« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 40

Apa roşiatico-liliachie curge în /jeturi dense şi încete, împletindu-se cu malurile înalte şi abrupte, care pleacă în cerul apropiat ca un covor de flori, iar cerul se răsuceşte în nişte spire ciudate ale desfătării. Tai m-a adus încoace, eu simt că el e chiar alături... Şi Sart, şi Kam, şi Kyara, toţi sunt parcă undeva pe aici... Poate, uite colea, după încă un meandru al corpului râului?... De ce aceste vise sunt atât de efemere? Ele te umplu de presentiment, dacă eu nu-i voi putea găsi în trezie, îi voi găsi în vis. Această siguranţă stranie, iraţională nu mă părăseşte deja de câteva zile. Nu pot nicidecum să-mi amintesc ce s-a întâmplat aşa deosebit, încât ea mi-a apărut. Acuşi, acuşi mă întorc şi am să-i văd...

Daramsala. Nici nu am observat cum au trecut cincisprezece ore petrecute în autocar. O dimineaţa însorită în McLeod Gandj, nişte stradele înguste se împrăştie de la mine în toate părţile aidoma razelor de la o stea, de undeva de departe un miros de rug, răcoarea montană mă furnică pe tot corpul. Şi acum încotro? Mă cufund, la întâmplare, în prima direcţie şi simt că tocmai încolo şi-mi trebuie. Mai n-am luat-o la fugă, săltând de pe un picior pe altul, rucsacul m-a oprit.

Ce chipuri! Femei, copii, călugări, bătrâni – e cu totul altă lume, cât de bine se simte acest lucru după India pestriţă şi zgomotoasă. Micul Tibet ce visează la libertate. Aş vrea să le zâmbesc tuturor trecătorilor, să fiu printre ei, să fiu cât mai aproape de această suficienţă de sine însorită, care şi-a concentrat privirea în interiorul său.

Se pare că am găsit locul unde aş vrea să mă opresc – o căsuţă nu prea mare lângă drum, are ferestre albe cu grile, deschise munţilor limpezi de dimineaţă. „Cuibul de ciocolată”, astfel se numeşte acest locuşor cu o cafenea mică, unde se serveşte ciocolată, cu trepte de piatră ce coboară printre arborii de munte spre o poiană verde. În poiană, mijind ochii la soare, se încălzea o fetiţă mică şi smolită.

Stăpâna m-a uimit cu toate ale ei – şi cu engleza-i perfectă, şi cu exteriorul italian, şi cu libertate expresivă în vorbire, pe care nu am văzut-o până acum niciodată la indiene. Ea m-a condus atât de repede la etajul cel mai de sus, încât nici nu am prins de veste când m-am pomenit într-o locuinţă de lux pentru India, mă simţeam fericită, văzând că am acolo tot necesarul pentru viaţă, chiar şi un frigider şi un aragaz.

Drăcuşorul mic din mine iar mă trage în stradă, ca în copilărie, când eram gata, în orice moment, s-o rup din loc într-o călătorie captivantă, chiar dacă e o călătorie după colţul casei. Scara metalică în spirală hodorogeşte de se aude în toată curtea şi tace solemn după ce eu, făcându-mi vânt de la ultimele trepte, sar pe iarbă.

Poiana cu musafira ei blondă mă priveşte curios, foşnind cu umbrele şi jucându-se cu iepuraşi de soare.

— Unde alergi aşa? Ochii albaştri mă studiază cu aceeaşi privire clară ca şi cerul din dimineaţa de asi.

— În întâmpinarea vieţii. Tu cine eşti?

— Eu sunt Lassy.

— Lassy:) Ce nume tandru! Locuieşti aici?

— Da.

— Vino azi la mine.

— Am să vin:)

— Mai pe înserat, OK? Pe la ora cinci, merge?

— Merge.

— Ei, alerg eu mai departe. Vino neapărat, bine?

— Am să vin numaidecât.

Lassy... Mai n-am tras-o cu mine acum, am vrut s-o rog să-mi arate totul aici, dar am înţeles repede că asta nu-mi convine, că dacă am să fac asta acum, apoi chiar în acest moment totul se va termina cu rutină, plictiseală cenuşie. Cum vine asta? De ce atunci când mă gândesc că ea va veni la mine deseară, parcă am ceva sonor şi strălucitor, dar dacă aş fi rămas acum cu ea ori aş fi luat-o cu mine, apoi, sunt sigură, n-ar fi fost nimic din astea?

Trăiesc tot timpul aşa de parcă aş trece mereu din punctul A în punctul B, e o mişcare rectilinie. Parcă aş fi fost zidită în această dreaptă şi există vreo diferenţă când are să apară punctul „Lassy” pe această dreaptă? Cu o oră mai devreme, cu o oră mai târziu... Câtă mortăciune e în asta! De parcă aş fi împresurată de lespezi de beton din toate părţile şi pot doar să mă târăsc.

Dorinţele vii – iată ce aruncă la o parte aceste lespezi şi deschide lumea-călătorie! Nu ştiu ce mă aşteaptă după pasul următor şi fiecare mişcare este alegerea acelei realităţi, în care voi nimeri în clipa următoare, e stabilirea a ceva nou, în care este importantă fiecare cotitură. E destul să te distragi puţin, să cazi din unda dorinţei vii şi aproape imediat te întorci în lumea cotidianului. Da, astea ar fi două vieţi absolut diferite – cu Lassy acum şi cu Lassy care va veni deseară. De ce-i aşa? Eu nu ştiu, eu nu posed nici o explicaţie, dar am claritatea ce mă conduce ca un fiu auriu spre noi şi noi descoperiri.

De după porţile înfrumuseţate cu nişte boturi furioase ale zeităţilor budiste au alergat două călugăriţe foarte tinere, tunse chilug. Înşfăcându-şi poalele rochiilor de culoare maro şi răzănd zgomotos, ele s-au avântat în jos pe drumul distrus, de pe care încă nu s-a luat roua nopţii, ciripesc repede ceva într-o limbă fermecătoare, cu triluri şi cât de mult aş vrea să ştiu ce vorbesc, la ce se gândesc, cu ce trăiesc... Vântul flutură steguleţele multicolore cu simbolică tibetană, soarele se oglindeşte în clădirea de un galben-deschis al mănăstirii, care s-a întărit pe vârful unei coline nu prea înalte, înconjurat fiind de pini de munte şi zade rămuroase.

Cerul înalt se împrăştie într-un cârd de ciori care comunică lumii cine ştie ce veste importantă. Îmi apare dorinţa să merg încet, ascultând fiecare pas, un buton se desface în interior, o stihie ce explodează în adânc.

O mulţime zgomotoasă de căţeluşi se răstoarnă într-un ghem pufos de după deschizătura uşii astupată cu o cuvertură brodată. Ţinând coada pistol, scheunând şi muşcându-se unui pe alţii, se rotesc un timp în jurul meu, dar, de îndată ce în prag îşi face apariţia o căţea neagră cu ochi şireţi şi două rânduri de mameloane de un brun-închis, ei uită de toate şi se aruncă spre ea, cerând mâncare şi atenţie. Tandreţea mi s-a aprins chiar în centrul pieptului, cuprinzând toată această companie de animare cu nişte jeturi subţiri, răspunzând sensibil la fiecare mişcare a lor.

Aici chiar şi vacile sunt altele! Sau, poate, pur şi simplu, îmi place aici atât de mult? ...Curios lucru, cum voi reuşi să-l găsesc pe Lobsang? Şi voi reuşi oare? Danny mi-a scris că trebuie să se reîntoarcă de urgenţă în Franţa, nici până azi nu ştiu ce i s-a întâmplat acolo. Or, nici nu-mi imaginez cum arată Lobsang... Oare chiar de cealaltă parte a zidurilor acestor mănăstiri se fac minuni? Oare chiar aici se face o muncă neîntreruptă asupra propriei fiinţe, o muncă aducătoare de bucurii, care te duce, pas cu pas, în alte lumi? La acest gând, un val fierbinte se ridică de la picioare, spălându-mi tot corpul dinăuntru cu un foc roşiatic.

O oboseală stranie mă învăluie de la această saturaţie de impresii. Niciodată nu aş fi crezut că aş putea să obosesc să fiu fericită, iar acum aş vrea să mă relaxez, să intru într-un magazin, să mă mai gândesc la fleacuri. Vreau să mă tâmpesc! Să mănânc gustos, să cumpăr un maiou nou, să ascult muzică chiar în dugheana ceea, care se deschide străzii prin cântecul detaşat de lume al călugărilor tibetani. În jur sunt băieţi... Ce e cu mine? Nici nu ştiu de ce m-aş agăţa, poate, să intru în vreo mănăstire şi să stau acolo în singurătate? Curios lucru, aşa ceva e posibil? Trebuie să caut un loc potrivit... Băieţi. Fetiţe. Lassy. Astăzi ea va veni.

Şi totuşi, mâncare gustoasă, muzică, băieţi. Mă cufund.

— Dar ce-i aceea „momo”?

— Momo? un băieţaş-chelner tibetan mă priveşte plin de curiozitate, nu ştii ce-i asta? Ei... Momo este momo:) Dacă vrei, pot să-ţi arăt.

— Hai.

Peste vreo două minute îmi aduce într-o farfurie nişte colţunaşi.

— A-a! E clar:) Am să iau. Cu mere şi miere... Dar ce este pâinea tibetană?

— Asta e aşa o azimă mare, goală înăuntru... E foarte gustoasă, le place tuturor.

— OK, iau, cu brânză. Da, şi un tort de ciocolată. Şi ciocolată fierbinte.

— Aşa de mult îţi plac dulciurile?

— Îhî:)

O cafenea mică, nişte mese masive din lemn, întretăiate de razele solare, un colţ pentru computere, separat de o îngrăditură, aproape fără vizitatori. Pe perete – o placardă mare cu litere roşii: „Nu vindem mărfuri chinezeşti”. D-apoi cum altfel!

Chinezii, aidoma unui virus rezistent la antibiotice, au ocupat Tibetul şi, judecând după toate, nu-şi vor slăbi presiunea până atunci, până când în locul Tibetului nu va apărea un pleş, pe care ei vor putea să înalţe monumente infernale ale liderilor comunişti şi barăci pentru orice disidenţă. În timpul invaziei lor în Tibet, chinezii au distrus şase mii de mănăstiri, au nimicit un milion şi şase sute de mii de călugări! Un milion!! Iar tibetanii sunt în număr de numai şase milioane. Suprimarea totală a oricărui caracter naţional, gradul extrem de discriminare în toate manifestările ei sociale, detenţie pe termene îndelungate, tortură, condamnări masive la moarte – iată ce reprezintă viaţa tibetanilor care nu au reuşit să evadeze la timp din Tibet. De altfel, nici Tibetul nu mai există, există provincia tibetană a Chinei.

Lumea e oarbă şi indiferentă şi doar un mănunchi infim de demenţi se mai interesează de ceea ce se face în Tibet. Dar asta nu schimbă nimic. Cine se va opune acestui gigant economic – China? Şi de dragul cui? Pentru nişte tibetani... nu, dolarii sunt mai ponderabili. Dalai-lama nu a primit viză de sosire în Rusia – aşa e mai liniştit, de ce să-i enervăm pe tovarăşii chinezi? Vine rândul contractului de livrare a avioanelor de vânătoare, gaze, electricitate... naiba să-l ia de Dalai-lama, la urma urmelor, Rusia este o ţară ortodoxă, nu ne trebuie nouă toate astea... Violenţă? Discriminare rasială? Tortură şi teroare? Da, sigur, nu e bine, nu e bine... dar viză lui Dalai-lama nu-i vom da. Ce? Încuviinţare de şacal a violenţei şi discriminării rasiale? Ei, nu, ce vorbiţi, pur şi simplu, e un mod strategic de a gândi pentru binele mult pătimitului nostru popor.

 

Lassy, Lassy, Vulpişoară, fetiţo... Acuşi am să mă răstorn să dorm, iar când am să mă trezesc, ai să vii tu. Vei veni doar?:) ...Se vede că totuşi m-a istovit noaptea petrecută în autocar: de îndată ce m-am întins în pat, am fost parcă lipită de el, ochii au fost învăluiţi de o ceaţă grea şi dulce... E plăcut să adormi cu gândul la un drăcuşor bălai din poieniţa de dimineaţă, chiar dacă el va rămâne doar o amintire răsunătoare... Nimic nu se va schimba, dacă tu nu vei veni, nimic nu se va schimba, micuţo... Cât de adâncă e liniştea oceanului de somn, de parcă te-aş strânge la piept, presimţind mirosul corpului tău, mirosul tandreţii.

 

Bătaia în uşă mi s-a părut stranie. Parcă ar fi o bătaie obişnuită în uşă, dar eu ştiu precis că nu e Lassy, mai curând, e chiar cineva neplăcut... Ei, precis – un hindus cu ochii mincinoşi, o slugă a stăpânei casei. Zâmbind cu totul respingător şi, totodată, sfredelindu-mă cu ochişorii săi mici şi reci, el roagă să-i dau paşaportul. Privindu-l bănuitor, i-am spus că voi aduce paşaportul singură. Acest tip, am senzaţia, e capabil de multe, chiar dacă îl scutură neliniştea care ajunge până la frică. Am văzut nu numai o dată, în dosul măştilor unor oameni mizeri şi timizi, nişte monştri, adevăraţi dinozauri, încât azi nu mai cred nici unuia care e speriat şi vulnerabil în aparenţă. Poate, e un truc camuflat al înciudării, care e nevoită să se ascundă ca să existe fără obstacole?

Dar iat-o şi pe Lassy!

— Hai pe acoperiş, are să-ţi placă acolo, eu şed în acel loc în fiecare seară. Acum e tocmai apusul soarelui, are o voce de pârăuaş ce susură în lumina soarelui-răsare, numai i-aţi o haină mai caldă.

De pe acoperişul rotund şi plat poţi privi munţii, valea îngândurată de jos, mănăstirea, învăluită aproape totalmente de întunericul înserării, în timp ce munţii din partea opusă ard în aurul roşu al soarelui ce apune. Coroanele cu totul apropiate ale unor mango de toamnă şi ale plopilor de munte ascund în sine jocurile păsărilor. Daramsala îşi aprinde luminile şi acum mai jos de noi e o prăpastie de un verde-închis care clipoceşte în luminiţe, se cufundă în marea îndepărtată a licuricilor din vale.

Nu avem nici o poftă să vorbim... La început, e linişte, e o timiditate chiar, mănăstirea ne atinge cu un cântec al unui cor de femei, dar, deja peste câteva clipe, la el se asociază voci noi şi noi! Cât de uşor îmi vine să-mi imaginez acele fetiţe-călugăriţe lipsite de griji care acum au devenit concentrate, serioase – anume astfel percep eu cântarea tibetană. Simt în mine aceeaşi stihie – apă-oglindă, o furtună bezmetică, valuri spumoase însorite, un tandru unduit argintiu.

...Cum aş putea să-l găsesc pe Lobsang?

— Tu încă n-ai îngheţat, Vulpişoară? am strâns-o pe Lassy la piept şi ea, aidoma unui motănaş, s-a cocoţat mai comod.

— Da, e cam rece... Îmi place căldura, dar când e arşiţă, tot nu-mi place. Aş vrea să fie primăvară mereu:)

— Da? Iar eu vreau să fie mereu toamnă! Exact aşa o toamnă cum e aici acum. Acolo, unde trăiesc eu, aşa o toamnă ţine doar câteva zile în an.

— În curând va fi splendid pe ţărmul oceanului. Ai fost la Goa?

— Nu, încă nu.

— Acolo e arşiţă acum, iar în decembrie va fi atât de uşor, iar seara – răcoare.

— Uşor? Ce ai în vedere?

— Ei... Asta e când nu observi deloc starea timpului, când nu-ţi este nici frig, nici prea cald...

— A, da, am înţeles, îmi place şi mie când e aşa de uşor, or, asta nu e doar o senzaţie, în asta există ceva splendid, o careva cristalitate...

— Cât de bine ai spus-o – cristalitate! ...Da, asta seamănă cu cristalul, ea s-a lipit încă mai strâns de mine.

— Şi chiar călătoreşti de una singură?

— Acum, da.

— Câţi ani ai?

— Şaisprezece.

— Şaisprezece???

— Îhî:) Am venit încoace cu părinţii, ei au făcut cunoştinţă pe aceste meleaguri, la Goa, şi veneam tot timpul cu ei încoace, chiar de la naştere... Şi mai era prietena mea cu mine.

— Prietena? Tu ai în vedere o prietenă sau asta era fata ta?

— Fata mea. Sunt lesbiană.

— Nu mai spune! Prima dată întâlnesc o fată care spune deschis că e lesbiană. Şi părinţii tăi ştiu despre asta?

— Da, şi le place faptul că am o fată. Tatăl meu a spus că, atunci când el avea şaisprezece ani, avea şi el un băiat şi el crede că e mai bine să obţii, pentru început, o experienţă homosexuală, iar abia după asta să începi să te freci cu fetele (cât de surprinzător e să auzi de la ea cuvântul „fuck”)... Ei, şi viceversa:)

— Da? Uite asta mai zic şi eu, tu nu încetezi să mă miri! Şi ce s-a întâmplat cu fata ta?

— Ne-am certat. La început am dorit ca relaţiile noastre să fie deschise, ca şi eu, şi ea să ne putem freca şi cu alţi băieţi, şi cu alte fete. Dar când mi-am găsit un băiat... şi nici nu un băiat, ei, aşa, un băieţandru pe o noapte... ea a fost cuprinsă de aşa o gelozie, încât aşa şi n-a putut să-mi ierte acest lucru. Iar eu am înţeles că nu pot să trăiesc astfel, pentru că-mi place să mă frec şi nu vreau să fiu doar cu dânsa... Şi nu mai vreau să văd niciodată gelozia ei. Era ceva oribil, ea se cutremura de plâns, striga, ba chiar m-a lovit de câteva ori. Atunci i-am spus să plece, fiindcă după asta nu mai putem avea nimic comun. Tu mă înţelegi, da?

— Ei, desigur. Gelozia este moartea a tot ce-i viu, este o otravaă mai rea ca cianura de potasiu:)

— Precis, precis! ea scoase un râs cam grosolan, neaşteptat pentru mine.

— Ei şi cum vine asta, părinţii tăi te-au lăsat aici de una singură?

— Apoi da, ei mi-au spus că vor ca eu să mai rămân aici pentru o jumătate de an, să mă arăt la tot felul de patty, să mă mai frec cu băieţii, cu fetele.

— Lassy! Eu nu visez toate astea? Povesteşte-mi despre părinţii tăi.

— Cândva demult ei au fost hippy...

— A, e clar:)

—... au trăit câţiva ani la Goa, într-un simplu cort, ba chiar nici nu în cort, ci sub o plasă care-i proteja de insecte. Atunci Goa arăta completamente altfel, nu erau turişti, hoteluri. Îmi mai amintesc câte ceva, dar ca prin ceaţă. ...Când aveam 13 ani, părinţii mi-au dat să gust marijuană.

— Şi ei o fumează?

— Toată viaţa. Au o întreagă filozofie la acest capitol. Dar eu sunt alta. Nu-mi plac drogurile, patty şi nici cei mai mulţi băieţi nu-mi plac. Eu doresc sex numai atunci când există o senzaţie corectă.

— O senzaţie corectă?

— Ei, da:) Asta-i atunci când îl priveşti pe om şi ştii fără nici o îndoială că îl doreşti, parcă te-ar atrage un magnet spre el.

— Sigur, cunosc asta! Ai reuşit mişto să exprimi asta – o senzaţie corectă. Şi ce e cu fetele?

— Fetele îmi plac mai des şi mă gândesc chiar că, poate, n-am să mă mai frec cu băieţi în genere, ceva nu e bine în asta...

— Ba nu, Lassy, pur şi simplu, e greu să găseşti băieţi tandri. Dar eu am avut şi din ăştia:) ... Hai pe la mine să bem câte un ceai, mi se pare că s-a făcut frig cu totul.

— Îhî, în schimb, uite ce stele!

Dar mie nu-mi ardea de stele, aveam sau o îndoială, sau o nemulţumire de sine, sau o stare cenuşie, sau, poate, toate astea luate împreun㠖 ceva îşi croia drum într-un mod ceţos undeva în adâncul burţii, întinzând tentacule spre piept, gâtlej. Se pare că s-a amestecat şi o dezamăgire – aşteptam să văd în Lassy o fetiţă tandră şi firavă, iar ea mi se arată tot mai des ca un adolescent stângaci cu râs brutal, deşi, uneori, devine un adevărat pisoi. Aşteptările, aşteptările – iată ce produce dezamăgire, iată ce mă închide de lume. E acelaşi lucru ca şi cum ai veni într-o livadă în floare punându-ţi o mască de tifon la nas, o mască ce lasă un singur miros. Iar apoi ai să umbli cu un aer nemulţumit, spunând că totul e atât de ordinar, fără gust, nu miroase...

Şi ce fac acum? Acum nici eu nu înţeleg ce vreau – să rămân cu Lassy ori să-i dau o întâlnire pe mâine pentru ca să-mi înţeleg dorinţele până atunci? Da, probabil, anume aşa şi am să fac. Ceaiul! Or, chiar eu am chemat-o. Ei bine, cincisprezece minute nu vor schimba nimic în toate astea... Simt în asta ceva chinuitor, deşi nu prea puternic, îmi amintesc de întâlnirile cu prietenele la Moscova – parcă tot eu le-am chemat, dar, atunci când veneau, mă apuca plictisul, moleşeala, vroiam să stau, pur şi simplu, în tăcere sau chiar să le alung, dar teama de plictiseala singurătăţii şi politeţea nu-mi permiteau niciodată să înţeleg ce vreau eu, totuşi.

— Vai, e splendid la tine! Prima dată văd ceva de felul ăsta în India. Chiar şi TV ai! Iar prăjiturile ei mai bine să le cumperi chiar aici, la Sheril, aici ele-s cele mai bune.

— Eşti pasionată de ceva? simt tot mai mult cum creşte distanţa dintre noi, întrebările ei încep să-mi pară deşarte... Acum sunt sau o soră mai mare, sau o mamă care pune întrebări corecte cu intonaţia corespunzătoare.

— Ei, da...

— Şi de ce anume? la ce bun o întreb eu asta?

— Citesc... uneori, se vede bine că ea se plictiseşte să răspundă, de parcă simte şi ea că eu m-am schimbat.

O vară am lucrat animatoare în Turcia, dis-de-dimineaţă până noaptea târziu eram între oameni: discutam, făceam cursuri de aerobică, concursuri, discoteci, show. Şi am observat atunci aşa o legitate: când eram eu însămi într-o stare de bucurie, plină de energie, nu-mi era greu de loc „să-i aprind” pe toţi cei din jur, să-i antrenez în orice aventură, să-i înveselesc, să-i farmec. În acele momente, mă simţeam ca un val care atrage după sine picăturile de apă în cercul unui joc strălucitor. Dar dacă eram cenuşie şi mă plictiseam, apoi orice aş fi făcut, oricât de mult aş fi simulat bucurie şi vioiciune, nu-mi reuşea nimic – picăturile continuau să se usuce sub soarele turcesc fierbinte, zgâindu-se alene prin părţi... Iată că şi acum, la sigur, Lassy simte clar că ceva nu e în regulă... Dar ce pot să fac eu? Pot să schimb ceva? Cât de mult îmi doream să găsesc cheia ce mi-ar permite să mă deschid asa ca să fiu mereu acel val! Mă gândeam totdeauna că asta e cu neputinţă, că nu-mi rămâne decât să aştept afluxul următor... Dar acum, acum am... nu, nu cheia, deocamdată, nu cheia, am direcţia în care pot să caut. Dar cum? Percepţiile se pot schimba, pot chiar acum să trăiesc ceea ce vreau să trăiesc. Eu doar pot să întind mâna şi să-mi iau ceea ce vreau. Aici e acelaşi lucru... Aşa, Lassy priveşte televizorul, pot să nu-i acord atenţie, copilul, în sfârşit, s-a găsit pe sine:)... Când eram sugară, nu ştiam să mă folosesc de mâini, a trebuit să muncesc câteva luni ca să învăţ acest lucru. Apoi de ce eu aştept că acum un lucru asemănător îmi va reuşi dintr-o dată? De ce îmi permit să mă dezamăgesc şi să cad pradă îndoielilor după o careva oră de luptă? ...O oră??? Ce minciună! Oare chiar a fost vreodată ca eu să lupt o oră? Aş vrea să cred în asta, aş vrea să mi-o spun, dar ce minciună monstruoasă e asta. Or, anume cu ajutorul minciunii eu mă liniştesc, mă mulţumesc, continuând să trăiesc pe vechi... Nu, n-a fost niciodată ca eu să lupt o oră... Douăzeci de minute? Zece? Cinci? Oare chiar numai cinci minute? Aş fi consumat câţiva ani pentru ca să învăţ să aduc lingura la gură dacă aş fi consacrat, în copilărie, tot atâta timp acestei ocupaţii cât acord acum eliminării EN.

Lassy triază alene canalele TV şi înfulecă prăjituri, se pare, nici nu mă observă, iar eu m-am prins deja de câteva ori la dorinţa de a-i spune să nu mănânce prăjituri până nu va fi gata ceaiul... Poate, a venit timpul să nasc şi să mă astâmpăr? În loc să mă sărut cu mica lesbiană, să-i strâng sânii, eu stau deasupra ei ca o cloşcă... nu trebuie asta, nu trebuie ceea, Lassy, nu privi acest serial prostesc, hai mai bine să discutăm despre sensul vieţii... Mă simt o tipă grasă şi proastă, nu, chiar o babă proastă lângă samovar, şed, umflându-mă ca o broască, cu mâinile în cruce şi privind de sus la jocurile neroade ale unui copil rău.

Iată că, în sfârşit, ne-am băut şi ceaiul, îi spun lui Lassy că nu mai pot, aşa de tare mi-i somn (câtă minciună am, totuşi, în mine) şi că am putea să ne întâlnim mâine.

— Da’ tu ai fost să vezi cascada?

— Încă nu.

— Am să trec mâine dimineaţă pe la tine. Acolo e splendid. Acolo poţi să te bronzezi în pielea goală. Ce-i drept, uneori pe acolo trec călugării:))

— Bine, vulpişoară, intră mâine.

Poate, până mâine îmi voi reveni, voi ieşi din starea asta mincinoasă?

M-am culcat să dorm şi parcă m-aş fi prăvălit într-un hău cenuşiu. Cum de am dovedit să mor atât de repede: dimineaţa aveam aşa o pasiune pentru viaţă, aşa o admiraţie, dar mi-a fost destul să discut cu Lassy doar vreo douăzeci de minute şi n-am observat nici eu cum m-am transformat într-un loc gol, într-o lipsă totală de dorinţe, într-o groapă cenuşie, în frigiditate, în dezamăgire şi nemulţumire? Parcă asta se poate elimina? Cât ar fi de simplu – ai dorit numai şi ai început pe dată să trăieşti altceva. Acum nu-mi pot aminti măcar în treacăt ceea ce am trăit azi dimineaţă. Ţin minte doar că era ceva strălucitor şi fiecare pas îmi răspundea la totul din jur cu bucurie şi presentimente... Nu cumva asta nu se va mai repeta niciodată??? Chiar am sărit din pat, am aprins lumina. Şi de unde am eu siguranţă că această pasiune pentru viaţă nu mi-a dispărut pentru totdeauna? Nu, numai nu asta. Or, asta şi este moartea. Acum sunt moartă, cât de clar văd acest lucru! Cum poţi să dormi în aşa un hal fără de hal?!?!

Vârtejuri de un gri din beton prins-au a se roti prin cameră, de parcă pereţii ar fi început să se topească şi să mă inunde cu şuvoaie de disperare. Lunec în marea de întuneric cenuşiu, zbor în jos cu o viteză enormă şi simt că nu am de ce să mă agăţ. Unde mi-s toate reazemele? La ce bun am spart această podea, dacă sub ea se află această beznă obscură? Trebuia să dorm, trebuia să mă impun să adorm... Pereţii trainici ai liniştirii şi vieţii omeneşti ordinare îmi păreau, în acest moment, nişte foi nenorocite de carton, duse de vântul stihiei de îndată ce m-am atins de ele. Dar unde e golful liniştit? Oare toate astea nu vor avea capăt? Totul îmi părea chinuitor – lumina electrică, liniştea, noaptea de cealaltă parte a geamului, cuvertura grea şi rece de pe podea... Respir greu, de parcă nu mi-ar ajunge aer. În burtă simt spasme, accese de greţuri stranii, acuşi-acuşi tot corpul mi se va întoarce pe dos de această intoxicare. Da’ ce-i cu asta, nu înţeleg nimic, niciodată încă nu m-am simţit atât de prost din cauza unor emoţii negative. Ce-am mai făcut eu, cu ce m-am făcut vinovată? ...Gata, începe ceva isteric, se pare că acuşi voi izbucni în plâns, deşi nu e clar de ce, ori că mi s-a făcut milă de mine, ori că m-a cuprins frica şi nu-i nici măcar o sclipire, o rază, măcar o careva stabilitate. Încă puţin şi am să mă înec în beton, el se va închide deasupra mea şi e tot... tot... tot... Nu!!! Am lipit perna de faţă şi am strigat în pernă din răsputeri, am aruncat-o în perete şi, parcă dintr-o fisură în spaţiul spart, răbufni focul furiei. Nu!!! Eu!!! Nu am să mă predau.

Linişte. Ce linişte stranie... Nu, asta deloc nu e linişte... Calm? Împăciuire? ...Bucurie tihnită? Bucurie tihnită??? Bucurie tihnită!!! Bucurie tihnită.

Iată chiar acum am eliminat emoţiile negative.

 

<< Back

Forward >>