« Originea speciilor »

Capitolul 09


Arhiva 64/5642

Fragment din „Jurnalul lui Bodhi”

 

*) Un lucru extrem de simplu, dar mi-a devenit clar abia acum: există claritate, dar mai există şi gânduri şi imagini, prin care îmi descriu claritatea mea, care intră în rezonanţă cu claritatea. Pot să-i privesc pe oameni şi, în acest moment, să existe claritatea – ei sunt cadavre. Există gândul: „ei sunt cadavre”, dar în momentul următor claritatea poate să dispară şi, oricât aş repeta ca un refren gândul „ei sunt cadavre”, de la asta nu apare claritate.

*) A fost formulat principiul suprapunerii dorinţelor – eu pot spune „fă aşa” de aceea că eu vreau ca tu să procedezi anume în acest mod, şi eu îmi dau seama de faptul că această frază poate avea drept rezultat faptul că are să-ţi apară dorinţa de a face aşa cum vreau eu. Iar sarcina ta este de a urmări ca să urmezi anume dorinţele tale îmbucurătoare, inclusiv acelea care apar ca rezultat al dorinţelor mele, exprimate în această formă imperativă (fraza „eu vreau ca tu să...” ar suna prea lung). În acest caz, va apărea posibilitatea de a exprima mai multe dorinţe, deoarece vom avea mai multă libertate de automatisme ca 1) să trăieşti E în timpul adresării imperative; 2) să trăieşti nemulţumire din cauza faptului că nu ai făcut ceea ce vreau eu; 3) să fii îngrijorată – ai să faci ceea ce vreau ei; 4) să fii îngrijorată – nu vei trăi oare EN şi nu va fi oare dorinţa ta una mecanică etc.

*) Primele experienţe de percepţii extracorporale (PEC), pe care le ţin minte, se referă la vârsta de 8-10 luni. De exemplu, am început să mă ridic orizontal în sus din patul meu, fiind sigur că mă ridic în corpul meu, dar, pe neaşteptate, descopeream că corpul meu stă liniştit jos... În alte PEC, ieşeam din cameră şi mă ciocneam de nişte esenţe stranii, care aminteau urşi etc. Nimic înspăimântător nu era în asta, cu toate acestea, simţeam un salt brusc de o frică spasmodică foarte puternică, drept rezultat, am început să mă tem de aceste experienţe şi ele au încetat treptat.

Următoarea erupţie de percepţii stranii s-a produs în perioada de la şapte până la zece ani: când mă culcam să dorm şi închideam ochii, în faţa mea, în „câmpul de vedere”, apăreau îndată 5 puncte strălucitoare pe un fundal negru – 4 în vârfurile unui pătrat şi una în centru. Această experienţă nu se referă la PEC şi vise conştientizate, deoarece observam în stare de trezie deplină. Strălucirea acestor puncte era aşa, încât eu le vedeam chiar şi după ce deschideam ochii şi chiar la lumina zilei, când închideam ochii, le vedeam îndată, iar dacă mă concentram şi priveam mai atent, le vedeam chiar şi cu ochii deschişi la lumina zilei. Acum, apropo, în această privinţă nu s-a schimbat nimic, eu le văd tot atât de strălucit şi distinct chiar şi la lumina zilei. Eu „nu le observ”, după cum nu observi un lucru care ţi-a devenit obişnuit, larma străzii după geam, de exemplu.

Dacă mă concentram asupra acestor puncte, ele se măreau în volum, de parcă s-ar fi apropiat, strălucirea se intensifica. După ce strălucirea lor atingea un anumit grad, tot „câmpul de vedere” parcă exploda, întunericul din faţa ochilor căpăta mai întâi profunzime şi volum, iar apoi dispărea şi eu vedeam în faţă (cu ochii închişi) nişte ornamente în care alternau culori vii şi pete extraordinar de strălucitoare. Când impulsul primar al acestor ornamente se epuiza, ele deveneau şterse şi dispăreau, iar tot câmpul de vedere era ocupat de un spaţiu de un gri-deschis, acoperit cu ineluşe mici, ceva asemănător cu imaginea suprafeţei lunii, ciupită de cratere.

Această imagine se menţinea un careva timp, apoi se stingea şi eu adormeam. Cu timpul, au început să se producă schimbări ce nu mi-au plăcut – cinci puncte strălucitoare şi explozia ornamentelor ce le luau locul apăreau aproape momentan, de îndată ce închideam ochii şi nu avea importanţă de era zi, seară sau noapte. Dar noaptea, în întuneric, atunci când mă culcam să dorm, ele erau deosebit de strălucitoare şi strălucirea lor s-a mărit mult, creştea şi durata, ca rezultat, puteam să stau culcate câte două trei ore şi să mă chinuiesc din cauza faptului că nu pot adormi. Dimineaţa mă trezeam cu greu, asta dura pe parcursul câtorva luni şi eu am început să obosesc. Până la urmă, am declarat război acestor ornamente şi, atunci când mă culcam să dorm, îmi imaginam că iau o perie mare de vopsit şi le astupam cu benzi late albe. Peste o lună de muncă asiduă mi-am atins scopul şi „dungile de vopsea” au devenit stabile, prin ele nu mai puteau pătrunde ornamentele, eu adormeam normal. Pentru un timp, ele au dispărut cu totul. Au trecut câţiva ani, şi am început să regret că m-am lipsit de asemenea impresii, am dorit să le văd iarăşi, dar fără nici un rezultat. La vârsta tinereţii, ele au apărut din nou, dar eu deja nu le mai cercetam şi nu admiteam o strălucire prea mare, ţinând minte ce probleme aş putea să am din această cauză. Eu nici n-aş fi amintit despre asta, dar uneori, pe fundalul acelor ornamente şi acelui câmp de cratere, se întâmplau percepţii interesante – o dată, am văzut, pe neaşteptate în faţa mea (cu ochii închişi) un ochi enorm – cât ţinea câmpul de vedere. Nu era o imaginaţie, eu nu intenţionam să-mi imaginez ceva, ochiul a apărut, pur şi simplu, şi noi priveam unul la altul. El era absolut real, puteam să-l privesc şi el, la sigur, era „viu” în aceeaşi măsură, în care eu consider că este viu un ochi de om, atunci când îl privesc. Iarăşi m-a cuprins frica, şi eu am aruncat această percepţie, am dorit tare mult să nu mai văd nimic din toate astea. Altă dată, în câmpul meu de vedere (cu ochii închişi) s-a format, pe neaşteptate, o regiune cu diametrul de vreo zece centimetri. Nici asta nu era un rod al imaginaţiei – am presupus chiar că am deschis ochii întâmplător şi am controlat cu muşchii ochilor – sunt închişi strâns. Aveam o senzaţie de parcă cineva mi-ar fi sfredelit nişte găuri în pleoape şi eu anume că privesc şi văd, ba chiar foarte clar. Această gaură era de culoare violetă, în el se produceau careva acţiuni – o iluzie deplină, ca şi cum aş fi privit într-o lunetă – nişte oameni făceau ceva, eu putem vedea detaliile, schimbând direcţia lunetei dintr-o parte în alta.

Şi altceva – uneori în faţa ochilor mei apăreau nişte suluri, pe care era scris un text. Aceste suluri se răsuceau în faţa mea cu orice viteză dorită de mine – uneori eu le opream cu totul şi citeam, pur şi simplu, cuvânt cu cuvânt, ca pe un text obişnuit. Eu vedeam literele şi cuvintele cu toată claritatea posibilă, le citeam „in glas” (în sinea mea, în tăcere), dar, în acel moment, nu ştiam ce limbă e asta şi nu înţelegeam nimic din ceea ce citeam, deşi aveam claritatea deplină că înţeleg cât se poate de limpede tot ce citesc. Aşa şi nu am reuşit să mă lămuresc în această dualitate a percepţiei. Am depus eforturi pentru a înţelege, ce citesc eu şi de unde mi se ia siguranţa că înţeleg foarte clar toate cele citite, dacă eu nu pot măcar să repet nici un cuvânt din cele citite. La urma urmelor, m-am săturat să rezolv această problemă şi eu am revenit la cel mai confortabil mod de „lectură” a textelor – sulurile începeau să se perinde cu o viteză mare, iar eu priveam, pur şi simplu, la această perindare şi aveam aşa o stare de siguranţă că înţeleg, asimilez ceea ce e scris.

Încă o percepţie stranie, ceva de felul unor fuse mici, ele parcă „intrau din zbor” în mine, aidoma unui roi de albine şi-mi apărea siguranţa că astea sunt nişte „cunoştinţe în formă concentrată”, care, cu timpul, trebuie să se deschidă în acest loc. Aproape că uitasem despre asta, dar o dată, în timpul unei plimbări, mi-a apărut o senzaţie foarte neobişnuită de explozie dinăuntru – de parcă ar fi apărut o regiune de plinătate intensă, a apărut imaginea unui fus care se desface şi gândul: „am primit cunoştinţele ce erau concentrate în fusul cela”, dar, iar din nou, n-am putut formula nici un cuvânt – ce fel de cunoştinţe o fi fost.

Am învăţat să ascult muzică într-o asemenea stare. Puteam să aleg orice instrumente şi să modific puţin „temperamentul” şi timbrul melodiei. Această muzică nu semăna cu nimic – ea era perfectă. Frumuseţea ei era imposibil de exprimat, ea mă cuprindea totalmente, eu eram în extaz şi plângeam, ascultând această muzică, ba eu nu o ascultam, pur şi simplu, ci parcă o generam singur printr-un efort uşor neînţeles mie. De parcă aş fi tras această muzică din linişte aproape în orice situaţie, iar atunci când ea răsuna, deja peste câteva clipe, eu pierdeam hotarul între sunetul imaginar şi cel real – adică eu îmi imaginam sunetele doar în primele secunde, iar apoi începeam anume să le aud – era o iluzie deplină, de sută la sută, că această muzică se revarsă în jur, că toţi oamenii o aud.

Şi acum acest lucru îmi este accesibil.

La sigur, a mai fost încă ceva, dar nu mai ţin minte – există doar nişte amintiri vagi. Multe lucruri le-am substituit intenţionat ca să nu mă încurce în viaţa mea cotidiană.

Următoarea erupţie de experienţe de PEC a fost la vârsta de 18-22 de ani. Experienţa obţinută a fost destul d diversă, dar un lucru rămânea neschimbat – frica ce trecea limita intensităţii. Atunci PEC veneau în valuri – ba nu erau defel, ba, timp de câteva luni, se întâmplau aproape în fiecare noapte. Frica sălbatică ce o simţeam m-a adus, până la urmă, la aceea că mi-a apărut o dorinţă intensă de a înceta să mai trăiesc asemenea stări.

Toate se întâmplau potrivit aceluiaşi scenariu: mă culcam să dorm, la hotarul dintre trezie şi somn pierdeam controlul asupra corpului meu, descopeream că sunt paralizat totalmente şi-mi apăreau diferite percepţii care, iar din nou, erau însoţite de o frică sălbatică, deoarece eu eram paralizat totalmente şi asta mă speria – că sunt atât de neputincios şi că toate aceste esenţe care apar alături de mine ar putea să-mi facă ceva. Aplicam, în repetate rânduri, supraeforturi, „mă ridicam” din corpul meu sau mă rostogoleam din el, dar acestea erau nişte experienţe de scurtă durată, nu-mi ajungeau forţe ca să mă menţin mult timp în această stare şi eu cădeam înapoi in corp.

Din ceea ce mi-a produs o impresie deosebit de puternică:

1) Stând culcat în stare „paralizată”, am auzit deodată clar că de mine se apropie din urmă o fetiţă mică – auzeam vocea ei bucuroasă, paşii ei, iată, ea se apropie şi acuşi se va atinge de mine... şi aici mă cuprindea o frică sălbatică, mai ştii, poate fi o fiinţă rea, iar eu aici sunt paralizat... şi eu, încordându-mă din răsputeri, încetam PEC, îmi reîntorceam controlul asupra corpului. Acum acest lucru este perceput ca un cretinism total...

2) Stând culcat în stare „paralizată”, „am simţit” deodată distinct, „ştiam, la sigur, cu toată făptura”, că deasupra mea, la o înălţime de vreo doi metri, a încremenit o careva conştientizare invizibilă. Aveam o siguranţă neclintită că „acest ceva” este anume o conştientizare, ba încă una fantastic de puternică, mai înţeleaptă decât mi-aş fi putut-o imagina. Mă simţeam în faţa ei ca o furnică în faţa Everestului. Am simţit, ca de obicei, frică şi o aspiraţie puternică, dragoste faţă de această fiinţă, mă temeam, dar şi admiram înţelepciunea ei nemărginită.

3) Stând culcat în stare „paralizată”, am trăit pentru prima dată sfera vidului. Această percepţie s-a format treptat – la început, simţeam numai peretele din faţă, asta nu era o sferă, ci un volum careva de o formă neregulată. Apoi această percepţie s-a consolidat, transformându-se cu timpul anume în sferă, am început s-o trăiesc chiar şi în activitatea de viaţă cotidiană, în scintilaţii de câteva secunde, însoţite de o imperturbabilitate anestetică neobişnuită.

4) Eu şi prietenul meu am plecat să dormim în pădure – eu vroiam ca el să asiste în timp ce eu citeam sulurile şi să înscrie ceea ce-i voi spune (eu puteam să pronunţ cele citite în glas, pe măsura lecturii). M-am culcat şi am început să mă concentrez, dar nu-mi reuşea nimic. Peste o jumătate de oră, prietenul meu a obosit şi noi am hotărât să ne culcăm. La limita adormirii, am intrat deodată în această stare şi am vrut să-l zgâlţâi, să-i dau de înţeles că sunt gata, ca el să asculte. Am întins mâna spre el, dar în acel moment s-a întâmplat ceva neobişnuit, el parcă „s-a mutat” de lângă mine la vreo 10-20 de metri într-o parte şi eu am rămas singur sub cerul liber. Am trăit simţul frumosului, presentimentul, care alternau, ca de obicei, cu frica. Era deja noapte, dar eu am început să văd totul în jurul meu, parcă aş fi văzut în întuneric. Stăteam întins, culcat pe spate, cu toate acestea, vedeam totul în jurul meu. În cerul deasupra mea am văzut un punct auriu. El s-a mărit repede în volum, de parcă ar fi căzut în /jos şi a început să semene cu o sferă aurie ce lumina extrem de strălucitor. Ea a căzut deasupra mea şi ce-a fost mai departe – nu mai ţin minte.

Experienţa viselor conştientizate s-a început de la...

*) Am descoperit că dacă înscriu descoperirea îndată după ce am făcut-o, apoi descoperirea se uită considerabil mai repede ca în cazul dacă n-o înscriu. Mecanismul e simplu – de îndată ce am înscris, imediat „mă liniştesc”, chipurile, descoperirea e făcută, înscrisă, acum nu are unde fugi de mine, am să vin acasă, am s-o înregistrez la descoperiri, am s-o mai trăiesc încă... Iar în final, rămân, desigur, doar cuvintele, iar însăşi descoperirea se volatilizează, acasă mă tot uit cu o privire tâmpă la cele scrise, iar acolo sunt doar nişte cuvinte, desigur, deoarece am adormit în mulţumire tocmai în momentul când îmi făceam înscrierea, nu am stat să depun eforturi pentru a o trăi de mai multe ori, de a o redescoperi pe loc în repetate rânduri. Am făcut un experiment – am încetat să înscriu descoperirile îndată, ca rezultat, mă simt ca un tigru care a strâns şoarecele la pământ cu laba, dar nu ca un pescar, la care peştele a prins nada şi care poate de acum să se destindă. Dai puţin laba la o parte — şoarecele dispare. Eu memorez descoperirea, rostesc cuvintele de rezonanţă, „le absorb” în mine, le re-trăiesc de multe ori şi abia după asta, peste vreo jumătate de oră sau o oră, trec descoperirea în listă şi o fixez. Dacă sunt câteva descoperiri, depun eforturi ca să nu le uit în nici un caz, iar drept rezultat iese că eu parcă aş trage cu coada ochiului la şoarecii prinşi, nu mă distrag sau mă distrag pentru puţin timp, revin în permanenţă, toate acestea se soldează cu o consolidare sigură a descoperirilor, cu memorarea lor.

 



<< Back Forward >>