« Originea speciilor »

Capitolul 01

 

 

 

Menguez e deja sus! Thora a deschis uşile, a ieşit la balcon, tremurând, şi a aruncat o privire spre cer. Iar acolo... da, acolo... – acolo sunt norii iluminaţi de soarele ce s-a deşteptat, acolo e o explozie de culoare albastră, culoarea kaynaytului, safirului nepalez, în care ba apar, ba dispar nouraşi pufoşi şi gingaşi, atât de gingaşi ca sânişorii unei fetiţe de zece ani, care abia se conturează. Acolo-s vârfurile copacilor cu frunzele de un verde condensat, fremătând. Iată, vârfurile stau cuminte, abia tremurându-şi, jucăuş, frunzişul, dar uite că s-au înclinat spre stânga, iar acum – spre dreapta şi iar, şi iar, vântul le poartă dintr-o parte în alta de parcă un băiat ar strânge o fată, apăsând şi strângându-i sfârcurile, aşa ca să fie o senzaţie de durere, dar foarte uşoară şi foarte-foarte plăcută, şi această mişcare a vârfurilor arborilor atrage, învăluieşte, antrenează în mişcare, de parcă ai sta întins pe fundul unei bărci care-i lăsată în voia labelor unduitoare ale unui lac. Thora gemu, lăsându-se cuprinsă de senzaţii, şi în inimă, în piept, în gâtlej parcă ar alerga nişte căţeluşi jucăuşi – furtunos, fără a vedea ceva în jur, cu elan, cu disperare, devotament, detaşare – o întreagă simfonie a delectării. Mai înainte, Thora îşi imagina destul de vag felul în care apar norii, iar aici ai totul chiar în faţa ta, în cerul nici că se poate mai curat apare deodată o tulbureală mată, încă una, încă şi iată că deja parcă din nimic se întrezăreşte trupuşorul nouraşului. El poate să atârne aşa un timp fără schimbări, poate să înceapă a se face mai dens sau, din contra, să se dizolve iarăşi în neantul curat.

Menguez şedea pe acoperiş, după cum se vede, nu de o oră, probabil, s-o fi trezit pe la vreo patru, asta-i place. Corpul său bronzat, în lumina de un bej mat din preajma dimineţii, părea acoperit cu promoroacă, intact, surprinzător de frumos. Thora se avântă pe acoperiş în câteva sărituri repezi şi un nou val de desfătare se asocie la melodie – plăcerea lipirii strânse a tălpilor goale de scoarţa zrumţuroasă a treptelor scării masive, făcută dintr-o jumătate de trunchi de copac cu adâncituri scobite în el pentru picioare. Aici totul era nou pentru dânsa — şi această scară, şi mesele din lemn gros de o formă neregulată, lustruite aşa ca să reliefeze ozoarele bizare la tăietură, şi munţii ceia, poalele cărora se contopesc aşa încât îţi apare o iluzie de neclintit că după ei nu mai e nimic, capătul lumii, absolut nimic. De obicei, spaţiul de după munţi are volum, adâncime datorită norilor sau măcar ceţei uşoare, iar acolo cerul albastru curat parcă s-ar sfârşi pe acest lanţ de munţi.

De pe acoperiş, culmile din jur păreau a fi încă mai aproape – enorme, parcă-s gata să se prăbuşească peste tine, de un albastru-cenuşiu dens — jos, la temelie, unde soarele încă n-a ajuns şi de un auriu arzând sclipitor în flăcări sus. Tabăra a opta a istoricilor concreţi, în argoul lor – a „diverilor”, „cufundătorilor”, era amplasată într-un defileu îngust din Himalaia, în jur se înghesuiau culmi de şase, şapte, opt mii de metri înălţime. Cândva demult, aici se afla Regatul Nepal, regii căruia îşi procurau scaune de toaletă din aur şi nici în cot nu le era că poporul îndură foame. Trântorii-bandiţi din acelaşi popor, declarându-se comunişti, într-un mod politicos, dar cu arma în mână, îi „vămuiau” pe turişti, iar apoi se dedau, în voie, la beţie şi trândăvie. Aici şi-au găsit adăpost refugiaţii din Tibet în anii când acesta era ocupat şi aproape nimicit de China şi o mulţime de table din piatră având încrustate pe ele „om mani padme hum” pot fi găsite lângă fiecare potecă şi acum. Nu mai există nici China, nici Tibetul, au dispărut hotarele care segmentau cândva Munţii Himalaia, iar tablele de piatră zac şi acum – ce li se poate întâmpla? Privind la aceste poteci, ramificate, înguste, trezind gingăşie şi o senzaţie de mister copilăresc naiv, presentimentul unor noi spaţii după fiecare cotitură, e greu să-ţi imaginezi că a fost o vreme când şi potecile, şi hăţişurile de rododendron, şi tufarii enormi de bambus – totul a fost distrus de tăvălugul gigantic al „progresului”, tăvălug ce a trecut fără milă prin Nepal şi partea indiană a Munţilor Himalaia. Concernele chinezeşti, investitorii privaţi europeni, fondurile americane de pensii, inginerii indieni şi tot felul de alţi netrebnici au trecut pe aici ca un uragan, măturând în calea lor tot ce era viu, în numele „progresului”, violând fără milă poalele gingaşe ale munţilor cu hoteluri cu cinci stele de forme pocit-regulate, înlănţuind defileurile stufoase cu hârbuirea pompoasă a podurilor, rupând din carnea şi sângele acestor impetuoase stânci prin tuneluri adânci, nimicind tumultul jucăuş al naturii sălbatice cu magistrale puturoase în 24 de benzi de circulaţie, înfigând supermarketuri pe locul golfurilor tihnite, restaurante deasupra şuvoaielor furtunoase de munte, nenumărate oficii, pensiuni, sute de benzinării, zidite în grabă pe orice palmă orizontală de uscat, în lungul magistralelor, care imediat au şi devenit un anacronism după producerea primului automobil nuclear. Şi toate astea de dragul unui nou Moloh – „produsul naţional brut”. Asta se credea „frumos”, era un prilej de trufie – d-apoi cum, „am cucerit” natura şi acum oricine poate să-şi astâmpere foamea cu o frigăruie la talpa de sud a Everestului ori să ia o bere-două, lăţindu-se în fotoliu în cine ştie ce cafenea cu panoramă, betonată în culoarul Bonington, să privească noutăţile financiare în clubul 8848, ridicându-se încolo cu liftul. Iar apoi a izbucnit Ultimul Război Religios şi a survenit Marea Depresie Tehnologică – s-a mai scurs nişte vreme până atunci şi încă multă vreme, aproape vreo două sute de ani, părea că nu mai există nici o ieşire, colac peste pupăză, a izbucnit Marele Război al Copiilor, care, după cum se părea, va încheia suicidul umanităţii, dar, în definitiv, anume el, absolut surprinzător (pentru adulţi) şi absolut previzibil (pentru copii) a oferit şansele renaşterii. Cu ce plăcere, cu ce speranţă nestăvilită supravieţuitorii s-au apucat să distrugă ceea ce mai că n-a nimicit viaţa pe planetă. Au fost scoase şi utilizate miliarde de tone de ceuratină, produsă pe bază de hidrogen metalic aliat, iar sub ea au fost descoperite încă miliarde de tone de beton străvechi, asfalt, nanosilicaţi, iată aşa, pas cu pas, an de an, Pământul otrăvit, violat, adus până la extenuare era salvat, făcându-i-se respiraţie artificială, extinzând rezervaţiile de sol şi, cu toate că speranţa era foarte slabă la început, iar uneori părea că partida e pierdută şi viitoarele generaţii de oameni ai Pământului sunt sortiţi să trăiască într-o cuşcă artificială, dar eforturile pline de abnegaţie ale milioanelor (or, cândva Tera era populată de miliarde!) de supravieţuitori şi-au atins scopul – Pământul a înviat, a început să respire, unul după altul, apăreau sectoare mici şi mari, metru cu metru. În arhive pot fi găsite infocristalele din acele timpuri. Thora a răsfoit cândva „Jurnalul fâşiilor de pădure din Altai”, „Buletinul biocenozelor din Karelia”, fiind uluită de bărbăţia şi dârzenia celor care, metru cu metru, restabileau solurile fertile, plantau în el iarbă, muşchi, arbuşti, arboret şi alte „substraturi” pedo-floristico-faunistice.

Cândva demult, oamenii erau stupefiaţi de neverosimila diversitate de specii în Natură. Părea că numărul speciilor nu are capăt. Cam prin secolul XX, ritmurile descoperirii unor noi specii şi dispariţiei celor cunoscute s-au egalat. Pe la începutul secolului XXI, pentru a descoperi specii noi, oamenii erau nevoiţi să facă marşuri istovitoare în cele mai dosite colţuri ale lumii, care se mai păstrase pe Borneo, în Noua Guinee, Madagascar. Pădurile erau tăiate în ritmuri crescânde, acvatoriile se transformau, inevitabil, în nişte gunoisţi în putrefacţie, sectoarele de natură virgină se reduceau, se fracţionau. Atunci încă nimeni nu înţelegea (ba nici nu voia să înţeleagă) că diversitatea de specii a unul sector de natură sălbatică nu este egală cu diversitatea a două sectoare, suprafaţa totală a ambelor fiind egală cu suprafaţa primului. Dacă pe un sector mare o plantă va fi nimicită, din întâmplare, apoi plantele vecine de aceeaşi specie vor compensa pierderea, vor restabili echilibrul. Pe un sector mic acest lucru nu se întâmplă şi dispariţia speciilor până la zero se produce cu mult mai repede decât s-ar putea crede.

Cât de simplu a fost să inunzi totul cu beton, apoi să mai ţintuieşti cu cheuratină, cu nanosilicaţi, cu „plasmoplastică inteligentă”, să prăjeşti solul cu iradierea „inofensivă” a miliardelor de kilometri de cabluri supraconductoare, dar cât de complicat, infinit de complicat, a fost apoi readucerea pământului la viaţă... este surprinzător, dar în Epoca Barbariei Tehnologice, ba chiar şi-n Epoca Tehnologiilor Ecologice (care, de fapt, nimiceau natura cu tot atâta agresivitate din contul proporţiilor aplicării lor) oamenii îşi imaginau solul ca pe „un morman de noroi” sau, în cel mai bun caz, ca pe „un conglomerat complex de minerale şi microorganisme” – să-ţi ieşi din minţi! Ei nu aveau habar de faptul că solul e o fiinţă vie care posedă conştiinţă, la fel ca şi copacul, şi norul, şi Pământul, şi râul... da’ ce să mai vorbim, doar au fost timpuri când se încingeau discuţii pe tema: este oare şi femeia om?!

Din secolul al douăzecelea până în al douăzeci şi patrulea, Pământul a trecut prin „gâtlejul strâmt” al evoluţiei: nenumărate specii de animale şi plante au fost pierdute iremediabil. Ingineria genelor a restabilit vreo zece-douăzeci de specii, este neîndoielnic faptul că vom mai reuşi să mai restabilim câteva sute sau chiar o mie. Extinderea reţelei de laboratoare de „restaurare genetică” este una dintre sarcinile prioritare ale timpului nostru. Thora şi-a amintit cum se cuprindeau toţi şi săltau în sus de bucurie când a devenit cunoscut că a fost soluţionată, în sfârşit, problema sterilităţii felinelor de leopard, poate, acum se va reuşi de a extinde această experienţă asupra altor specii. Asta a fost acum trei luni, Thora tocmai îşi încheia învăţătura. Dar toate acestea reprezintă o picătură în mare şi, de fapt, tot ce ne rămâne este să sperăm că însuşi Pământul, mai devreme sau mai târziu, va mai face un pas în întâmpinarea vieţii, mai generând o „explozie” de felul celei cambriene, ba şi prin „gâtlejurile evoluţiei” Pământul a trecut de multe ori, ultima dată nu chiar demult, în pleistocen.

Renăşteau şi oamenii, din nou, pas cu pas descoperind noi orizonturi ale percepţiilor revelatoare. După Marele Război al Copiilor, emoţiile negative au fost declarate, prin lege, o infecţie deosebit de periculoasă, care a corodat omenirea din timpurile preistorice. Un fapt surprinzător: faptul că omenirea poartă în stomacuri bacterii patogene care sălăşluiesc în ele deja zeci de mii de ani, a devenit cunoscut deja în secolul al 21-lea, dar a trebuit să mai treacă încă vreo 400 de ani pentru ca toţi să-şi dea seama, în sfârşit, că umanitatea este înrobită de un „virus” oribil cu denumirea „emoţii negative”, un „virus” de o plasticitate, o capacitate de variere monstruoasă, care se adaptează uşor la orice condiţii, tulbură conştiinţa în aşa grad, încât această boală era considerată de toţi fără excepţie ca un atribut inseparabil al omului, o structură fundamentală a personalităţii, iar vindecarea părea nu numai imposibilă, dar şi dăunătoare, cică, ea-l lipseşte pe om de individualitate. Noţiunea de igienă a apărut mai că nu cu o mie de ani mai înainte, să-ţi cureţi dinţii dis-de-dimineaţă, să faci baie măcar o dată în săptămână, să-ţi speli mâinile înainte de mâncare – toate acestea şi multe altele au devenit aproape un reflex în viaţa multor oameni deja în secolul al XIX-lea, dar a trebuit să mai treacă încă 200 de ani pentru ca însăşi noţiunea de percepţii revelatoare a apărut în cultura umană, iar apoi încă 400 pentru ca igiena elementară a obscurităţilor să intre în sângele culturii. Azi e puţin probabil să poţi găsi vreun „murdărel” care n-ar face, dis-de-dimineaţă şi înainte de culcare, şlefuirea emoţională, n-ar genera măcar câteva zeci de acte de presentiment sau fidelitate.

Menguez se mişcă şi Thora se aşeză alături de al, punând mâna pe laba lui posterioară. Thora ştia multe despre fiinţele vii care populează acum planeta vie, dar încă nu se prea descurca în istorie, de aceea, intrând în grupul istoricilor concreţi, absorbea cu nesaţ convorbirile lor, tindea să citească şi să discute cât mai mult. Menguez conducea un grup format din zece exploratori. Drept tabără de vară, ei şi-au ales baza din Himalaia, la poalele Lhotze şi Nuptze, în Valea Pietrei Zâmbitoare. Thorei îi plăcea enorm de mult aici. În curând se vor trezi şi toţi ceilalţi. Se va trezi şi Mike. El va zbughi-o pe acoperiş şi va cuprinde-o pe Thora cu labele, stângaci parcă, dar strâns, o va privi în ochişori şi va întreba: „Vrei?”, ea va da din cap afirmativ şi iarăşi, ca astă noapte, când el a luat-o când ea dormea, va răsturna-o pe spate, îi va desface picioruşele, va introduce cu tandreţe penisul în puţa ei, mişcând din cur ba repede şi adânc, ba uşor, abia desfăcând labiile cu glandul, lipindu-şi faţa de labele ei de jos, muşcându-i uşor degeţelele, trecându-şi limba pe tălpi, inspirând adânc mirosul excitant al labelor de fată, strângându-i burtica, umerii, sânii. Iar Thora se va juca cu buzele lui, atingându-i-le cu degeţelele picioruşelor, cu limba, va privi la vârfurile munţilor, cuprinse parcă de flăcări şi va simţi flacăra tandreţei în gât. Iar apoi ea va spune „stop” sau el primul va zice „stop”, ei se vor opri la cea mai apropiată limită a orgasmului şi vor continua, iarăşi şi iarăşi, şi Ket cu Brice se vor apropia şi-i vor pipăi sânii, sau poponeaţa, sau burtica, ea-l va trage pe Brice spre sine şi va lua în gură penisul său, dar nu-l va suge, ci doar îl va ţine în gură, simţind cum se umple el de putere şi căldură, apoi Mike va sări deodată şi toţi vor alerga să se scalde în apa insuportabil de rece a lacului de gheţar, ea va alerga în urma lor, ajungându-i şi plesnind pe cine va nimeri la poponeaţă şi picioare, vor trăi cu toţii dorinţa puternică de sex şi tandreţe, or, e o plăcere atât de mare – să vrei! Şi admiraţia trecerii spre lac, plăcerea de a lipăi pe pământul argilos, covorul de muşchi pufoşi, pe lichenii scorţoşi care acoperă pietrele, de la gâdiliciul atingerii de crengi – totul se va contopi într-un val moale şi ferm, fără care viaţă e imposibilă, este de neconceput. A devenit mai puternică hotărârea de a purcede, în următoarele două-trei zile, la asaltul presentimentului — în fiecare minut să salţi în presentiment. Thora ştia din propria experienţă că, drept rezultat al unei asemenea practici, deja pe la amiază apare un fon profund de presentiment şi însăşi amintirea despre aceasta era unul dintre cei mai puternici factori revelatori. Cu toate acestea, fiecare factor revelator, chiar şi unul de o putere neînsemnată, putea juca un rol palpabil în efectuarea cu succes a unui asemenea asalt, întrucât cei mai obişnuiţi factori revelatori pot să-şi piardă, provizoriu, eficienţa în urma folosirii masive şi atunci va avea o importanţă critică posibilitatea de a continua generarea presentimentului prin folosirea unei mulţimi de factori revelatori mici. Cunoscând acest fapt, Thora nu uita să-şi completeze lista în agendă.

Când ei s-au întors, Menguez şedea de acum jos, având deschisă în faţa lui o hartă holografică – pe această hartă, exploratorii notau evenimentele descoperite de ei în timpul submersiunilor. De obicei, în timpul dejunului, cineva îşi asuma rolul de povestitor pentru a o pune la curent pe Thora cu cele întâmplate.

— Cum verificaţi certitudinea evenimentelor?

— O asemenea problemă nu există, Brice şedea puţin aplecat înainte, pentru corpul său masiv de doi metri măsuţa era cam mică, de aceea el şedea cu genunchii larg desfăcuţi, încât Thora, din când în când, întindea mâna, mângâindu-i cu tandreţe ouăle şi penisul, strângându-i coapsele, azi ea s-a trezit într-o stare de excitare deosebită, ba şi Mike a zădărât-o cu un frecat de scurtă durată. Brice doar tresărea uşor de plăcere atunci când mâna Thorei se atingea de el tandru, dar sigur, şi continua.

— Când practicanţii au învăţat să fixeze conştientizarea în timpul viselor conştiente, în faţa lor s-au deschis o mulţime de direcţii pentru cercetările ulterioare, acest fapt îţi este bine cunoscut. La drept vorbind, tu ştii acest lucru mai bine chiar decât mine, anume din acest motiv tu te afli acum împreună cu noi, acum ne trebuie foarte mult oameni care lucrează în domenii conexe. Din câte ştiu eu, primele experienţe de călătorii în lumile viselor conştiente au fost întreprinse de oameni încă mii de ani în urmă. Aceştia au fost deschizătorii de drumuri. Unii ajungeau la aceasta ca la un rezultat secundar al practicilor spirituale, alţii înaintau direct spre acest scop. Desigur, acum ştim că încercările de a obţine vise conştiente stabile pot da rezultate serioase doar atunci când sunt bazate pe un fundament trainic de percepţii revelatoare puternice şi pe un fon revelator stabil, dar...

— Practici spirituale? Thora, cu un aer meditativ, ridică laba mâinii, de parcă ar încerca să pipăie răspunsul în aer.—Din câte ştiu eu, acest termen...

— În trecut, acest termen putea să însemne tot ce vrei, dar în sensul care i se atribuie acum el înseamnă că orice gen de activitate, scopul căreia este o trăire mai frecventă, mai intensă, mai profundă, mai pătrunzătoare a percepţiilor revelatoare (tandreţei, bucuriei, presentimentului, simţului frumosului, simţului de mister, aspiraţiei...).

— Vrei să ne citeşti tot tabelul de percepţii revelatoare? vocea energică şi fermă a lui Archie, care e în contrast atât de izbitor cu expresia tandră a feţii ei, interveni brusc în dialog, Brice, eu vreau ca Thora să se familiarizeze cât mai curând posibil cu esenţa chestiunii, propun să vorbim numai despre lucrurile cele mai importante, esenţiale, restul Thora îl va afla şi singură, ea este o fetiţă cât se poate de activă. Hai, mai aproape de subiect, mai puţine prologuri.

Archie dădu energic din cap, privind întrebător la Thora.

— Sunt de acord, Menguez vorbea rar, cu mult mai rar decât ceilalţi, erau zile când el nu rostea nici un sunet, dar, de multe ori, cuvintele lui erau pline de forţa atractivă a unui şuvoi reţinut, gata să erupă într-o izbitură furioasă. Thora era în stare să-l asculte pe Menguez ore în şir, chiar dacă el i-ar fi repetat, pur şi simplu, tabelul tetra-acordurilor percepţiilor revelatoare în toate benzile fundamentale ale stării de trezie simplă. De obicei, Menguez, un careva timp, făcea rotocoale, pipăind, adulmecând ceva, uneori analiza minuţios, alteori doar frunzărea rapoartele participanţilor din diferite grupuri, câteodată lăsa în genere toate treburile baltă, colindând, pur şi simplu, împrejurimile. Ocupaţia lui îndrăgită era să frâneze distingerea individualităţii sale, în acest proces el integra parţial percepţiile fiinţelor conştiente – unei şuviţe de apă în pârâu, unei bucăţi de muşchi, unui lăstar tânăr, unui pin bătrân, unei culmi îndepărtate, unui nor ce călătorea în cerul fără margini. Această ocupaţie i-a devenit atât de obişnuită, încât de multe ori el o făcea parcă în mod automat, într-un mod tot atât de firesc după cum nouă tuturor ni se pare acum firesc, simplu să simţim afluxuri de simţ al frumosului şi de simpatie faţă de „boturile Pământului” în timpul unor plimbări prin pădure. Evident, în acest timp se integrau numai acele percepţii, care nu exercitau o influenţă esenţială asupra integrităţii formei umane, dar chiar şi numai acest lucru prezenta interes – să scoţi în evidenţă complexe de percepţii anume de acest gen. Menguez uneori completa pagina respectivă în boto-Wiki, pe care o ţinea împreună cu alţi cercetător captivaţi de acelaşi proces. Era destul de interesant şi avea efect cognitiv lectura acelei pagini. Asta îi amintea Thorei jocul cu câinele al unui om care niciodată n-a avut de a face cu câini – poţi să-l tragi uşurel de ceafă, poţi să-i vâri mâna în gură ca el să te muşte uşor, în joc, să-i permiţi să-ţi lingă faţa etc. – toate acestea dau senzaţii noi, iar uneori scot în evidenţă şi noi factori revelatori, dar, oricum, toate aceste distracţii nu influenţează esenţial asupra ocupaţiilor tale din acest timp.

Unui om care observă ceea ce se întâmplă în grup dintr-o parte, nefiind iniţiat în ocupaţiile ei, ar putea să-i pară că Menguez nu e chiar la locul lui în această gaşcă de oameni pasionaţi de preocupările lor, căci nu se mişcă atât de repede, nu se bălăceşte în pârâul de munte cu aceeaşi bucurie de pui de fiară, e prea tăcut şi gânditor, nu povesteşte, cu răsuflarea tăiată, despre ceea ce i-a fost dat să trăiască în investigaţiile de azi, nu e prea activ în cizelarea acestor comunicări pentru ca ele să capete aspectul unui fragment încheiat şi impecabil de clar. Doar atunci când toţi membrii grupului, timp de câteva ore, se acordau în comun şi fixau conştientizarea în lumi îndepărtate de lumea treziei obişnuite, sau atunci când ei executau exerciţii de antrenare în comun, apoi iată, în asemenea momente deosebirile de temperament se ştergeau, un sentiment de seriozitate exaltată şi activă lumina faţă fiecăruia în egală măsură.

Aşa putea să continue câteva zile sau chiar o săptămână. Apoi, într-un careva moment, Menguez formula întrebările care, cu un grad sporit de probabilitate, puteau să devină un punct de răzbire, aceasta putea să se întâmple în orice moment – el putea să-şi spele dinţii, să se bronzeze în razele soarelui cu dinţi din Himalaia, să-i lingă sânii Rianei în timp ce ea luneca cu popoul pe penisul lui sau chiar să ia cunoştinţă de noutăţile din domeniile conexe sau chiar din nişte ştiinţe cu totul îndepărtate de preocupările sale curente. Fără nici o introducere, Menguez încremenea pe neaşteptate şi rostea tare: sunt gata să formulez. În acel moment, el se transforma într-un adolescent care tocmai se freacă cu popoul de scaun de nerăbdare – să le spună totul tuturor, chiar acum, imediat. Grupul aştepta acest moment cu un presentiment puternic — în formularea problemelor care serveau drept lăstari ai unor viitoare treceri Menguez nu putea fi nici imitat, nici înlocuit cu altcineva. El poseda un talent uimitor de a întruni împreună toate fenomenele care, la prima vedere, nu sunt legate între ele, a observa în ele ceea ce nu putea fi văzut la o examinare izolată, nu genera presentiment. Dar uite că dacă le puneai alături, dacă ţi le arăta sub un unghi de vedere anumit, apoi erupeau nişte ipoteze strălucite, dorinţe îmbucurătoare intense, apariţia unei sete nepotolite de experimente. Odată, Bryce l-a numit pe Menguez „Sherlok Holmes”. Chiar în ziua ceea, Thora a găsit la bibliotecă vreo două-trei cărţi despre Holmes, le-a citit şi a căzut de acord: da, o asemenea paralelă este întemeiată.

Apoi Menguez examina eforturile partenerilor, observându-i dintr-o parte sau ajutându-i în nişte probleme secundare. Aici rolul de lider putea să şi-l asume oricare membru al grupului sau chiar câţiva din ei concomitent – era o aventură ameţitoare a unei călătorii comune, trăită cu presentiment şi aspiraţie de aşa intensitate, încât uneori se topea pieptul, impulsuri de extaz inundând trupurile lor, iar desfătarea pătrunzătoare în gâtlej şi în centrul frunţii devenea aproape insuportabilă, se aprindeau pieptul şi inima, iar de acolo şuvoaiele de plăcere se scurgeau prin mâini. Încheietura şi dosul palmei, iar apoi şi antebraţele de-a întregul deveneau atât de senzuale, încât nici chiar cea mai furtunoasă partidă de sex nu se putea compara cu o uşoară şi nevinovată atingere a lor. Desigur, trăiri atât de puternice se întâmplau doar arareori, întâi de toate, doar atunci când la aceste percepţii mai reuşeau să adauge şi devotament, dar, de fiecare dată când se întâmpla acest lucru, ei obţineau o experienţă de nepreţuit – secunde fără preţ sau chiar minute de percepţii revelatoare extatice (PRE).

Dacă Menguez a intrat într-o discuţie ordinară, înseamnă că aici ceva nu e curat. Vânătorii au simţit prezenţa prăzii.

— Este în interesul nostru ca Thora să devină, cât mai curând, un membru cu drepturi depline..., aici Menguez se încurcă, să devină participant la proces. Din câte ştiu, ea posedă o flexibilitate rară, un simţ deosebit ce permite de a se orienta cu succes acolo, unde reţeaua conştiinţei distinctive încă nu este aruncată asupra totalităţii percepţiilor noi, nu e fixată în poziţie nouă, iar pentru noi, după cum vă daţi seama şi singuri, asta are o importanţă decisivă, iar uneori şi vitală.

El se întoarse spre Thora şi o privi ţintă:

— În orice caz, aşa mi te-a recomandat Base, iar el nu împrăştie referinţele la stânga şi la dreapta.

Thora îl privea în tăcere, faţa ei nu exprima nici satisfacţie de la o laudă, nici jenă – o privire deschisă a unui om care nu are ce ascunde de sine însuşi. Privirea unui om care a făcut un stagiu serios la „commandos”.

— Dar să nu crezi că are să-ţi fie uşor, continuă Menguez, noi lucrăm cu ceva care este cu totul deosebit.

Menguez tăcu, alegând cu grijă cuvintele, apoi continuă:

— Asta nu e o plimbare, asta... Cred că ştii despre problema existenţei posibile a punctului din care nu există întoarcere, la schimbarea, pas cu pas, a percepţiilor din banda umană. Chestia, vorbind simplist de tot, se prezintă astfel: dacă schimbi, pas cu pas, o percepţie din tot ansamblul de percepţii cu denumirea „om” pe o altă percepţie, care face parte din alt ansamblu sau care există separat de ansamblurile cunoscute nouă, sau dacă o integrezi, pur şi simplu, fără înlocuire, apoi, începând cu un anumit moment, fermitatea identificării de sine drept „om” slăbeşte critic. Este necesar să faci, ciclic, procedura de autoidentificare pentru a merge mai departe, convingându-te că grupul de asigurare s-a întărit pe noile poziţii. Uneori, se efectuează o procedură mai complexă, puţin studiată şi potenţial periculoasă de transfer progresiv al autoidentificării. Pentru aceasta trebuie să fixezi ferm siguranţa într-un anumit grup de percepţii ale fiinţei supuse investigaţiei, mai este necesar şi un grup de susţinere care se mişcă simultan, rămânând în urmă cu doar câţiva paşi, grup care va fixa şi el o siguranţă de acelaşi gen şi va miza, deci, pe efectul de turmă controlat... ei, de altfel lucruri de astea se fac, în temei, la „commandos” şi acest moment nu este esenţial pentru discuţia noastră. În cadrul procedurii ciclice, o parte dintre asigurători rămân pe poziţiile lor până la sfârşitul experimentului, iar o parte te urmăresc şi răspund pentru asigurarea întoarcerii tale la grupul din spate. În acest mod, se creează un lanţ de asigurare, de dorit, cu dubluri... d-apoi de unde să luăm atâţia oameni... de oameni e nevoie pretutindeni, iată şi nouă ne trebuie... de aceea segmentele sunt mărite, numărul asigurătorilor se micşorează... în rapoarte, acest moment nu este evidenţiat, ca să nu fie sistate lucrările... eu ştiu toate acestea, eu nu accept riscul neîndreptăţit, iar Thomas... un om care se lasă captivat, poate, captivat prea tare pentru ca să poată fi conducător de grup... În grupul lui Thomas Heldstroem aţi fixat consecutiv, pas cu pas, o nouă poziţie a conştiinţei distinctive, făcând pasul următor abia după ce vă convingeaţi că este marcată bine, „bătătorită” calea întoarsă, iar în noul ansamblu de percepţii este manifestată destul de intens „autoasigurarea” – dorinţa de a parcurge calea înapoi la încheiere. Grupul lui Norton, după cum se ştie, a încercat să rezolve problema „frontal”, formând un complex stabil de motivare, dar... s-au lăsat captivaţi, ei, ştim noi toată istoria asta... ameţeală de pe urma succeselor... La Thomas, tu deţineai poziţia de lider al înaintării, în grupul de susţinere erau băieţi puternici, pe unii îi cunosc încă de pe când lucram la...

— Menguez, eu am făcut un stagiu la „commandos” timp de doi ani, îl întrerupse Thora, şi vreau să-ţi amintesc că tu nu ai rezistat acolo nici un an, iar asta înseamnă că... nu, ascultă-mă până la capăt.

Thora întinse mână înainte surprinzător de lin, dar cu fermitate, parcă aşezându-l puţin pe Menguez, care se dădu înainte.

Riana se întoarse, aruncând un picior peste bancă, privirea ei deveni aţintită, aproape dură.

— Da, Menguez, tu, aşa cum eşti, aşa de puternic, aşa de priceput, perspicace, lider de grup etc., etc., tu n-ai putut să rezişti acolo nici un an şi nu este raţional să dizlocuieşti acest fapt, dar dacă, măcar câtuşi de puţin, preferi să nu ai tangenţe cu această temă, înseamnă că dizlocuieşti, înseamnă că devii vulnerabil, fiindcă lipsa de sinceritate este cea mai puternică otravă, iar dacă devii tu mai vulnerabil, apoi creezi un pericol nu numai pentru tine însuţi, dar şi pentru tot grupul. Dacă vrei susţinerea mea, apoi îţi propun să te deprinzi cu ideea că eu sunt o aşchie în popoul tău. Ba chiar ar fi încă mai bine ca tu nu numai să te deprinzi cu acest gând, dar să cultivi devotament faţă de un om care te ajută să te purifici de toxina lipsei de sinceritate.

Menguez stătea cu o mină totalmente impenetrabilă. Thora tăcu, îl privi ţintă, buzele ei, umede, grosuţe şi al naibii de erotice, s-au deschis puţin, ea aplecă puţin capul în dreapta, apoi în stânga, de parcă ar fi fost o cioară curioasă care priveşte ceva strălucitor. După cum se vede, a rămas satisfăcută de ceea ce a văzut, căci n-a surprins semne de înstrăinare, expresia feţei lui Menguez era în rezonanţă cu asiduitatea, simpatia. De aceea Thora se întoarse iarăşi spre masă şi, înfulecând o tartină, continuă:

— Asta înseamnă că nu e cazul să faci cu mine jocuri. Spune deschis, ce te tot bâlbâi la fiecare cuvânt? Tu nu-mi eşti rival, eu pot să văd prin tine, aşa că oricum nu vei reuşi să ascunzi că încerci să ascunzi ceva. Ascunzi – e treaba ta, nu-s atât de curioasă, dar hai să vorbim pe şleau: tu eşti în stare să conturezi măcar limitele, dincolo de care nu vrei să-mi permiţi să trec?

— Să conturez... nu, ai să vezi singură, Menguez îşi începu dejunul cu poftă, aidoma unui leu care a cutreierat savana o zi întreagă în căutarea prăzii. Ceilalţi au început să înghită activ mâncarea simplă şi gustoasă, animaţia, schimbul de replici urmat de râsete au atenuat încordarea, notele de oţel au dispărut din vocea Thorei.

— Pur şi simplu, eu nu aş vrea să fiu luată prin surprindere de toate astea în cel mai nepotrivit moment.

— Tu ai să te ciocneşti de asta tocmai în clipa când nu vei aştepta nimic. Şi tocmai în momentul cel mai nepotrivit, vocea lui Menguez era blândă, dar el vorbea ferm, aici nu pot exista nici un fel de îndoieli. Dar tu eşti unul din cei mai buni săpători şi anume din acest motiv eşti aici. În clipa când te vei ciocni de o rezistenţă, reală sau aparentă, din partea celor care trebuie să te ajute, de o rezistenţă încă mai serioasă din partea celor care... şi când tu vei fi vulnerabilă la cel mai înalt grad, flexibilitatea ta trebuie să te ajute să te descurci. O altă ieşire nu există. Mie mi se părea că tu ştii acest lucru, or, ei trebuiau să-ţi explice că...

— Ei mi-au explicat, în linii generale. Am consimţit, asta mă interesează. Prin urmare, acum n-ai să-mi povesteşti nimic?

Menguez privi gânditor prin geam.

— Acum nu e timpul. Eu simt bine oportunitatea. Poţi să nu te îndoieşti de acest fapt, orice aş face, asta va fi făcut la moment.

— Bine, hai să revenim la treabă.

— Ce-i la tine cu linia a şasea, Mike? Menguez înclină puţin capul.

— Azi – nimic.

— Câte cicluri?

— Azi sau în total?

— Azi, Menguez ciocăni uşor cu pernuţele degetelor pe masa masivă de stejar.

Mike pocni din degete, incluzând baza de date holografică, apoi, preţ de câteva clipe, privi gânditor la sfera semitransparentă. Mişcă laba mânii, parcă dând ceva la o parte, şi sfera, supunându-se comenzii sale, se mări de câteva ori. Apăru clar structura internă complicată, formată din puncte, inele, fire multicolore, linii punctate de diferite culori, care marcau chestiunile interdependente – tot fişierul notelor despre rezultatele investigaţiilor grupului lor. La dorinţă, câmpul de vedere putea fi extins pentru a vedea baza notiţelor tuturor grupurilor. O uşoară mişcare a degetelor, de parcă ai roti o bilă mică, sfera se întoarse supusă. Încă o mişcare din deget, parcă ai trage spre tine o plasă de păianjen invizibilă. Sfera se mări de câteva ori, apropiind şi mărind unul din domeniile interne. Acum limitele sale semitransparente au ieşit din limitele căsuţei.

— Blochează ambianţa, Kert se aplecă de la capătul opus al mesei şi privi atent desenul sofisticat.

Pentru o secundă, Mike strânse pumnul stâng, iar cu arătătorul mâinii drepte contură o circumferinţă mică. Regiunile externe ale sferei s-au stins îndată, iar fişierele din zona conturată au devenit puţin mai aprinse. Arătând cu degetul în direcţia unuia dintre noduri, iar apoi mişcând degetul puţin în jos, Mike întoarse imprimatul holografic al notiţelor sale de săptămâna trecută, mai trase puţin „păienjenişul”, mărind tabloul, mai atinse o dată notele de azi, deschizându-le.

— Douăzeci şi patru de cicluri. De la două până la patru dimineaţa.

— Ai lucrat vârtos!

— Dar de ce nu ai deschis dintr-o dată la semnul pus pentru înregistrările de azi? era vocea Tisei. Ea stătea oarecum neobservată, neobservată în aşa măsură, încât însuşi acest fapt nu era observat.

— Vreau să fac aşa ca de fiecare dată când deschid fişierul să văd cât de mult am făcut, să trăiesc presentimentul celor ce vor urma.

— Şi rezultate nu-s?

— Deocamdată nu-s.

— Mai povesteşte-ne o dată ceea ce ţii minte, Menguez trase un picior, aşezându-se mai comod, noi vom pune întrebări, mai ştii, poate, apare ceva. Există măcar o siguranţă secundară că aţi răzbit?

— Explică, Thora deschise un carneţel de notiţe, pregătindu-se să scrie.

— În cazurile când, după cufundare, există măcar nişte frânturi de amintiri ferme, le fixăm în scris, apoi facem cicluri de re-trăire de câteva ori consecutiv, amintirile se fixează mai clar, se developează nişte detalii noi. În unele cazuri, apare o senzaţie fină că parcă ar mai fi fost ceva, dar nu reuşesc să-mi amintesc ce anume. Totuşi, nu există nici o îndoială că a mai fost ceva. Anume această siguranţa o calificăm drept secundară. Altfel spus, atunci când reţeaua dublă se dezintegrează, unele contururi rămân fără a fi marcate. Dacă-ţi dai seama de acest fapt şi efectuezi, ciclic, re-trăirea, contururile se pot manifesta distinct.

— Reţeaua dublă... ai în vedere situaţia când sunt manifestate, parcă suprapunându-se, două tipuri de fixare a conştiinţei distinctive?

— Da.

— Aha, acest lucru îmi este bine cunoscut.

— Apoi iată, când există siguranţa secundară, re-trăirea ciclică este raţională, în multe cazuri, obţinem un rezultat. Alteori e mai eficient să faci acest lucru de unul singur, uneori – combinând cu participarea activă a altora, alternăm modalităţile. Apropo, există vreo două idei pe care încă nu le-am încercat, e vorba de restabilirea segmentelor de contururi dezintegrate... deocamdată, însă, o scoatem la capăt şi fără asta. De cele mai multe ori.

— Stai puţin, Thora se întoarse, trecându-i cu privirea pe cei prezenţi, voi doar sunteţi opt în grup, iar aici sunt numai şase, poate, îi chemăm şi pe ceilalţi?

— Ei sunt plecaţi pe două zile la rafting cu băieţii care se ocupă de curăţire, utilizează liftul de pe Lhotze. După cum se vede, se vor reîntoarce abia poimâine, Menguez făcu o mişcare cu mâna, parcă invitând pe cineva.

Mike îşi mai concentră o dată privirea spre notiţele sale, puse ambele palme pe masă.

 

<< Back

Forward >>