« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 23

Fiecare ashram mă întâmpina cu un panou metalic mare pe care era afişată lista restricţiilor. Prima interdicţie, desigur, se referea la sărut şi la orice „pasiune fizică”. Curios lucru: asta împiedică, într-un careva mod, căutarea spirituală? Prefăcătorie pură, ba încă au scris asta în primul punct... pot să-mi imaginez ce fel de oameni trăiesc aici, dacă ei sunt gata să accepte că până şi un sărut este o crimă de rând cu întrebuinţarea drogurilor şi alcoolului. Nu se poate să vii mai târziu de zece seara – am simţit un iz de tabără pionerească din vremea sovietică... Apropo, nu e nimeni pe-aici, se pare că aici nu locuieşte nimeni, iar clădirea aşramului se aseamănă mai mult cu o cazarmă decât cu un loc în care ar putea să-ţi apară dorinţa să faci practică. La naiba cu cercetarea aşhramurilor! Ian să plec mai bine la Internet, să controlez poşta, se pare că viteza de acces aici e destul de mare.

...Nu, toate astea nu-s ceea ce-mi trebuie mie. Simt un disconfor crescând trezit de faptul că nu ştiu ce să fac mai departe, acest disconform mai că nu mă sfâşie în bucăţi, parcă s-a cuibărit ceva în mine şi nu-şi găseşte astâmpăr, uite că nici nu pot şedea liniştită pe scaun. Să mai rămân aici? La ce bun? Să plec? încotro? ...Un mesaj de la Danny! Cinci minute de uitare de sine.

 

„Buna, fetiţa mea:) Am ajuns, în sfârşit, în Nepal, drumul nu mi-a fost scurt. Acum sunt la Pakhar şi Himalaia sunt chiar deasupra mea, mă împresoară culmi înzăpezite, iar chiar aici e o vreme liniştită de toamnă pe malul lacului. Sezonul musonilor încă n-a luat sfârşit, în anul acesta el a durat ceva mai mult, mai că nu în fiecare zi plouă, uneori plouă tare, pe aşa o vreme nu pot porni în munţi, de aceea aştept să se mai limpezească vremea, atunci într-o zi-două totul se va usca, soarele aici e turbat. Iată atunci voi porni la drum. Deci, mă mai aflu câteva zile aici, unde am acces în Internet, iar apoi voi cădea din lumea exterioară pe vreo lună.

Vreau să-ţi împărtăşesc realizarea mea în eliminarea emoţiilor negative. Alaltăieri eram al naibii de obosit după un drum lung, când am ajuns la hotel, era de acum seară târzie. Un careva timp, ca un automat, făceam acţiunile necesare: am completat formularul la recepţie, mi-am scos lucrurile din rucsac şi mi le-am aşezat, am făcut o baie, iar apoi totul s-a potolit, m-am speriat chiar – atât de pustie şi lipsită de sens mi s-a părut viaţa mea în acel moment.

Ploua, era o linişte adâncă şi mi-am amintit că, în copilărie, mă trezeam de multe ori în toiul nopţii şi atunci nu mai vroiam să dorm. Era o stare alarmantă, toţi dorm duşi pe altă lume, iar eu sunt nevoit să stau culcat în întuneric, simţindu-mă solitar până la infinit. Această situaţie se manifesta destul de puternic la internat. Când aveam 5 ani, părinţii m-au dat la internat, deoarece nu puteau să mă ducă la grădiniţă în fiecare dimineaţă. Trăiam acolo toată săptămâna, iar la week-end reveneam acasă. ţin bine minte cum mă străduiam să pătrund cu privirea întunericul şi peste puţin timp am prins a distinge totul în el. Puteam să stau aşa ore în şir, visând să vină dimineaţa mai repede.

Alaltăieri, m-am simţit aproape tot aşa ca în copilărie, mi s-a făcut tot atât de trist, m-a copleşit aceeaşi milă faţă de mine... Mi-a apărut dorinţa să fie mereu cineva alături de mine, să putem purta de grijă unul altuia şi, în aceste griji, aş putea să nu observ acel gol înfricoşător care mă copleşeşte atunci când totul se potoleşte şi eu rămân singur.

Şi iată că în mine s-a aprins furia. O furie adevărată! Nu era ciudă şi nici ură, nu era ceva negativ în genere. Parcă ar fi căzut tot ce-i omenesc de pe mine. Sau, poate, din contra, anume în acel moment eu am devenit Om? M-am prefăcut într-o stâncă scânteietoare, de care nu se atingea nimic – nici emoţii, nici gânduri, nici dorinţe deşarte. Pentru o clipă, îşi făcu iarăşi apariţia mila faţă de mine, în prima secundă am şovăit: cum putea să se întâmple una ca asta, or, eu am AŞA o trăire... Am simţit că mor vertiginos anume în această clipă, furia mi s-a spulberat ca un fum şi eu revin iar în rutină. Totul în mine s-a ridicat împotriva acestei morţi şi, printr-un singur efort, în care am pus tot ce aveam în mine, am omorât mila. Mi s-a părut chiar că a fost o explozie. M-am încordat, aşteptând încă un atac al milei, hotărând ferm să nu-i mai permit să se manifeste mai mult decât jumătate de secundă. O fulgerare de milă acută —- iarăşi îi tai capul dintr-o lovitură. Aştept iar, încleştându-mi dinţii. Iată aşa, pe rând, câteva fulgerări... şi deodată, Maia, s-a produs o minune. De parcă pe un cer în vreme de furtună ar fi apărut o dungă senină, care a alungat iute restul norilor şi urmele oricărei tensiuni, s-a aşezat aşa o împăciuire, aşa o linişte, încât îmi apăru dorinţa să izbucnesc în râs şi, concomitent, să înmărmuresc. Priveam în jur, căutând măcar o umbră de milă sau altă obscuritate, dar pretutindeni în jur era un calm absolut şi o exaltare blândă, strălucitoare! şi iată că atunci am înţeles: asta şi este bucuria tihnită. De îndată ce mi-am amintit această denumire, toate s-au aşezat la locul lor definitiv, nu mai aveam nici o îndoială: anume despre asta mi-a vorbit Lobsang.

Acest eveniment mi-a schimbat toată viziunea asupra practicii căii directe. Până în acel moment, tot timpul se amesteca un sceptic care spunea că n-o să iasă nimic niciodată, că eliminarea emoţiilor negative ar putea să fie imposibilă în principiu. Iar eu depuneam prea puţine eforturi pentru a verifica aceste îndoieli – pentru ca să pot ori să mă dedau acestei practici totalmente, ori să caut o altă cale.

Acum nu mai am nici o îndoială că eliminarea emoţiilor negative este un lucru cât se poate de REAL. Şi acum eu ştiu că POT face acest lucru. Asta cere eforturi mult mai mare decât acelea pe care m-am deprins eu să le depun în orice alt domeniu al vieţii mele, dar eu am în mine această putere. Ce bucurie este să-mi dau seama că am în mine această putere, că libertatea de emoţii negative depinde numai de dorinţă! Maia, am făcut o descoperire foarte importantă – totul depinde numai de puterea dorinţei. În sera ceea doream cu atâta patimă să încetez să mai simt mila faţă de mine, eram de acord să mor, dar să nu mă predau. Şi mi-a reuşit.

Nu ştiu de unde aş putea lua aşa o aspiraţie ce mi-ar permite să elimin toate emoţiile negative, dar ştiu acum că aceasta e calea mea şi nu pot să-mi imaginez ceva ce ar putea să mă facă să uit această experienţă, să încep iar să am îndoieli.

Mi-ar fi interesant să aflu ce crezi tu acum despre eliminarea emoţiilor negative ca o cale ce duce spre libertate, spre luminare? Tot mai ai îndoieli că acest lucru este real?

Aş vrea ca tu să ştii: orice cale ai alege, asta nu contează deloc pentru acea tandreţe răsunătoare pe care o am pentru tine. Mi-i al naibii de plăcut să-mi imaginez că te îmbrăţişez, că văd în ochii tăi tandreţea şi pasiunea, că viaţa ta e saturată de căutări şi descoperiri şi nu are nici o importanţă – cu mine sau fără mine.

Ţin minte foarte clar toate gusturile şi mirosurile tale, toate senzaţiile trezite de fiecare meandru al tău. Mă excită puternic când îmi amintesc cum îţi scoteam ciorăpiorii şi atunci ţi-am sărutat picioruşele şi asta era atât de mişto... ciorăpiorii tăi miroase atât de excitant... şi chiloţeii... iar cum miroase picioruşele tale... lângă călcâieş – un miros, sub degeţele – altul, iar nemijlocit în „palmă” – un al treilea, de deasupra degeţelele au un alt miros, genunchiul sub genunchi, sânişorii, c...rişorul, puţa, spinăruşa, burtica, ceafa, părul... toate îşi au mirosurile lor fine şi, contopindu-se cu tandreţea, asta dă senzaţii atât de puternice...

Iar gustul... nu-ţi imaginezi cât de tare mă excită să te ling pe toată, de le degeţelele picioruşelor până la obraji – toate îşi au gustul lor rafinat şi acesta este gustul sexului.

Mica mea fetiţă desfrânată, nu ştiu dacă ne vom mai întâlni vreodată, dar ştiu precis că vei fi fetiţa mea iubită orice ar fi.

Danny”

 

Degetele care vuiesc de excitare cad pe tastatură în zgomot de ploaie.

 

„Danny, am să-ţi răspund amănunţit mai târziu, trebuie să mă concentrez şi să mă mai gândesc... Iar deocamdată, vreau să strâng penisul tău prin pantaloni, simţind cum se umflă el în lăbuţa mea. Te voi privi în ochi şi te voi pipăi, apoi am să-l scot şi am să-i mângâi cu degeţelele căpuşorul, voi ţine ouăle în palmă, voi zădărî puţin penisul tău fierbinte şi puţin umed... Te vreau atât de mult chiar acum..., chiar aici aş începe să masturbez dacă nu ar fi nimeni în preajmă. Aş vrea să mă sărut lung cu tine, simţind cum mă doreşti, tremurând de excitare. Îmi place atât de mult mângâierea nevinovată, printr-o uşoară atingere, când înăuntru totul arde de excitare. De îndată ce-mi amintesc cum stăteai culcat pe mine, mângâindu-mă cu penisul, abia reţinându-te ca să nu termini, totul începe să pulseze, chiar şi vârfurile degetelor. Danny, vreau foarte mult să mă mai întâlnesc cu tine, să stau de vorbă, să mă plimb, să mă tăvălesc în iarbă, să mă zgâiesc la norii ce plutesc, să mă sărut, să fac sex. Şi este atât de splendid faptul că nu-mi apare nici o dezamăgire când mă gândesc că s-ar putea întâmpla ca toate acestea să nu mai fie. Chiar acum, când mă gândesc la tine, când îmi imaginez întâlnirea noastră, trăiesc ceva ce are valoare independentă, anume acum trăiesc!

Aş vrea să-ţi povestesc multe, inclusiv despre atitudinea faţă de practica căii directe. Acest mesaj te va aştepta să cobori din munţi în vale. Un singur lucru pot să ţi-l spun clar: la moment, ideea eliminării emoţiilor negative îmi trezeşte un impuls puternic, eu fac primele încercări în această practică. Acum asta nu-mi mai pare ceva absurd, deşi continuu să caut şi alte căi, şi alte învăţături.

Cred şi simt că ne vom mai vedea... E posibil că vom pleca împreună la Daramsala, la Lobsang, aş vrea foarte mult ca aceasta să se întâmple, dar deocamdată simt că încă nu e vremea, deocamdată, nu am dorinţa să las toate căutările pentru a pleca într-acolo. Fetiţa ta”.

 

Mai sunt câteva mesaje: tocmai 3 de la părinţi (e semnificativă tema indicată în unul din ele – „Vino-ţi în fire!”), de la Iana, de la o altă prietenă... am simţit un miros de mucegai bătrânesc... La o adică, voi citi toate astea cumva pe urmă.

— Şi de ce, adică, nu am aruncat tot gunoiul ăsta, pur şi simplu? mă mânca în creier un gând cât mergeam pe drumul întunecos prun junglă de la Svarg Ashram până la Lakshman Djula. De ce?

De ce, de ce... de aceea că mi-i teamă, pur şi simplu, să iau şi să-mi arunc trecutul la gunoi. Da’ eu credeam, când veneam încoace, că totul s-a sfârşit, mă simţeam mare eroină. Apoi că nu, în izbucnirea mea nici n-am putut să presupun că e atât de greu să rezişti la presiunea vieţii vechi, care nicidecum nu vrea să te lase şi luptă pentru tine, pentru dreptul de a te poseda. Părinţii, pe care i-am urât în sinea mea toată viaţa, au început să mi se pară nenorociţi, jalnici, lipsiţi de apărare, vulnerabili... ce-i cu drăcovenia asta? Iată şi acum, nu am dorit să citesc mesajul, n-am vrut să mă otrăvesc, or, ştiu că acolo nu-i decât doza ordinară de puroi, dar uite că tot mi-i milă de dânşii, mă simt un fel de monstru mic care-şi apără drepturile „incorecte”. Şi-mi roiesc în cap tot felul de gânduri de felul: „or, se poate face asta omeneşte, fără a cauza suferinţe altor oamenii... Ei, de bună seamă, nu-ţi vor răul, ei înşişi suferă, de ce să le provoci atâta durere...” Nu, nu vreau să mă gândesc la asta. Sunt nişte gânduri oarecum putrede, nu înţeleg, deocamdată, în ce constă putreziciunea lor, dar cu cât mai mult mă gândesc că ar putea fi şi altfel, cu atât mai rău mi se face, de parcă aş zgândări o bubă şi n-aş putea să mă opresc... Gata, ajunge, îi dau pe părinţi mai la o parte...Stelele, atât de strălucitoare, atât de apropiate... Ei ba, iar îmi apar mutrele astea suferinde, iar odată cu ele mila faţă de dânsele unge ca un terci de gris’ toate percepţiile. Totuşi, ce este efortul? Tot corpul mi s-a încordat ca o piatră, respiraţia e aritmică, prin expiraţii forţate încerc să arunc emoţia negativă, nu înţeleg în genere cum aş depune eforturile. Ceva parcă se schimbă, se sparge vălul de întuneric impenetrabil, dar libertatea de milă nu e nici pe aproape.

Nişte vise tulburi şi dureroase m-au tot învârtit în bulboana lor agasantă, mila faţă de părinţi a ajuns la apogeu, când mama, cutremurându-se de plâns, mi-a căzut la picioare, implorându-mă să scriu măcar din când în când.

Dimineaţa mi-a venit cu îngrijorare şi, cu toate că soarele strălucea orbitor, mi se părea că timpul e posomorât. Fără a lua dejunul, mi-am luat carneţelul şi m-am târât afară din camera umedă şi semiobscură (care idiot a născocit aceste geamuri cu plase groase şi dense?)

Trecând pe lângă recepţie, mi-am amintit că azi mă întâlnesc cu panditul principal şi, deci, voi avea nevoie de un translator, omul meu care cunoaşte bine engleza. Mi s-a promis că mi se va pune la dispoziţie un om şi eu am pornit spre plajă fără a observa ceva în afară de starea depresivă pe care o cunoşteam foarte bine, uneori ea ţinea fără întreruperi cât ţineau lunile lungi de iarnă. Iată şi acum m-am acordat involuntar la ideea că asta va fi chinuitor şi va ţine mult, trebuie să-mi găsesc nişte vizuini în care aş putea să mă ascund atunci când mi se va face rău de tot.

Deja mă apropiasem de drumul care coboară spre râu şi iată că unul din doi hinduşi care treceau pe lângă mine călare pe un scuter şi-a trecut cu neruşinare mâna pe pieptul meu. Râzând în hohote, ei au pornit înainte, iar eu m-am pierdut atât de mult de această impertinenţă, încât m-am oprit pentru mult timp în drum, gândindu-mă (la ce bun?) cum aş putea să mă răzbun pe ei pentru senzaţiile neplăcute pe care am avut fericirea să le am. E doar cel mai adevărat viol! Fire-ar dracului, de bună seamă, mi-i atât de greaţă...

Pe nisipul argintiu de lângă un bolovan mare de piatră şedea un stol de hinduşi ce se zgâiau deschis la europenele bronzate care intrau cu ţipete în apa rece. Această privelişte mi-a trezit atâta dezgust, încât am hotărât nici să nu mă dezbrac, în ciuda maimuţoilor ăstora. Se pare, că am o intoxicaţie specifică pricinuită de atenţia morbidă permanentă a „bărbaţilor” aborigeni. Toţi vor ceva de la mine – să stea de vorbă, să mă privească, să mă pipăie, să se fotografieze cu mine. Privirile le sunt bolnăvicioase, nu e nici o aluzie la o sexualitate sănătoasă. Când mă privesc, ei se aseamănă cu nişte animale înrăite şi fricoase – ei mă vor, dar înţeleg că asta nu va fi niciodată, turbă din această cauză, dar nu îndrăznesc să-si manifeste turbarea. De altfel, privirile grele, încruntate sunt mai elocvente decât orice alte manifestări.

M-am aşezat la umbră, scoţându-mi carneţelul. Nu vroiam nimic. Nu mă puteam impune nici măcar să mă gândesc la faptul că am acum o stare de-a dreptul respingătoare şi că aş putea să încerc să schimb asta cumva. Parcă făcându-mi drum printr-o mlaştină densă, mi-am recitit notiţele din ultimele zile, sperând că asta va schimba ceva, că voi reuşi să mă agăţ de vreun gând interesant pentru a ieşi din subterana mea. Nu, la sigur, nu vroiam nici să scriu, nici să citesc orice ar fi.

Mi-am pus carneţelul înapoi în rucsac, am privit în jur. Alături era o societate din trei persoane – doi europeni şi un sadhu vorbeau alene despre ceva... Aha, e ceva foarte interesant, mai rar vezi un sadhu care vorbeşte engleza. Curios lucru, ce discută ei? Îndată mi s-a făcut incomod să mă apropii şi să intru în vorbă... şi dacă tocmai aici se află ceea ce caut eu? Or, nu pot şti apriori când şi unde viaţa îmi va arăta încă o faţetă nouă. Poate, tocmai acum, când simt jena, este momentul alegerii pe care eu pot să-l c...c liber din cauza complexelor mele? Merg hotărâtă spre acel grup, neliniştea şi jena se târăsc undeva din urmă.

— Am atras atenţia la faptul că vorbeşti engleza, odată ce discuţi cu străinii... Nu chiar atât de des poţi să vezi un sadhu care ştie engleza.

— D-da, prietena mea! Eu vorbesc englezeşte, rosti brav sadhu, zâmbind larg şi întinzând acel „yes” cam în felul cum o fac personajele filmelor cu desene animate.

— Aşează-te, îmi spuse el, arătând spre nisip.

Nu-mi plac mie ochii lui, aduce a gol din ei. Dacă ai scoate de pe dânsul cârpele portocalii, ai vedea cel mai obişnuit hindus. Şi ce discută el cu băieţii ăştia?

— Tu faci o careva practică?

— Practică? judecând după mimica sa, e prima dată în viaţă când s-a mirat atât de tare. – Ce ai tu în vedere?

— Am în vedere yoga sau o altă practică spirituală.

— A-a, OK, da, e clar... Practica! O, da, desigur, practica... Eu avut probleme cu engleza.

— Şi atunci cum conversaţi voi? m-am adresat deja către străini.

— Foarte simplu. El ne spune cât costă haşişul său, iar noi îi spunem cât suntem gata să plătim pentru el:))))

— El vinde haşiş???

— Da’ ce te miră atât de mult? Bine ai venit în India:)

Am sărit ca arsă şi, fără a-i lua în seamă pe sadhu şi pe clienţii săi, m-am căţărat pe poteca împrăştiată spre drum.

Uite drace – iar mi-am născocit ceva pe locul cel mai gol. Există, totuşi, ceva îmbucurător în această faptă – am scuipat pe jenă şi m-am apropiat să stau de vorbă. E un adevărat antrenament, ca şi cum mi-aş creşte masa musculară. Dacă o dată îmi înving frica într-o careva situaţie, apoi data viitoare, când mă voi pomeni într-o situaţie similară, frica va fi cu mult mai slabă. Oricât de surprinzător ar fi acest fapt, nu contează absolut de loc cât de puternică ar fi această frică, data viitoare ea oricum va fi mai slabă. Am reuşit să mă conving de asta, intrând în confruntare cu tot felul de „învăţători ai spiritului” încă a Moscova.

Şi chiar să mă întorc iarăşi în odaie? Acolo, cel puţin, pot să stau culcată sub ventilator şi nimeni n-o să mă sâcâie. Totuşi, India e o ţară atât de zgomotoasă! Ei strigă mereu, ascultă muzică, claxonează. Chiar şi aici, în micul Rishikesh, am reuşit să obosesc de asta, dar ce se face la Delhi! Primele câteva ore nu puteam să înţeleg ce se petrece, acolo nu există linişte, nicăieri, nici la o oră de zi sau noapte. Vuietul turbat al ventilatoarelor, strigătele vânzătorilor care te înjunghie până la măruntaie (o voce obişnuită se pierde, pur şi simplu, în avalanşa sonoră din India), motoare fără dezamorsare, claxonări neîntrerupte, cântări gângăvite ce răsună din difuzoarele instalate la temple... Ce să mai vorbim, ei şi conversează între ei aşa că se cutremură jumătate de stradă.

Gata, pe mâine îmi comand un bilet la Daramsala. Munţi, mănăstiri tibetane... Uşa de sticlă a agenţiei de turism sclipi la soare. Pentru mâine bilete nu-s? Dar pe când sunt? Fire-ar să fie, încă trei zile să mai stârcesc aici! Neputinţa de a schimba ceva m-a întristat până la lacrimi. În odaie, ajungând până la pat, am căzut în el cu nasul în cearşaful cenuşiu – asta m-a dat gata cu totul, eram un cadavru.

La cinci, după cum şi i se cuvine unui hindus, translatorul n-a venit. După un sfert de oră de aşteptare nervoasă, am ieşit în stradă, căutând în mulţime nici nu ştiu pe cine. Dându-mi seama că e o reacţie psihopatică şi zadarnică, m-am întors la divanul ros al hotelului şi nici n-am observat când am început să scormolesc un mâner de lemn, bătând pe el cu degetele. Muşcându-mi buzele, priveam la cadranul ceasului aurit, care atârna deasupra capului uşierului îmbrăcat într-un pulover găurit – anume el mi-a făgăduit, acum câteva ore, să-mi aducă un translator, iar acum pirotea, căzând cu nasul pe bară şi fiind gata să adoarmă chiar la recepţie.

— Hallo, deja e cinci şi douăzeci, nu pot să întârzii, am o întâlnire la Svarg Ashram...

Se smunci.

— A? Da, desigur, acuşi va veni.

— Cum v-aţi înţeles, la cât trebuia să vină?

— La cinci.

— Apoi cât pot să-l mai aştept?

— O-o... Ei... Ei... Aşezaţi-vă, liniştiţi-vă, şedeţi, şedeţi.

— Am obosit să tot şed, pot să aştept şi în picioare.

Am observat de multe ori că hinduşii se neliniştesc tare dacă văd că stai în picioare acolo unde poţi să şezi, asta se referă, mai ales, la agenţiile de turism. Hinduşii sunt o naţiune cu o lene patologică, se pare că ei nici măcar să-şi imagineze nu pot că poţi să oboseşti de şezut, că poţi dori o solicitare fizică, inclusiv una de felul că nu te aşezi oriunde se trage mecanic fundul tău. Am observat acest lucru încă la Moscova, în metrou. Chiar dacă n-am obosit deloc, totuna mă trage ca magnetul orice loc liber, dar dacă mă opun acestui impuls şi rămân în picioare, apoi îmi apare aşa o nemulţumire (şi oboseală!), încât, până la urmă, mă predau şi mă aşez. În ultimul timp, când eram în metrou, îmi plăcea să lupt împotriva acestei obişnuinţe de moşneag pe care mi-au cultivat-o părinţii grijulii şi care, până la urmă, s-a şi încleiat de mine.

— Deja e cinci treizeci, indignarea mea nu mai avea limită, unde vi-i traducătorul?

— Acuşi, acuşi...

— Gata, mulţumesc, nu mai am nevoie. Nu pot să mai aştept. E tot, am plecat.

— Scuzaţi-mă, nu sunt vinovat cu nimic, m-am în..., uşa se închise şi iată-mă iar în stradă.

Deja nu mai erau arşiţa şi zgomotul cela de zi. Am luat un riksha şi de acum peste 10 minute am ajuns.

Muzica se auzea de departe, o fi fiind şi azi vreo sărbătoare religioasă. De la arcul Ashramului treptele acoperite cu un covor verde duc spre Gange şi, ca să calci pe ele, trebuie numaidecât să te descalţi, să predai încălţămintea, primind în schimb un număr. Apoi da, Marele Ashram, chiar şi număr îţi dau... Nu departe de mal, unde-i apa mai în faţă, e aşezată o sculptură a lui Shiva cu o mutră de om prost, nu totdeauna reuşesc ei să le deseneze zeilor lor nişte chipuri neutre, uneori zeii au nişte mutre cu adevărat debile, dar asta nu-l încurcă pe nimeni să li se închine.

În jur mişună viitorii pandiţi – duc flori cu braţul, tobe, farfurioare strălucitoare, aromate şi tot felul de alte buclucuri ce însoţesc sărbătorile băştinaşilor. Jos, chiar lângă apă, se află un focar mic, locul sacru în care se oficiază pudja. În rug se aruncă fructe, flori, orez şi se crede că toate astea sunt oferte zeului, prin fumul rugului, el primeşte darurile credincioşilor.

Lumea se aduna treptat, aşezându-se pe trepte şi, se vedea clar, aşteptând să vadă cum vor evolua evenimentele.

— Nu ştiţi ce va fi aici azi?

— Ca de obicei, pudja.

— Apoi asta nu-i o sărbătoare?

— Nu, nu. Asta se face aici în toată ziua. E foarte frumos:)

Ei, fiecare cu propria înţelegere a frumuseţii. Cu cât mai mult mă aflu în India, cu atât mai mult mă uluieşte exaltarea infantilă în care cad mulţi străini, nimerind la o ceremonie religioasă locală. Judecând după mutrele lor, ei nu trăiesc în această clipă nimic înălţător, cu acelaşi succes, ar putea să se afle la vreo atracţie, să se dea în scrânciob. Există şi un alt tip de turişti – aceştia nu trăiesc nici măcar o bucurie de acest gen, în schimb îşi exprimă furtunos emoţiile în vorbe. E un tablou scârbos: vezi în faţa ta un om într-o stare de plictiseală cenuşie, dar el zâmbeşte şi strigă frazele bine învăţate pe care le pronunţă, mai curând, în orice loc în care nimereşte: „O, asta-i splendid!” Sau: „Asta face să vezi!” Sau: „N-am văzut nimic asemănător nici în vis!”

Dar unde-i oare panditul principal? Presimţeam deja că, într-o atare ambianţă, nu voi avea nici o posibilitate să discut cu dânsul, şi apoi aşa şi nu am găsit un translator. Totuşi, vroiam să mă apropii de el încă o dată pentru a-l întreba iar despre emoţiile negative, despre practicile, cu ajutorul cărora el, chipurile, s-a izbăvit de ele, despre stările pe care le trăieşte acum. Iar dacă va refuza iar să discute cu mine, să-i cer o audienţă... De fapt, la ce-mi mai trebuie? Or, şi aşa e clar, evident chiar că el e cel mai obişnuit mincinos. El nu-şi poate vinde spiritualitatea aşa cum o fac alţi „luminaţi” din Rishikesh, în schimb, se poate afla în centrul atenţiei unor robi umili. Şi apoi nu produce deloc impresia unui om sărac...

În mulţime îşi făcură apariţia cuplul cela de ruşi cu care am dovedit să conversez ieri. Frunţile lor erau unse cu orez în două cu petale de flori, asta se face în temple în timpul slujbelor: la un loc văzut, stă un hindus cu aer grav, preotul, în faţa lui se află un talger mare cu orez, flori, pudră (depinde de templu) şi un alt talger mare pentru bani, toţi vizitatorii prind rând, se apropie de el şi, dându-şi fruntea, aruncă monede. M-am şi deprins să văd că pe frunţile hinduşilor stârceşte tot felul de mâncare, dar un bărbătoi rus mânjit cu orez arăta ridicol de tot.

Întunecă şi statuia lui Shiva este luminată de becuri strălucitoare, vântul devine mai răcoros, muzica se aude ceva mai tare, se aprind candelele. Deja aproape tot segmentul de chei rezervat pentru pudja e aglomerat de băieţandri portocalii, iar toate treptele – de hinduşi în straie de sărbătoare şi turişti, iar el tot nu vine. Viitorii pandiţi se poartă exact ca nişte şcolari la repaus – pe neobservate, se ghiontesc unii pe alţii, îşi trag unul altuia câte un pumn la ceafă, râd zgomotos şi feţele li-s tot atât de vide ca şi cele pe care le vezi la nişte adolescenţi obişnuiţi.

Mulţimea se dă la o parte şi iată că în pas hotărât, dar fără grabă, panditul principal se îndreaptă spre centrul evenimentelor. El radiază ca Shiva şi zâmbeşte ca Schwarzenegger la înmânarea Oscarului. El e stăpânul acestui bal, el împarte clătinări fine din cap oaspeţilor care stau de ambele părţi ale drumului său. De câteva ori s-a oprit chiar pentru a strânge mâna cuiva, înclinându-se înainte, mimând respectul. E curios faptul că gradul atenţiei sale creştea proporţional cu aspectul şi gradul de asigurare materială ale celor pe care el îi alegea pentru comunicare.

I-am dat la o parte pe oamenii care stăteau înaintea mea, dar am fost înşfăcată imediat de cot, la spatele meu se auzi un sâsâit.

— Încolo nu se poate! Parcă nu ştiţi că o femeie nu are dreptul să se atingă de el nici măcar întâmplător?

— Da? Na-ţi-o bună. Niciodată, în genere?

— Niciodată, în genere.

— Halal... Dar eu nu vreau să ating pe nimeni, aşa că daţi-mi voie să trec, mi-am eliberat mâna cu insistenţă, lăsându-mi cotropitorul nedumerit.

— Hallo, ţii minte, ieri ne-am înţeles să ne întâlnim?

Un zâmbet splendid, miros de uleiuri şi arome, el trece chiar alături de mine şi, desigur, nu se opreşte. În urma lui trece alene alaiul şi poliţistul împinge mulţimea, împreună cu mine, la distanţa de respect. M-a cuprins aşa o furie, încât, dând dracului toate practicile, îmi venea să sar ca o pisică sălbatică la acest mincinos mulţumit de sine, dar acum nu-l mai ajung în nici un fel, doar să strig nişte injurii în urma lui, dar să intru eu în aşa un conflict...

Capul s-a lovit puternic de pământ...

...Unde-i durerea? Sau eu am murit de acum? Nu înţeleg, nu înţeleg nimic... Cineva m-a împuşcat! N-am simţit durere deloc, dar nu puteam eu să cad aşa, parcă aş fi fost izbită de o undă de şoc şi aruncată pe spate... încerc să mă mişc... Ce-i asta? Ce-i asta??? Fire-ar să fie, eu stau, stau în mulţime, din toate părţile mă apasă lume, ca în ora de vârf în metrou. Eu nu puteam să cad în această gloată, ce-a fost asta? O, nu, nu ce-a fost asta, dar ce se întâmplă în genere...

Un sunet strident, parcă cineva ar fi închis cu zgomot un fermoar, mi-a ridicat capul şi am rămas parcă paralizată. Mă privea un om, îi vedeam faţa printr-un tunel, iar toate celelalte mi se păreau şterse, ca prin ceaţă. Nu puteam să înţeleg nicidecum, stă departe? aproape? Privirea lui mă sperie, probabil, aşa priveşte tigrul, dacă te întâlneşti cu el faţă în faţă, dar în posesiunile sale. Totuşi, ceva în mine ştia că el nu intenţionează să mă atace, că acum, pur şi simplu, mă studiază... Respir aritmic... Sau, poate, nici n-am respirat tot acest timp? M-am speriat nu glumă, am început să înghit aerul cu gura, ochii tigrului s-au şters... în urechi îmi sună ceva, îmi vine voma, picioarele tremură, degetele mi se fac bocnă, în ochi mi se face întuneric, dacă am să cad acum, apoi cu adevărat... Mă agăţ de oamenii de alături, mâinile cuiva mă prind şi mă scot din mulţime într-o stare apropiată de leşin.

Mă simt ca în mâinile unui uriaş bun, se pare că el ar putea să mă poarte aşa o veşnicie, deloc nu-i este greu... Dar nu, simt marmura rece a băncii.

— Nu m-am gândit că eşti atât de slabă.

Am ascultat cu atenţie vocea gravă şi foarte plăcută. Nu, la sigur, nu-l cunosc, dar cât de mult îmi place! Cât ai clipi din ochi, m-a pătruns încrederea în acest om pe care încă n-am dovedit nici să-l privesc bine.

— Probabil, termini des?

— ???

El râse zgomotos.

— Eşti chiar ca o fată bătrână! De ce pot să te întreb cât de des te plimbi prin pădure, dar nu pot să mă interesez cât de des termini?

— Pentru că asta mă priveşte numai pe mine, încep să-mi pipăi corpul, controlând dacă toate sunt la locul lor – banii, documentele. Nu mi-a rămas nici umbră de încredere faţă de acest necunoscut. Trebuie să chem imediat poliţia!

— E târziu deja, poliţiştii se odihnesc de mult. Nu eşti în America.

— Tu-mi citeşti gândurile?

Eram atât de indignată de invazia lui în viaţa mea sexuală, încât nu m-ar fi mirat deloc faptul că el, de bună seamă, ştie precis la ce mă gândesc eu. Am primit asta ca un atac de rând pentru care el, desigur, trebuie să răspundă neapărat.

— Eu plec la poliţie! Lasă-mă să trec!

— Nu mă îndoiesc de capacitatea ta de pătrundere, însă abia două clipe în urmă aveai încredere în mine şi-n tot acel timp cât te-am dus în braţe te simţeai în deplină siguranţă. După cum vezi, corpul tău are altă părere decât capul.

La suprafaţa firii mele mai tălăzuiau valurile, dar în adânc, contrar voinţei mele, s-a stabilit o linişte stranie care semăna cu cerul adânc al unei nopţi fără lună.

— Ce vrei tu? am să pun, totuşi, aşa întrebări, ca să pot stabili că am temei pentru un asemenea calm.

— Te-am văzut ieri atunci când te-ai postat în calea panditului. Încă n-am văzut niciodată ca oamenii să se poarte astfel.

— Atât de impertinent?

— Nu, atât de sincer. Şi atunci mi-am dorit să aflu mobilul acţiunilor tale. Tu poţi să-mi răspunzi la această întrebare?

— Eu vreau să ştiu adevărul. Am citit şi am auzit atâtea că India este ţara înţelepţilor şi luminaţilor, încât acum nu mă pot opri în căutarea unor asemenea oameni şi nu pot închide ochii la minciuna şi prefăcătoria pretendenţilor la rolul de învăţători.

— Vrei să spui că ai venit la întâlnirea de astăzi de aceea că încă nu aveai deplina claritate ce fel de om este el?

— Nu, nu pentru asta. Azi aş fi vrut să-i pun vreo două întrebări la care el nu mi-a răspuns ieri.

— Dar pentru ce?

Mi-a izbucnit nemulţumirea, nu vroiam să mă gândesc la întrebările lui, ce naiba s-a agăţat el de mine?

— Dar de ce te interesează asta?

— Parcă viaţa ta nu te interesează?

— Nu, eu nu înţeleg în nici un chip ce treabă ai tu cu viaţa mea?

— Răspunde-mi la o întrebare simplă: te interesează motivele acţiunilor tale? Dacă nu, apoi chiar acum îmi voi lua bun rămas de la tine şi mai mult n-am să te cicălesc cu întrebările mele.

Nu am aşteptat de la el o asemenea turnură, diavolul ăsta a reuşit să mă intrige. Am pătruns în sensul întrebării sale despre motivarea acţiunilor mele şi m-am mirat, căci ea, de bună seamă, nu conţinea în sine nimic supărător. Nu înţeleg de ce am reacţionat în acest mod inadecvat... trecând nu chiar atât de uşor peste mândria mea, am răspuns cu o intonaţie mai moale.

— Mă interesează ceea ce mă călăuzeşte în acţiunile mele.

— Excelent. Prin urmare, putem reveni la întrebarea despre aceea ce naiba te-a adus încoace azi.

— ??? Nu, eu, totuşi, nu înţeleg cine ţi-a dat dreptul să vorbeşti astfel cu mine...

— Da’ tu vrei ca eu să fiu politicos cu tine? Dacă politeţea te interesează mai mult ca orice, eu, totuşi, am să plec, el se ridică, pregătindu-se să plece.

L-am agăţat de mânecă.

— Ei, bine, bine... Nici eu nu ştiu ce dă uneori peste mine. Mie însămi mi-i greaţă de politeţe, dar cuvintele tale, nu ştiu din ce cauză, mă aruncă într-o stare cu totul inadecvată, dar, deşi în felul cum le spui tu nu simt nici agresiune, nici chiar brutalitate, parcă cineva ar acţiona un mecanism – dacă aud un cuvânt brutal, reacţionez la el ca la o brutalitate, orice ar fi.

— Probabil, tu nu posezi aşa o experienţă când...

— ...când cuvintele brutale sunt rostite cu tandreţe şi sunt o parte a exprimării simpatiei, un fel de joc?

— Da.

— Lucrul cel mai surprinzător este că eu posed o asemenea experienţă, ba chiar îmi place uneori să folosesc cuvintele „brutale” în cele mai tandre jocuri sexuale. Probabil, nu contează faptul ce cuvinte anume se rostesc, e important însuşi jocul, de aceea folosirea unor cuvinte brutale în contextul pasiunii şi tandreţei le atribuie un sens nou, o valoare opusă. Aşa că eu înţeleg toate astea, dar... mecanismul se porneşte parcă de la sine, contrar voinţei mele.

După această mărturisire, m-am simţit dezarmată cu totul. De parcă el m-ar fi impus să mă dezbrac chiar în stradă şi acum oricine putea să mă ia în râs.

— Aşa se întâmplă şi de aceea că tu ai concepţia că nu se poate vorbi pe teme intime cu oameni necunoscuţi. Şi de aceea că eu ţi-am afectat înalta moralitate, întrebându-te de orgasm. Or, la sigur, tu consideri că poţi vorbi cu un om cunoscut despre multe lucruri, inclusiv despre sex, iar cu un om apropiat poţi să vorbeşti despre orice. Dar cum stabileşti tu că acest om îţi este cunoscut iar uite acela ţi-i apropiat?

— Dacă îl cunosc pe om destul de mult timp...

— Stop! Destul de mult asta cât e?

— Ei... Ei... ia drăcie, de bună seamă, cât anume?

— Îmi face plăcere să văd un om care nu şi-a pus niciodată întrebări atât de simple.

La sigur, el vroia să mă anine, dar nici de astă dată n-am văzut în asta nici o răutate, nici o bucurie răutăcioasă.

— Cred că aş putea să determin dacă omul îmi este bine cunoscut sau nu în felul următor. Dacă el deja s-a manifestat cumva, s-a purtat într-un mod careva într-o situaţie complicată, atunci eu pot spune că-l cunosc bine.

— Da? şi dacă el a făcut asta numai pentru a le arăta ceva altora? Dacă ceea ce a făcut el este motivat de un complex sofisticat de temeri, îngrijorări, concepţii? Sau motivarea nu are pentru tine nici o importanţă? Pentru mine, de exemplu, e tocmai invers, nu contează atât de mult ce a făcut omul, cât motivarea lui, şi dacă cineva m-a ajutat doar de aceea că vrea să arate puternic şi prietenos în ochii mei, vrea să simtă mulţumire de sine, apoi mie asta nu are să-mi placă. Şi invers, dacă cineva nu m-a ajutat, dar a acţionat fiind călăuzit de simpatie pură, apoi mie asta are să-mi placă.

— Ei, probabil, asta se poate simţi...

— Anume aşa! Simţi! Dar oare ca tu să simţi ceva, omul trebuie să facă neapărat ceva extraordinar? şi trebuie să-l cunoşti numaidecât o lună sau un an? Asta sună foarte straniu – că tu începi să simţi anume atunci când cineva face o faptă ce are importanţă în ochii tăi, dacă se obişnuieşte a „simţi”, este acest om bun sau rău.

— De bună seamă, e straniu...

—Cred, însă, că până şi-n aceasta te minţi pe tine însăţi. Tu-l consideri cunoscut bine pe cel pe care, pur şi simplu, îl ştii timp îndelungat – un an, câţiva ani. De cele mai multe ori, e vorba de un simplu concurs de împrejurări pur mecanic, comunici cu un om de multă vreme fiindcă înveţi împreună cu el, munceşti alături sau trăieşti în vecinătate... şi iată că unui asemenea om tu eşti gata să-i povesteşti viaţa ta numai pentru faptul că, atunci când îl vezi, se include mecanismul „îl cunosc de multă vreme, este un bun cunoscut al meu”. De fapt, însă, tu nici nu ştii nimic despre acest om, la o adică, parcă nu-i aşa? Tu ştii doar ceea ce se naşte, în mod mecanic, în capul tău drept răspuns la faptele lui. Tu nu vezi nici motivele de care se călăuzeşte el, nici ceea ce simte el atunci când face cutare sau cutare lucru, tu ai numai gândurile tale tâmpe: „Dacă el procedează astfel, înseamnă că el e aşa şi aşa...”

— De ce se întâmplă aşa???

— Ce importanţă are de ce se întâmplă aşa. Asta chiar nu contează deloc. Este important altceva: ce să faci cu asta, cum să schimbi situaţia... Hai să ne plimbăm.

El mă luă de mână şi un val elastic de căldură ghimpoasă mă linse dinăuntru. I-am strâns palma caldă şi uscată, de parcă ar fi fost încălzită de soare, şi am păşit cu îndrăzneală înainte, inspirând adânc de câteva ori.

 

<< Back

Forward >>