« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 42

Pe zi ce trece, gândurile mi se întorc tot mai des la hârtiuţa cu adresa pe care mi-a lăsat-o Taiga. Drept că pe ea scrie că eu sunt aşteptată acolo doar în toamna anului viitor, dar cum poţi să aştepţi un an întreg? De unde pot să ştiu eu ce mă aşteaptă peste un an? Pot să nu vin încoace în genere, pot să mă îmbolnăvesc, să mor... Poate, e o încercare? Poate, Taiga a vrut, în acest mod, să verifice dacă am în mine adevărata pasiune de libertate? Or, dacă ea există, apoi cum poţi lăsa măcar pe o săptămână ceea ce are legătură directă cu această pasiune?

Ei, aş putea măcar să mă plimb într-acolo, să văd ce este... Plec.

Da, ceea ce mi s-a scris mie poate fi numit adresă doar convenţional, seamănă mai mult cu descrierea marşrutei, de felul celor care ţi se dă la competiţiile de orientare sportivă. Pe cutare drum mergi în sus până la cutare cotitură, apoi te întorci într-acolo, treci mai sus, lângă faţa de piatră, alţuri de stânca ce a căzut... până la urmă, cărarea m-a adus la poalele colinei ce se ridică semeţ deasupra lui Daramsala şi e acoperită cu zade pufoase. Mai departe trebuie să te ridici brusc în sus vreo zece sau douăzeci de metri pe o potecă îngustă printre pietre – o adevărată mică escaladare:)

Că bine s-au mai baricadat... ajungând sus, am dat cu nasul într-o portiţă pe care e scris cu litere măşcate că mai departe e un teritoriu privat şi trecerea este categoric interzisă. Judecând după toate, inscripţiile în hindi şi în tibetană dublau acest mesaj. În confirmare celor scrise, de ambele părţi ale portiţei şi destul de sus deasupra ei erau trase câteva rânduri de sârmă ghimpată. De ce mi se zbate inima atât de tare? Emoţii şi solicitare fizică, totul s-a amestecat... Şi mai departe? Să plec? Cum să plec? ...Se pare că nu voi mai putea pleca, curiozitatea aşa şi se rupe înaintea mea, am început chiar să joc tananica pe loc. Şi apoi ce deosebire o fi fiind pentru ei (inima începu să-mi bată cu putere, or, eu nu ştiu nimic despre aceea cine-s acolo, şi dacă... sau?..) – acum sau peste un an? ...Şi dacă mă vor alunga? Ei, va fi o careva determinare... Şi dacă nu mă vor lăsa mai mult? Da, exact, dacă nu mă vor mai primi din cauza faptului că nu am îndeplinit condiţia întâlnirii? ...Dar oare prezintă vreun interes pentru mine oamenii care nu vor dori să comunice cu mine doar din cauza faptului că nu doresc să aştept un an întreg ceea ce poate schimba viaţa mea? Se pare că nu am cea mai bună părere despre ei din start, dacă presupun că din cauza acestei fapte a mele ei ai putea să-mi interzică să comunic cu ei. Ei, dar poate nu ştiu eu ceva, nu înţeleg şi acum voi face o greşeală iremediabilă, o prostie. Ce să fac? De ce să mă călăuzesc?

Este ireal să vezi ceva dincolo de portiţă din acest loc, să treci în lungul îngrăditurii e tot atât de imposibil din cauza sârmei ghimpate, pantei abrupte şi tufarilor ghimpoşi (au fost sădiţi special că-s atât de mulţi?). Trecând de pe un picior pe altul în nehotărâre, am prins cu ochiul un punct negru deasupra portiţei. Oho! E doar o cameră! Iată încă una! Prin urmare, ei mă văd deja? Emoţiile s-au intensificat. E un fort, pur şi simplu... alarmarea mă atinse uşor, rămânând agăţată undeva în tufari. Apropo, nu se vede nici o sonerie. Cum poţi să intri înăuntru? Să arunc cu pietre? Să strig? Sau undeva pe aici, chiar în stâncă, se mai află vreo minune a tehnicii? Ceva de felul unui panou computerizat telescopic... Până când imaginaţia îmi zugrăvea tablouri din domeniul războaielor astrale, lacătul de la portiţă a ţăcănit pe neaşteptate şi portiţa s-a deschis.

Nu pot să spun că asta m-ar fi bucurat mult. Alarmarea sălta cu sărituri mari pe crengile zadelor, se rotea în jur, căutând să se arunce asupra mea, să se agaţe de gât. E prea militarizat – camere de urmărire, sârmă ghimpată... se vede, e imposibil să pătrunzi nu numai „încolo”, dar şi „de acolo”!

Uitasem cu totul că această adresă mi-o dăduse Taiga! La ce pot să mă mai gândesc? Intru hotărâtă înăuntru, mă opresc pe o secundă – să închid portiţa în urma mea ori s-o las? Şi deodată mă lovi un vifor de gânduri: şi dacă aici e o bandă de vânzători de robi? Din Rusia şi din ţările CSI sunt exportate, în fiecare an, circa treizeci de mii de femei. Ele sunt momite prin promisiuni de lucru peste hotare sau, pur şi simplu, furate, apoi transformate în vite fără glas, care-şi câştigă pâinea pe ogorul prostituţiei în cele mai profitabile spelunci din lume. Şi dacă practica căii directe este doar un „know-how”, o procedură reuşită de momire în mreje a diferitelor prostuţe care cad pradă unor vorbe dulci? Uite-aşa: te-au înnebunit, te-au ademenit, apoi te-au părăsit ca să vrei mai tare, ţi-au dat adresa... vii încoace, te înşfacă şi gata – capcana s-a închis... Mi-a apărut iar imaginea: dementa Taiga mă sărută în mijlocul străzii... E cazul să risc? ...Or, Taiga nu e Sart şi nici Kam... Ce ştiu eu despre ea? Ei şi ce dacă a fost şi ea cu dânşii, eu doar nu ştiu ce atitudine au ei faţă de ea, poate, şi ei o ştiu doar de vreo două zile, iar ea, profitând de încrederea mea, m-a atras într-o cursă... Şi iar pe scenă îşi făcu apariţia curiozitatea, începu a da din coadă – ei, măcar cu un ochi să văd, hai să intrăm pe vreo două minute... Nu, nu, nu ştiu eu nimic despre Taiga şi nici despre aceea unde am venit, aici nici nu mă va găsi nimeni niciodată, dacă mi se va întâmpla ceva. Le voi scrie un bileţel, le voi da întâlnire la o cafenea din localitate...

Clanţ! Drăcie! Până am bătut eu pasul pe loc, portiţa a vădit capacitatea nu numai de a se deschide, dar şi de a se închide în mod automat. Probabil, cineva m-a urmărit prin cameră şi, observând că am lăsat portiţa din mâini, a chitit momentul şi a închis-o. Mă luă frigul din spate... Naiba ştie ce se face în capul meu: ba-mi vine şa mă arunc pe sârma ghimpată şi să încerc să mă strecor înapoi, ba mi se reîntoarce calmul, mai ales, când îmi amintesc ochii lui Taiga, mâinile... buzele ei... Bine, fie ce-o fi. Nu-mi plac mie notele astea de panică – există în ele ceva din istericalele pe care le făceau părinţii mei atunci când plecam în India. Vine cineva de sus! Un foşnet rapid al paşilor după stâncă, m-am mobilizat, m-am încordat... mai aproape... acum! De după piatră sare o fetişcană, micuţă, cu ochi blânzi, încât toate temerile mele s-au evaporat momentan. Am scos un râset nervos şi, se vede, am mirat-o mult. Japoneză? Coreeană?

— Kaoru, îmi întinse lăbuţă. Japoneză:)

— Ohaio godzimas [jap. „bună dimineaţa”]. Sunt Maia, îi strâng lăbuţa, o palmă caldă, plăcută... Ce-i asta? Pe mâna ei sunt tocmai trei ceasuri! În agenţiile de turism poţi vedea, uneori, câteva ceasuri care arată timpul în diferite puncte ale Pământului, dar ei pentru ce-i trebuie? A luat din mâna mea bileţelul scris de Taiga, a privit cu atenţie scrisul.

— Ikimasio, [jap. „haidem”] – trece momentan la japoneză, se întoarce şi, cu paşi uşori, se ridică repede în sus, iar eu merg din urmă.

Mai urcăm câţiva metri şi se deschide o vedere a unor căsuţe înconjurate de nişte poieniţe inundate de soare. Rânduri de tufari deşi şi înalţi, de flori separă o poieniţă de alta, le divizează în secţiuni, în fiecare creându-se o ambianţă confortabilă. Multe colţuri dosite, unde poţi să stai cu o carte, să te întinzi pe covorul dens din iarbă... un bazin cu o trambulină nu prea înaltă... un cort de tenis... e splendid aici! Potecile pietruite şerpuiesc în toate părţile, pe ele lunecă fulgerător şopârle, încălzindu-se la soarele strălucitor. Kaoru mă conduce undeva în adânc. Privirea se împrăştie, mi-o arunc oriunde îmi permit să văd spaţiile dintre tufari. Pe o poieniţă este amenajat un duş deschis şi acolo face baie o fată nudă... splendid:) Într-o nişă adâncă, la umbra copacilor care-şi lasă crengile în jos, drept în iarba deasă stă un băiat şi scrie ceva repede la un laptop – cablul de la laptop se întinde spre un ţăruş ce se ridică din iarbă. Cum vine asta, aşa li-i amenajat tot teritoriul? Genial!

O doamne! nu-mi pot reţine exclamarea când, după o cotitură a potecii, ne ciocnim de o pereche care se freacă. Fata stă în mijlocul potecii, cu picioarele desfăcute şi, se pare, acuşi va termina... probabil, aici a şi prins-o... ori ea pe dânsul:)... îi zgârie spatele, se încovoie, geme, îl sărută cu pasiune pe buze... seamănă cu o italiană, înaltă, plinuţă, pieptoasă, cu picioruşele goale lunecă prin iarbă atunci când se ridică, plină de pasiune, încovoind spatele, de parcă ar încerca să arunce călăreţul de pe ea. Vederea picioruşelor plinuţe, desfăcute cu neruşinare în părţi, trupului zvelt al băieţaşului, călcâielor murdare de tărâna ale fetei, pe neaşteptate, erupe prin excitare în josul burţii mele... lăbuţe mari... aud vocea ei: „Motto! Motto!”. Straniu... nu seamănă deloc a fi o japoneză... ah, iată ce e, băiatul e japonez.

Kaoru e nevoită să păşească peste ei, pe neaşteptate, ea se apleacă şi-l loveşte cu zgomot şi destul de sensibil pe băiat peste poponeaţa goală, parcă ar da pinteni calului şi el îşi accelerează mişcările, mişcându-se cu putere înainte-înapoi, în stânga-în dreapta, se sărută, se privesc în ochi. Kaoru se opreşte pentru câteva clipe, admirând ceea ce se întâmplă, apoi îmi face semn cu capul să mergem mai departe, eu, cu o anumită temere, păşesc peste perechea ce se apropie de orgasm şi merg mai departe.

Cu temere... temere de ce?? Straniu... Mă prind la gândul că am trăit o aşteptare încordată – nu mă vor înşfăca ei oare atunci când voi păşi peste ei? Şi de unde, mă rog, vine încordarea? Vederea cuplului care se freacă cu uitare de sine uite-aşa, in mijlocul drumului, mă excită mult... poate, eu nu ştiu cum trebuie să mă port în cazul în care ei m-ar atrage şi pe mine în jocul lor? Jenă? Parţial, da... dar nu asta e cauza. Na-ţi-o bună... niciodată nu aş fi crezut că priveliştea unor picioruşe de fată murdare de ţărână ar putea să-mi trezească o asemenea rezonanţă... vreau... Curate nu vreau acum, vreau anume murdare de ţărână, care miroase a iarbă... cât de bine este când sexualitatea se trezeşte, când apar dorinţe spontane – obişnuite şi neobişnuite...

Dincolo de copaci se mai vede un grup de case, care arată foarte atrăgător – nişte bungalo-uri din cărămidă roşie, înconjurate şi ele cu rânduri dese de tufari şi covoare pufoase de iarbă. Deja când ne apropiam de casa spre care mă conducea Kaoru, am înţeles cauza încordării – simţeam o atitudine negativă faţă de cuplul care se freca! În mine s-a trezit ecoul urii pe care o simt oamenii obişnuiţi faţă de sexul deschis. Ei, dacă ţi-ai imagina că undeva la Moscova, în parc, chiar în mijlocul drumului, cineva ar începe să facă sex, apoi reacţia tuturor trecătorilor... Hm... da... Ni s-a bătut tuturor câte o cârjă în c...r şi această cârjă este ideea „intimităţii” sexului, d-apoi că şi asta e puţin, mai există obişnuinţa de a simţi ură faţă de cei care nu-şi ascund viaţa „intimă”. Uite cum e... după toate aventurile mele sexuale, după ce am simţit clar atractivitatea realizării celor mai „desfrânate”, celor mai diverse fantezii sexuale ale mele, să descopăr în mine o babă ce urăşte sexul?... Da... această sluţenie trebuie scobită, smulsă din mine, fir cu fir, ea creşte după fiecare colţ în care eu încă nu mi-am aruncat privirea...

Căsuţa s-a dovedit a fi destul de îmbietoare. Kaoru şi eu ne-am întins pe nişte saltele pufoase una în faţa alteia, în ferestrele deschise dădea buzna soarele, se auzea ciorovăitul păsărilor, foşnetul frunzelor, ţipetele cuiva – se pare că cineva se bălăcea în bazin.

— Tu ai un anumit plan?

— Plan? Nu... întrebarea m-a mirat, dar m-am străduit să nu dau pe faţă acest lucru.

— Sraniu.. atunci pentru ce... Kaoru îşi muşcă uşor limba şi tăcu. Apoi continuă:

— Pe tine Taiga te-a trimis încoace?

— Taiga. Iar când ai deschis portiţa, cum ai înţeles că nu sunt o simplă curioasă?

— O simplă curioasă arată altfel, Maia, pentru sperierea lor dispunem de suficiente mijloace adecvate, în afară de aceasta, am văzut în mâna ta bileţelul cu schema trecerii, ea zâmbi, îşi întinse trupuşorul, apoi mă privi întrebător:

— Şi ce vom face, totuşi?

Uite că nu ştiu ce să-i răspund... ei bine, am să-i spun aşa cum este, ce să fac altceva...

— Ascultă-mă, Kaoru, eu habar nu am despre aceea ce vom face:) Eu nu am nici o închipuire despre aceea pentru ce m-a îndreptat Taiga încoace. Am înţeles doar că aici trăiesc acei care fac practica căii directe şi mi-ar fi interesant să comunic cu ei.

— Să comunici?... Ea nu ţi-a spus nimic, absolut nimic despre aceea ce se întâmplă aici?

— Nu... iar mi-a apărut îngrijorarea.

— E clar. Ei, bine. Dacă ea te-a îndreptat încoace în pofida faptului că tu nu ştii nimic despre acest loc, înseamnă că ea a văzut un sens în asta. Kaoru trase picioruşele sub sine şi se aşeză ca un Budda mic.

— Aici e o aşezare a unor „ultra”.

— Ce?

— „Ultra”. Astfel îşi zic cei care aleg să recurgă, în practica lor, la măsuri extraordinare de influenţă asupra lor înşişi.

— De exemplu?

— Am să-ţi povestesc totul, nu te grăbi. Priveşte cum trăiesc oamenii – ei se ocupă de tot felul de nimicuri, merg la cinema, la serviciu, cumpără diferite lucruri, îşi înfrumuseţează locuinţa, umblă fără grabă pe străzi, într-un cuvânt, fiecare caută să obţină plăcere de la viaţă după cum îl duce capul. Iar acum imaginează-ţi că s-a început un război. Sau o inundaţie, o epidemie de ciumă, într-un cuvânt, s-a produs o catastrofă. Priveşte cum se schimbă viaţa oamenilor. Se schimbă totul! Oamenii îmbracă toţi aceeaşi uniformă – militară, ei îşi supun benevol viaţa disciplinei militare sau de muncă, se grupează în noi structuri sociale – armată, gărzi populare, echipe voluntare de pompieri etc. Ei îşi schimbă totalmente regimul vieţii – nu mai există o odihnă cu măsură şi muncă cu măsură, totul e pus în joc, toate forţele, tot timpul se consacră luptei pentru cauza comună, căci preţul acestei lupte este viaţa. Ei încep să trăiască potrivit legilor timpului de război. Şi doar nu se poate spune că asta trezeşte doar suferinţe. Sigur, oamenii suferă nişte incomodităţi, nu au posibilitate să obţină nişte plăceri, dar, cu toate acestea, de multe ori, trăiesc bucurie, sunt plini de entuziasm, deoarece înţeleg că acum totul se face în numele viitorului, pentru salvarea familiilor lor, lor înşişi, copiilor lor de catastrofă – de epidemie sau de o calamitate naturală, sau de terorism. Pentru asta ei sunt gata să facă orice. Şi încă un moment important constă în faptul că duşmanul este cunoscut şi sensul vieţii este cât se poate de clar. Apoi iată, noi...

Uşa s-a deschis şi a intrat tocmai italiana ceea! Hainele îi sunt în dezordine, ele, mai curând, evidenţiază frumuseţea corpului pe jumătate gol decât o ascund, se vede că abia acum două clipe s-a ridicat de sub băieţaşul ei. S-a aruncat în genunchi, într-un mod caraghios, ca o căţeluşă, s-a târât spre mine, m-a luat din spate şi m-a strâns spre sine, rezemându-se în perne, apoi mi-a şoptit cu pasiune la ureche: „îmi placi”. Uite-o, căţeluşa!:) Şi când a dovedit să mă privească... Îmi face plăcere că mă strânge cu atâta putere. Nu face nimic, m-a strâns, pur şi simplu, şi-mi suflă pe gât.

— ...apoi iată aşa şi noi – trăim după legile vremii de război, doar că fiecare îşi alege singur pentru sine legile.

— Dar ce fel de război? Împotriva cui?

Mirată, Kaoru plesni din palme, izbucnind în râs.

— Ce înseamnă „împotriva cui”? Împotriva emoţiilor negative, desigur! Din punct de vedere uzual, emoţiile negative sunt un păcat neînsemnat, ei, m-am înciudat, ei, scuză-mă, n-am avut dreptate... Probabil, o atitudine similară a existat cândva faţă de lues. Dar asta e ceva mai oribil ca sifilisul şi e foarte probabil că, peste vreo cinci sute de ani, omul care simte gelozie sau ciudă, va fi perceput de cei din jur un om bolnav de sifilis care nu se tratează, ba încă mai vrea să-i molipsească şi pe alţii. Emoţiile negative sunt o boală oribilă, straşnică! Ea îl mistuie pe om dinăuntru, îi devorează sufletul, te transformă într-un cadavru mobil, te lipseşte totalmente de acces la trăiri.

Kaoru, vorbind despre „boala straşnică”, nu şi-a schimbat nici intonaţia blândă, nici expresia feţei. Privind dintr-o parte, puteai crede că discutăm despre starea vremii.

— Eu mă atribui la categoria unor „ultra” moderaţi, dar există printre noi o aripă de extrema stângă, punctul lor de vedere asupra emoţiilor negative diferă de al meu... de altfel, ei au să-ţi vorbească singuri despre sine şi despre practica lor.

Imaginaţia începu să-mi zugrăvească nişte „ultra de extrema stângă” – oameni cu pistoale automate, apoi mi s-au arătat nişte asceţi extenuaţi, care se nimicesc pe sine înşişi, îşi ard emoţiile negative cu ciocanul de lipit, într-un cuvânt, începu să-mi roiască prin cap tot felul de prostii şi a trebuit să depun un efort pentru a arunca gunoiul care mi se băga în minte.

— Kaoru, dar unde aş putea să-i văd pe ultra de stânga? Ei pot fi contactaţi, cu ei poţi discuta sau ei...

— La moment, Maia, cea mai veritabilă ultra de stânga îşi strecoară lăbuţa spre puţa ta! Kaoru râse şi cam peste o secundă am înţeles că ea o are în vedere pe italiană, mâna căreia, puţin câte puţin, se mişca spre burtica mea, apoi mai jos, mai jos... şi iată că deja trecea printre degete părul de pe pubisul meu.

— Tu eşti ultra de stânga? m-am întors spre ea, dar ea se atinse imediat cu buzele de nasul meu.

— Da, da, pe urmă vom vorbi, acum ascult-o pe Kaoru... o şoaptă fierbinte, atingerea buzelor de urechea mea... un val dulce trecu prin tot corpul de sus în jos, s-a reţinut undeva jos, a vibrat întru-un vârtej dulce şi a dispărut, lăsând în urmă nişte senzaţii „electrice” stranii în limbă, buze, mameloane şi călcâie.

— În glumă, ei îşi mai zic „commandos”.

— Totuşi, pe scurt, în ce rezidă deosebirea dintre poziţiile voastre?

Kaoru s-a pus pe gânduri.

— A explica înseamnă a pierde timpul în gol, e mai bine să-ţi arăt, atunci ai putea să înţelegi mai uşor, dar eu nu pot face asta.., poate, doar... Kam? Kaoru privi întrebător la Mishel.

Aceea dădu afirmativ din cap.

— Kam? Aici e Kam? El e aici? eu mai n-am sărit în sus de bucurie.

— Aici e, aici.

În această clipă, Michel întinse mâna spre Kaoru şi rosti pe un ton surprinzător de ferm cu glas tare: „Emoţie negativă!” Kaoru tresări uşor, îşi strânse privirea undeva în sine, pumnii i s-au strâns şi-n aceeaşi clipă Mishel repetă fraza, însoţind-o cu acelaşi gest energic. De astă dată, Kaoru doar deschise mai larg ochii, câteva secunde ea stătu în tăcere, nemişcată, apoi făcu o notiţă în carneţel.

— Ai avut o emoţie negativă?

— Da. Mai întâi am avut o atitudine negativă cinci faţă de strigătul tău impulsiv şi dacă tu ai fi fost stentă faţă în căutarea şi eliminarea emoţiilor negative, ai fi observat acest fapt după intonaţia şi mimica mea. Când Michel mi-a atras atenţia asupra acestui fapt, am simţit regretul trei din cauza că am trăit atitudine negativă, regretul doi cauzat de faptul că l-am lăsat să treacă şi nu l-am eliminat impecabil, în afară de asta, mi-a apărut nemulţumirea trei faţă de Michel... De îndată ce ai lăsat să-ţi treacă o obscuritate, ea cucereşte capul de pod şi imediat vin altele.

— Stai puţin... ce fel de nemulţumire cinci... cinci ce?

Kaoru schimbă poziţia şi iar făcu un semn în carnetul de notiţe.

— Ce e, iar o emoţie negativă?

— Da.

— Aha... d-apoi că eu am încercat să glumesc astfel...

— Gluma e glumă, dar asta nu anulează faptul că s-a strecurat iar nemulţumirea de întrebarea ta. Dacă tu ai lăsat şi nu ai eliminat impecabil o serie întreagă de obscurităţi, apoi în timpul apropiat ele vor încerca să răzbată cu o putere sporită, iată că ea a şi răzbătut iarăşi. Ce-i drept, de astă dată eu am eliminat-o destul de repede, chiar dacă n-am făcut-o impecabil, mai puţin decât într-o secundă.

— Tu ai în vedere intensitatea?

— Da, intensitatea pe scala de la unu până la zece. Există o mare deosebire între felurile în care îţi fixezi EN. Dacă recurgi la descrieri lirice de genul „Îmi era rău, apoi mi s-a făcut mai bine”, apoi nu vei înainta nici cu un pas, dar dacă spui „la început am avut nemulţumirea cu intensitatea 5, peste trei secunde am reuşit s-o reduc la 3, iar încă peste trei secunde am eliminat-o, după asta reuşind să generez percepţia desfătării de cutare sau cutare calitate” – asta e cu totul altceva, atunci procesul controlului şi eliminării EN merge cu un ordin mai repede.

— Şi cu ce e legat asta?

— Nu ştiu... ei, uite, un exemplu: admitem, în faţa ta stă sarcina de a ridica temperatura degetului. Dacă tu vei sta, pur şi simplu, străduindu-te ca degetul tău să se încălzească, din asta nu va ieşi nimic, un observator extern, care va monitoriza temperatura degetului tău nu va observa nici o schimbare a temperaturii. Cu totul altceva e dacă tu însăţi vezi indicaţiile sesizorului temperaturii. Tu observi că, într-un moment, temperatura a făcut un salt în sus, puţin de tot, ia, cu o sutime de grad. E un careva salt spontan şi cu totul neînsemnat. Cu toate acestea, când devii martor la câteva zeci de salturi spontane de acest fel, începi să percepi într-un careva mod legătura dintre starea ta în această clipă şi temperatura sporită, ca rezultat, începi, puţin câte puţin, să dirijezi temperatura degetului tău. E un efect foarte bine cunoscut, aplicat pe larg în autotraining. În cazul nostru, însă, nu există un aparat ce ar determina intensitatea emoţiilor tale negative, de altfel, nici nu există o asemenea necesitate, tu însăţi poţi să-ţi pui nota destul de precis şi în acest mod înveţi să simţi, care efort anume se soldează cu o reducere slabă a intensităţii EN, care – cu o reducere mai puternică etc.

— Da, asta e clar... apropo, de ce ţi-a apărut nemulţumirea în legătură cu reacţia mea furtunoasă? Eşti geloasă?:)

— În primul rând, am, pur şi simplu, o obişnuinţă veche de a reacţiona în acest mod la orice emoţii efervescente. Iar în al cel de-al doilea, Kam nu se călăuzeşte de dorinţele mele, ci de ale sale:) şi aici mi-a apărut o dezamăgire puternică generată de faptul că eu aş vrea să comunic mai îndeaproape cu el, dar, la moment, asta e cu neputinţă, fiindcă el nu doreşte acest lucru.

— De ce?

— În ce sens: „de ce”?

— Ei, de ce nu vrea?

— Dar parcă trebuie să fie neapărat un „de ce”? Nu-i apare o asemenea dorinţă şi gata. Şi dacă eu sunt într-o stare gri, dacă eu îmi duc de râpă munca de şlefuire emoţională, apoi, clar lucru, încep să-mi apară tot felul de gânduri de-alde „eu sunt incurabilă”, „sunt o toantă iremediabilă, dacă el nu vrea să comunice cu mine” etc. Iar atunci când depăşesc toate astea, totdeauna când mă gândesc la Kam simt bucurie, tandreţe faţă de el, încep să înţeleg că acum nici eu nu mai am despre ce vorbi cu el – acum în faţa mea stă un volum clar şi mare de lucrări şi nici eu nu vreau să mă distrag pentru nimic, ci să lovesc cu toate puterile pentru a sfărâma obişnuinţa de a trăi obscurităţi.

— Reiese că..., aici am auzit paşi după fereastră, Kaoru s-a încordat, paşii s-au apropiat, uşa s-a deschis şi... a intrat Kam!

Ce-i de făcut? În cap au început a roi gânduri semănate de panică. Aş fi vrut să-i spun „Salut!”, dar asta e o prostie, da’ de ce prostie, dacă eu sunt bucuroasă să-l văd, dar dacă-s bucuroasă doar pentru faptul că singură nu-mi văd volumul de lucrări şi voi arăta ca o proastă, deşi ce legătură ar putea avea volumul de lucrări pe care trebuie să-l îndeplinesc cu bucuria mea, şi dacă aici se obişnuieşte să comunici cumva altfel, nu puteam nici să mă mişc, fiind ţintuită de nehotărâre. Când el s-a apropiat de mine, eu, involuntar, m-am ridicat în picioare şi deodată el m-a cuprins cu putere, zâmbind larg, mi-a răsfirat părul.

— Sunt bucuros să te văd, fato!

M-am aşteptat cel mai puţin la aşa o reacţie simplă, dar dacă-i aşa... l-am strâns în braţe, am început să ţip, au sărit pe dată celelalte două bestii şi noi, în trei, ne-am prăvălit prada pe salte. Puteam iarăşi să privesc în ochii fără fund ai lui Kam... şi am simţit iar un impuls de ceva fin, atât de fin, încât nu pot, deocamdată, să găsesc cuvintele potrivite pentru acest ceva.

— Kam, arată-i ce sunt emoţiile negative. Ai să-i arăţi? Ai să-i arăţi... eu văd că ai să-i arăţi:) Kaoru ne aşeză repede într-o anumită ordine. Pe mine m-a rezemat cu spatele de Michel, aceea începu să respire zgomotos în semn de satisfacţie, cuprinzându-mă cu lăbuţele de burtă... ei, poate, undeva mai sus...) Kam se aşeză chiar în faţa mea şi a preluat conducerea jocului, Kaoru s-a aşezat lângă el.

— La început, vom deplasa puţin percepţia ta în modul cel mai elementar, cu ajutorul intoxicaţiei oxigenice, iar apoi am să te ajut să ocupi poziţia din care ai să vezi.

— Ce anume am să văd?

— Nu contează, hai, fă douăzeci de inspiraţii-expiraţii adânci, apoi inspiră adânc şi reţine respiraţia, iar Michel îţi va strânge coşul pieptului. În copilărie, ne-am jucat cu toţii cu asta, nu te teme. Când vei simţi că îţi pierzi cunoştinţa, priveşte-mă ţintă în ochi, bine? Priveşte-mă în ochi, ai înţeles?!

— Ei bine, eu încep.

Douăzeci de inspiraţii-expiraţii din adâncul plămânilor nu le-am făcut atât de uşor, credeam că nu voi reuşi până la urmă, dar am scos-o în capăt şi, după ultima inspiraţie am strâns aerul în plămâni, Michel prinse a mări treptat presiunea şi eu am început să mă îndepărtez undeva, dar, din ultimele puteri, îmi reţineam atenţia asupra ochilor lui Kam. Într-un careva moment, aproape că mi-am pierdut cunoştinţa, în urechi îmi vuieşte, în piept e răceală, în faţa ochilor se strecoară ceva negru şi deodată parcă m-ar fi agăţat ceva de... nu ştiu nici eu cum să exprim asta. În tabloul lumii ce se dezintegra a apărut, pe neaşteptate, o insuliţă, la început, pur şi simplu, mă ţineam de această senzaţie, fără a-mi da seama ce se întâmplă, dar apoi de la această insuliţă începură să se împrăştie valuri de claritate, văzul şi auzul începură să se întoarcă, Michel, treptat, a slăbit presiunea până şi-a luat mâinile cu totul.

— Nu înceta să mă priveşti drept în ochi, bine? vocea lui Kam sună oarecum surd, de parcă aş avea în urechi vată.

În acel moment am înţeles că anume ochii lui erau acea insuliţa care nu mă lăsau să mă prăbuşesc în nesimţire. Concentrarea asupra privirii sale, în mod miraculos, îmi menţinea o stare de claritate extrem de proaspătă, o vedere clară a tot ce mă înconjoară, dar, pe de altă parte, eu nu înţelegeam, de ce apare această senzaţie de claritate de cristal, pentru că toate obiectele din jur le vedeam la periferie, tot aşa ca de obicei, poate, mai şters chiar.

— Nu-ţi rupe privirea de la ochii mei şi priveşte cu vederea periferică corpul meu, vezi ceva neobişnuit?

Neobişnuit? Nu, nu am văzut nimic neobişnuit...

— Priveşte la marginile tabloului, la graniţe!

— La margini?

— Concentrează-ţi vederea periferică la limitele vizibile ale corpului meu!

— Vad! am scos un ţipăt involuntar.

— Descrie ce vezi.

— Pe tot conturul corpului tău trece o dungă albă strălucitoare, luminoasă, de parcă tot corpul ar iradia ceva.

— Mai priveşte încă la această dungă cu privirea periferică, concentrează-te, obţine ca tabloul să fie cât se poate de clar.

Am mai oscilat puţin în această percepţie stranie, dar am prins repede, din ce cauză ea se şterge şi ce o poate aprinde mai tare.

— Iar acum treci privirea de la ochii mei la această lumină, dar nu te grăbi, încet, parcurge cu privirea corpul meu.

— Da, da, îmi reuşeşte... îmi reuşeşte, văd.

Parcurgeam cu privirea corpul său în lungul conturului şi vedeam pretutindeni această lumină strălucitoare cu lăţimea de aproximativ cincisprezece centimetri. Hotarele luminii corespundeau totalmente tuturor meandrelor corpului.

— Acum te afli într-o stare de realitate neobişnuită pentru tine, tu vezi ceea ce nu se poate vedea cu ochii, de obicei. Nu fă mişcări brusce, nu cădea pradă siguranţei false, controlează atent reglarea stării tale pentru a nu pierde, a nu te distrage, ai înţeles?

— Da. Ce e mai departe?

— Acum întoarce-ţi iar privirea spre ochii mei, încet, fără a pierde acordarea la lumina albă. Lent, Maia, lent...

Mă simţeam ca un înotător începător sub apă – toate mişcările îmi sunt lente, lumea apare oarecum alta. La început, o simplă mişcare cere anumite eforturi, în cazul dat, eforturile erau necesare pentru a nu pierde starea în care puteam să văd distinct iradierea albă. Mi-am trecut privirea în ochii lui Kam.

— Priveşte neîntrerupt.

Eu nici nu aş fi putut să mă întrerup... aminteşte oribil ceea ce am văzut cândva, în vis, cu ochii „lui”... CUM POATE FI ASTA!!!??? Probabil, mi-a căzut maxilarul de jos sau ceva de felul ăsta, deoarece Kam continua să repete lent, cu o voce fermă: „Nu te distrage, pur şi simplu, priveşte”. Aveam la ce să mă distrag... ochii săi S-AU APROPIAT de mine atât de mult, încât îi vedeam aşa, de parcă i-as fi scrutat cu privirea, ba încă şi prin lupă. Acest tablou parcă s-ar fi suprapus pe obişnuita viziune a lumii, în care Kam şedea la un metru de mine.

— Nu te dedubla, nu te ocupa de fleacuri, concentrează-te asupra primului plan! vocea se aude puţin surd, ca prin vată.

Bine, mă concentrez asupra ochilor săi, cât sunt de mari... lacuri... lacuri adânci de o albăstrime neverosimilă...

— Acum aruncă prima privire asupra corpului meu. Ce vezi tu?

Îmi trec iar atenţia asupra „planului general”. Uite asta mai zic şi eu!...

— Ce vezi, Maia? Vorbeşte.

— Eu văd... eu nu ştiu ce văd, Kam:) Ceva uluitor...

— Mai puţine epitete, fetiţa mea, vorbeşte despre fondul chestiunii, aud o şoaptă fierbinte în ureche şi o explozie plăcută în mamelonul stâng se prelinge prin piept, Michel l-a strâns, pe neaşteptate cu degeţelele sale... da, tonifiază, trezeşte:)

— Văd... culori, multe culori, ele-s aşa... nici nu pot să le numesc, nu ştiu cum să le numesc, nu am văzut niciodată aşa ceva, oranj... nu, ăsta nu e oranj... violet... ei cum poţi să spui despre ASTA că e „violet”... nu am cuvinte...

— Bine, totul e corect. Iar acum îţi vei trece privirea spre Kaoru şi vei privi-o atent – atent numai!

Vocea căpătă o nuanţă de clopoţel şi, pe neaşteptate, am văzut o umbră neagră ce s-a înfipt în corpul lui Kaoru! Am fost surprinsă şi am tresărit.

— Vezi, fetiţo? iar e şoapta lui Michel în ureche, priveşte mai departe.

Iar a trecut o umbră, de parcă s-ar fi reflectat de la o mulţime de faţete, a zburat cu o viteză incredibilă şi a dispărut (şi cum de pot eu să văd ceva care zboară cu AŞA o viteză!)

— Ce vede ea? întrebarea lui Kaoru, la sigur, nu e adresată mie.

— Deocamdată, numai umbre.

(De unde poate el să ştie?!)

— Maia, concentrează-te, nu te disocia. Astea nu-s umbre, priveşte mai atent!

Mi-am pironit privirea, am strâns buzele, privesc... O umbră, încă una.

— Numai umbre, Kam, nu văd nimic mai mult.

— Priveşte mai atent, trage imaginea mai aproape de tine.

— Cum???

— Nu întreba, fă! „Cum” – să nu te preocupe, fă, eu te ajut!

Am atras imaginea... umbrele s-au mărit, au devenit mai... palpabile sau nu ştiu cum să mai zic.

— Ele au culoare, Maia, priveşte, de ce culoare sunt?

Nu mai au ele culoare, sunt doar nişte umbre... De odată o umbră încetă să-i mai dea târcoale lui Kaoru, a făcut o virare, aidoma unui avion de vânătoare şi a pornit fulgerător spre mine, a devenit neagră-neagră, o lovitură! Ea m-a lovit! Încă o lovitură! Cât de mult mă doare! Parcă mi-ar fi tras cineva sârmă ghimpată pe maţe, pe piept.

— Loveşte drept răspuns, nu dormi!

Bat – nici eu nu ştiu cum o fac, dar bat, încă, încă o dată, ea nu se retrage, simt o furie îmbătătoare a luptei şi, concomitent, o frică sălbatică.

— Măreşte-ţi furia, umple-ţi efortul!

Intensific, umplu, nu ştiu „cum”, dar le fac pe toate! Umbra mai face o virare pentru atacul următor, acuşi mă va izbi, aşa mă va izbi... îmi adun forţele, sunt gata să urlu de încordare, lovesc! Iarăşi n-am reuşit s-o opresc şi iar durere curge prin tot corpul. Ce va fi mai departe? Hidoşenia întunecoasă iar virează, a izbucnit groaza, pocitura s-a făcut incredibil de mare, mi se părea că nu numai că-mi umbreşte restul lumii, ea de parcă m-ar înconjura, m-ar strangula, mă bate şi mă strangulează şi-n acest moment am ţipat din răsputeri: „Kam! Kam!” „Al doilea” tablou s-a limpezit pe dată şi am început să-l văd iar pe Kam direct prin negreaţa de furtună a umbrei ce atârna deasupra mea, am simţit imediat că mă umple ceva, în mine sau din mine se scurge un careva şuvoi puternic – e greu să descrii cu ce seamănă asta, totul clocoteşte, dar nu furtunos, ci foarte încet, e foarte greu să descrii cu ce se aseamănă asta, a fost o stare la limita râsului şi lacrimilor şi mi-a venit aşa o bucurie încât mă temeam că voi speria această senzaţie, a apărut o simpatie neţărmurită faţă de nu ştiu cine şi umbra densă ce mă ataca s-a risipit dintr-o dată în milioane de bucăţele ce licăreau în miliarde de faţete, care aveau un luciu de un roşu-aprins. O culoare foarte densă, dar oarecum grea, e straniu să spui aceasta despre culori, dar în ele a apărut o calitate absolut nouă pe care eu încerc s-o descriu prin cuvintele „greu” sau „strălucitor”, aşa cum a fost şi în cazul culorilor pe care le-am văzut mai înainte în ochi lui Kam. Dense, grele, nuanţele de roşu curg, licăresc în faţete şi deodată... asta e demenţă, nu, asta e demenţă!

— Vede?

— Am impresia că vede, vede..., Kaoru şi Michel vorbesc încetişor înde ele.

— Asta nu poate fi, se aude vocea mea.

— Ei, la sigur că vede, un râs cristalin, e atât de plăcut, el mă duce într-o parte, totul se destramă în ochi...

Mi-am venit în fire în braţele lui Michel. Kam, fără a pierde măcar o clipă, continua să mă dirijeze.

— Nu pierde timpul, descrie chiar acum ceea ce ai văzut în ultimul moment, altfel ai să uiţi, ai să te impui să crezi că nimic din asta nu a fost. Obişnuieşte să-ţi descrii imediat percepţiile neobişnuite, mai ales, trăirile. Asta te ajută să depăşeşti automatismul scepticului încorporat.

Ce ţineam minte eu... Ceea ce ţineam minte nu putea să fie.

— Tu vei vorbi sau ai şi început să te convingi că n-a fost nimic?

— Se pare că da, am şi început...

— Maia, spune totul la rând, nu alege cuvintele, chiar dacă asta sună ridicol. Cuvintele le vei selecta pe urmă, mai întâi spune tot ce-ţi vine pe limbă, chiar dacă asta are să-ţi pară o prostie totală.

— Ei bine... Am văzut o fiinţă, sălbatică, nu seamănă deloc cu noi, ea era vie şi avea conştiinţă, ea înţelegea că eu o văd şi asta a înfuriat-o, dar nu erau sentimente umane, era altceva, cuvintele nu se potrivesc... Eu şi ea înţelegeam că înţelegem... uf... m-am încurcat. Ce a fost asta?

— Emoţie negativă, desigur:) Mai precis, la început tu ai văzut emoţia negativă, iar apoi ai văzut ACEEA ce se află în dosul ei.

— ??

— Da’ tu credeai că „emoţia negativă” este ce?

— Ei... eu nu ştiu, Kam, asta-i ceea ce simt eu.

— Sigur, asta e ceea ce simţi tu, indiscutabil, dar eu nu despre asta vorbesc... presupunem, acum ai închis ochii şi de tine s-a apropiat un câine, el se gudură de tine, te linge, te muşcă uşor, ei, aşa cum o face Michel acum...:) şi tu le simţi pe toate astea, dar dacă cineva te-ar întreba: „Ce este un câine?”, tu vei spune că asta e ceea ce simţi tu acum, dar ce stă în dosul senzaţiilor tale? Or, „câinele” nu e un simplu set de senzaţii ce-ţi apar atunci când ea se atinge de tine, e ceva mai mult şi dacă vei deschide acum ochii, vor apărea noi percepţii ale „câinelui”, tu ai să-l poţi vedea, vei vedea ochii lui, emoţiile lui, bucuria etc., iată atunci, fiind întrebată „Ce este un câine?”, nu vei mai răspunde că e setul senzaţiilor cutare lăsate de blană şi labe, tu ai să-l descrii deja ca pe o personalitate, pentru că ai să-l percepi deja altfel, ai să-l percepi ca pe o personalitate. Mergem mai departe: ce se află „în dosul” celor ce tu percepi ca personalitate? Înţelegi întrebarea mea?

— Întrebarea o înţeleg, da, o înţeleg absolut clar, dar nu m-am gândit niciodată la asta...

— Desigur, universul pentru tine este un univers al „obiectelor”, în care, în calitate de obiecte, compar şi seturi de senzaţii, şi emoţii, şi gânduri. Dar ce stă „în dosul” acestora?

— De unde pot să ştiu eu?

— Anume aşa, nu ai de unde să ştii şi deocamdată tu poţi doar să-ţi formulezi raţional aşa o întrebare, dar poţi să ţi-o pui numai dacă vei reuşi să trăieşti claritatea, altfel nu vei putea să-ţi pui întrebarea în acest mod, nu poate să-ţi apară nici dorinţa de a rezolva problema, de a găsi răspunsul.

— Şi care ar fi răspunsul?

— Tu aştepţi careva cuvinte?

Nu pot pricepe... privirea lui e blândă şi severă concomitent, mimica lipseşte cu desăvârşire, de parcă blândeţea şi severitatea sunt emanate de faţa lui...

— Şi dacă?

— Răspunsul nu va consta în nişte cuvinte. Imaginează-ţi că eşti oarbă şi cineva îţi povesteşte despre un câine care acum nu e pentru tine decât un set de senzaţii.

— Ei, da, am înţeles, e clar. Drept răspuns pot servi numai nişte percepţii noi.

— Corect. Percepţii noi. Dacă ai să-ţi pui întrebarea generată de trăirea clarităţii, dacă vei avea dorinţa de a primi răspunsul, el are să-ţi apară anume în forma unor noi percepţii. Ele pot fi percepţii de feluri cunoscute ţie, dar pot să ţi se deschidă şi altele absolut noi. Acum nu ai posibilitate s-o faci de sine stătător, eu „te-am ajutat” să găseşti „răspunsul” la întrebarea „Ce este emoţia negativă?”, eu ţi-am transmis pentru un timp capacitatea de a avea noi percepţii şi acum tu înţelegi că „emoţia negativă” nu este doar ceea ce tu numeşti „percepţie a emoţiei negative”, asta mai este încă ceva, anume interacţiunea cu acest ceva tu o percepi ca o „emoţie negativă”. Sesizezi deosebirea?

— Desigur!

— Acum tu ştii că emoţia negativă este ceva generat în momentul interacţiunii tale cu această „fiinţă” şi răspunsul la întrebarea „ce fel de fiinţă este asta” necesită apariţia unor noi percepţii, anume aceste percepţii vor fi răspunsul.

— Şi ce fel de fiinţă este asta?

— Dar ce percepţii ai tu ca să poţi primi răspunsul? Tu iarăşi vrei cuvinte goale? Vrei să-ţi creezi o religie nouă în locul celei vechi? Noi aici nu plodim religii, noi ne eliberăm de ele.

Michel s-a dezlipit de la spate, s-a aşezat dintr-o parte, a pus labele pe mine şi mă priveşte voluptos din toate părţile.

— „Ultra” de stânga îşi interpretează percepţiile ce ţin cin de conştiinţa pe care ai perceput-o tu, ca şi cum nişte fiinţe se hrănesc cu noi, iar ceea ce noi numim „emoţii negative” este doar o modalitate de a obţine hrană – cu atât mai diversă, cu cât mai diverse sunt înseşi emoţiile negative.

— Reiese că noi le hrănim cu emoţiile noastre?

— Nu, repet încă o dată: emoţiile negative sunt nişte percepţii specifice care sunt generate în momentul interacţiunii noastre cu aceste fiinţe şi corespund procesului „devorării” noastre de către ele. Ei, ca şi cum hrana are valoare nutritivă şi gust. Gustul sunt emoţiile negative, iar valoarea nutritivă e altceva, deocamdată, eu nu pot să-ţi povestesc despre asta, aici nu se cer cuvinte, ci experienţă pe care tu încă nu o posezi. Şi dacă omul declară război emoţiilor negative, el taie calea hranei pentru aceste fiinţe şi acele fiinţe, spre deosebire de multe altele, au o reacţie de răspuns, pe care ultra de stânga sunt tentaţi s-o interpreteze ca pe un „război”. Din punctul lor de vedere, aceste fiinţe declară război oricui dintre cei care încearcă să elimine emoţiile negative. Anume din această cauză e atât de simplu să plonjezi pe o scândură cu velă, să rezolvi cele mai complicate ecuaţii, dar e atât de greu să elimini chiar cea mai simplă emoţie negativă.

— Tu spui tot timpul „sunt tentaţi să interpreteze”, dar ce se întâmplă în realitate? discuţia m-a captivat în aşa măsură, încât am pierdut orice simţ al timpului.

— Dar ce înseamnă „în realitate”? Există seturi de percepţii, există o interpretare a lor, care, la moment, nu conţine în sine o contradicţie, mai există şi aşa un fenomen cum este rezonanţa interpretării cu trăirea Clarităţii, există încă multe alte lucruri despre care tu, deocamdată, nici închipuire nu ai. Ultra de stânga văd în lupta lor împotriva emoţiilor negative un război real împotriva cotropitorilor, subjugătorilor, vampirilor care ne sug şi au o atitudine cât se poate de serioasă faţă de ocupaţia lor, aşa cum ai purta un război adevărat. Tu vei putea să vezi cu ce trăiesc ei, vei putea, dacă vei dori, să simţi atmosfera căutării, luptei lor.

— Da’ ţie nu-ţi place atmosfera asta? De ce nu eşti „ultra de stânga”?

— Eu sunt tentat să-mi interpretez percepţiile oarecum altfel, cu alte cuvinte, interpretarea de rezonanţă ce-mi apare este întrucâtva alta.

— Dar cum e...

— Nicicum! tustrei au râs concomitent, nicicum! Nu există adevăr absolut, Maia, nu există „linia partidului”, nu există „în realitate”. Lumea este aşa cum o percepi tu, şi dacă ni-i în drum, apoi ni-i în drum, dacă nu – atunci nu. Suntem călători în oceanul conştiinţei, nava noastră este sinceritatea, velele – aspiraţia, marinarii – dorinţele.

Nu ştiu de ce, dar la auzul acestor cuvinte mi-au ieşit lacrimi în ochi.

— Kam, tu ai spus: „Spre deosebire de mulţi alţii”. Ce înseamnă asta, mai există şi alte fiinţe?

— Dar parcă undeva nu există alte fiinţe? aud în ureche şoapta lui Michel. Asta e religia ta – să vezi în jurul tău doar „natură moartă”, iar realitatea e alta, e cu totul alta...

— Da, asta e religia mea... şi ea mie nu-mi place.

Kam s-a lăsat pe perne şi a continuat să vorbească, iar eu ba-l priveam în ochi, ba începeam să pipăi cu neruşinare, cu ochii, corpul său zvelt, iar ceea ce vedeam mă însufleţea tot mai mult pe măsură ce degeţelele lui Michel deveneau tot mai obraznice.

— Dacă vei lua în gură o bucăţică de burete pestriţ şi vei rumega-o, vei simţi amar şi vei scuipa – n-are să-ţi placă gustul. Când trăiesc o emoţie negativă, o scuip – nu-mi place această percepţie şi-mi apare dorinţa s-o încetez. Scuipând bucata de ciupercă, tu refuzi contactul cu acea fiinţă pe care tu o percepi ca „aspectul buretelui pestriţ, gustul buretelui pestriţ”, dar, oricum, tu nu vei reuşi să fugi de urmările contactului vostru, timp de câteva ore, are să te doară burta. Iar un alt om va proceda altfel. El va observa că, dacă acelaşi burete îl vei consuma nu crud, ci fiert, atunci durerea în stomac nu va fi atât de puternică, iar stările de conştiinţă modificată în care nimereşte omul pot să-i pară interesante. Ei, cam tot aşa cum e şi în cazul cu câinele: dacă te apropii de el şi-l tragi de coadă atunci când el, fiind flămând, roade un os, poţi să te alegi cu senzaţii neplăcute, iar dacă mai întâi ai să-l hrăneşti, iar apoi ai să-l mângâi pe cap etc., atunci vei obţine senzaţii plăcute.

— Îmi trebuie să digerez toate astea... altfel pot să muşc:)

— Ai să digerezi:)... apoi iată, oamenii, în majoritatea lor, procedează cu emoţiile negative anume aşa ca omul cu ciuperca otrăvitoare: ei încearcă să le dea o formă în care acestea nu ar înţepa mortal, ci doar ar otrăvi câte puţin şi această senzaţie de intoxicaţie, adică starea conştiinţei modificată în modul corespunzător le place, tot aşa cum le place narcomanilor să fumeze şi să se drogheze.

— Din asta reiese că drogurile sunt şi ele asemenea substanţe care-s manifestări ale unor fiinţe, ale unei careva conştiinţe?

— Fireşte! Şi ele nu-s mai puţin „agresive” decât conştiinţa care stă în spatele emoţiilor negative – adică unii interpretează acţiunea lui ca o „agresiune”. Iată de ce poţi deveni dependent de heroină chiar de la prima doză administrată şi de acum nu mai scapi din labele ei niciodată, şi de marijuană lumea se lipeşte atât de tare, încât nu se mai poate dezlipi.

— Din câte ştiu eu, marijuana nu formează dependenţă, de ce spui tu că de ea lumea nu se lasă?

— Eu ştiu ce spun, Maia... sunt rare cazurile de dependenţă fiziologică faţă de marijuană, anume acest fapt se are în vedere atunci când se spune că marijuana nu creează dependenţă, nu există sindrom abstinent, nu există nimic din ceea ce apare, de exemplu, după heroină. Dar există o altă latură a problemei – deprinderea psihică. Fără marijuană lumea devine atât de obscură, cenuşie... şi cu cât mai departe, cu atât mai sumbră, mai cenuşie, cu atât mai mult te trage să te cufunzi iar în fumul de marijuană, cu atât mai puţine sunt şansele că vei începe să te mişti unde vrei tu, dar nu unde te duce drogul. Marijuana e o închisoare, o închisoare straşnică, are pereţi de cauciuc, dar sub cauciuc e oţel.

— Ai spus: „...unde te duce drogul”, ce ai avut în vedere?

— Am să-ţi vorbesc mai pe urmă despre asta.

Kaoru aruncă o privire la ceas, apăsă câteva butoane, scoase dintr-un buzunăraş al pantalonilor un carneţel şi un pix, începând să scrie nişte semne şi cifre în el.

— Dacă acum aveţi treabă, pot să mă mai plimb, iar apoi am să mă apropii iarăşi.

— Să te plimbi? Kaoru îmi aruncă o privire, apoi zise:

— Maia, tu eşti în tabăra „ultra”, nu e timp pentru „plimbări”, aici nimeni nu se plimbă, ai să te plimbi după asta pe străzile din Daramsala.

Kaoru rostea frazele fără grabă, punând accentul, de fiecare dată, pe cuvântul „plimb”.

— La ce-ţi trebuie atâtea ore?

Tăcere.

— Care-i vârsta ta? Michel, în timp ce Kaoru îşi făcea notiţele, intră in vorbă.

— Eu am 26, dar ce-i?

— Iar eu am 6649.

— N-am înţeles...

— Ştii de ce ai 26?

— Ei...

— Pentru că tu nu trăieşti, ci dormi.

— Nu înţeleg ce ai tu în vedere.

— Imaginează-ţi că eşti un atlet care aleargă la 100 de metri. Pe o distanţă de numai 100 de metri tu trăieşti un fragment din viaţă. Tu urmăreşti fiecare moment, cauţi să observi cum se simte cutare sau cutare grup de muşchi, cum ai luat startul, cum creşte acceleraţia, stadionul şi suporterii pleacă undeva departe în acest moment, tu nu auzi nici aplauze, nici strigăte, totul e concentrat asupra secundei de faţă, anume asta, prezenta secundă, fiecare dintre aceste zece secunde e o nuvelă întreagă, tu poţi s-o descrii amănunţit pe fiecare în două pagini de text... iar acum deplasează-ţi atenţia asupra unui atlet care aleargă maratonul. Întreabă-l, ce-a fost între metrul 80 şi 180? El va holba nişte ochi la tine şi va izbucni în râs. Apoi iată, noi suntem alergători pe distanţă mică, noi nu avem timp să alergăm maratonul, avem doar 50-60 de ani în rezervă, în cel mai bun caz. Ei, şi vorba nu-i numai de asta, noi suntem, pur şi simplu, alergători pe distanţe mici prin caracter, prin temperament. Eu nu vreau să aştept iluminarea ce mă va găsi peste 100 sau peste 500 de ani, eu vreau să trăiesc chiar acum, eu vreau să mă înec chiar acum în toată plinătatea vieţii, înţelegi? Iată de ce eu nu-mi măsor vârsta în ani, e absurd, ba este şi imposibil, fiindcă acum trăiesc cu mult mai mult într-o zi decât mai înainte — într-o lună, acest fapt poate fi văzut clar din jurnale, ba şi eu însămi simt perfect acest lucru. Eu îmi măsor viaţa în zile. Ziua mea e împărţită în „luni” convenţionale, fiindcă într-o zi şi o noapte sunt 24 de ore. Primele două ore – ianuarie, următoarele – februarie etc. Şi pentru fiecare lună eu îmi întocmesc un raport în scris despre tot ce a fost în această perioadă. Ce-am făcut în practică, ce-am reuşit şi ce n-am reuşit, ce gânduri, idei, nuanţe noi în percepţii mi-au venit etc. Kaoru face acum acelaşi lucru, ea notează ce-a fost important în viaţa ei în ultimele două ore, ce i-a reuşit în practică. Cum îţi place un asemenea mod de abordare a vieţii?

— Splendid! Şi chiar, de bună seamă, în FIECARE două ore în viaţa ta se produce un lucru important?

— Da, de obicei, raportul meu despre „luna” trăită ocupă o pagină de text, iar uneori două, cinci, uneori doar câteva rânduri, dar sunt foarte rare cazurile când nu aş avea nimic în genere şi asta nu e o dovadă că s-a epuizat ceva în mine, ci doar un indiciu al faptului că „am dormit” această „oră”.

— Ei şi ce va scrie Kaoru despre aceea ce s-a întâmplat în ultimele „două săptămâni” ale „lunii” ei, dacă ea a vorbit cu mine şi nu a făcut nimic mai mult? Ei, da, au fost vreo două emoţii negative.

— O... te asigur, multe ce-şi va nota ea în jurnal, multe, Maia!:), ambele au izbucnit în râs, Michel mă apucă mai strâns, ca un ursuleţ, cu mâinile şi picioarele dintr-o parte, te înşeli dacă gândeşti că ea nu a făcut nimic altceva decât să discute cu tine. Întâi de toate, însuşi dialogul reprezintă o anumită practică, deoarece orice dialog este un amestec de dorinţe ce vin, emoţii, gânduri, îngrijorări, stereotipuri şi altor stări. Numai oamenii obişnuiţi vorbesc, lăsându-se antrenaţi de fluxul de cuvinte acceptate în situaţia dată. Noi nu comunicăm astfel, deoarece nu ne aranjează „cum se cuvine”. Noi urmărim atent fiecare cuvânt, examinându-ne de fiecare dată: anume asta vreau să spun şi să fac eu? Dar asta? Sau asta este, pur şi simplu, o antrenare în obţinerea impresiilor? Sau eu spun asta doar fiindcă este incomod să taci? Şi, desigur, urmărim foarte atent să nu apară emoţii negative în comunicare, facem şlefuirea emoţională. Să nu crezi că în faţa ta stau nişte fiinţe luminate:) Şi eu, şi Kaoru, şi alţi oameni pe care-i vei întâlni aici sunt nişte fiinţe cât se poate de obscure şi singurul lucru ce ne deosebeşte acum de un om obişnuit este aspiraţia indestructibilă de a ieşi din mlaştină.

— Ba nu, din câte văd eu, nu mai sunteţi voi oameni obscuri chiar atât de „obişnuiţi”... şi încă ceva: eu nu ştiu ce înseamnă „şlefuire emoţională”.

— Ei, desigur, cu totul obişnuiţi nu ne poţi numi acum, dar unor ultra nu le place să se afişeze în panoul de onoare. Ne place să gândim nu aşa: „Iată, eu trăiesc deja cutare şi cutare stare, prăpastia dintre mine şi un om obişnuit obscur este enormă”, ci astfel: „Da, am făcut câte ceva, cu toate acestea, în faţa mea se află un volum enorm de lucrări, în faţa mea se află spaţii enorme de stări în care nu am intrare din cauza obscurităţilor mele şi prăpastia ce mă desparte de fiinţe mai luminate este enormă, dar ea poate fi trecută”.

— Dar asta nu conduce la dezolare, la...

— Această poziţie are cele mai diferite efecte – dezolare, îngrijorare inclusiv, dar şi presentiment, creşterea aspiraţiei, intensificarea simpatiei faţă de fiinţele luminate, dorinţei de a ieşi din mlaştină etc.

— E clar. Respectiv, dezolarea şi toate celelalte nimicuri le eliminaţi, iar ceea ce vă place – cultivaţi şi susţineţi.

— Anume aşa.

— Vreau să întreb despre şlefuirea emoţională.

— E foarte simplu. Dacă chiar acum tu nu trăieşti emoţii negative, mai precis, dacă tu crezi că nu ai asemenea emoţii, nu le observi, dar, totodată, nu simţi nici o Trăire, nici o stare luminată, dacă nu simţi o lumină invizibilă care parcă este emanată de puritatea ta emoţională, dacă nu ai trăirea unei exaltări fine, apoi asta şi înseamnă că anume în acest moment, când nu simţi toate astea, în tine persistă un fon emoţional negativ „slab”. Dar, în pofida faptului că el este relativ „slab”, fonul reprezintă o otravă puternică, deoarece el împiedică manifestarea Trăirilor. Căutarea activă ne permite de a scoate în evidenţă acele emoţii negative pe care nu le observam mai înainte, dar dacă nici ea nu ne aduce noi descoperiri, iar Trăiri ce s-ar manifesta continuu, cu toate acestea, nu-s, înseamnă că e tocmai timpul să purcezi la practica şlefuirii emoţionale, aşa că nu cred că pentru tine, Maia, e o preocupare pentru viitorul apropiat, deşi... eu nu ştiu, problema ţine de dorinţa ta, de aceea cu ce vei începe. Practica asta constă în faptul că eu încep să depun eforturi pentru eliminarea stărilor negative în timp ce înseşi aceste stări... ca şi cum lipsesc! Adică mie mi se pare că ele lipsesc, dar, dacă nu am Trăiri, atunci stările negative există. Şi aceste eforturi eu le depun orice ar fi, de am o stare luminoasă ori cenuşie, tulbure sau oricare alta, observ în mine starea energetică negativă ori nu observ nimic – totuna depun un asemenea efort, de parcă anume acum aş fi observat în mine o careva emoţie negativă şi aş fi eliminat-o.

— E foarte important ceea ce mi-ai povestit tu mie acum, Michel, pentru că e tocmai piatra de care mă împiedic mereu... Dacă nu există emoţii negative, parcă nici nu poţi face practica eliminării lor, atunci ce este de făcut? Şi nu ştiu cum nu mi-a trecut prin minte gândul că, de bună seamă, dacă eu nu trăiesc acum emoţii negative, atunci de ce viaţa mea rămâne a fi şi mai departe cenuşie? Cu atât mai puţin mi-ar fi trecut prin minte gândul că se pot elimina emoţiile negative chiar şi atunci când ele nu există...

— Nu „atunci când ele nu există”, ci atunci când tu nu le observi!

— Apoi da, că eu anume asta şi am vrut să spun...

Michel, aruncând o privire fulgerătoare spre Kaoru, mi-a închis gura cu palma pe care n-a luat-o de la gura mea cât timp a vorbit Kaoru, ba mângâind cu degeţelele buzele mele, ba atingându-le cu toată lăbuţa.

— Maia, de fiecare dată când spui nu ceea ce ai vrut să spui, pentru aceasta există o cauză. Este o mare greşeală să se considere că ai spus anume ceea ce ai spus numai din întâmplare. Spunând „atunci când ele nu există”, tu, oricât ar fi de straniu, continui să te convingi că, de fapt, emoţiile negative nu există, iar aceasta este incompatibil cu practica. Bine! Kaoru se ridică şi spuse:

— Pleacă şi te plimbă prin Daramsala, acum nu am dorinţă să mă ocup de tine.

Am aruncat o privire spre Kam. Deja de mai mult timp el nu participa la discuţie şi acum nu a reacţionat în nici un mod la cuvintele lui Kaoru. Un fapt surprinzător: ştiu că are să-mi apară acum o uşoară obidă pentru o asemenea lipsă de politeţe, având în vedere că sunt „alungată”, ştiu că are să-mi apară nemulţumirea de această obidă, şi nu consider deloc că această lipsă de politeţe este obijduitoare, din contra, mie-mi place când oamenii îşi spun deschis unul altuia tot ce cred, fără toate aceste cârje şi perne care trebuie să atenueze cuvintele, CU TOATE ACESTEA, obida apare:) Surprinzătoare tenacitate. Da... ca să străpungi toată murdăria asta, e puţin să vrei, pur şi simplu, e puţin doar „să înţelegi totul”, trebuie ceva mai mult... se pare că acum înţeleg ce vreau eu – vreau, întâi de toate, să iau cunoştinţă de modul în care muncesc „commandos”.

 

<< Back

Forward >>