« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 37

Trezire fără nici o bucurie. E dimineaţă deja? Dimineaţă... Iar m-a învăluit ceva, m-a şifonat, m-a strâns, m-a strivit. Ei cum să înfrunt toate astea... acum îmi pun această întrebare nu ca pe o întrebare, ci ca pe o afirmare a disperării totale. Nici nu pot să-mi imaginez măcar că există o modalitate de a te opune acestei nemărginite mase de tâmpenie, de iritare profundă. Nu pot, dar trebuie... Ieri, venind în fugă în poiană, am descoperit că nu e nimeni dintre „ai noştri”. Am umblat o oră întreagă de jur împrejur, dar aşa şi n-a apărut nimeni. De ce nu vine Taiga? M-am grăbit spre hotelul ei, dar la reception mi s-a spus că ea s-a achitat definitiv şi a plecat undeva cu taxiul. „Dumneavoastră sunteţi Maia? A rugat să vă transmitem un bileţel”. Uite-aşa. Na-ţi povestiri despre trăiri... M-au abandonat... stai, ce înseamnă „te-au abandonat”, nu ai cu ce să te ocupi?... uite aşa, fără a spune măcar un cuvânt... dar ce cuvinte îţi mai trebuie?... Gândurile roiau, agăţându-mă, lăsându-mă, făcând loc unul altuia, ba aruncându-mă în disperare, ba alungând-o hăt departe. În bileţel nu era nimic decât o adresă la Daramsala şi indicaţia că pot să-mi fac apariţia pe această adresă nu mai devreme decât în toamna anului viitor.

Aproape toată jumătatea a doua a zilei de ieri a trecut ca în vis, m-am contopit cu şuvoiul de turişti lipsit de sens pentru ca să fac măcar ceva cu mâinile, picioarele şi ochii. Dusă de torent, ba îmi făceam, spasmodic, un plan pentru luna viitoare, ba îmi lăsam gândurile în voia lor, bunghindu-mă la lumea budismului expoziţional. Seara a fost oarecum greţoasă... puţa mi se uda de la sine, excitarea sexuală mă învăluia aşa încât nu mai puteam s-o suport, mâinile se vârau singure în pantalonaşi, ba, din contra, mă cuprindea o indiferenţă totală, apatie... am luat cina tocmai de două ori... pentru ce?... am stat în Internet trei ore, am citit noutăţile... nici n-am deschis poşta, năboiau tot felul de gânduri... de-ar veni acum Alesh cu prietenul – l-aş trage într-un colţ mai dosit şi... şi mai departe imaginaţia nu vroia să meargă, totu-i chinuitor nu ştiu cum, parcă s-ar fi deschis o gaură, iar eu aş încerca să astup această gaură cu orice, ei şi ce, ziua de azi se va prăbuşi în acelaşi hău? De fapt, ce văd eu straniu în toate astea? Eu am revenit la mine însămi, acolo, de unde am venit la Bodhgaya, eu devin iarăşi aşa cum am fost... cum vine asta – anume aşa am trăit până acum?! Anume aşa şi am trăit. Asta nu poate fi... aşa şi este... anume aşa am trăit, or, am simţit totdeauna această gaură, acest vid în inima, mintea mea şi naiba ştie unde încă, or, eu trăiesc în acest vid în permanenţă, încerc mereu să-l umplu cu ce-o fi – cu impresii, noutăţi, scrisori, sex, a mai apărut, în ultimul timp, încă un cep – practica căii directe, dar parcă s-a schimbat ceva... ba nu s-a schimbat nimic, e ca şi cum ai colecţiona etichete de la cutiile de chibrituri, iar apoi ai fi pasionată de tenis – parcă se schimbă totul, dar totul rămâne pe vechi. Nimic nu s-a schimbat, nimic... nimic nu s-a schimbat în mine... am tot ascultat poveşti, am tot văzut vise, i-am supt-o unui băiat în cafenea, m-am săturat de vorbă, m-am gândit la tot felul de lucruri, am întâlnit oameni surprinzători, am înţeles nişte adevăruri, le-am înţeles, de bună seamă, dar nu s-a schimbat nimic... Şi ce-ai crezut tu – ai nimerit în încărcător, vei fi împinsă în ţeavă, te vor ciocni, vei exploda şi vei zbura glonţ în luminare? Deci, tu ai grijă doar ca să nu fii scoasă din încărcător... ca la universitate... Aici nu există nici un încărcător, nu există nimeni ca să te înmatriculeze şi să te exmatriculeze, nu ai în faţa cui susţine examenele şi nimeni nu-ţi dă teme.... ’tui mama mă-sii, ce pocituri am crescut, în ce c...r trăim cu toţii... până acum aşa şi n-ajuns la mintea mea că eu SINGURĂ trebuie să-mi pun sarcinile, tot eu trebuie să-mi primesc examenele, să muncesc, să caut sensul, să elaborez criterii şi să judec cu toată severitatea legii pe care, iar din nou, tot eu trebuie să mi-o scriu mie însămi... M-a cuprins un val gigantic, m-am înecat în acea responsabilitate pe care acum urma să mi-o asum... trăim ca nişte sugari, şedem în cuşti, ni se dau tot felul de ţâţe – suge de aici, acum de aici, bravo, nu trebuie să gândeşti, trebuie să faci, să faci, există un sistem de note, ai primit „excelent” – eşti bravo! Cine a inventat aceste note, de ce notele sunt anume aşa cum sunt, de ce trebuie să tinzi spre asta, dar nu spre cealaltă? Da’ ce-ţi trebuie să te gândeşti? CÂND să te gândeşti la asta? Tu eşti ca un cârnăcior, nu trebuie să gândeşti, trebuie să corespunzi standardelor, doar în acest caz vei fi învelită în cel mai frumos ambalaj şi pusă în cea mai bună cutie, dar cu ce-s mai bune ambalajul şi cutia?? La ce-mi trebuie mie asta? Am acasă la Moscova haine de câteva mii de dolari – scurte, veste, pantofi, adidaşi, rochii de astea, fuste de alea, iar aici umblu deja aproape două luni în două bluze potrivit de roase, în pantaloni lungi şi scurţi, ei, mai am două perechi de chiloţei... puţa mi-a tresărit, căci mi-am amintit mirosul chiloţeilor lui Taiga... în adolescenţă, visam că voi pleca undeva, voi deveni actriţă celebră, apoi mă voi întoarce acasă într-un jeep şi în şubă – da, uite că vin acasă într-un jeep luxos, ies îmbrăcată într-o şubă mişto, aici tocmai s-au adunat toţi, mă privesc, mă admiră, mă invidiază... ce scârboşenie... lucrul cel mai scârbos este că acum toate se întorc – asta nu-mi trebuie, dar nu mă întreabă, se întoarce şi gata şi iată-mă citind iar noutăţile, am fost deja la o excursie, acum şed totalmente în c...r cu o gaură în suflet şi această gaură trebuie astupată, e imposibil să trăieşti cu o asemenea bortă... bine, dar cum am trăit eu până acum? Ce am făcut eu, zi cu zi? Totdeauna aveam ce face, da, totdeauna aveam ce face, aveam unde pleca, îmi era clar pentru ce, totdeauna aveam o sumedenie de variante de rezervă, ba chiar nu-mi ajungea timp pentru toate! Cum puteam să fac ceva fără a şti pentru ce o fac? Apoi că eu ştiam pentru ce fac. De aceea şi făceam. La ce-mi trebuie bani? Ca să-mi cumpăr şubă. Iar şuba pentru ce? Ca să ies să mă plimb. Pentru ce să mă plimb – ca să mă privească? Pentru ce să mă privească – să le placă, să se gândească la mine – cât sunt de frumoasă, deşteaptă, am câştigat o groază de bani. Şi la ce-mi trebuie să se gândească ei la mine – ei, pentru ca... pentru ca... Mama mă-tii... PENTRU CE îmi trebuie mie ca ei să se gândească? Cine sunt ei? Concret? Cine?? Vecina? Tare-mi pasă mie ce crede ea despre mine! Băiatul meu? Mare treabă, mă vede el în şubă ori ba, dacă i se scoală în orice condiţii, că altceva nici nu-mi trebuie de la dânsul... dar dacă, de bună seamă, îmi trebuie cineva, dacă-mi trebuie cineva, de bună seamă... adică nu-mi trebuie, ci e important, îmi trebuie ca prieten, ca fiinţă, ca o fiinţă apropiată... ei bine, unei fiinţe apropiate îi va păsa de şuba mea?! Dacă da, apoi ce fel de „fiinţă” mai e şi asta, atunci e un loc gol, nu fiinţă... atunci pentru ce, pentru cine?? La asemenea lucruri nu te gândeşti, asemenea gânduri parcă te-ar tăia cu lama, uite unde se ascunde molima... umbli, lucrezi, cheltuieşti, cumperi, cauţi, găseşti, te bucuri, te întristezi, parcă-i clar de fiecare dată, pentru ce-s toate astea, îţi pui întrebarea – iată şi răspunsul, totul e clar, sapi ceva mai adânc — şi acolo e clar, dar dacă sapi încă mai adânc – na-ţi-o bună! Nu e clar! Şi la ce-ţi trebuie să sapi prea adânc, nu trebuie aşa, trăieşte ca toţi, pentru ei totul e simplu, trebuie doar să-ţi pui o barieră în cap şi să nu te uiţi niciodată dincolo de ea. Aşa şi trăim. Aşa. Trăiesc. Eu. Dar cum ai să pui această barieră acum, dacă ai fost luată de bot, ridicată în sus, scoasă afară, ghiontită ca să ţi se deschidă ochii mai larg... unde să mă duc acum, sunt acum ca o bucată de carne de oaie bătrână înfiptă în furculiţă, nici încolo, nici încoace, nu pot nici să mă întorc înapoi, nici să rămân pe loc. Şi ce mă fac? Uite chiar acum: ce să fac? Să las picioarele din pat pe podea? Dar pentru ce?... Ei, pentru ce? Înainte vreme nici că mi-ar fi trecut prin minte aşa o întrebare, aveam totdeauna un scop, aveam o sută de scopuri mici şi zece scopuri mari, sunt aşa de multe şi-s zugrăvite cu vopsea, căptuşite cu plăci, plasate în rând, acordate, sincronizate, ambalate... parcă m-am gândit vreodată la modul cel mai serios LA CE BUN ÎMI TREBUIE tot ce fac eu? Or, ca să gândeşti astfel, trebuie să răspunzi singur pentru toate, dar oare când am răspuns eu singură pentru toate? Eu răspundeam doar de metodele, de mijloacele atingerii scopurilor, dar când am fost eu responsabilă pentru înseşi scopurile? Pentru esenţă am fost responsabilă cândva? Când a fost să mă aşez uite aşa, să mă gândesc şi să spun: „Deocamdată, voi trăi uite-aşa, voi tinde într-acolo, iar pe urmă vedem noi”? Când m-am aşezat pentru a încerca măcar să mă gândesc la asta? Niciodată. Niciodată nici nu am încercat măcar să definesc pentru mine însămi nu careva scopuri intermediare şi imponderabile, ci scopul principal, strategic, or, se obişnuieşte a crede că întrebarea despre sensul vieţii nu are sens, sigur, e o poziţie comodă, nu are sens să-ţi oboseşti mintea cu asta, copiliţo, mai bine du-te şi spală vesela, da’ lecţiile ţi le-ai făcut?... ei, la ce bun să mă gândesc eu la asta, acuşi trebuie să mă aşez să cinez şi uite că încă nu am făcut cutare şi cutare lucru... o chestie monstruoasă... toată viaţa să te frăsuieşti şi să nu dovedeşti, să dai din picioruşe, să încerci să obţii ceva în modul cel mai bine ambalat, dar CE ROST AU TOATE ASTEA? Tocmai această problemă principală nici nu este pusă, ea nici nu figurează în lista problemelor! Ei, hai, termină cursul balelor... da... iată cât de oribile sunt toate, toţi trăiesc aşa, aşa am trăit şi eu şi acum puterea obişnuinţei încearcă să mă întoarcă în albia cea veche, dar eu acea care am fost nu mai este, iar eu cea nouă nu încape în albie în nici un fel, înseamnă că eu trebuie să-mi încep viaţa din nou şi nu pur şi simplu din nou, ci cu totul altfel. LA ÎNCEPUT trebuie să definesc: pentru ce-s toate, unde-mi trebuie, ce vreau eu şi abia după asta voi căuta mijloace şi scopuri intermediare, tăind cu necruţare tot ce-i de prisos, toţi tăiţeii ăştia nesfârşiţi de pe urechi şi creieri... poate, cu tot cu piele... poate, şi cu carne... dar ai ce alege? Iată, şed acum pe pat şi nici chiar piciorul nu pot să-l las în jos, fiindcă nu ştiu – pentru ce, există alegere? Nu există alegere, VOI FI NEVOITĂ să-mi pun întrebarea despre sens, nu există alegere, doar, poate, să mă tâmpesc şi să mă întorc înapoi. Să mă tâmpesc... curios lucru... foarte curios... să mă tâmpesc... Asta cum vine: „să mă tâmpesc”? Curios... or, acest „să mă tâmpesc” era poliţa mea de asigurare, aerodromul meu de rezervă. Chipurile, dacă nu-mi reuşeşte nimic, ducă-se totul de-a berbeleacul, am să mă tâmpesc iar şi am să mă întorc la obişnuitele bucurii tâmpe ale vieţii... da’ de unde s-a luat acest „să mă tâmpesc” în genere? De unde se ştie că pot „să mă tâmpesc”? Cum e asta? Ce înseamnă „să te tâmpeşti”, „să degradezi”? Or, unul din biciurile care nu mă lăsa să mă opresc era teama „degradării”, dar ce este asta? E ca şi cum ai fugi de „zei”. Nu am văzut niciodată ca cineva să degradeze, eu însămi nu posed aşa o experienţă pe care aş putea s-o numesc „degradare”: eşti deştept, apoi devii mai prost... nu ştiu aşa ceva, n-am văzut... tot felul de idioţi am văzut, despre dânşii se vorbeşte: „O, a degradat”, dar de unde se ştie că el anume a degradat? Cine l-a cercetat mai înainte, l-a comparat cu cel de acum şi, ceea ce-i principalul, cu ce riglă se măsoară? Cine-s arbitrii? Iată, un alcoolic, şi-a băut minţile, înainte vreme putea să rezolve ecuaţii, acum poate doar să adune sticle, înainte putea să alerge zece kilometri, iar acum abia de se târăşte la o sută de metri. Degradare. Dar ce importanţă are capacitatea de a rezolva ecuaţii şi a alerga zece kilometri? Uite, un careva călugăr tibetan, un bătrânel, el va parcurge cu greu şi o sută de metri, nu ştie nici o cifră, ei şi ce? Scuip eu pe asta, principalul e că ochii lui sunt vii, e plăcut să-i priveşti faţa, nu ai nici urmă de respingere pe care o simţi faţă de bătrânii noştri, iar alcoolicul cela a avut cândva ochi vii, iar acum sunt morţi? Mă îndoiesc... de unde, în genere, să se ia ochi vii la cel care nici nu a trăit niciodată, care nu şi-a pus întrebarea pentru ce trăieşte, ci a intrat în pârtie, a făcut facultatea, lucrează, poartă ghete lustruite, are geantă... iar apoi îl va înşela soţia, el va începe să bea, ghetele nu mai sunt, o plasă în loc de geantă, iar esenţa nu s-a schimbat – cum a fost tâmp, aşa a şi rămas, n-a degradat nicăieri... Iar mie acum nu-mi pasă în genere ce-i agăţat de om – informaţie, haine, ghete... pentru mine altceva contează – are el ochi vii sau nu, în el tălăzuieşte oceanul sau hodorogeşte tinicheaua unei cutii de bere. Şi dacă cineva are tinichea în loc de ochi, apoi unde mai poate el să degradeze – nu mai are unde, el e deja cadavru, iar cel care are ochi vii – măcar ca şi la „acela”, el poate să degradeze, să se transforme într-o tinichea?? Ei, nu ştiu... în orice caz, eu nu ştiu nimic despre asta, de aceea pot să arunc la gunoi aerodroamele mele de impotent de-alde „am să mă tâmpesc şi am să mă întorc”. Şi ce va vi? Ce va fi dacă aşa şi voi sta lungită în pat, lungită, lungită, lungită... nu mă voi gândi la nimic, nu voi face nimic, fiindcă de la fiecare gând, de la fiecare dorinţă pornesc îndată cercuri de durere, întrebarea „pentru ce?” mă arde şi nu mă lasă să fac nimic, şi ce va fi? Ei, de unde să ştiu eu?! Am să stau lungită aşa şi am să mă chinuiesc până atunci până când am să aflu astfel ce va fi. Atunci şi am să văd ce va fi!

Pe neaşteptate, acest gând mi-a adus uşurare, durerea lipsei de sens m-a lăsat puţin, cât e ora acum, curios lucru... la ce-mi trebuie asta?... ce se va schimba?... fie şi opt, şi zece, şi amiază, ei şi ce... încă un automatism... eu nu exist, există un mecanism mare care trăieşte în locul meu, da’ unde-s eu... eu trebuie să mă găsesc pe mine însămi... gândurile începură iar să se împleticească, să dea târcoale şi iată că am alunecat iarăşi în somn.

...Metroul, o masă densă de oameni... Privesc feţele lor şi văd că arată ca nişte înecaţi – umflaţi, vineţi, cadavre adevărate care se mai mişcă încă. Mi-a devenit neplăcută aflarea printre ei, în corp a apărut o arsură puternică, dar nu ştiu ce să fac. Arsura se intensifică, mi se face greaţă de mirosul de cadavre, pur şi simplu, mi se întoarce totul pe dos şi eu privesc în ochii lor... ce fel de ochi mai sunt şi ăştia... nişte meduze bâhlite, nu ochi, stă această mulţime de înecaţi vii, se clatină, vine peste mine... şi atunci mi-am amintit şi am început să-l chem pe Sart, cu fiecare ţipăt mi se făcea mai uşor, ceva mai larg şi atunci eu am înţeles că e puţin doar să urli, îi vine greu să mă găsească aici, în această mare de cadavre puturoase, trebuie să mă evidenţiez cumva printre ele, să devin vizibilă pentru Sart, dar cum? Şi aici mă străfulgeră un gând – trebuie să trăiesc bucuria tihnită! Atunci el mă va găsi la sigur, e imposibil să greşeşti. Continuam să strig, iar în momentul strigătului mă concentram asupra dorinţei de a simţi bucuria tihnită. În scurt timp am simţit că in corp mi se revarsă o uşurinţă, o senzaţie plăcută, de odată, cadavrele au dispărut, dar deja peste câteva secunde m-am pomenit iarăşi între cadavre, am început iarăşi să-l strig pe Sart şi de astă dată senzaţiile neplăcute m-au părăsit definitiv şi în acest moment am înţeles că dorm! Era ceva foarte straniu, instabil, claritatea parcă era gata să colapseze într-un punct şi trebuia să întreprind ceva pentru ca asta să nu se întâmple, dar ce anume? Pentru orice eventualitate, repetam: „Sart, ajută-mă să-mi păstrez conştientizarea, Sart, ajută-mă...” Un grad cu totul surprinzător de claritate! Va să zică, conştiinţa de sine în somn poate fi diferită, cu totul diferită! E ca şi în viaţa obişnuită – or, şi un alcoolic pierdut poate să spună despre sine că el trăieşte, se gândeşte, umblă, în aparenţă, exact ca mine, el e „treaz”, nu doarme, dar ce diferenţă enormă există între stări diferite de trezie! Ca să vezi, şi în conceperea de sine prin somn e acelaşi lucru. O claritate de cristal curgea prin mine într-un şuvoi răcoritor, eu dorm... toate astea sunt un vis... cât de bine este că nu mă învârte bulboana activităţii mecanice, să şed, pur şi simplu, simţind această stare... să şed? Dar unde-s eu? Nici n-am observat că de mult nu mai este nici metroul, nu mai sunt nici oamenii-cadavre, dar atunci ce este în jur? Trebuie să fac un efort ca să văd, parcă am vedere, dar cum să privesc – nu e clar... ce-ar fi să... precis! Vreau să-l chem pe „omul cela”... drăcie, da’ cum să-l chem, dacă nici nume nu are?! „Vreau să te chem, nu-ţi ştiu numele, nu ştiu cum să te chem, dar vreau ca anume TU să vii la mine”, am pus toată chemarea mea în cuvântul „tu”, o dată ce nu am nimic mai bun, amintindu-mi ochii, obişnuinţele lui, vorbirea lui. Structurile curgătoare au început să capete trăsături şi de odată m-am pomenit într-o clădire care abia se construieşte, acolo era o podea de beton şi pereţi, linişte, nici ţipenie de om. Stau pe podea şi iarăşi îmi dau seama clar că dorm. Am început să mă ridic de pe podea, ceea ce era destul de greu, incomod, nu ştiu cum. Mi-am văzut umbra pe perete şi mi-a venit un gând – curios lucru, cum e umbra mea în vis, mi-a apărut dorinţa să experimentez, să explorez această lume. Umbra era exact aceea care e în viaţă, eu eram goală şi am văzut umbra figurii mele. În faţa mea era un perete şi am încercat să-l pipăi, am vrut să văd dacă mâna mea va trece prin el, dar peretele s-a dovedit a fi unul obişnuit, tare şi rece. De îndată ce am făcut câţiva paşi, am fixat un aflux de stare cenuşie respingătoare, imediat ce am vrut să înţeleg ce-i cu cenuşiul ăsta, mi-a apărut claritatea că nu e altceva decât îngrijorarea de părerea oamenilor. Poate, s-o elimin? Şi îndată îmi veni alt gând – nu vreau... Mi-a apărut dorinţa să fac ceva, or, e un vis! aici poţi să faci tot ce vrei, am hotărât să fac sex cu cineva, înţelegând foarte bine că anume aşa, cu ajutorul unor impresii sexuale, vreau să fug de cenuşiu şi în această dorinţă nu exista bucurie. M-a însufleţit gândul că aici pot să-mi creez băiatul pe care mi-l doresc. Nu ştiu de ce, dar îmi venea greu să merg, m-am gândit că reprezentările mele despre posibilităţile corpului pot doar să mă încurce şi trebuie să le arunc. Imediat după acest gând mi-a apărut o uşurinţă, am alergat bucuroasă prin coridorul lung, apoi am văzut un băiat lângă geam. El nu era prea simpatic, oricum, mi-a venit dorinţa să cochetez cu el, am mers mai departe, aşteptând că el mă va urma şi am auzit paşii lui în urma mea. Această dorinţa de cochetare în stare cenuşie este foarte scârboasă, de obicei, ca rezultat, fac ceea ce vrea băiatul, nu ceea ce vreau eu, apare o intoxicaţie puternică. Chiar însuşi faptul că am pornit, aşteptând ca el să mă ajungă din urmă mi-a provocat o senzaţie de ceva bâhlit, m-am oprit brusc în loc – am văzut clar cum coridorul o ia în jos, cu fiecare pas aerul devine mai dens, devine închis, se întunecă, iar visul devine tot mai şters şi mai tâmp. Printr-un efort volitiv, am aruncat la o parte tâmpenia ce mă învăluia şi am început iar să urlu, chemându-l pe „omul cela”, începu să-mi pară că totul e deja pierdut, că prin poziţia mea de impotentă, când nu am căutat să elimin cenuşiul, ci am încercat să fug de el în cochetare slabă, am stricat totul, dar nu mă predam, mi-am adunat toată disperarea şi am hotărât că-l voi chema până la capăt, până nu va veni sau până când conştiinţa nu mă va părăsi definitiv... Un oraş straniu... e vară, arşiţă, o stradă îngustă, mulţimi de oameni de tip asiatic în veşminte ponosite de culori vii, destul de săraci. Un aer fierbinte fără vânt topeşte realitatea visului. Nu am văzut niciodată o asemenea arşiţă chiar nici aici, în India, am auzit doar despre ea şi acum am înţeles că în acest oraş este anume aşa o arşiţă. Percepţiile mele s-au schimbat, a apărut o libertate uluitoare de îngrijorări. Sunt un călător care a nimerit într-un loc necunoscut şi e deschis pentru totul ce se poate întâmpla cu el. În fiecare clipă dăinuieşte o plinătate surprinzătoare a vieţii, chiar în pofida faptului că nu se întâmplă nimic. Nuanţe noi şi noi, dar, în acelaşi timp, îmi sunt atât de bine cunoscute! Oare chiar se poate trăi într-o asemenea stare tot timpul? Da, da, da! Cândva m-am aflat în ea continuu. Şi nu numai în copilărie, cum se întâmplă de obicei, ci parcă am fost matură şi am trăit în ea. Era o amintire despre o altă viaţă. Ea a fost totdeauna, totdeauna, cum am putut să uit despre asta? Cum am putut să trăiesc viaţa pe care o trăiam, dacă ASTA se afla chiar alături?

M-am apropiat de tejgheaua de pe care se vindea ceva şi l-am întrebat pe vânzător: „Unde-i EL?” Am atras atenţia oamenilor din jur, ei au început să clatine din cap şi în ochii lor am citit respectul, am înţeles că ei mă respectă pentru faptul că eu pot să-l chem anume pe „DÂNSUL”, iar ei, de exemplu, nu pot face acest lucru... simţeam distinct prezenţa lui... nu pot înţelege cum anume, dar ştiu precis că el a fost aici! „Unde-i el?”, am întrebat iarăşi şi vânzătorii mi-au povestit că el a fost pe aici acum două zile, dar acum nu-i, însă ei sunt siguri că el se va întâlni cu mine neapărat, aşa şi va fi, la sigur... chipurile lor afirmative se îndepărtau, plutind undeva, se topeau, totul s-a amestecat, un vârtej cald mă ridică în sus, în jur era un cer de un albastru pătrunzător, străpuns de străluciri aurii, vântul mă ducea înainte, mi s-a făcut a râde de bucurie, râdeam şi nu mă puteam opri, mi se părea că, odată cu acest râs, în mine pătrunde ceva sincer, ceva ce luminează, acest ceva mă umple şi alungă departe toată tulbureala... aşa şi m-am trezit cu zâmbetul pe faţă şi iată ca acuşi se va începe rutina vieţii obişnuite şi va trebui să încep să lupt cu această rutină pentru a mă întoarce la mine definitiv, la cea însorită, scânteietoare, transparentă.

Trezirea repetată m-a găsit într-o stare deosebit de energică. Am înţeles că acum în planurile mele nu există nici o claritate, dar asta nu mă face să fiu inertă, mă îmbrăcam calm şi înţelegeam că acuşi voi pleca la cafenea să iau dejunul, apoi, în sfârşit, îmi voi deschide poşta şi voi răspunde la mesaje şi aceste planuri mărunte nu dizlocuiau problema principală, n-o împingeau la periferia conştiinţei, aşa cum a fost mai înainte. De ce mi-a fost atât de rău când m-am trezit prima dată şi de ce am acum o stare atât de proaspătă şi constructivă? Ştiu cum să găsesc răspunsul la întrebarea mea! Am învăţat câte ceva atunci când am fost la Rishikesh...

La cafenea, comandându-mi o coptură dulce şi o omletă, m-am întins pe scaun şi m-am concentrat. Aşadar, prima trezire. Înţelegeam că nu înţeleg ce trebuie să fac. A doua trezire – acelaşi lucru. Iar prima – nu ştiam, pentru ce trebuie să mă îmbrac, pentru ce trebuie să iau dejunul, la ce-mi trebuie toate astea. La a doua trezire — acelaşi lucru. În ce constă diferenţa? De ce am avut stări atât de diferite? „Vreau să înţeleg, vreau să înţeleg”, repetam eu în sinea mea. În curând am observat că repetarea întrebării în gând sonorizat (un termen reuşit!) mai curând mă împiedică să mă concentrez asupra dorinţei de a înţelege, deoarece începi să crezi că însăşi rostirea în gând a întrebării şi este dorinţa de a înţelege, apare dizlocuirea a ceva mai complex prin ceva mai simplu, or, asta nu e deloc acelaşi lucru. Am încetat să repet în sinea mea, căutam să pipăi anume starea de întrebare, să simt anume dorinţa de a înţelege, nu să învârtesc în mine gândul despre dorinţă. Dorinţa, nu gândul. O jonglare psihică de felul său... suntem învăţaţi a merge cu bicicleta, a rezolva ecuaţii, dar nu suntem învăţaţi să facem lucruri elementare – să ne posedăm percepţiile, or, asta e atât de simplu, să nu să te gândeşti la dorinţă, ci să simţi dorinţa! E foarte simplu, dacă ai abilitatea, dar acum mă simţeam ca un copil care abia învaţă a merge.

Reflecţiile despre lipsa obişnuinţei de a mă concentra asupra dorinţei m-au distras într-o parte. Revin iar la temă, derulez. în gând, prima trezire, o derulez pe a doua — în ce constă deosebirea? Vreau să înţeleg... au trecut vreo douăzeci de secunde... cine ar fi putut crede că e atât de complicat, să te ţii continuu de acelaşi gând doar vreo douăzeci-treizeci de secunde... Încă o dată. Gândurile şi amintirile sunt cârligul, derularea amintirii despre situaţia trăită – aruncarea undiţei, dorinţa de a înţelege – momeala. Aştept peştele – aştept înţelegerea. Încă o dată – prima, a doua... de ce? Prima... nu te grăbi... prima... acum a doua... Este!

Am sărit ca arsă de pe scaun, lovind cu genunchii în măsuţă, mai n-am răsturnat-o, a zburat de pe ea ceva, a început să se cutremure umbrarul, n-am stricat nimic? Nu, totul e în regulă. Ei, precis ca la prins peşte. Înapoi, înapoi! M-am încleştat în marginea mesei, m-am înfipt în scaun, am strâns dinţii. Să nu le permit gândurilor să mă tragă într-o parte, să nu mă las pradă îngrijorărilor. Chiar în acel moment trăiam absolut distinct înţelegerea care, lucru uimitor, încă nu era îmbrăcată în cuvinte! Neverosimil! Mai că nu mă înăduşeam de excitare, dar mi-a ajuns stăpânire de sine să mă iau în mâini şi să mă concentrez iarăşi. Da, iată tocmai ceea ce simt eu acum este înţelegrea ce ţine de întrebarea mea, acum eu ştiu absolut precis în ce constă deosebirea, în pofida faptului că nu există nici un gând cu voce care ar exprima această cunoaştere. Nici un gând, nici o imagine. Dacă aş dori să povestesc acum cuiva despre înţelegerea mea, n-aş putea s-o fac. Chiar mi-a apărut o uşoară teamă: şi dacă ea, înţelegerea, aşa şi nu-şi va găsi expresie şi va dispărea? Am făcut un efort uşor, parcă aş fi împins o pietricică de pe munte şi gândurile mi-au apărut îndată, exprimând această înţelegere. Prin urmare, nu gândurile se soldează cu înţelegerea, ci, din contra, mai întâi apare înţelegerea, care se îmbracă spontan în gânduri, dar asta se întâmplă atât de repede, încât pare că e tocmai invers. Tocmai pe această greşeală se bazează obişnuinţa proastă şi neputincioasă de „a gândi” prin trierea gândurilor. Prin trierea gândurilor poţi să raţionezi, să faci concluzii, presupuneri, dar nu poţi să gândeşti! Nu poţi genera o înţelegere nouă prin trierea gândurilor. Înţelegerea este o percepţie cu totul deosebită, care diferă de raţionament ca... nu ştiu ca ce, nu contează. E important că au fost făcute două descoperiri. Înţelegerea se naşte din dorinţa de a înţelege, dorinţa trebuie să fie puternică, strălucitoare, concentrată, iar ca ea să fie anume aşa, ea trebuie să fie importantă pentru mine, trecută prin chinuri. Tocmai din această cauză este imposibil să-l faci pe oricine să înţeleagă ceva, aplicând ciomagul, aşa poţi doar să-l faci pe om să accepte, în mod mecanic, o concluzie gata. Iată de ce sistemul de educare forţată a copiilor nu-i creşte oameni deştepţi, ci face din ei doar nişte mecanisme obişnuite să conspecteze, să compileze şi asta e îndepărtat la infinit de adevărata creaţie, căci anume o creaţie este gândirea veritabilă!

Acum vreau să mă întorc la prima trezire, să fixez, să înscriu. „Vom vedea ce va fi” – iată fraza-cheie pe care am rostit-o înainte de a adormi pentru a doua oară. Cheia răspunsului constă anume în ceea ce am simţit eu, spunând această frază. Una este să te chinuieşti, să suferi, să nu ştii ce să faci mai departe etc. Şi cu totul altceva este să CERCETEZI aceleaşi chinuri, suferinţe, îndoieli şi necunoaştere. În primul caz, sunt, pur şi simplu, o fiinţă care suferă şi nu există nici o ieşire – poţi doar să termini de chinuit, de suferit, să cazi în neştire, să te îmbeţi, să termini şi să speri că se va deschide o careva supapă de siguranţă şi vei fi aruncată iar într-o stare acceptabilă. În al doilea caz apare cineva care se află, din start, de cealaltă parte a suferinţei, apare cercetătorul fiinţei care suferă şi această poziţie de cercetător conduce imediat la o poziţie surprinzătoare: încep imediat schimbările, se produc observări, descoperiri, eu pot să le analizez, să le contrapun, să iau act de ele, dispare deznădejdea totală, închiderea în sine, viaţa începe să mi se deschidă în mine, încep să fiu capabilă a pune întrebări, prin urmare, pot să am dorinţa de a înţelege şi înţelegerea se lasă prinsă de această dorinţă, iar înţelegerea se soldează cu schimbare... totul e completamente altfel, dacă de transformi din victimă în vânătorul care urmăreşte victima în propria persoană.

 

<< Back

Forward >>