, nici un fel de călătorii nu sunt posibile, incluzând chiar cele mai simple vise conştientizate. Dar pentru noi PR sunt un mijloc, nu un scop. Şi anume în asta constă cel mai oribil şi cel mai profund impas al nostru. De aceea şi ne bălăcim la suprafaţă. Mai înainte, oamenii se bungheau în stereovizor, beau bere şi se jucau la computer. Mai lucrau. Îşi violau copiii. Se ucideau pe sine înşişi cu emoţii negative. Asta nu mai există, omenirea s-a ridicat cu o treaptă mai sus. Şi acum noi obţinem impresii nu de la bere şi din ziare, ci de la integrarea percepţiilor. Noi călătorim în universuri. Deosebirea e mare, dar simţim noi oare plinătatea vieţii? Trăim oare o admiraţie care ne umple până la margini, triumful, chemarea, aspiraţia, devotamentul? Când a fost descoperită, ultima dată, o nouă percepţie revelatoare? Poate, ele s-au terminat? Ba nu, noi ne-am terminat. Noi ne-am împotmolit în faimoasele noastre universuri. Cineva vorbeşte despre susţinerea fiinţelor din alte lumi, cineva – despre un interes pur ştiinţific, cineva – despre căutarea dragonaşilor… dorinţă de-ar fi, vom găsi măcar şi o sută de cauze importante pentru a continua să alergăm pe loc. Şi rezultatele sunt surprinzătoare, da, asta n-ai să ne-o iei. Dar, în definitiv, totuna vom rămâne la covata spartă, deoarece chiar şi cele mai minunate călătorii, cele mai eficiente măsuri de susţinere a practicanţilor din alte lumi nu înlocuiesc principalul. Vă amintiţi, Bodhi scria despre samadhi? Ei şi cine dintre noi îşi poate împărtăşi experienţa trăirii samadhi? Poate, în „Resurse” există măcar un capitol scurt la temă? Arătaţi-mi-l, poate, eu nu l-am observat? Poate, cineva adună, puţin câte puţin, face experienţe, trece prin înfrângeri, obţine măcar rezultate mizere? Nu. Nu există nimic din toate astea. Ni-mic. Noi ne-am împăcat în avans. Nu ştiu cum a ieşit aşa că ne-am deprins cu toţii cu înfrângerea, ne-am spus: ei, samadhi – asta e pentru monştri, pentru Bodhi cu dragonaşii lui. Iată, noi aici vom cultiva, puţin câte puţin, PR, vom mai călători prin universuri, vom restabili Pământul etc. În ansamblu… ce să mai vorbim… eu tot spun, dar eu însumi vreau să mă asociez la colonizatori, fiindcă aşa e mai slabă teama de înfrângere, aşa există o garanţie a vieţii interesante. Dar dacă mă aşez acum şi încep să mă proptesc în obţinerea samadhi? Iată, tu, Norton, tu eşti la noi cel mai hotărât, cel mai curajos, în tot cazul, eu cred aşa, iată, dacă tu acum îţi imaginezi că te propteşti în atingerea samadhi, apoi de ce intensitate sunt gândurile-sceptici care-ţi vin? De ce intensitate este siguranţa de înfrângere? De altfel, cuvântul „dacă” nu are ce căuta aici, n-am să mă ocup eu de asta. Nici tu n-ai să te ocupi. Fiindcă suntem slabi de înger. Fiindcă nu alegem dorinţele cele mai îmbucurătoare. Alegem acele dorinţe îmbucurătoare, care ne rămân după ce ne presează teama de înfrângere. Iar asta nu e acelaşi lucru.

Kert, dând din mână, se întinse pe iarbă. Menguez, parcă dorind să spună ceva, îşi linse buzele, îşi trecu mâna prin păr şi se răzgândi.

— Pe azi e tot. Mâine ne adunăm la aceeaşi oră. Noi încă nu am ajuns până la noutăţile cele mai importante, Thomas vorbea scurt, evident, el dorea să încheie întrevederea cât mai repede, mâine. Între altele, avem şanse. Mie aşa mi se pare.

 

<< Back

Forward >>