« Originea speciilor »

Capitolul 06

... un sătuc părăsit, nişte căsuţe scunde în lungul drumului, de o parte a satului e plaja, de cealaltă – jungle pe colină. Uite că, totuşi, pe aici mai sunt oameni, dar totul e oarecum neobişnuit de stins — şi sunetele, şi tablourile, totul parcă e vag, deşi contururile sunt clare. Construcţiile sunt haotice, împrăştiate. În stradă nu e nimeni. Dacă-şi mai face apariţia câte un trecător, el se pierde nu ştiu cum în acest anturaj şi nu face decât să intensifice această impresie de părăsire, depopulare. Nişte firme cu litere de culori vii, inscripţii stranii pe care nu reuşesc nicidecum să le citesc, drăcie, literele se văd clar, cuvintele se citesc uşor, dar uite că citesc..., nu înţeleg ce scrie. E o încurcătură. Linişte. Cum poate aici să fie linişte, dacă strălucesc firmele, umblă oamenii, vorbesc?

La o parte de drum şi de plajă sunt nişte coline cu palmieri ciopârţiţi, cu nişte pante line sau abrupte. Aceste coline creează şi ele o impresie de încurcătură, de haos, nici un fel de forme desăvârşite. Acum întunecă? Nici în această privinţă nu există claritate. Da, se vede, întunecă, de la coline au rămas numai umbrele. Trece un gând: „sunt undeva tare departe de lumea obişnuită pentru mine, nu există posibilitatea de a reveni înapoi”. O dorinţă puternică de a merge pe acest drum părăsit înainte, fără nici un scop. Acolo sunt nişte contururi vagi, ele fac rotocoale ca fumul, de unde să se ia fumul aici? Nu miroase a ars, aerul e curat... e curat oare? E prea curat, nu aşa ceva nu poate să fie, nu miroase în genere a nimic. Cum e posibil una ca asta? Careva mirosuri ar trebui să fie. Trebuie să fie vânt – este vânt? Ce-i cu mine – sunt biată? Fixează punctul de asigurare, fixează formula reîntoarcerii – ce-i cu acest gând prost? Despre ce-i asta?

Mă trage în călătorie pe acest drum, senzaţia de mister este atât de intensă, încât nu mai vreau să mă gândesc la nimic mai mult, numai să trăiesc asta. Niciodată nu am trăit-o atât de pătrunzător. Chemarea. Ceva mă aşteaptă acolo, înainte. Cineva mă aşteaptă. Cine-i el? Ce vânt straniu. Aici nu există un vânt constant. El apare pe neaşteptate, bate tare, creează nişte fiinţe inimaginabile, aproape însufleţite din colbul drumului, bate în botul câinelui, câinele scutură di cap, parcă ar vrea să arunce vântul de pe el şi totul înmărmureşte iarăşi. Unde dai, sub picioare sunt nişte şopârle, două clipe în urmă nu erau, vreau şa mă uit sub picioare, se face mai luminos, eu stau pe ţărână, deci, m-am abătut de la drum, el a rămas mai în stânga. Şopârlele nu fug, doar că se dau puţin la o parte dacă încerci să le pipăi. Se vede clar că aici nu le prinde nimeni, nu le priveşte, nu le scarpină burta. O cascadă... chiar alături, e o cascadă mică, dar apa cade de pe o stâncă înaltă. Deodată mă aruncă în călduri, vreau să mă ascund în acel loc întunecos şi umed de lângă o stâncă mare. Alarmă. Eu nu vreau în locul cela. Unde-i drumul? Unde-i sătucul? Când m-am abătut de la drum, de ce-s aici? Nu ţin minte. Ce-i cu mine, dorm? Da, probabil, dorm! Pe naiba, nu mai dorm eu, iată drumul, iată şi satul, am săltat de câteva ori, am privit în jur, m-am pipăit – nu, nu e un vis, atunci de ce percepţiile îmi sunt atât de rupte? Poate, am febră? Nu înţeleg. De ce trebuie să fixez formula reîntoarcerii? Ce formulă o mai fi fiind şi asta? De unde iarăşi mi s-a luat acest gând? O senzaţie neplăcută în omoplaţi, parcă m-ar trage ceva. Am stat prea mult în soare?

M-am întors la drum, la urma urmelor, trebuie, pur şi simplu, să mă dumeresc unde mă aflu. Vitrina unei librării. În vitrină – trei fiare de toată frumuseţea, cât două pisici obişnuite, nici n-am crezut că poate să existe aşa ceva. Parcă ar fi nişte tigroaice mici, plastice, frumoase. Toate trei – de culori diferite, cu boturi mari, cu ochi mari. Toate celelalte pisici din sat sunt obişnuite, nici una nu seamănă cu astea măcar câtuşi de puţin.

Valurile ajung în hăţişurile de arbori de mango, zgomotul lor pătrunde în liniştea străzii. În acest mod, nu vei obţine nimic. Trebuie să dublezi timpul fixării formulei de reîntoarcere ca să nu cazi în asemenea bulboane. Nu pot să liniştesc dialogul lăuntric – el e lipsit de sens în aşa grad, încât asta mă nelinişteşte, el se intensifică de fiecare dată când senzaţia de tragere din omoplaţi se intensifică. Senzaţii neplăcute, parcă mă trage cineva. Trebuie să-mi amintesc ceva. La e bun? Ce să-mi amintesc? Planul – trebuie să fie un plan şi el trebuie urmat cu precizie de automatism, altfel nu vei reuşi să fixezi distingerea, nu vei forma punctul de reîntoarcere şi din două una – sau vei luneca la suprafaţă, sau, ceea ce e încă mai rău, nu ai se te întorci în genere — îţi aminteşti istoria ceea din grupul lui Norton? Care Norton, la mama dracului? Ce se întâmplă?

M-am concentrat, am aruncat acest delir, cum vine asta, eu până acum nu pot pune capăt dialogului lăuntric orb?

O percepţie de apăsare moale de sus, de parcă ar cădea de sus un şuvoi de lumină neagră. Mă simt ca o nimfă, o gogoaşă ce pluteşte în lungul unui enorm munte negru. M-a tras spre marginea stâncii, parcă m-aş fi încleiat în două locuri, la gambe şi la umeri, m-am lipit cu o parte de marginea acestui munte. Mi-a apărut percepţia că ceva mai sus pe acest munte se vede faţa unei careva fiinţe, de parcă i-aş auzi vocea, de parcă ea, fiinţa, are o careva legătură cu aceea că gogoaşa s-a lipit de munte. Ceva a scuturat tot corpul şi am o senzaţie stranie, dureroasă, de parcă din mine ar fi ieşit o bârnă neagră lungă, dintr-o fisură ce s-a format de la gâtlej până la anus, nu, nu doare, dar e un disconfort puternic. O parte din mine zboară jos, în hău, în întuneric şi ceva strigă tare. Bucurie — partea asta nu mai este în mine. Această „bârnă” nu era percepută ca ceva dur, tare, poate, e o careva fiinţă? Asta nu mi-i clar deloc. Mi-i cunoscut, dar nu mi-i înţeles. Sunt fetiţă. Sunt pustie înăuntru, sunt timidă, acuşi acest gol dinăuntru se va umplea cu ceva, ceva are să intre în mine în locul acestei bârne negre care s-a desprins. Un presentiment, strălucitor, puternic. De odată mă văd lată într-un spaţiu negru şi cineva pune pe claviculele mele nişte obiecte albe de mărimea unor monede, nişte atingeri plăcute şi se pare că asta are o careva legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu muntele negru. Fiecare cer alb radiază ceva, în unele locuri asta se percepe ca o presiune plăcută.

Aşa nu se poate. Ceva trebuie de făcut, ce se întâmplă? Precis că ceva nu e-n regulă. Formula reîntoarcerii. Ce se ascunde în dosul acestor cuvinte? De ce ele roiesc în cap atât de sâcâitor? Trebuie să mă concentrez. Trebuie să-mi amintesc, întâi de toate, unde mă aflu acum? Cum am nimerit încoace? Încotro mă voi mişca mai departe? Care-s scopurile mele? Ce vreau, la urma urmelor? Eu nu dorm, sunt în deplină cunoştinţă, asta-i clar. Am sărit, pentru orice eventualitate, nu, nu zbor nicăieri, gravitaţia terestră. M-am aplecat, mi-am trecut palma peste ţărână – un sol cald, acoperit cu iarbă uscată, bulgăraşi, cineva se auzi în iarbă. Nu, ăsta nu e vis. Percepţiile sunt stranii, eu ţin minte bine că, încă nu demult, eram în sat, apoi o careva stâncă, nişte cercuri albe puse de corpul meu. Delir. Dar cum pot să coexiste delirul şi trezia? Temperatura corpului e normală. Nu mă doare nimic. Poate, când eram la restaurant, mi s-au strecurat vreun drog? La ce bun? Pentru a mă jefui şi a mă viola? Ce puteau să fure de la mine? La drept vorbind, ce am eu?

Buzunare goale. Asta e cu neputinţă. Dacă eu călătoresc, iar eu, evident, călătoresc, deşi nu ţin minte nimic, apoi trebuie să am acte, bani. Dacă am fost îmbâcsită cu narcotice şi curăţată de bani, apoi jefuitorii n-au ce face cu actele mele, e periculos chiar să iei actele.

În afară de aceasta, senzaţia de tragere de la omoplaţi persistă, ce mama dracului se mai întâmplă acolo?! Trebuie să-mi amintesc, trebuie să mă opresc şi să-mi amintesc totul. Formula reîntoarcerii. Punctul de asigurare. Nu e un simplu dialog lăuntric haotic. Asta înseamnă ceva. Trebuie să-mi amintesc. O lovitură puternică în cap! Drăcie! Probabil, sângele curge gârlă! Pipăi capul – nici un fel de sânge, nu mă doare nimic. Drăcie!! Mi-am amintit!!!

Excelent. Formula reîntoarcerii – este. Punctul de asigurare – fixat. Încă o dată. Trebuie să fie ecoul. Este ecoul. Totul e-n regulă, Menguez e la asigurare. O stare de uşoară beţie, uneori se observă o defocalizare. Lumea. E o lume nouă. Acum trebuie să mă întâlnesc cu Kate, ea-i din grupul lui Haldstrom.

— Kate!

Nu, nu aşa, la ce bun să-ţi rupi gâtlejul? Devotament faţă de fiinţele cu aspiraţie. Este. Presentimentul călătoriei. Este. Fermitatea. Este. Asiduitatea. Este. Strângem în pumn, intensificăm, ne distragem de la toate celelalte, pentru ca să apară plăcerea în piept şi-n inimă. Este. Acum – mai domol.

— Kate...

— Primele cufundări în lumile orientate vertical niciodată nu-s simple, nu te nelinişti. Se întâmplă şi câte ceva mai complicat. Tu eşti aici prima dată?

O voce din stânga. M-am întors, o fetiţă puţin grăsuţă de vreo 10 ani, pantalonaşi scurţi, desculţă, o bluză sportivă deschisă, nişte umeri rotunzi, o burtică tare. Ochii – ca nişte lacuri mici. Drăcie, am şi uitat, Kate e încă o fetiţă.

— Da, în lumile astea – pentru prima dată.

— Şocul a fost puternic?

— Destul de sensibil. Am crezut că va curge mult sânge.

— În acest caz, nu curge sânge. Asta doar se percepe ca o lovitură, dar, din punct de vedere fizic, lovitura nu există. Pe viitor să-ţi rezervi mai mult timp pentru a repeta formula reîntoarcerii nemijlocit înainte de cufundare – cel puţin, o jumătate de oră, ba, poate, şi o oră. Pe urmă ai să te obişnuieşti, iar acum acest lucru este necesar.

— OK.

— Asta îţi va uşura revenirea la conştiinţa deplină. Dacă fixarea deplină a distingerii va fi tot atât de dureroasă ca acum, ai să începi, involuntar, să te încordezi, iar asta doar va complica totul şi mai mult. Hai, Kate arătă cu degetul înspre sătuc şi această direcţie deveni mai clară, în timp ce totul în jur, din părţi, parcă era învăluit de abureală.

Kate continuă:

— Ţi se abate reglarea periferică, nu lua în seamă, cu experienţa, acest lucru trece. De obicei, 20-30 de cufundări sunt suficiente pentru ca însuşi corpul să se deprindă a se regla.

Ele mergeau destul de repede. Peste vreo cinci minute, de după copaci se arătă o casă înaltă cu un singur etaj (magazin? garaj?) Ocolind-o, ele au ieşit la o movilă mare de ţărână proaspăt săpată şi, cât timp treceau peste ea, Thora observă că pământul aici miroase tot aşa ca în starea de trezie. Luă din mers un bulgăraş, îl trecu printre degete, îl mirosi, îl atinse cu limba – nici o deosebire.

— Pământ. Miroase a pământ. La gust e ca pământul. În visele conştientizate totul e la fel, deşi plantele, de exemplu, sau diferite obiecte pot avea diferite proprietăţi organoleptice.

Pentru o secundă, Thora fu cuprinsă de îndoială: oare aşa o copilă cunoaşte cuvântul „organoleptice”?

— Fie vorba de vise conştientizate, fie de lumi orientate vertical, ba chiar şi de oricare altele, pământul rămâne pământ, Kate vorbea oarecum grăbit, de parcă s-ar fi gândit la altceva, Pământul reprezintă o temelie unică pentru toate lumile care ne sunt accesibile în momentul dat. Pe asta se bazează vreo două ipoteze interesante, apropo, anume tu va trebui să le verifici...

Kate aruncă, pe neaşteptate, o privire fugară în părţi şi se opri brusc.

— N-ar fi rău să aşteptăm puţin, dar nu avem timp.

Se crea impresia că Kate nu e chiar sigură de ceea ce face.

— Ne grăbim? De fapt, Menguez nici n-a spus pentru ce-s eu aici, totul a ieşit în grabă, credeam, poate, măcar tu ai să-mi spui?

Thora făcu jumătate de pas înainte, se întoarse şi o privi pe Kate în ochi, dar aceea evita contactul direct, scanând consecutiv împrejurimile şi concentrându-se pentru mai mult timp într-un loc.

— Va să zică, nu ţi-a spus?:) Kate râse.

Thora aşteptă în tăcere ca ea să continue, abţinându-se special să întrebe de ce râde Kate pentru a-i da de înţeles că nu vrea să se distragă pentru lucruri ce n-au legătură cu fondul chestiunii.

—Tu de unde ai venit la noi?

Kate îi aruncă o privire fugară şi Thora se miră de faptul că, alături de Kate anume ea, Thora, se simte ca o fetiţă mică, dar nu invers. Acest fapt se vedea foarte bine când li se întâlneau privirile. Thora, pur şi simplu, se topea în ochii ei, apărea un sentiment de atracţie plăcută, iar în centrul burţii se începea ieşirea voinţei, după cum se vede, se resimte şi specificul acestei lumi, or, şi în lumile viselor conştientizate ochii arată totalmente altfel ca în stare de trezie.

— În ce sens? Am lucrat asupra mai multor probleme, de exemplu...

— Am în vedere – nu eşti din commandos? Ai venit din altă parte?

— „Din altă parte?”, Thora repetă întrebarea, imitând intonaţia cam severă a lui Menguez, parcă există o careva „parte”?

Kate se întoarse spre ea:

— Tu ştii cine reacţionează bolnăvicios la o asemenea divizare?

— Mă pricep, Thora s-a predat dintr-o dată.

— Cei care au trecut pe la commandos şi au înţeles că asta nu e pentru dânşii. Nu am nici un fel de simţ de superioritate, separându-i pe „commy” de toţi ceilalţi. Dar îmi dau seama de faptul cât de semnificativ e aceea că unii fac faţă acestei provocări, iar alţii nu. Mi s-a spus că ai fost la noi şi ai trecut cu succes până la nivelul verde, de aceea trebuie să ştii: nimicirea senzaţiei propriei importanţe, întâi de toate, aşa unor obscurităţi toxice ca sentimentul de superioritate, aroganţa este sarcina numărul unu, cu cât e mai înalt nivelul, cu atât mai aproape de impecabil trebuie să fie purificarea, de altfel, acolo nu treci cu un asemenea balast, te sufoci, pur şi simplu.

Cât Kate a vorbit, Thora a privit-o din cap până în picioare. Apărea o puternică atracţie erotică pentru trupuşorul ei, ar fi vrut s-o lingă pe toată, fiecare parte a corpului era definitivată, chiar privind numai la genunchii ei, lăbuţele de sus şi de jos, la umeri, Thora simţi că excitarea erotică a atins cota şapte şi iată-iată va trece în domeniul extatic.

— La câţi ani ai început să te freci?

— Să stăm aici până vom recepţiona semnalul. La trei.

— La trei ani??

Thora a venit la Şcoală când avea deja 16 ani, fată mare, deoarece a crescut într-o familie cu vederi destul de conservative. Înainte vreme ea regreta mult timpul pierdut, dar, fiind la commandos, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la aşa forme brutale de milă faţă de sine, în orice caz, în ultimii ani, ea o fixa, poate, o dată în lună, dar şi atunci intensitatea era 1-2 cel mult. Să elimini o asemenea milă faţă de sine nu era o mare greutate. Totuşi, să începi a te freca la trei ani – asta era surprinzător chiar şi pentru dânsa.

— Da, la trei, de ce te miri atât de mult? Tu însăţi când ai început să faci masturbaţie?

— Pe la vreo cinci ani, probabil...

— Asta fiindcă ai trăit cu părinţii. Acum, desigur, nu e secolul al douăzeci şi treilea, oricum, se observă deosebiri esenţiale dintre cei care vin din familii şi cei născuţi chiar între commandos. Cei din familii sunt inhibaţi. Am auzit că, până la război, frecatul era permis abia de la 16, dacă nu chiar de la 18 ani.

Kate tocmai se cutremură, apoi continuă:

— Fascism. Eu am început să mă frec la trei ani, altfel ar mai fi trebuit să aştept tocmai cincisprezece! Nimic de mirare că piereau ca muştele la 150-200 de ani, iar deja la 120 arătau ca nişte bătrâni. Dacă ai să te omori în felul ăsta, nu prea ai şanse de a supravieţui...

— Ei, de murit mureau ei, să zicem, nu la două sute de ani, ci la şaizeci – optzeci...

— Ei ba? Kate întinse, neîncrezător, buzele, să-ţi ieşti din minţi...

— Tu te-ai îndrăgostit deja la trei ani?

— Da, m-am îndrăgostit de un băiat, el era cu mult mai mare ca mine, el avea şapte, noi ne cuprindeam, ne sărutam, apoi eu am dorit să mă frec, dar el încă nu putea, puţa lui era încă prea mică:) – mă freca un alt băiat, aproape matur, de doisprezece ani, iar eu şi băiatul meu ne sărutam şi era atât de plăcut... nu pot înţelege, cum puteai să-i impui pe oameni să se lipsească de o asemenea plăcere!

— Îndată după război, au fost anulate limitările de vârstă în ceea ce priveşte sexul, Thora îşi aminti cum se mira ea însăşi, citind documentele epocii, că milenii întregi omenirea îi putrezea pe copiii săi, transformându-i în nişte morţi prin interdicţiile sexuale. S-a stabilit că dacă omul, oricare ar fi vârsta lui, vrea să facă sex, asta înseamnă, prin definiţie, că el e gata psihologic de asta. Aptitudinea fiziologică se determina încă mai simplu – dacă-ţi face plăcere, înseamnă că totul e în regulă. Exista o singură limitare – dacă un copil mai mic de trei ani vrea nu doar să se strângă şi să se lingă, dar şi să se frece, apoi primele câteva ori contactele decurgeau în prezenţa martorilor aleşi tot de ei din numărul candidaţilor propuşi.... Kate, ce aşteptăm noi? De ce nu mi s-a spus măcar, în ce constă scopul acestei experienţe?

— Tu ai venit la istorici concreţi, Kate scuipă firul de iarbă pe care-l mestecase, aici totul se face repede, noi suntem deschizători de drumuri. Dacă vrei ca totul să se desfăşoare potrivit orarului, pleacă înapoi în institutele de PR. La noi, în orice moment, se poate întâmpla ceva extraordinar...

Rostind acest cuvânt, Kate zâmbi cu hâtrie, o fi observat, căţeaua, că Thora s-a împiedicat, rostind cuvântul „organoleptic”, dar n-a zis nimic.

— Tu ai dovedit să preiei datele ultimelor experimente ale lui Jay Chok?

— În legătură cu delfinii?

— Da.

— Azi dimineaţă Menguez a relatat despre toate astea la întrunire, apoi toţi s-au împrăştiat, eu am început să răscolesc în materialele ultimelor lucrări ale grupului său pentru a mă pune la curent cu situaţia, voiam să văd şi ce-i cu „Plasele duble”, dar numai când priveam la acest talmud al lui Klaus mi se făcea groază. Dar Archie explică totul atât de bine...

— Apoi iată, până când tu îl răsfoiai pe Klaus, Jeffrey şi Chok au plecat într-o nouă submersiune, deşi, potrivit securităţii muncii, asta nu e tocmai bine, or, nu vroiau să rateze o asemenea şansă, cine ştie, acum delfinii au iniţiat contactul, motivul nu e cunoscut, trebuie profitat de moment. E doar pentru prima dată. La noi multe lucruri sunt pentru prima dată. Noi săpăm şi mergem mai departe, iar în urma noastră se mişcă institutele.

Kate se ridică, privi în jur, se aşeză şi continuă:

— Mie nu mi-ar plăcea la institute. Mie iată aşa-mi place – când presentimentul iese din scara de măsurare, când nu ştii, dacă ai să faci faţă celor ce te aşteaptă azi. Aşa că deprinde-te. Băieţii au cerut susţinere, au fost aruncate pe acest sector câteva grupe dintr-o dată, tu ai fost atrasă ca să te deprinzi cu încetul.

Kate vorbea puţin incoerent, se vedea că atenţia ei principală este concentrată undeva în altă parte.

— Noi suntem grupul de reacţie imediată, nu avem o sarcină concretă, suntem aici ca să fim alături în caz de necesitate. Deocamdată, însă, şedem, ne odihnim.

Kate se purta aşa de parcă ea ar fi cea mai mare şi Thorei îi făcea plăcere să simtă alături un om atât de curajos, sigur că, în orice moment, se poate consacra totalmente pentru a încerca să rezolve orice problemă, cunoscută sau necunoscută.

— În timpul submersiunii am avut senzaţii stranii, Thora descrise succint percepţiile sale cu „bârna neagră” şi „cercurile albe”, îţi este cunoscut aşa ceva?

— Noi suntem în lumi orientate vertical, Kate scoase căpeţelul limbii, lingându-şi buzele, şi Thora nu rezistă, luă domol capul ei în mâini, o întoarse spre sine şi atinse abia-abia buzele de buzişoarele ei gingaşe. Kate închise ochii, răspunse la sărutarea, făcu apoi câteva inspiraţii-expiraţii, aşa cum fac câinii atunci când se miroase, apoi o linse pe Thora pe obraz.

— Gustoasă eşte. Iar eu m-am frecat cu delfinii.

— ?? Adică?

— Ei, parcă ai fi mică! M-am frecat — înseamnă că m-am frecat. Sigur, nu în puţă, tu ştii ce penisuri au ei! Nici chiar în puţa ta nu ar încăpea, doar, poate, să ţii foarte atent penisul cu două mâini la rădăcină.

— Aşa de mari? La delfini? Dar nu am văzut niciodată...

— Da’ nici nu trebuie să vezi, trebuie să pipăi:) Ei au o cută pe burtă, apoi acolo e ascuns penisul. Iar când delfinul se excită, penisul îndată sare, lor le place să se mângâie cu tot corpul, le place şi cu penisul să se atingă şi să se frece. Şi încă am mai lins glandul – este enorm şi aşa-i de mişto! Când am să cresc mare, la sigur, am să mă frec cu delfinii cu adevărat, căci eu numai i-am excitat şi le-am supt. Excită puternic atunci când ei termină – jetul de spermă e atât de puternic! Ei sunt tandri, fac totul cu cea mai mare acurateţe. Iar pe femele le frecam cu mâna, vâram laba până la cot şi le frecam, puţa lor dinăuntru e atât de surprinzătoare! De parcă îşi înşfacă mâna şi ţi-o strânge în toate felurile, probabil, mare plăcere au delfinii...

— Vorbeai despre lumile orientate vertical, îi reaminti Thora.

— Aceste lumi se numesc astfel nu întâmplător, Kate schimbă într-o clipă tema discuţiei, aici are loc conectarea percepţiilor care nu vor putea fi integrate după Fesson niciodată.

— Reiese că... nu, nu înţeleg

— Reiese că, atunci când nimereşti în lumi de tip Fesson, tu eşti acasă. Desigur, e o casă cam stranie, ea posedă calităţi surprinzătoare, noi vom mai descoperi acolo încă multe lucruri interesante, totuşi, asta e casa ta, tu te simţi acolo confortabil, te poţi adapta fără greutate. Aceste lumi sunt ideale pentru aceea ca să te întâlneşti cu practicanţii care trăiesc acolo, acolo e altă scurgere a timpului, acolo e altfel comprimat spaţiul, oricum, şi acolo e casa ta. Acolo trăiesc oameni de-alde mine cu tine şi tot acolo se pot întâlni fiinţe uimitoare, nici o fantezie nu ţi-ar ajunge ca să ţi-i imaginezi. Şi totuşi, asta e casa ta. Percepţiile pe care le integrezi acolo în ansamblul tău, formează cu percepţiile omului şi cu tot ce întâlnim în lumea noastră aşa-numita „legătură prietenoasă”. Poţi chiar să scoţi din acea lumea un spectru întreg de percepţii pentru lumea noastră, parcă ai suprapune o parte din lumea ceea peste asta, anume în această albie au loc cercetările în institute, prin urmare, toate aceste lucruri tu le ştii mai bine decât mine. Dar percepţiile lumii de tipul celei în care ne aflăm acum nu formează niciodată o legătură prietenoasă. Asta nu înseamnă ostilitate, iată, şedem aici cu tine şi totul e cât se poate de mişto, putem pleca la scăldat, putem chiar să ne frecăm cu băieţaşii de aici pentru plăcere, totuşi, pe măsură ce vom mai sta aici, se va intensifica o senzaţie deosebită că suntem străine aici. Nu e un simplu disconfort psihologic, e ceva ai mult. E ca şi cum ai fi în munţi – când te plimbi la altitudini de până la şase mii de metri poţi trăi senzaţii cu totul deosebite, dar, până la urmă, ai să te aclimatizezi şi ai să poţi trăi acolo. Dar mai sus de şase cinci sute aclimatizarea nu se mai produce, cu cât mai mult timp te afli acolo, cu atât mai rău ţi se face.

— Eu, deocamdată, nu observ că mi s-ar face mai rău, Thora, de bună seamă, se simţea perfect, poate, era chiar mai energică decât în starea obişnuită de trezie.

— Asta-i doar o analogie, Kate îşi îndreptă umerii, se întinse şi sânii ei, care abia începeau să se formeze, s-au conturat distinct prin pânza subţire a maioului, percepţiile acestei lumi, fiind incluse în ansamblul tău, acţionează asurzitor, anume din această cauză tu mai că nu te-ai îngropat aici chiar de la bun început, Menguez era gata să dea din mână a pagubă şi să te scoată de aici. Când reuşeşti să fixezi ambele reţele şi, în acest mod, să te concepi în această lume, trăieşti mereu o senzaţie stranie, de parcă te-ai descompune. E posibil că tu nu simţi acum acest lucru, deoarece eşti alătur de mine, iar eu posed o anumită experienţă pe care tu o preiei în mod automat. Dar eu o simt, şi tu ai să simţi neapărat acest lucru cu timpul, mai ales, atunci când vei începe să de cufunzi de una singură da dacă va trebui să plecăm mai departe în această lume. Aceste dezintegrare nu e atât de inofensivă. Dacă ea se produce, apoi nu doar obişnuitul tău ansamblu se separă de noile fibre şi se întoarce în lumea ta. Ruptura se produce în orice loc. Deocamdată, nu ştim mici măcar aproximativ se ce întâmplă în asemenea cazuri, dar diverul se consideră dispărut fără veste, deoarece el, de facto, dispare de pretutindeni unde putem privi.

— Menguez nu m-a prevenit...

— Nu avea rost. Noi nu ne vom afunda adânc, iar aici, ba încă şi cu mine, tu eşti în securitate.

— Adică cineva a murit deja în asemenea condiţii?

— Noi nu ştim dacă oamenii mor în asemenea cazuri sau nu.

— Ei bine, a dispărut fără veste?

— Da, renumitul caz din grupul Norton – fluxurile ascendente s-au dovedit a fi mai puternice decât s-a putut presupune. De atunci instrucţiunile au fost completate şi, deocamdată, nimic asemănător nu s-a întâmplat, deşi ritmul înaintării a încetinit.

— Ce înseamnă „fluxuri ascendente”?

— Lumile orientate vertical, poate, anume din contul particularităţii lor ne a nu forma legături prietenoase cu fibrele din lumile Fesson, posedă proprietatea transportului rapid – legăturile ce se formează sunt instabile şi... într-un cuvânt, asta se resimte aşa de parcă tu însăţi te-ai transforma într-o velă în care bate vântul. Acest vânt te duce. În aceste lumi sunt posibile nişte călătorii pe care e greu să ţi le imaginezi. Această senzaţie... e o senzaţie foarte-foarte stranie, eu n-aş spune că aş vrea s-o mai încerc o dată, dar... dar, totuşi, asta e interesant, asta îţi oferă posibilitatea să te transformi în ceva... nu, asta nu e cum vântul poartă un iaht, iahtul rămâne el însuşi, iar aici – nu, tu însăţi te transformi... eu am puţină experienţă ca să vorbesc despre alta.

Pe neaşteptate, Kate se ridică, arătă cu degetul în direcţia mării, apoi se întoarse şi făcu acelaşi gest în direcţia drumului spre munţi.

— Ne cheamă.

— Ce, unde? E ceea despre ce ai vorbit tu? Thora sări, o frică neaşteptată i se răspândi prin tot corpul, ea se simţea distinct, de parcă cineva i-ar fi învelit corpul într-o pânză fierbinte. Ce să fac?

— Nu, suntem chemate înapoi. Nu a fost nevoie de noi.

— Eu...

Kate se întoarse spre Thora şi, poate, prima dată, o privi ţintă, ochi în ochi. Lăcuşoare de foc lichid de o frumuseţe neobişnuită, o adâncime ademenitoare. Pe neaşteptate, Kate o atinse pe Thora cu degetul drept în faţă, aceea se dădu înapoi, imaginea din ochi îşi pierdu claritatea, iarăşi acea stare de om beat, un acces puternic de greaţă, voci, pete strălucitoare, a dispărut vederea, apoi pe un fundal negru au apărut nişte pete încă mai negre. Eforturi spasmodice, de parcă ai curăţa spaţiul, un flux de imagini, sentimente, senzaţii – un imaş scăldat în soare, talazul mării, un cer de vară cu fulgere, tunete şi ploaie ca din găleată, râs vesel de copil de pretutindeni, deodată – o pasăre care pluteşte în tării. Bucurie fără hotar, lumină pretutindeni, prospeţime ca de la apă rece de izvor, ea te umble, o bei cu nesaţ şi deodată fixarea s-a restabilit brusc, o uşoară greaţă se mai făcea simţită, dar Thora era deja la bază, ea stătea pe iarbă, corpul încordat, alături se tăvălesc Brice şi Archie.

— Se-nvârte capul? Brice scutură palma, ai să te deprinzi. Jeffrey şi Chok au pescuit câte ceva, au revenit cu pradă. Cam peste un ceas, când se va încheia verificarea, informaţia va fi expusă în Reţea, iar deocamdată odihneşte-te.

 

Seara a venit cu o surpriză – boţ cu boţ, a prins şa vină rutina. O arunci –ea iarăşi vine. De mult n-a fost aşa. Poate, e o reacţie la cufundare? Poate... Morrand amintea ceva de felul ăsta: când submersiunea se produce în lipsa unui control sigur, apoi parcă se dereglează setările. Obişnuinţele formate în trecutul nu prea îndepărtat slăbesc.

Nu, acum n-o poate lua nimeni cu mâinile goale... Era mai greu ca de obicei să-şi adune fermitatea î pumn. În asemenea situaţii, sunt eficienţi factorii revelatori... ce să aleagă? Thora deschise fişierul cu jurnalul său, găsi anul 2507 – atunci ea porni o ofensivă serioasă împotriva rutinei, stării cenuşii, mulţumirii, vreo două sau chiar trei luni, câte opt ore în fiecare zi, făcea practicile formale, genera PR. De atunci înseşi aceste amintiri au devenit factori revelatori pentru generarea asiduităţii şi fermităţii, dar acum ea ar vrea să răsfoiască, să citească puţin notiţele, să se cufunde în trecut pentru a lovi în retragerea care se apropie.

 

„15 martie 2507.

Am întreprins următoarele acţiuni pentru eliminarea reculului:

1)                     îmi imaginez că trăiesc azi ultima zi şi, dacă în această zi voi alege să mă înfund în senzaţia propriei inferiorităţi (SPIn) şi alte fleacuri, apoi aceasta va fi alegerea mea personală şi eu însămi renunţ la PR în ultima zi a vieţii mele.

Efectul: apare seriozitatea, dorinţa de lupta pentru PR

2)                     încep să cultiv dorinţa de a răzbi. Există dorinţă de a trăi dorinţa de a răzbi ca pe un factor revelator (FR), deoarece acum nu pot să determin precis — în ce anume vreau să răzbesc, de aceea vreau să trăiesc această dorinţa de răzbire fără obiect.

Efectul: a apărut presentimentul-4 + dorinţa de a depune eforturi-3 + impuls de bucurie-2.

3)                     reîntorc atenţia la gândul că acum trăiesc mila pentru sine (MS), apatia, SPInf numai pentru faptul că eu însumi aleg să le trăiesc şi retragerea se va încheia exact în momentul în care eu voi dori să-i pun capăt. Nu aşa, cu moleşeală, „voi dori”, ci „VOI DORI”. Înainte, de multe ori, confundam gândul „vreau să fac cutare lucru” şi însăşi dorinţa – e o greşeală grosolană. Gândul nu dorinţă.

Efectul: a apărut presentimentul-4 + dorinţa de a depune eforturi-3 + impuls de bucurie-2.

4)                     îmi amintesc toţi FR pentru diferite PR şi observ care PR e mai uşor de trăit.

Efectele:

a)                     astfel pot să triez FR care nu rezonează cu PR sau să triez o parte a FR propus (de exemplu, FR „arbore” – nu toţi arborii rezonează cu PR în egală măsură, de aceea, în loc să scriu „arborii” în lista FR, cum o făceam mai înainte, voi scrie care anume arbori sunt în cea mai puternică rezonanţa cu PR – pinul, molidul, cedrul).

b)                     apar diverse PR de intensitate 2-4 + a apărut bucuria investigaţiei retragerii. Precis – mi-am amintit! În cartea lui Bodh aşa şi era scris: dacă nu poţi face nimic cu retragerea ta, apoi fă, cel puţin, ceea ce poţi face în tot cazul –cerceteaz-o.

c)                      dispare rutina

5)                     scot în luncă lăstunii şi cârtiţele.

Efectul: admiraţie + presentimentul-5 + fermitatea dorinţei de a depune eforturi-5 -

6)                     am generat devotament prin şlefuire emoţională intensă – generarea devotamentului la fiecare expiraţie

Efectul: devotamentul nu apare. Practica şlefuirii emoţionale intense este în rezonanţa cu bucuria-3 + dorinţa de a depune eforturi-2

7)                     efort direct de eliminare a fonului negativ

Efectul: fermitate + seriozitate, dar deseori apar distrageri haotice. Când reîntorc atenţia la efort, uneori, în loc de eforturi, încep a mă gândi la lucruri străine, îmi sug întristările.

8)                     dacă nu scad ritmurile şi prelungesc să depun eforturi chiar şi atunci când am trăit scintilaţii de PR şi chiar la apariţia fonului revelator de 1-2, se întâmplă următoarele: mai întâi, apare gândul „ce mai încolo-încoace, parcă acum e totul normal, nu mă apasă atât de tare” => apare mulţumirea de sine şi de faptul că am reuşit să schimb măcar ceva => ocup poziţia „acum nu sunt sinceră” => depun eforturi pentru eliminarea mulţumirii => ocup poziţia „asta nu mi-i de ajuns” => depun eforturi pentru intensificarea PR => apare presentimentul, bucuria luptei => PR se intensifică brusc => fonul revelator se intensifică => bucuria eliberării de retragere şi dorinţa de investigaţie-6-8.

Când sparg perdeaua mulţumirii de rezultatele obţinute, apare claritatea faptului cât de mult te intoxică mulţumirea. La început, îţi pare că nu mai este totul chiar atât de rău, apoi starea cenuşie şi rutina se întorc iar şi iar, până când frontul mulţumirii nu va fi spart. E clar: până când nu voi elimina, iarăşi şi iarăşi, mulţumirea de rezultatul obţinut, modificări nu se vor produce. A simţi mulţumirea de rezultat e acelaşi lucru ca şi cum un alpinist al escalada o culme câteva zile sau luni, iar atunci când îi rămân doar vreo doi metri, el se întoarce înapoi cu gândul: „ei, mare treabă, cumva altă dată”. Niciodată nu voi crede că un asemenea alpinist a vrut cu adevărat să ajungă în vârf”.

 

Thora a sărit, i-a venit pofta să facă aşezări, să alerge în sus — în jos pe panta muntelui, întrecându-se cu cineva. Dorinţa puternică a antrenamentelor este un simptom clar că reculul cedează. Recitind cele scrise acum trei ani, re-trăind acele trăiri, e mult mai uşor să depui efort chiar acum. Nici un efort nu trece fără urmă – mai ales eforturile care au fost fixate, descrise, re-trăite. A dorit să mai citească nişte bucăţi pe aceeaşi temă, asta nu-i complicat, atunci în fiecare zi ar fi câteva asalturi...

 

<< Back

Forward >>