« Originea speciilor »

Capitolul 12

Vocea comentatorului nu păstra totdeauna calmul necesar, uneori ea era plină de emoţii, iar alteori chiar se împiedica şi el era nevoit să facă o pauză. Dar asta nu făcea decât să intensifice impresia produsă de cele văzute şi auzite. Până atunci, Thora nu studiase istoria Marelui Război al Copiilor atât de amănunţit, acum, pătrunzând în detali, vizionând materiale video din arhivă, tot mai des afluxurilor de hotărâre şi devotament le luau locul retrageri de emoţii negative apăsătoare şi agresive, de aceea Thora era nevoită să facă pauze pentru cizelare emoţională, val cu val. Cu toate acestea, eforturile ei nu erau impecabile şi de aceea, peste fiecare o oră-două, ea oprea cristalul informaţional, trecând la munca asupra elaborărilor sale sau asimilând abilităţile submersiunilor expres. Menguez insista îndeosebi asupra acestui fapt, deoarece sarcina pe care vroia să i-o pună în faţa cereau şi o flexibilitate deosebită, şi o reacţie promptă. Tissa era antrenorul ei principal, dar deocamdată înaintarea Thorei nu era însoţită de mari succese. Şi cu toate că Menguez o convingea că, într-o situaţie reală, sub influenţa antrenării emoţionale, ea, la sigur, îşi va aminti de toate abilităţile sale, Thora nu era chiar atât de sigură. Submersiunile expres îi cereau diverului să posede capacitatea de a-şi schimba siguranţa aproape instantaneu, siguranţa trebuia să fie distinctă cel puţin la gradul cinci după scara de 10 puncte. Asta nu e deloc uşor. Să iei o piatră în mână şi să te antrenezi în siguranţa cu nu ai piatră în mână, să te antrenezi până la aşa grad că să dispară senzaţia pietrei. Asta era mai complicat ca orice. Siguranţa ciclică în ceea ce nu ţinea de senzaţii nemijlocite îi reuşea mai uşor, de aceea Tissa organiză instruirea astfel ca să treacă de la uşor la compus.

Peste o oră-două de eforturi pentru schimbarea ciclică a siguranţei, când bluza şi chiloţeii se îmbibau cu sudoare, Thora includea cristalul informaţional şi privea, asculta pătrunzător, combătând emoţiile negative.

Îi venea deosebit de greu să se ia în mâini atunci când venea vorba despre distrugerea în masă a aşezărilor copiilor, despre nimicirea lor barbară cu zecile, sutele în clinicele de psihiatrie, transformate într-un fel de „camere cu gaze”, unde copilul nesupus era legat şi îndopat cu aşa doze de substanţe psihotrope, încât mulţi din ei, deja peste o săptămână, se transformau în legume. Părinţii, smintiţi de ură şi frică, fără a sta pe gânduri, îşi ucideau propriii copii, desigur, „din dragoste”. Sloganul lor era „mai bine să moară decât să devină un monstru”. Prin „monstru” se subînţelegea un om care luptă pentru libertatea sa, inclusiv libertatea de emoţii negative. Pe măsură ce războiul devenea tot mai clar, polarizarea se intensifica. Tot mai puţini deveneau cei care preferau a se preface că asta nu-i priveşte. Tot mai crude deveneau acţiunile de ambele părţi. Incendiul se răspândea fulgerător, n-a trecut nici un an şi războiul a ajuns în fiecare familie în care erau copii. A mai trecut un timp şi în război au fost antrenaţi toţi – nimeni nu mai putea sta deoparte.

Eterogenitatea pestriţă a copiilor şi le intensifica poziţiile în ceva, dar şi-i făcea mai vulnerabili în altceva. Desigur, înainte de a fi creată o structură trainică şi aptă de luptă, s-a vărsat mult sânge. Fără ajutorul maturilor care simpatizau aspiraţiile copiilor de a obţine libertate, te-ai mira să fi ieşit altceva decât o autonimicire lipsită de sens. Anume aceşti maturi i-au ajutat pe copii să elaboreze regulile conspiraţiei, să formuleze scopuri unice, au dat modele de dârzenie şi abnegaţie, căci ura adulţilor faţă de „cei care pervertesc”, după cum erau numiţi cei care-i susţineau pe copii, era deosebit de crudă şi nemiloasă. Slăbiciunea principală a maturilor, pe care copiii au folosit-o în războiul lor, consta în faptul că părinţii simţea umilă faţă de copiii lor şi era de ajuns să faci „o mutră vinovată”, să începi a plânge, să-ţi ceri iertare cu lacrimi ca să se instaureze „pacea”. Prin „pace” populaţia adultă subînţelegea sclavia benevolă şi necondiţionată a copiilor. Dar vai şi amar de capul celor care a luat „căinţa” drept basma curată — în cel de-al doilea an al războiului, când cruzimea reciprocă a ajuns la apogeu, nu mai era timp pentru şovăieli şi îndoieli, milioane de părinţi au fost omorâţi de propriii copii noaptea în aşternut, atunci când ei, satisfăcuţi, dormeau după o pedeapsă exemplară şi iertarea ulterioară a nesupuşilor lor robi. Începutul epidemiei de omoruri l-au pus chiar maturii, tirajând în mediile de informare istorii despre omorurile nocturne ale părinţilor de către copii, istorii care făceau să-ţi îngheţe sângele în vine. Copiii, încremenind în faţa ecranelor stereo, începeau să înţeleagă: iată calea spre libertate! Şi când, a doua zi, scandalurile se reluau, când asupra lor începeau să cadă iarăşi lovituri, insulte sau nişte interdicţii politicos-inteligente „Numai după ce mor eu”, când ei erau înşfăcaţi de mână şi duşi cu forţa la şcoală, puşi la colţ, când maturii făceau istericale, îi băteau peste mâni, dacă i-au prins în proces de masturbaţie, sau peste faţă, atunci când îi vedeau mângâindu-se cu alţi copii, atunci gândul la „calea nocturnă spre libertate” cucerea tot mai mult conştiinţa copiilor. Dar nu ei au trecut Rubiconul. Anume părinţii au început să ucidă primii. La început — în spitalele de psihiatrie. Epidemia nimicirii copiilor cu ajutorul substanţelor psihotrope a invadat lumea cu viteza unui incendiu de pădure. Deodată li s-a părut tuturor – vai, cât e de simplu! Ai injectat doza şi e ordine, copilaşul e calm, nu mai bate din picioare. Dar oare copiii nu observă ce se face în jurul lor? Ba unul a dispărut, ba altul, iar apoi se întorc – liniştiţi, cu ochii morţi, mâncaţi. Chiar dacă părinţii i-ar fi spânzurat sau i-ar fi împuşcat pe copiii lor, asta nu ar fi produs o impresie atât de apăsătoare, cadavrul e cadavru, e oribil, dar, pe zi ce trece, oroarea este substituită tot mai mult. Aici, însă, „asta” merge prin curtea casei tale”, „asta” învaţă într-o clasă cu tine, poţi să te apropii, să tragi de mânecă, sa-i strigi în urechi, să baţi chiar, încercând să trezeşti în el copilul pe care-l cunoşteai încă acum o săptămână. Iar acolo nu-i nimic. Un suflet ars de acid. Un cenuşiu universal. Groaza profundă te făcea să încremeneşti de spaimă şi, desigur, oare cine nu s-a imaginat pe sine în postura lui „ăsta”? Vine seara, părinţii se întorc de la serviciu, iar scandaluri, iar ţipete şi interdicţii, iar o încercare după alta de a face din tine un mecanism docil, care trebuie să fie ascultător în toate, să se îndreptăţească, să facă asta şi să nu facă ceea. Şi dacă mâine le crapă răbdarea? Au să te ducă şi pe tine „la tratament” ca pe fetiţa vecinilor? Asemenea gânduri ridicau părul măciucă, te făceau să-ţi pierzi somnul, nu mai dormi deja, ci stai lungit şi clănţăneşti din dinţi de frică, gând cu gând, picură în beznă „problema se rezolvă foarte simplu, până ei dorim”, „asta trebuie făcut o singură dată, după asta vine libertatea”. Şi libertatea a început să-şi adune recolta sângeroasă. Fluxurile de noutăţi s-au umplut cu tablouri îngrozitoare de omoruri nocturne. Iar copiii privesc şi ei televizorul, umblă prin Internet. Iată o fetiţă de şapte ani. Părinţii, impunând-o să frecventeze şcoala, îi pun condiţia – mâine sau la şcoală, sau la balamuc. Dimineaţa fetiţa e găsită în parc – ea s-a ascuns sub un copac şi plânge fără lacrimi. Acasă – două cadavre, mama şi tata cu beregatele tăiate. Cine-i va purta de grijă fetiţei de acum înainte? Îi trebuie ei această grijă? Mâncare le ajunge tuturor, are unde trăi, acces la carte acum au toţi, acum ea se plimbă zile întregi pe unde vrea, face sex cu cine vrea, în tot cazul, aşa îşi imaginează cei care trăiesc în lanţuri. Iar în dimineaţa următoare – o nouă porţie de noutăţi care fac să-ţi îngheţe sângele în vine. Drept răspuns – noi atrocităţi. Iar noaptea iarăşi se varsă sânge. Metodele se perfecţionează, slavă domnului, omenirea a inventat nenumărate procedee de omor. Infarcte, nevroze, crize psihice – toate îi cosesc pe maturi mai ceva ca nişte cuţite lungi. Actele spontane de răzbunare doar intensifică groaza şi ura reciprocă.

Desigur, copiii au fost nevoiţi să treacă prin multe dezamăgiri şi acte de trădare până atunci când au reuşit, cu ajutorilor celor care-i susţineau, să creeze o structură flexibilă pentru a-i scoate de sub lovitură pe cei care s-au încumetat să pornească la război. „Măcelul din martie” – sub această denumire a intrat în istorie ceea ce s-ar putea numi „război civil” între copii. O parte din copii au declarat susţinere lumii adulţilor şi violenţei promovate de aceştia. Aceşti copii afirmau că această violenţă seculară, milenară se face „pentru binele” copiilor înşişi şi s-au transformat destul de repede în nişte trădători perfizi, care aflau informaţii valoroase, trainsmiţându-le poliţiei secrete. Dar şi lumea adulţilor era măcinată de răzmerită. Nu toţi au acceptat cruzimea fără precedent în înăbuşirea rebeliunii. Mulţi au trecut deschis de partea copiilor, deşi fiecare recunoştea dreptul copiilor la libertate numai în anumite limite – dacă cineva dintre maturii „progresişti” accepta ideea că un copil nu este obligat să mănânce potrivit orarului cu toată familia, ci atunci când va dori (o idee revoluţionară, apropo, pentru mulţi părinţi), asta nu înseamnă că el nu ajungea la ură nelimitată, observând că fiica de cinci ani face sex băiatul vecinilor de şapte ani.

După cum se ştie, nici progresul tehnic, nici cutremurele sociale nu izbăvesc de concepţii şi prejudecăţi – ele doar se modifică. Exemple interesante de acest gen pot fi găsite cu duiumul în secolul douăzeci şi în secolul douăzeci şi unu – primele secole ale dezvoltării furtunoase a tehnologiilor. În URSS, două sute de milioane de oameni, pe parcursul multor zeci de ani, au fost comunişti convinşi, credeau în cele mai sălbatice concepţii despre unitate dintre partid şi popor, îşi imaginau democraţiile occidentale ca pe un infern. Când comunismul a plesnit, toţi comuniştii au devenit creştini. Şi, desigur, atât în calitate de „comunişti”, cât şi în calitate de „creştini”, erau purtători ai unor superstiţii răspândite, chiar şi de un caracter cu totul de peşteră de-alde frica de pisica neagră ce-ţi trece drumul, necesitatea de a bate în lemn, de a scuipa de trei ori peste umărul stâng, pericolul de a întâlni o privire piezişă sau de a te întoarce înapoi pentru a lua lucrul pe care l-ai uitat. O reţea de ritualuri învăluia viaţa cotidiană a omului. În vorbă, cineva nu putea să accepte afirmaţia că este stăpânit de superstiţii, pentru a convinge pe cineva de acest neadevăr, se grăbea să meargă înainte după ce i-a întretăiat drumul o pisică neagră, fiind stăpânit numaidecât de îngrijorare şi frică. Aşa a fost şi în timpul războiului – superstiţiile noi au lărgit familia prietenoasă a celor vechi. S-au pornit vorbe despre hipnoza la care, cică, sunt supuşi copiii, despre sectarismul ostil, au fost reluate discuţiile despre tranzacţiile cu diavolul (da, părea că este imposibil să crezi în diavol, dacă trăieşti în secolul al 24-lea!), despre jertfa de răscumpărare etc. Masca de om civilizat a fost aruncată definitiv, fiind confirmat incontestabil faptul că, în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică, omenirea contemporană nu s-a îndepărtat mult de Evul Mediu.

S-a instaurat haosul. Părea că nu mai este unde, dar războiul se încrâncena şi se extindea. Autoexterminarea umanităţii se accelera în ritmuri inimaginabile, până cănd, în sfârşit, s-a produs o catastrofă tehnogenă – exterminarea în masă a oamenilor nu putea să nu influenţeze asupra capacitătii populaţiei de a menţine acele ciclrui tehnologice care constituiau o parte inseparabilă a mecanismelor ce asigurau însăşi existenţa oamenilor. Apocalipsa a survenit atât de reprede şi într-un mod atât de firesc, încât oamenii nu puteau crede că ea s-a produs încă mult timp. Cadrele cronicii stereo au păstrat tablouri uluitoare. Iată un rând în port, oamenii aşteaptă să vină ecranoplanul. Aşteaptă două ore, trei şi de odată înţeleg că ecranoplanul nu va veni, azi dimineaţă, piloţii nu s-au trezit – ei au fost ucişi în propriul aşternut, sau, poate, ceaşca de ceai conţinea otravă, sau, poate, în drum a izbucnit un schimb de focuri între grupările beligerante. Ecranoplanul nu va zbura. Banda gravitaţională nu-i va întoarce în propria casă – dispecerul lipseşte şi nu va veni. Pe feţe – dezolare. Lumea s-a prăbuşit. E incredibil? Va trebui de crezut.

 

Thora s-a rupt de la stereovizor, l-a oprit, s-a întins pe spate pe pământul fierbinte, închizând ochii. De ce Menguez vrea atât de mult ca ea să vadă toate acestea? Ce vrea el? La ce bun în trebuie ei să vadă această ură, aceste râuri de sânge, aceşti oameni demenţi, care-şi omoară copiii, pe copiii alienaţi care-şi omoară părinţii? Cât de uluitoare, ininteligibile sunt toate acestea – toată această ură, această dorinţă de a suprima, de a supune, de a-l transforma pe cineva în propriul obiect, lucru, într-un manechin lipsit de dorinţe îmbucurătoare, a face acest lucru cu orice preţ? Da, iluzia „răufăcătorilor” i-a posedat pe oameni timp de milenii şi abia după cel de-al treilea război mondial a devenit clar că această teorie este inconsistentă, că ea e, pur şi simplu, falsă. A început criza umanismului. A devenit cât se poate de clar că umanismul este o formă rafinată de mizantropie, deoarece umanismul este o plăsmuire a unor percepţii revelatoare acolo, unde ele, pur şi simplu, nu există, adică asta e o lipsă de sinceritate, iar lipsa de sinceritate şi agresiunea, fie ea şi suprimată, păşesc umăr la umăr totdeauna. Iar atunci când apar circumstanţele convenabile, agresiunea suprimată devine, în mod inevitabil, făţişă, manifestată, explicită, antrenându-l pe om în vârtejul său atât de repede, încât acela nu are nici o posibilitate să se oprească.

După cel de-al treilea război mondial oamenii nu mai aveau pe cine judeca – sau trebuiau judecaţi toţi, căci oamenii nu aveau de unde alege, ba nici nu era timp pentru a te gândi la alegere, opţiune, totul evolua prea repede. În condiţiile în care căutarea vinovaţilor era vădit absurdă, iar concentraţia manifestărilor de cruzime nemaiauzită, cu toate acestea, nu avea precedente în istoria umanităţii, concepţia despre „răufăcători” a devenit vădit falsă, omenirea nu numai că a fost nevoită să renunţe la ea, dar şi s-a văzut impusă să tragă concluziile de rigoare. Uite, când erau judecaţi criminalii nazişti după cel de-al doilea război mondial, se mai credea că ei sunt careva „răufăcători”. Or, chiar şi studierea superficială a memoriilor principalilor criminali nazişti arată evident – ei nu sunt nişte monştri careva, ei sunt cei mai obişnuiţi oameni. Orice om, nimerind în aceleaşi condiţii, ar fi manifestat aceleaşi calităţi monstruoase. Oare experienţa Uniunii Sovietice nu este o dovadă concludentă în acest sens? Fiecare al doilea scria denunţuri despre ceilalţi, nu se ştie de unde s-au găsit mii, milioane de denunţători, temniceri, KGB-şti, călăi. Oare toţi au fost monştri? Iar apoi, după ce comunismul s-a prăbuşit, monştrii au dispărut, iar în locul lor au apărut, iarăşi nu se ştie de unde, oameni politicoşi care au început să edifice societatea capitalismului dezvoltat? E doar un delir evident. Naziştii germani au comis pe teritoriile ocupate de ei nişte atrocităţi, de la care ţi se ridică părul măciucă. Ei erau un careva alt popor? Nu era acelaşi popor care voia să servească drept model de disciplină, civilizaţie, cultură? Sigur, acelaşi. Oare există vreun popor care nu s-a compromis prin participare la genocid? Oare trupele sovietice, intrând în Germania, nu au comis aceleaşi crime monstruoase? Dar ce-au făcut ele pe propriul teritoriu în anii treizeci-cincizeci ai secolului al douăzecelea? Ce-au făcut francezii în marşul lor împotriva Rusiei? Dar chinezii în Tibet? Iar britanicii în India? Iar hinduşii în raport cu britanicii? Americanii cu vietnamezii? Turcii cu armenii? Iar când a început cel de-al treilea război mondial, creştinii organizând un măcel monstruos al musulmanilor, în care a fost implicat fiecare, au pierit miliarde de oameni, oare atunci nu a devenit totul clar? Lista e fără sfârşit, istoria urii şi genocidului este atât de vastă şi convingătoare, încât nu lasă, pur şi simplu, nici o posibilitate de a dizlocui din conştiinţă un fapt evident: nu există monştri sau degeneraţi, există oameni din cei mai obişnuiţi, care, într-un moment anumit, sunt civilizaţi, plini de compasiune, care acordă ajutor, iar în altul pot să devină un popor criminal. Oameni-giruete. Girueta nu poate fi nordică sau sudică, direcţia depinde de vânt. Mai mult, fiecare popor va deveni, inevitabil, criminal, dacă se vor crea condiţiile corespunzătoare – istoria a demonstrat-o cu prisosinţă, deşi umaniştii, până în ultimul timp, s-au străduit să închidă ochii asupra acestui fapt. Din momentul în care a devenit imposibil de a mai dizlocui acest fapt, adică după cel de-al treilea război mondial, oamenii s-au văzut siliţi a recunoaşte că şi cultura, civilizaţia ca atare, de rând cu altceva, mai este şi o cultivare a urii suprimate şi că nu există o modalitate de a preveni eşapamentul ei. Abia atunci oamenii şi-au amintit despre practica căii directe, au scos-o din praful uitării, a apărut şi s-a fortificat înţelegerea faptului că suprimarea este doar o contramandare a autonimicirii. Dacă omenirea doreşte să supravieţuiască, apoi este necesar a învăţa, cu orice preţ, anume eliminarea emoţiilor negative, cu atât mai mult că, în schimbul lor, în mod automat, vin percepţiile revelatoare. Cu atât mai mult că, din punct de vedere tehnic, acest lucru este destul de simplu. E greu de spus ce soartă ar fi avut această învăţătură şi cât de repede şi-ar fi cucerit ea un loc sub soare. Marele Război al Copiilor nu a lăsat loc pentru alegere – oamenii care au supravieţuit după el s-au văzut, pur şi simplu, siliţi să accepte o doctrină absolut determinată – sau vor fi nimicite emoţiile negative, sau vor fi nimiciţi ei înşişi.

Dar toate acestea generează osteneală, intoxicaţie, fon negativ. Oricât s-ar fi străduit Thora să cureţe emoţiile negative ce apăreau după submersiunea în sângeroasa istorie a umanităţii, rezultatul nu era impecabil. Trebuie să stea de vorbă cu Menguez ca să clarifice – la ce bun toate astea. Tare n-ar vrea să se mocoşească în acest trecut sângeros.

Thora sări în picioare, îndreptându-se spre poiana în care Menguez, Kert şi Brice discutau ceva deja de două ore, ba aprinzându-se într-o dispută serioasă, ba meditând în tăcere.

Este aproape imposibil să ascunzi ceva de o privire experimentată. Omul care a consacrat mulţi ani distingerii propriilor percepţii, practicii înlocuirii percepţiilor indezirabile cu cele dorite, capătă, involuntar, abilitatea de a observa manifestările lor la alţi oameni după cele mai neînsemnate, la prima vedere, semne. Odinioară, scriitorii-fantaşti încercau să anticipeze cât de complicată va deveni viaţa, când şi dacă oamenii vor învăţa să citească gândurile unul altuia. Nici nu le trecea prin minte că nici nu e nevoie de citirea gândurilor, este suficientă sinceritatea în distingerea şi investigarea propriilor percepţii pentru ca totul să se aşeze ca-n palmă de la sine. Experienţa de formare a unor presupuneri întemeiate, verificării lor ulterioare cu ajutorul analizei răspunsurilor la întrebări, faptelor altor oameni permiteau de a regla distingerea până la gradul perfecţiunii. Când dragonaşii au ieşit pe arena măcelului de acum o sută de ani pentru a-i susţine pe copiii care luptau pentru eliberarea din sclavia milenară, una din principalele direcţii ale eforturilor lor consta în faptul de a-i învăţa pe copii să fie sinceri, să-şi distingă emoţiile. Anume succesul lor pe acest front a determinat faptul că copiii au învăţat să „citească gândurile” maturilor aproape fără greş, să priceapă stratagemele lor, minciuna şi perfidia, oricăt de sofisticat ar fi camuflate ele. Iar războiul fără milă, declarat de copii emoţiilor negative, s-a soldat cu o unitate nemaivăzută în istoria omenirii, o conlucrare eficientă la limită, o capacitate uluitoare de a înţelege semenii, de multe ori, literalmente, fără nici un cuvânt. Nu este, deci, nimic de mirare în faptul că Menguez, doar privind la Thora care se apropia, zâmbi şi se întoarse spre ea, înţelegând că a venit timpul să dea unele explicaţii.

— Avem multe noutăţi, Menguez începu primul, făcându-i Thorei un gest cu mâna să se aşeze lângă el, ceva se coace, dar va trebui timp măcar pentru aceea ca să sistematizăm informaţia dobândită. Foştii tăi colegi de la institute muncesc şi ei asupra sistematizării informaţiei primite, prin urmare, vom obţine şi datele lor generalizate drept completare la fluxul general de publicaţii. Iar acest flux creşte pe zi ce trece. Menajeria a decis să organizeze întrevederi zilnice şi eu ţi-aş propune să fii prezentă. Acum conferinţele au loc la 16.00, ora medie europeană, deci, fă-ţi planurile corespunzător. N-ar strica, desigur, să frunzăreşti „Resursele” zilnic.

— Eu, totuşi, voi risca, Kert aştepta nerăbdător până Menguez va termina de vorbit şi, profitând de prima pauză, a reluat discuţia întreruptă de apariţia Thorei.

— Poţi să rişti, nici o problemă, Menguez, judecând după intonaţie, a înţeles că încercările sale de a se opune direct dorinţelor lui Kert sunt sortite la eşec, de aceea a recurs la o manevră abilă – a căzut de acord pentru ca, în procesul discutării detaliilor, sau să ajungă în comun la rectificări serioase, dau să obţină renunţarea la idee în ansamblu.

— Bine, vom acorda susţinere grupului lui Tardin.

— Cum aşa, tu eşti de acord? se vede, Kert n-a observat manevra.

Întrebarea pusă direct l-a luat pe Menguez prin surprindere şi o pauză foarte scurtă l-a trădat totalmente.

— Aha, politicianul naibii, Kert râse şi aruncă în Menguez un cucuruz, văd că aduci din submersiunile tale nu numai informaţii pentru rapoarte. Vezi, nu agăţa acolo ceva mai serios decât hâtria de purta discuţii.

— Apoi da... Vânătorii de lupi îndată au să-ţi strângă coada... dar, de fapt,... da, sunt de acord, preţul greşelii e mare — începi cu artificii mici şi închei cu lipsa de sinceritate. Limita e prea subţire şi nu aş vrea să mă apropii de ea. Sunt de acord. Renunţ la asemenea stratageme – nu face pielea cât dubala.

— Vânătorii de lupi cine-s? Thora îl împinse pe Brice în umăr.

— Ai să dovedeşti să faci cunoştinţă cu dânşii. Ei sunt asigurarea, dezinfecţia noastră. Trecutul omenirii e ca şi un oraş în care bântuieşte ciuma. Există riscul de a contracta o molimă serioasă atunci când integrezi percepţiile de acolo. Deşi ne sunt absolut străine acele obscurităţi puternice şi absorbitoare, pe care le trăiau oamenii din acele timpuri şi stratificarea inversă nu trezeşte niciodată careva probleme, există, totuşi, efectul inducţiei, or, nu trăim continuu PR puternice şi eu, de exemplu, am câte o oră-două în zi, când intensitatea fonului revelator scade mai jos de cinci.

— De fapt, în timpul slăbirii critice a fonului revelator, submersiunile sunt interzise, se auzi de după spatele Thorei vocea jucăuş-vicleană a lui Archie, care se apropie neobservată. La câţiva metri de ea, Purna se aşeză pe iarbă, o fată nepaleză dolofană cu ochi frumoşi ci buze fine, în pantalonaşi scurţi, care releiefau coapsele bine formate.

— Ei, da, căzu de acord Brice, dar fără prea mare entuziasm, sunt interzise..., aşa că vânătorii de lupi sunt un fel de oglindă activă – „te priveşti” în ei şi obţii, drept răspuns, „reflexia”...

— În ceea ce mă priveşte pe mine, Brice nu rezistă şi intră iar în discuţie, punând laba pe genunchiul Thorei, parcă vrând să oprească alte întrebări, da, în ceea ce mă priveşte pe mine, apoi ideea îmi place. Nu sunt un novice, înţeleg că există un risc aici şi mai ştiu eu ce, dar nu suntem la institut. Suntem în prima linie. Noi suntem anume aici fiindcă nu putem şi nu dorim altfel.

— A fi în prima linie nu înseamnă a te izbi să treci prin pereţi.

— Nu, Menguez, pereţii n-au nimic cu asta. Acum o clipă, ai renunţat la politicianismul mărunt, mai renunţă şi la argumentarea prin analogie, mai ales, făcând analogii care se văd de la o poştă că-s tendenţioase. Nu vorbim despre pereţi, vorbim despre un lucru concret. Hai să vorbim despre ceea ce avem, iar avem următoarele... stai puţin, Kert, eu vreau să spun. Ce avem? Avem, primul lucru, Norton cu grupul său care, de multe ori, ne este tuturor ca un brusture sub coadă. Eu cred... ba nu, sunt, pur şi simplu, sigur că ei sunt la curent cu toate deja de mult, poate, chiar de la bun început. Atmosfera de la commandos diferă esenţial de cea care poate fi observată în orice altă echipă, asta e clar. Da, desigur, putem să-i reproşăm pentru asta... că a ştiut, dar a tăcut, dar ce se va schimba? Şi apoi putem să-l înţelegem – prea des cineva încerca să-l ţină de cur, iar perspectivele, de bună seamă, sunt... neobişnuite, nu doar cercetaşii liberi – eu însumi nu aş trece liniştit, ignorând asemenea perspective. Aşadar, primo, aceşti băieţi nu vor ceda ce-i al lor. Noi ne călăuzim de dorinţe îmbucurătoare, de cel mai intens vector al presentimentului şi ultimul secol a demonstrat convingător, contrar tuturor temerilor şi valorilor falimentate că acesta este suportul veritabil. Secundo, experienţa acumulată în activitate. S-au făcut multe...

— Aşa, Thora, hotărâtă, îl înşfăcă pe Brice dintre picioare, acuşi cineva are să rămână fără ouă. La sigur, nu sunt un VIP, dar ouăle ţi le voi strânge, dacă nu voi înţelege despre ce este vorba.

— Colonizarea.

— A cui? De către cine? Vorbeşte mai explicit.

— Bine, Menguez se ridică, îşi scutură popoul de ace de pin, vom discuta mai apoi. Voi mai staţi de vorbă, iar eu vreau să mă duc spre pârâu, să mă tăvălesc în el, să-i ating apele, să curpind boturile pietrelor. Ne vom întâlni la menajerie.

Peste un minut, în poiană rămăsese doar Purna şi Thora.

— Vrei să mergem până la cascadă, a propus Purna, ea nu se vede de aici, dar nu-i departe, vreo cincisprezece minute de mers. Acolo există o grotă nu prea mare. Acum câţiva ani, a trecut un şuvoi de pietre şi noroi, deschizând intrarea în peşteră, dacă asta s-ar fi întâmplat cu vreo două sute de ani mai înainte, de la peşteră ar fi rămas doar nişte pereţi roşi, aşa că (aici Purna zâmbi) am avut noroc că ea a rămas intactă.

— Stalactite şi stalagmite?

— Nu numai, hai şi vei vedea, ţie-ţi place să te zgâieşti la boturile pietrelor?

Thora mergea din urmă şi se zgâia la popoul, spinăruşa, picioarele, gambele Purnei. Musculoase şi plinuţe, concomitent. Deşi Thora se desfăta zilnic în exerciţii fizice, consacrându-le, sumar, câte o oră – o oră şi jumătate, se vedea liber că ea este mai puţin mobilă şi rezistenţa. Pe sectoarele puţin înclinate ea reuşea să nu rămână în urmă, dar, acolo unde panta se ridica brusc în sus, Purna, pur şi simplu, decola cu o uşurinţă şi o viteză neomenească.

— Probabil, tu ai fi putut să parcurgi tot acest drum alergând?

Thora, după ce a ajuns-o iar pe Purna din urmă, se opri ca să-şi restabilească ritmul respiraţiei.

— Sigur că da, trăiesc aici şi-mi place să mă mişc repede, aici nu există poteci line, sau în sus, sau în jos, aşa că nu e nimic de mirare.

Purna se aşeză întru-un genunchi în faţa Thorei, trecându-şi mâinile pe picioarele, genunchii ei, apoi continuă:

— Muşchii tăi nu sunt suficient de elastici, ei par a fi puţin alintaţi, deşi sunt voluminoşi. E puţin să ai doar forţă, mai trebuie şi elasticitate. De multe ori, omul cu muşchi reliefaţi, capabil să facă un lucru considerabil la un dispozitiv de antrenament, se epuizează repede în condiţii reale, fie vorba despre alergarea în munţi sau căratul pietrelor. Când te antrenezi, îţi fixezi permanent atenţia asupra plăcerii de la ocupaţia ta?

— Sigur că da, Thora dădu din mâna, arătând că ea este deja în regulă şi fetele au mers mai departe pe poteca pietroasă, presărată cu grămăjoare din pietricele căzute. Ba ici, ba colo tufele ghimpoase de dracilă de munte luminau cu pomuşoarele lor de culoarea granatului întunecat.

— Am citit că mai înainte, în secolele dominate de obscurităţi, oamenii încercau să-şi dezvolte corpul, continuă Thora, dar este incredibil: la început, trecând peste „nu pot”, ei se impuneau să-şi încordeze muşchii, crezând că „se antrenează”. Desigur, după o violare de sine destul de intensă, asemenea muşchi deveneau tari. Dar cu ce preţ! Traume una după alta, accese constante de lene ce nu putea fi depăşită, fon negativ. Un asemenea sportiv practică sportul timp de cinci-zece ani, iar apoi, în fapt, devine un invalid, muşchii se transformă repede în grăsimi, traumele devin cronice, orice interese şi abilităţi lipsesc, deoarece, în condiţiile unui fon negativ constant, ard toate interesele, se mistuie tot ce-i viu. Oamenii mai credeau că modul sănătos de viaţă ar consta în aceea ca să faci înviorarea de dimineaţă (iar din nou, trecând peste „nu pot”), iar apoi poţi să stai cu curul pe scaun, iar după serviciu – să te tolăneşti pe canapea în faţa televizorului. Nu înţeleg: oare chiar trebuie o minte deosebită, o careva agerime în spiritul de observaţie ca să-ţi dai seama că aici ceva nu e-n regulă?! Dar până nu a scris Bodhi în prima sa carte că doar acele exerciţii fizice contribuie la dezvoltarea corpului, care sunt însoţite de desfătarea prilejuită de aceste exerciţii, se pare, nimănui nici prin minte nu-i trecea acest fapt simplu.

— Dar tăria? Tu generezi tăria în timpul exerciţiilor?

— Tăria... nu, Thora se puse pe gânduri, pentru o clipă, apoi continuă:

— Uneori, tăria apare de la sine, dar nu mi-am pus niciodată scopul s-o generez special în timpul exerciţiilor.

— Genereaz-o. Formează-ţi obişnuinţa în care ea vă apărea şi se va manifesta constant în timp ce te antrenezi.

— Şi ce va fi?

— Încearcă, dacă are să-ţi placă, ai să vezi şi singură, Purna făcu un gest nedefinit cu mâna, ceea ce se putea interpreta ca „ce să raţionezi aici – trebuie să încerci”, apoi spuse:

— Pentru ca să-mi fie mai uşor să generez tăria, am făcut uz de pietre.

— În ce sens? Le priveai?

— Şi le priveam, şi le ţineam în mână. Care pietre îţi plac cel mai mult? Care din ele îţi creează cea mai puternică rezonanţă cu simpatia, frumuseţea, tandreţea?

— Multe..., Thora se zgâia des la pietrele vii, neprelucrate, care se tăvăleau în cantităţi mari pe tot teritoriul bazei, iar cel mai mult... opalul îmi place la pipăit, şi culorile-i sunt moi, nebulos-tandre, şi forma e de o piatră sălbatică, cu nărav. Topazul fumuriu parcă ar fi un cuarţ gălbui cu strălucire profundă înăuntru – nu, el, chiar de-mi place, nu aşa tare. Acvamarinul... nu-mi place totdeauna, depinde de piatră – dacă-s nişte cristale mari şi de un albastru suav, aprins, apoi îmi place. Smaraldul, dacă nu e de un verde otrăvitor, poate fi frumos. Labradorita... nu, nu-mi place totdeauna, dar uneori vreau să văd jocul luminilor. Granatul – da, granatul îmi place mult! Când are forma unei bile de formă neregulată, de mărimea unei mingi de ping-pong. Parcă ar fi o piatră simplă, iar la lumină străluceşte cu o flacără purpuriu-bordo profundă. Chiar le port, de multe ori, de colo-colo, strânse în pumn. Îmi plac pietrele multicolore mate de agat... turmalina are uneori adausuri de alte pietre şi atunci, la o lumină puternică, arată foarte frumos, aşa un dolofan chihlimbariu dens. Totuşi, probabil, granatul îmi place îndeosebi — în sensul că aş vrea de multe ori să-l am cu mine, să mă ating de el.

— Mie-mi place mai mult jadeita, seamănă cu nişte movile de gheaţă care stat în Antarctica mii de ani, îmi place structura lui, Purna se întoarse din mers, ai văzut jad?

— Desigur.

— Şi-mi mai place safirul – aproape totdeauna. Pur şi simplu, ţin piatra strânsă în pumn în timpul antrenamentelor, simt duritatea lui, simt simpatie pentru el, pătrundere şi atunci îmi vine mai uşor să generez tăria. Încearcă. Tăria se revarsă prin corp, îl face mai elastic, mai rezistent, mai flexibil. Foarte rezistent şi foarte elastic. Şi tare vrei să te freci. Îţi place să te freci?

— Ba încă cum:), râse Thora, am să încerc neapărat. Chiar şi acum mi-i plăcut să-mi imaginez că strâng un granat în mână. Băieţii mi-au povestit că eşti o nepaleză foarte futăcioasă şi pasionată – e straniu chiar să-ţi imaginezi că fost-au timpuri când poporul nepalez, aşa de paşnic şi binevoitor, era absolut străin faţă de sex, ca şi celelalte popoare. În general vorbim, nu mi-s clare aceste lucruri, aici există o contradicţie: dacă oamenii ţin atât de mult la spiritul prietenesc, îşi petrec timpul în emoţii pozitive, atunci de ce nu le place să facă sex? De ce ei, curat ca la musulmani, femeile lor erau înţolite din cap până în picioare şi chiar cu soţii făceau sex doar noaptea şi doar îmbrăcate? Am citit că, de multe ori, soţii nu şi-au văzut soţiile goale niciodată! Chiar şi printre prostituate rar puteai găsi vreuna care-şi permitea să se dezbrace până la piele. Iar despre sex până la nuntă nici nu putea fi vorba.

— Şi cum ai rezolvat această contradicţie? Purna sări peste pârâu şi se opri.

— Nu ştiu. Deocamdată, în nici un mod.

Thora sări şi ea, dar, chiar în ultimul moment, piciorul ei lunecă de pe piatră şi se plioşti până la genunchi în pârâu, stropind-o pe Purna, pierdu echilibrul şi mai că nu se aşeză în pârâu cu popoul, dar Purna dovedi să păşească în pârâu, înşfăcând-o de mânecă. Soarele fierbinte va usca ciorăpiorii şi ghetele într-o clipită, de aceea fetele s-au descălţat şi s-au întins pe burţi cu popourile în sus şi mutrişoarele una spre alta. Câteva secunde s-au privit una pe alta, apoi, aproape sincron, s-au dat mai aproape, atât de aproape, încât buzişoarele aproape că se atingeau. Prin spinarea Thorei alergă un tremur dulce. Mirosul pielei Purnei s-a dovedit a fi mai excitant decât ar fi presupus... botişorul smolit, buze pline, ochişori profunzi, scânteietori. Thora se întinse puţin înainte şi se atinse cu buzele de buzele Purnei. Uşor de tot, abia simţindu-le. Încă, încă – cu atingeri uşoare de buze ea mângâia toată mutrişoara – sărutând obrăjorii, ochişorii, urechiuşele şi iar buzişoarele. Cu coada ochiului, Thora observă că pielea pe antebraţele Purnei s-a acoperit cu furnicături mari, nu era greu să te pricepi că, mai curând, avea puţa umflată şi umedă. Purna luă în palme capul Thorei, îl trase spre sine şi, cu capătul limbuţei începu s-o frece în ureche. Peste o jumătate de minut, Thora se simţi nevoită să desfacă picioarele în părţi, cât putea, şi să ridice popoul ca să nu termine întâmplător. Jucându-se, fetele s-au întins pe spinăruşi, expunând pieptul şi burta la soare.

— Am să-ţi spun cum poate fi rezolvată această contradicţie, în vocea Purnei erau nuanţe care făceau ca puţa să se strângă de plăcere, căci eu, fiind nepaleză, am studiat mai atent istoria acestui popor, or, fiecare popor îşi are concepţiile sale, obscurităţile cele mai răspândite. Cu toate că au trecut mai bine de o sută de ani de când emoţiile negative au fost declarate în afara legii, iar practica căii directe a devenit fundamentul noii civilizaţii, nu este atât de simplu să vânturi toate concepţiile acumulate şi dacă eu m-am născut între nepalezi, apoi, aproape la sigur, voi purta în sine o mulţime de concepţii care încă nu s-au vânturat destul de bine din conştiinţa oamenilor ca să nu fie transmise, într-o formă sau alta, copiilor. Apoi iată, poporul nepalez era prietenos şi înclinat spre emoţii pozitive doar de ochii lumii, celor care veneau în Nepal pentru o lună-două, de dorul exoticii, celor care nu se prea interesau de ceea ce se întâmplă în realitate. Iar în realitate, totul era cât se poate de deplorabil. Despre sex ai spus deja, situaţia sexului era, de bună seamă, catastrofală. Iată, ai amintit despre prostituate, d-apoi ele mai că nici nu existau în Nepal, să le tot cauţi ziua-n amiaza mare cu lumânarea, doar, poate, ai să te străduieşti din răsputeri. Băieţii nepalezi, care nu aveau posibilitate nu că să se frece, dar nici măcar să se sărute cu fetele, să le cuprindă, creşteau adevărate bârne insensibile! Am citit notele de călătorie ale turistelor din acele timpuri, ele scriau lucruri uluitoare. Pentru un băiat nepalez, chiar dacă el e îndrăgostit de o fată, e o ruşine, o înjosire, un dezgust să lingă puţa fetei. Ei nu puteau, nu ştiau să mângâie o fată. Să vâre, brutal, degetul în puţă, s-o apuce, brutal, ca pe o bârnă, de sân, să vâre şi să termine imediat – asta e tot ce puteai obţine de la un băiat nepalez de orice vârstă – de la 14 până la 30 de ani. Şi tot aici – o gelozie straşnică, iar în definitiv – agresiune. Dacă o turistă s-a frecat cu doi-trei băieţi nepalezi, apoi peste puţin timp despre asta vor afla toţi băieţii din împrejurimi şi-i vor cere, cu impertinenţă sâcâitoare, să facă sex. Şi dacă fata îi refuză, apoi ei încep s-o urască deschis, să-i strige din urmă că este o curvă, să încerce s-o îmbrâncească, s-o lovească. Iar castele... tu ştii ceva despre aceea că, în Nepal, toţi oamenii erau divizaţi în caste?

— Da, ştiu acest lucru — în India, în Nepal. Dar asta e numai pentru hinduişti, eu am citit că, în India, se practicau treceri masive ale hinduiştilor în budism şi-n creştinism, în acest caz, un paria, adică un reprezentant al castei intangibililor, devenea un om obişnuit în afara castei, se muta cu traiul în alt oraş şi începea o viaţă de om obişnuit ca şi...

— În India – poate, nu ştiu precis, o întrerupse Purna, dar în Nepal aşa ceva este cu neputinţă. Iată, de exemplu, eu provin dintr-o familie, strămoşii căreia au fost paria. Şi eu ştiu precis ce viaţă m-ar fi aşteptat dacă m-aş fi născut cu câteva secole mai înainte, să zicem, cam prin secolul al douăzeci şi unulea. În Nepal, orice om poate să-şi schimbe numele, fără nici o problemă, dar nu poţi să-ţi schimbi casta. Nepalezii „sfioşi” preferau să tacă despre caste, numind asta „nume de familie”. Să zicem, Purna Paria. Sau Purna Gurung, dacă aş fi fost din casta gurung. Fii tu măcar budistă, fii ateistă, în paşaportul tău va fi scris – paria. Iar asta înseamnă sfârşit.

— Nimeni nu se va însura cu aşa o fată în afară de un alt paria ca şi ea?

— Să se însoare? Asta nu ar fi aşa de straşnic. Băieţii sunt băieţi, fie ei paria, gurung, baun, adhikari, karki, magar, shrestra etc. Dar dacă eşti paria, poţi să munceşti numai pentru mâncare şi acoperis, bani nu-ţi va plăti nimeni. Şi poţi să fii alungată de la lucru la prima dorinţă a stăpânului. Desigur, într-un oraş mare paria are şanse de a găsi de lucru pe bani, dar salariul e cât mai mic posibil.

Purna se ridică în patru labe, trecu peste Thora şi se întinse direct peste ea ca un căţeluş – burtă la burtă. Thora, luată prin surprindere, ţipă şi-i puse palma pe popou. Era al dracului de plăcut să simţi burta elastică pe propria burtă, să stai culcată sub corpul fetei.

— Aşa că toţi nepalezii din acele timpuri sunt nişte rasişti făţarnici sadea.

— Zdravăn... e aproape acelaşi lucru ca şi cu sclavii în America, atunci când, formal, ei au fost eliberaţi: negrul poate face doar muncile cele mai murdare, va primi de multe ori mai puţin, un om alb nu va permite ca fiica lui să se mărite cu un negru, poţi să-l ucizi şi să rămâi nepedepsit. Frumoase „particularităţi naţionale”, nici vorbă... Dar cum se reuşea a ascunde toate acestea?

— Da’ ce-i greu aici? Turiştii văd doar vitrina, limba nepaleză n-o cunosc şi nici nu vor s-o ştie, îi aranjează ceea ce văd – feţele prietenoase ale vânzătorilor, băieţilor care le vin în întâmpinare. Iar faptul că li se aruncă din urmă insulte în nepaleză, ei nici nu ştiu. „Valu”, adică „prostituată”, „curvă” – iată cel mai neutru epitet pe care i-l atribuie politicoşii băieţi nepalezi turistelor trecătoare, dacă ele arată câtuşi de puţin atrăgător. Feţele rămân foarte politicoase. În afară de aceasta, dacă nişte turişi mai curioşi, în timpul şezătorilor de seară, află de la ghizii lor despre sistemul de caste, despre aceea că doar două-trei procente din căsătorii în Nepal se încheie în baza propriei alegeri a oamenilor, iar pentru toţi ceilalţi tineri căsătoriţi mirii şi miresele reprezintă alegerea părinţilor, aceşti turişti doar exclamă: „Vau!”, calificând toate acestea drept „particularităţi culturale”. Asta la ei se cheamă „cultură”! În aceasta, se pot găsi multe paralele cu „particularităţile culturale” ale altor ţări, de exemplu, Galaha evreilor insistă ca orice mozaist dreptcredincios, trecând pe lângă un cimitir neevreiesc, să-l blesteme, să-i blesteme pe cei înmormântaţi acolo şi pe mamele lor. Canoanele religioase mozaice stabilesc ferm că fiecare femeie care nu este evreică, este „NŞGZ”, abreviere de la cuvintele din ebraică: „nida”, „şifha”, „goia”, „zona” (nu s-a purificat după mensual, sclavă, ne-evreică, prostituată). Convertindu-se la mozaism, ea încetează de a mai fi „nida”, „şifha” şi „goia”, dar rămâne „zona”, adică prostituată, până la moarte doar pentru faptul că e fiica unei ne-evreice. A ajuns până la noi cartea lui Israel Shahak „Istoria evreiască, religia evreiască: povara a trei mii de ani” („Jewish History, Jewish Religion: The Weight Of Three Thousand Years”), unde sunt citate nenumărate exemple de acest gen. Despre musulmani nici nu vorbim – acolo totul e clar. Nici vorbă, viaţa de familie aducea prea puţine bucurii femeilor. Soţii nepalezi îşi băteau soţiile permanent, aproape zilnic. Asta se considera normă chiar şi-n faimosul secol al douăzeci şi unulea – secolul „progresului şi educaţiei în marş”. Iar maoiştii? Un adevărat blestem al Nepalului, dar ar fi o prostie să se creadă că...

— Maoiştii erau adepţii lui Mao, dictatorul comunist chinez?

— Da, aceştia-s comuniştii. Pe drapelul lor – Marx, Engels + trei dictatori sâgeroşi ai secolului al XX-lea – Lenin, Stalin, Mao. Trăiau cu acte de terorism, jefuirea turiştilor de bande de indivizi înarmaţi, stoarcerea obişnuită de bani din aceeaşi turişti, racket de masă de la antreprenori. Ar fi o prostie să se creadă ca maoiştii ar fi fost nişte bandiţi, o tumoare pe trupul poporului nepalez. Ei erau poporul însuşi, anume din această cauză lupta împotriva lor nu s-a soldat cu nimic. Şi eu trebuie să-ţi spun că aceşti maoişti erau oameni agresivi, plini de ură. Dar, la acea epocă, se bucura de popularitate corectitudinea politică falsă, potrivit căreia era inadmisibil să etichetezi popoare întregi drept „terorişti” şi „criminali”, asta leza sentimentele lor şi se califica drept „instigare la ură naţională” cu toate consecinţele juridice respective. Ştii bine cu ce s-au terminat toate astea – Europa s-a aprins ca un chibrit. Şi Nepalul s-a aprins împreună cu Tibetul. Împreună cu India şi China. Împreună cu restul lumii.

— Am privit albumele foto din acei ani, Thora îşi aminti că a răsfoit vreo două-trei fişiere-albume, aşa nişte mutrişoare simpatice, mai ales, copilaşii...

— Da, cu albumele foto era totul în regulă: culmi înzăpezite, mănăstiri tibetane, călugări zâmbitor, feţe plăcute ale femeilor, botişoare nostime ale copilaşilor, poftim, un produs etnic gata, poţi să-l duci în Europa veche şi să-l arăţi vecinilor înduioşaţi. Nu te îndoi, chiar şi-n URSS, în Coreea de Nord, Iran şi Irac, ba chiar şi-n Arabia Saudită erau foarte multe albume frumoase. În ceea ce priveşte copilaşii, apoi asta e o istorie aparte. Mutrişoarele simpatice – asta-i excelent, dar în textele de sub fotografii era „uitat” faptul că şi-n India, şi-n Nepal era răspândită cea mai adevărată sclavie infantilă. De la vârsta de trei ani, copiii muncesc până la extenuare, câte douăsprezece-şaisprezece ore din douăzeci şi patru. Curios lucru: aceiaşi copii îi deservesc pe la hoteluri şi pensiuni pe aceiaşi turişti sentimentali, cărora nici prin cap nu le trece întrebarea: curios lucru, de ce un copil de cinci-şapte ani, în loc să umble la şcoală, se scoală la şase dimineaţa şi se culcă la nouă seara, robind toată ziua la bucătărie. Iar violurile...

— E firesc, dacă sexualitatea este suprimată în acest mod, apoi creşterea numărului violurilor este inevitabilă.

— Tu vorbeşti despre violurile obişnuite? Purna clătină din cap, nu, eu am în vedere altceva. Copiii erau violaţi de propriii părinţi – atât băieţeii, cât şi fetiţele. Fetiţele, evident, erau violate în gură şi în popou, ca să nu piardă „cinstea”, adică virginitatea.

— Dar... asta e, totuşi, o excepţie? Nu pot să-mi imaginez ca o asemenea naţiune paşnică, în ansamblu, da, Thora ridică mâna, eu înţeleg că acest caracter paşnic e relativ şi totuşi...

— Nu, tu nu înţelegi, o întrerupse Purna, dacă tu nu poţi să-ţi imaginezi, apoi eu am să-ţi furnizez nişte cifre care te vor ajuta. La începutul secolului al douăzeci şi unulea, ministerul pentru afacerile femeilor şi copiilor din India (Ministry of Women and Child Development) a întreprins un sondaj de proporţii între copiii – au fost chestionaţi circa 12.000 de persoane în vârstă de la 18 până la 25 de ani în vreo duzină de state din India şi în Nepal. Sondajul a fost efectuat între oameni relativ educaţi şi cu un nivel de trai mediu, prin urmare, în păturile mai de jos, situaţia e încă mai catastrofală. S-a dovedit a fi că peste cincizeci la sută din copii au fost supuşi la o violare permanentă de mulţi ani de către taţii lor. Băieţei şi fetiţe — în proporţii egale. De regulă, taţii începeau să-şi violeze copiii de la şase-opt ani, încetând să mai facă asta abia după ce fiul sau fiica... se căsătoreau! Adică, de multe ori, violurile persistau până la optsprezece, douăzeci de ani.

— Să-ţi ieşi din minţi..., Thora era stupefiată, eu, de bună seamă, nu pot să-mi imaginez una ca asta... dar dacă o asemenea statistică a fost publicată...

— Sigur, ea a fost publicată, de aceea şi sunt la curent cu ea. Pe tema dată, se mai scriau chiar nişte articole în ziare şi reviste, dar ce folos? Dar, poate, tu crezi că în Europa era cu totul altă stare de lucruri?

— Nu era???

— Nu. Desigur, în Europa, oamenii se temeau cu mult mai mult de urmărire din partea legii, mai ales, în Europa veche, pe când în ţările sălbatice, de exemplu, în Rusia, în copilărie erau supuse violărilor din partea taţilor cel puţin o cincime din numărul total al fetiţelor, băieţii erau atinşi mai rar, deoarece existau concepţii puternice despre aceea că homosexualismul ar fi respingător. În India din acei ani, deşi homosexualismul era pedepsit cu moartea...

— Cu moartea???

— Da, conform legii, aşa era. Creşterea economică furtunoasă nu înseamnă deloc că societatea însăşi intenţionează să se schimbe. India, China, Rusia, Arabia Saudită erau, în prima jumătate a secolului al XXI-lea, lideri la creşterea economică, dar anume în aceste ţări trăiau oameni cu cele mai barbare, medievale moravuri. Spus mai simplu – sălbatici.

— Dar mulţi băieţandir din albumele foto din acei ani arătau aşa de dolofani..., exclamă Thora visător, oare chiar apoi din ei creştea aşa ceva...

— Dolofani – da:), dar dolofănia e doar un prilej pentru plăsmuiri. Apropo, mai toţi băieţaşii nepalezi erau homosexuali camuflaţi, poate, şi din cauza faptului că de fete nu puteau nici să se apropie. De un turist solitar, care se plimba pe străzile din Kathmandu sau Pokhara, se apropia neapărat vreun băieţandru-doi de zece-şaisprezece ani, propunând „prietenie”, prin care se subînţelegea, pur şi simplu, sex. Şi nu era scump – trei-cinci dolari erau de ajuns. Ce-i drept, exista o deficienţă: după ce turistul relaxat şi mulţumit termina în popoul sau guriţa lor, urma un şantaj momentan – ori îmi dai o mie sau două mii de rupii, ori te declar la poliţie că m-ai violat.

— Dar, poate, e vorba despre băieţaşi-prostituate de profesie?

— E greu să-i numeşti profesionişti. Erau elevi obişnuiţi care căutau bani uşori şi senzaţii tari. Ei se frecau destul de activ şi între ei, deşi ascundeau cu stăruinţă acest lucru. În genere, Purna întinse mâna spre ghete, pipăindu-le, e greu să spui că poporul nepalez din acea epocă era unul paşnic, trebuie să faci atâtea precizări, încât, până la urmă, practic, afirmaţia îşi pierde sensul.

Purna apropie ciorăpiorii Thorei de nas, îi mirosi, îi atinse cu limba.

— Este excitant să miroşi ciorăpiorii mei?

— Excitant, Purna linse ciorapul, îl mirosi iar, şi apare tandreţea.

— Tandreţea îmi place... da’ tu distingi diferite feluri de tandreţe? Ai încercat să le clasifici? Eu le disting. În temei, se manifestă trei feluri... nu, mai bine am să-ţi citesc, bine?

Thora se deplasă aşa ca lăbuţele ei din urmă să se atingă de botişorul Purnei, aceea le luă în mâini, le strânse şi, cu o pasiune neaşteptată, începu să sugă degeţelele. Apoi se linişti, proptindu-se cu nasul în „palmă”.

Thora scoase din buzunarul pantalonaşilor joystick-ul, incluse ecranul holografic şi începu să caute fişierul necesar. Prin picioarele ei prinse a alerga sumedenii de furnici când Purna începu să-i lingă labele sub degeţele.

— Iată, ascultă:

„Primul tip: „tandreţea largă, care te desface, dilatându-te” – există senzaţia de dilatare, de ieşire a ceva din corp, rezonanţă cu cuvintele „nu ajunge loc”, „strâmt”. Corpul e plin de tandreţe până la margini şi nu-i ajunge loc. Este însoţită de dorinţa de a întinde corpul, de a se mişca, atunci când desfac degetele, în ele apare senzaţia de magnetizare, duritate, elasticitate.

Tipul al doilea – „tandreţea curgătoare în jeturi” – imaginea unei mări liniştite sau a unui râu – de parcă prin acest loc trece un râu domol. Râul e liniştit, dar el nu poate fi oprit.

Tipul al treilea: „tandreţea pulsantă” – aşa o tandreţe când apare senzaţia că diferite părţi ale corpului încep să pulseze de tandreţe. În corp apar centre de pulsaţii, în aceste părţi tandreţea se intensifică + apare desfătarea. Am fixat că, atunci când există o asemenea tandreţe, întotdeauna trăiesc devotament”.

— Ei, cum, îţi este cunoscut? Thora închise fişierul.

— „Tandreţea dilatantă” mi se întâmplă de multe ori. Cea curgătoare, Purna se îngândură, dacă şi se manifestă, apoi rar, mie-mi sunt caracteristice mai mult trăirile impulsive. Tandreţea pulsantă – da, aş folosi şi eu aşa un cuvânt pentru a descrie ceea ce trăiesc eu. Şi asta se întâmplă destul de des. Dar mie nu mi-a trecut prin minte să împart tandreţea în diferite tipuri, în corespundere cu acele calităţi, pe care ea le posedă, să le dau denumiri. În privinţa acelor PR care se manifestă rar, pe care trebuie să le obţin, da, procedez aşa, dar tandreţea este o percepţie atât de frecventă, încât mi se pare că ştiu totul despre ea, e o prostie evidentă, acum îmi dau seama de asta... tocmai că, dacă eu trăiesc uşor şi des o PR careva, apoi este deosebit de eficient să investighezi şi să intensifici anume această PR, să găseşti noi nuanţe, or, cu cât este mai mare diversitatea de un careva PR, cu atât mai puternică este rezonanţa cu alte PR.

— Şi reiese că această PR devine teren de decolare pentru altele.

— Da, Purna apropie iarăsi de faţă ciorăpiorii Thorei, inspiră adânc, îi sărută iarăşi, încât Thorei i se păru cu Purna îi sărută nu ciorăpiorii, ci puţa, apoi zise:

— Hai, mergem, totul s-a uscat deja!

 

<< Back

Forward >>