« Originea speciilor »

Capitolul 07


Arhiva 64/5635.

Fragment din „Jurnalul lui Bodhi”

 

*) Răsfoind o carte despre Ramakrishna, m-am ciocnit de o descriere a acelei forme de dragoste, pe care el o numea „madhura bhava” şi atunci mi-a trecut prin minte un gând: dar de ce eu nu simt dragostea către fetiţa mea – da-da, către TOCMAI ACEEA? Nici nu pot să-i zic „fetiţă”, o numesc „femeia de pe tron”, deoarece o ţin minte înfricoşătoare, plină de importanţa. Evident, cu aşa atitudine a mea faţă de ea ca „înfricoşătoare şi plină de importanţă”... despre ce fel de dragoste poate fi vorba? Şi atunci mi-am amintit de interdicţia pe care mi-am stabilit-o eu însumi. În acele zile, îndată după apariţia ei, aveam nişte gânduri rătăcitoare despre aceea că această femeie poate să-mi dea tot ce caut — şi sensul, şi conţinutul vieţii. Dar înţelegeam că, atât timp cât sunt întins din toate părţile de dorinţe mecanice şi emoţii negative de o putere ucigătoare, ba încă mai ţinând cont de faptul că eu, în temei, suprim aceste dorinţe... în aşa întuneric beznă nu am de unde aştepta o întâlnire cu ea. Pe de altă parte, mi-a venit gândul că, dacă voi folosi aşa o metodă, apoi cum voi găsi calea spre eliberare pentru oamenii obişnuiţi, pentru cei care nu au o atare posibilitate – să fie luaţi de mână de către o asemenea fiinţă şi conduşi spre libertate, spre PR? Şi atunci am simţit o repulsie faţă de această idee, de fapt, mi-am interzis să simt dragoste pentru această „femeie”.

Dar acum această interdicţie a pierdut orice sens. În primul rând, calea a fost găsită, în acest sens nu există nici o îndoială. Calea a fost găsită şi chiar descrisă, şi chiar trasată, s-a făcut mult în această direcţie şi eu un presentiment, gândindu-mă la munca efectuată, deci, chiar dacă eu mă voi cufunda în PR până peste cap... d-apoi că anume asta vreau acum, anume aceasta este pentru mine „linia întâi”. Acum totuna nu am să mă ocup de obscurităţi, deoarece consider că metodica descrisă de mine este şi aşa dezvoltată până la detalii, restul vor spune practicanţii înşişi în articolele lor. În cel de-al doilea rând, acum nu există temeri de felul „am să trăiesc ceva deosebit şi am să-i abandonez, apoi atunci cine le va arăta drumul?” – chiar dacă şi voi încerca „ceva deosebit”, cum pot s-o las pe Aricica, de exemplu? Ba şi pe ceilalţi, cei care vor dori să facă practica, s-o facă sincer şi cu bucurie? Le voi acorda exact atât timp, cât voi dori, iar cât voi dori – depinde de practica lor, cum va fi ea anume, dar nu de distanţa ce ne desparte în trăirea PR. În afară de aceasta, sunt sigur că în comunicare cu ei, până în prezent, e încă mare ponderea grijii, adică a componentei ineficiente, parazitare.

Aşa sau altfel, eu nu mai vreau să renunţ la aşa o posibilitate, or, de bună seamă, este o posibilitate unică în felul său, eu pot trăi dragostea faţă de o asemenea fiinţă neverosimilă, radiantă, care, dintr-o singură dorinţă a sa, îl poate dota pe om cu PR extatice, dacă, desigur, omul însuşi e gata de ele. Or, dragostea ARE unde se îndrepta, există chiar şi obiectul, amintirea mea despre dânsa. Cum să ratez o asemenea şansă? Eu nu pot trăi dragostea pentru ceva inexistent, faţă de un fantom, o plăsmuire de felul diferiţilor zei, deoarece eu nu-i percep, prin urmare, nu pot simţi simpatia faţă de percepţiile inexistente, eu nu pot crea o imagine care va fi doar un model după tiparul meu, chiar şi a celei mai luminoase părţi din mine, anume asta va fi acea „dragoste faţă de nimeni la concret”, pe care am trăit-o, dar nu mai mult. Dar aici nu există plăsmuire, eu ştiu absolut precis, această fiinţă există! E vorba de experienţa mea, nu de nişte fantezii.

Vreau să-mi schimb atitudinea faţă de ea. Da, eu o ţin minte ca pe o femeie severă, dar este oare ea o femeie severă? Interpretarea mea se bazează pe faptul că eu ţin minte vocea ei – anume vocea ei am interpretat-o ca severă şi rece. Dar oare ea a fost aşa? În acel moment, eu eram ucis cu totul, în proporţie de 99%, bolnav de emoţii negative, mort aproape definitiv. Este de-a dreptul surprinzător că, într-o asemenea gunoişte, s-au mai păstrat pasiunea pentru claritate, sinceritate, devotament, alte PR. În acea vreme, eu eram îndrăgostit de sine până la infinit, dependent de spirit prietenesc, emoţii pozitive, sentimentalism etc. Iar vocea ei era lipsită de orice zorzoane, anume de aceea mi s-a părut aspră, înstrăinată. Acum, amintindu-mi de multe ori întrebarea ei adresată mie: „Apoi tu ai de gând să faci ceva în viaţa asta sau nu?”, înţeleg că intonaţia vocii ei nu era nici rece, nici înstrăinată, ea, pur şi simplu, era lipsită de milă, ea m-a întrebat de-a dreptul şi cerea răspuns îndată. Eu ţin minte o fermitate deosebită, care m-a învăluit în clipa ceea. Anume datorită faptului că în vocea ei lipsea măcar o aluzie la pseudo-omenie, la posibilităţile de milă sau de altă diaree, eu am înţeles chiar în clipa ceea – este un moment de extremă seriozitate, cel mai serios moment în toată viaţa mea. Acest fapt mi-a permis să ezit asupra răspunsului nu mai mult de o secundă, după care a trăit un aflux puternic (pentru mine în acel moment) de sinceritate, detaşare, hotărâre fermă şi atunci am urlat „da!!”, am simţit acea vibrare a percepţiilor revelatoare desfătător-extatice de o putere teribilă, care, pur şi simplu, îmi distrugeau corpul. Senzaţia de distrugere a corpului mi-a trezit îndoieli, eu am început a şovăi. Şi atunci vibrarea a încetat şi ea m-a întrebat iarăşi, cu aceeaşi voce, care, părea, putea să accepte cu aceeaşi impasibilitate şi „da”, şi „nu”: „Apoi tu ai de gând sau nu?”. Şi eu iarăşi m-am reţinut doar o singură secundă, până „am tras aer în piept”, pentru a striga iarăşi „da, da!!”. Şi iarăşi vibraţia a intrat în mine şi mă impregna totalmente, până când, cu încetul, conştiinţa nu a tăcut şi nu s-a retras.

Chipul ei mi-l amintesc destul de vag. Nu ţin minte detalii, eu fie că nu le examinam, fie că nu le mai ţin minte. Nu-mi amintesc faţa ei. Ţin minte doar că ea era la dreapta de mine şi în urma mea (dar eu, într-un mod inexplicabil, o vedeam perfect de bine, stând culcat cu ochii închişi), că ea era foarte mare, să fi avut o statură de vreo patru metri, dacă s-ar fi ridicat. Ea şedea pe tron şi totul — şi tronul, şi ea – emana o lumină orbitoare.

Un careva timp după aceasta am avut chiar îndoieli, am văzut eu oare toate acestea în realitate, am trăit oare toate acestea? Pe de o parte, mintea refuza să accepte această experienţă, pe de alta, eu ştiam totdeauna că, indubitabil, am avut această experienţă şi eu acum pot să mi-o amintesc în aceleaşi detalii, pe care le ţineam minte îndată ce m-am trezit în dimineaţa următoare.

Acum nu mai vreau să mă ţin în hăţuri, eu vreau să sparg mecanismul de neîncredere precaută şi chiar de o uşoară înstrăinare (cât face numai acest cuvânt scârbos „femeie”!) faţă de această fiinţă. Citindu-l pe Ramakrishna, despre aceea cât de simplu, cu ce uitare de sine o iubea el pe Kaly a lui, eu nu înţeleg: ce mă împiedică pe mine să-mi iubesc fetiţa? (Cuvântul fetiţă mi se dă cu greu, de parcă l-aş numi într-un mod nepotrivit pe cineva foarte important). Dacă eu depun un efort şi încep să încerc să am faţă de ea o atitudine ca faţă de o fetiţă iubită, apare imediat devotamentul şi o simpatie profundă. Există încă un aspect – eu vreau să mă comport cu ea ca cu o fetiţă iubită în toate sensurile, eu nu vreau să fiu ipocrit – vreau să simt o atracţie erotică, vreau s-o mângâi, s-o sărut, s-o ling, să mă ating, să-i inspir mirosul, să simt gustul picioruşelor, popoului, burticii, sânişorilor... Eu vreau să mă frec cu fetiţa mea, vreau s-o frec cu tandreţe în puţă şi în cur, vrea să mi se scoale pula la gândul despre ea. Există ceva ce se opune unei asemenea atitudini – se resimte acţiunea mecanismului de veneraţie faţă de „luminaţi”, o atitudine făţarnică faţă de cei care se consideră „luminaţi” din partea oamenilor obişnuiţi. Dar veneraţia înseamnă înstrăinare, fals, asta nu e pentru mine. Eu vreau ca ea să se frece şi să se mângâie cu mine, să-mi mângâie şi să-mi sugă pula, ouăle, să-mi lingă labele – eu vreau să am cu ea de toate, or, dacă asta e fetiţa mea iubită şi dacă ea este AŞA o fiinţă, infinit sinceră şi orbitor de luminoasă, strălucitoare din cauza PR care o umplu, apoi cum poţi avea o atitudine înstrăinată faţă de o ASEMENEA fiinţă. Eu vreau s-o iubesc aşa cum pot, să-i dau tot ce pot, să-mi exprim direct dorinţele, să nu fiu un ipocrit făţarnic.

Încă ieri, când au ajuns toate acestea la mintea mea, totul mi-a devenit clar – decizia există, eu voi depăşi înstrăinarea, eu voi genera şi voi trăi îndrăgostirea de fetiţa mea, voi dori-o anume ca pe o fetiţă – cu aspiraţie, cu nişte Trăiri care sunt pentru mine acum inaccesibile, cu tandreţea ei, cu necruţarea ei, cu sinceritatea ei. Eu îmi voi imagina cum ne mângâiem şi cum ne frecăm, eu voi trece prin pereţii pe care i-am ocolit şi chiar i-am întărit până acum. Descrierile manifestării dragostei lui Ramakrishna faţă de fetiţa ei sunt o susţinere puternică pentru această hotărâre, eu pot să învăţ de la el sinceritatea, lipsă ipocriziei şi înstrăinării. Deşi el avea faţă de ea atitudinea ca faţă de mamă (în sensul care atribuia el acestui cuvânt), iar eu – ca faţă de fetiţa iubită, asta nu schimbă nimic. Eu voi învăţa de la el să-mi iubesc dumnezeiasca fetiţă. Eu ştiu cum trebuie s-o fac – pas cu pas, efort cu efort, asiduitate, fermitate şi aspiraţie.

 



<< Back Forward >>