« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 20

Christie sorbea suc cu gheaţă printr-un pai subţire, jucând o pietricică cu degetele picioruşelor goale. Încă nu s-a întunecat şi cerul de un roz-închis vopsea lanţul de munţi înzăpeziţi în culorile visului.

— Cerul seamănă cu un cort din poveste, (ce voce plăcută are ea), uite la secera lunii, seamănă cu un leagăn.

— Eşti atât de frumoasă, Christie:)

Ea tăcu puţin, nu se jenă şi nu începu să îndruge prostii şi să spună ceva forţat-măgulitor drept răspuns.

— M-am gândit la tine, Christie vorbea gânditor, alegând cuvintele fără grabă, tu nu eşti ca toţi. Nu ştiu ce ai în tine, ceva ce nu-i la alţii... Poate, e cu neputinţă a înţelege acest lucru? Dar mie-mi place să încerc:), asta te face mai enigmatică... Aici se serveşte o cafea mişto cu tiramisu, vrei?

— Vreau. Şi tu călătoreşti singură?

— Prima dată am venit încoace acum cinci ani în compania prietenului meu şi asta a fost oribil! După două luni de viaţă în comun mi-am jurat că nu mă voi mărita niciodată. Vroiam atunci să fac cunoştinţă mereu cu cineva, să mă distrez, iar el avea alte planuri. El îmi interzicea totul. Odată a găsit la mine haşiş şi m-a alungat chiar noaptea de la hotel... M-am înciudat atât de mult pe dânsul, încât am plecat de bună seamă, nici chiar unele lucruri nu le-am luat, aşa de tare m-a scos la hat... Acum sunt alta. Mai rar când fac cunoştinţă cu cineva, nu mă duc la trans-patty, nu fumez haşiş – nu mă mai interesează. Mulţi vin încoace numai pentru asta: droguri ieftine, mâncare şi cazare ieftină, sex, muzică munţi... La început asta te încântă, după Europa linsă cu limba şi cuminte, începi să te simţi într-un paradis pentru cei de-alde tine, pentru cei care trăiesc tot cu aceea cu ce trăieşti tu. Dar apoi înţelegi că asta nu-i uşa spre libertate, ci o capcană ordinară. Toate astea – trans-patty, marijuana, băieţaşii ăştia netezi, unul ca unul, toate astea au podele, pereţi şi tavan, iar dincolo de această celulă confortabilă nu-i nimic... Poţi să încerci să stai toată viaţa în ea, desigur, dar eu una m-am săturat şi acum, de cele mai dese ori, îmi place să fiu singură. Acum e rândul tău să-mi povesteşti ce vânt te-a adus încoace. Or, şi tu eşti singură?

— Iar eu m-am săturat să trăiesc în ceea ce au edificat pentru mine părinţii şi societatea şi am hotărât să pun punct pe toată viaţa mea trecută... ei, poate, punct şi virgulă. Deşi, cu cât mai mult timp mă aflu aici, cu atât mai mult înţeleg că nu doresc să mă întorc la viaţa din trecut. ...Uneori chiar mi-i groază să mă gândesc că, uite, acuşi am să mă trezesc şi am să-mi dau seama că India n-a fost decât un vis şi iar trebuie să plec la serviciu.

Ea râse cu poftă.

— Precis, e un gând de coşmar! Ce cauţi aici? Numai să nu-mi spui de iluminare.

— Dacă e să fiu sinceră, pot spune şi aşa. India e un vis vechi al meu, a devenit visul meu fiindcă mă trăgea tot timpul spre ceva ce nu-i în Occident, nu-i în Rusia. Acum nu pot să spun precis cum se numeşte aceea la ce aspir, luminarea e o noţiune foarte vagă... Ştii, uneori citeşti o carte şi deodată prinzi ceva viu, parcă te-ai agăţat de un fir care ar putea să te aducă undeva, unde vei avea o viaţă fericită, interesantă, plină. De cele mai multe ori, sunt doar nişte impulsuri de scurtă durată, firul se rupe... Uneori, însă, prin desişurile subiectului străbate ceva atât de măreţ, atât de puternic! Am avut aşa ceva când l-am citit pe Castaneda, asta nu-mi venea la careva descrieri sofisticate, din contra, cu cât mai simple erau descrierile, cu atât mai clar reieşea ceva ce parcă nu decurge nici dintr-o cotitură de subiect.

— Ei, d-apoi că ei înşişi spuneau, îi am în vedere şi pe Castaneda, şi pe Taisia Abelard cu Florinda Donner, că spiritul a scris cărţile lor, iată că acest spirit şi străbate prin subiect...

— Tu vorbeşti aşa, de parcă asta ar explica ceva:) Apoi iată, şi în India m-a atras acest fir viu. Sigur, credeam că va fi de ajuns să nimeresc aici şi viaţa se va schimba momentan, cel mai puţin m-am aşteptat să mă ciocnesc şi aici de plictiseală, de rutina cotidianului. Credeam că aici va fi tot timpul ceva captivant, interesant, nu numai pentru că voi călători mult, dar şi datorită faptului că India, după cum îmi imaginam, nu e o simplă palmă de pământ populată de oameni simpli... La sigur, ai auzit şi tu toată tulbureala asta că aici ar exista nişte câmpuri magnetice deosebite, că aici starea ta se schimbă pe dată, că anume aici sunt multe spirite luminate, căci aici există careva condiţii...

— Tu crezi că asta-i tulbureală? încă o bucăţică de tiramisu dispare după buzele ei late. Da’ poate e cu adevărat aşa? Eu pot spune despre mine că India m-a schimbat mult. Simt la sigur diferenţa dintre stările mele când mă întorc în Europa şi când vin iar în India. Aici fiecare zi este o experienţă mistică, în fiecare zi apar noi stări ale conştiinţei.

— Poate, se întâmplă anume aşa din cauza că tu crezi în asta? Ceva de tipul placebo... Poate, aici, pur şi simplu, îţi permiţi să trăieşti ceva mistic, iar Europa e ceva uzual, cotidian, eşti deprinsă să simţi acolo cu totul altceva?

— O idee îndrăzneaţă!

— De multe ori, eu însămi nu vreau să mă conving că nu există nimic „din afară” ce ar putea să influenţeze asupra mea, că totul depinde doar de modul în care percep lumea acum, numai de mine însămi. Aşa un gând mă sperie... Dar dacă stau şi analizez onest observările mele, fără a le înfrumuseţa, fără a plăsmui, apoi trebuie să recunosc că nu văd nici un fel de influenţă din afară care mi-ar schimba starea. Azi pot să privesc aceşti munţi şi să trăiesc ceva mistic, cum zici tu, iar mâine nu va mai fi nimic din asta, va fi o simplă rutină.

— Asta înseamnă că tu nu eşti în stare să percepi spiritul acestor munţi, există un obstacol. De exemplu, tu începi să ai îndoieli că această influenţă din afară există, asta şi va fi obstacolul. Uite la mine, eu nu mă îndoiesc de asta.

— Şi ce trăieşti tu?

— Tu vrei să afli asta de bună seamă? în ochii ei vişinii se aprind scânteile pasiunii. — Apoi hai mai repede!

Ea mă apucă strâns de mână şi mă trase după sine într-o căsuţă îmbietoare de munte, străbătută de zgomotul cascadei din apropiere.

...Ce buze fierbinţi are, ea sărută ca un băiat, chiar toate mişcările fetiţei mele portugheze sunt îndrăzneţe, nu-s ca la fete. E aşa de frumos să te laşi în voia mâinilor ei, care mai că nu smulg hainele de pe mine... Se pare că am aşteptat anume asta o viaţă... Ea îmi muşcă sfârcul, trece cu ghearele nerăbdătoare pe spate, mă împinge şi eu cad în pat. ...Se dezbracă repede şi se caţără la mine, în sfârşit, pot să mă lipesc de ea cu tot corpul. Aşa-i de elastică, vânjoasă, mlădioasă, mâna mea lunecă pe muşchii puternici ai spatelui ei, ating popoul ei mic, trăgând-o spre mine, smulgând din Christie un geamăt încet... Încă mai jos, între coapsele neruşinate, care se lipesc de palmele mele – găurica fierbinte a popoului ei tresare uşor şi se lasă î voia degeţelului meu, din sărutul ei se varsă în mine geamătul ei, acum e încă mai jos şi mai lung... Mâinile ei se prăbuşesc parcă în corpul meu, iar eu o frec tandru în popou cu vârful degeţelului şi ştiu că puţa i-i udă cu totul, ca şi a mea... Atât de mult vreau să mă conving de asta, să pipăi... O întorc uşurel ca să-mi fie mai comod s-o mângâi cu ambele mâini... Eu frec cu degeţelul fetiţa în popou! Incredibil... excită... Cum lunecă el în găurica strânsă şi pasionată... se pare că voi termina acuşi numai de aceea că privesc la asta... de la aceea că amândouă degeţelele mele se simt unul pe altul prin peretele subţire... Tigroaica cu ochii beţi aproape termină sub mine, dar se opreşte, se eliberează din prizonieratul mângâierilor mele, îmi desface coapsele şi se înfige cu buzele şi limba în labiile mele fierbinţi care curg... Ea face acolo ceva de neconceput, nu înţeleg unde se termină limba ei şi unde începe clitorisul meu, unde-s acum buzele ei şi unde-i degeţelul abil care se strânge în orgasmul ce vine, dar mă opresc, vreau să mai fiu la apogeu, deşi acum asta e foarte complicat, aşa de mult am vrea să terminăm concomitent, dar încă oleacă şi încă oleacă... Ţine-te, fata mea cea mârâitoare, eu mai vreau să te ling. Stai culcată, pur şi simplu, iar eu îţi voi muşca degeţelele lăbuţelor... Ce picioruşe gustoase ai... Şi tu... Ne mângâiem picioruşele una alteia, lingem „palmele” labelor, sugem degeţelele, atât de mult aş vrea să mă culc iar pe dânsa, să-i ling clitorisul obraznic, lăsându-mă în voia degeţelelor ei, buzelor ei... O înşfac cu ambele mâini de sâni, îi strâng ba tandru, ba mai tare, strâng sfârcurile între degete, le las, iar le strâng, le muşc uşurel... nu, acum eu... acum eu voi fi poruncitoare şi puternică, am să te iau, fata mea, am să te violez! Strigătul aproape că se rupe de pe buzele ei, mişcările mâinilor şi picioarelor devin cu totul haotice, înţelege ea oare acum unde-i şi cu cine-i?... o strâng la pat, îi masez cu putere burta, pieptul, coapsele, vreau mai mult, vreau mai tare, mai puternic, pe neaşteptate pentru mine însămi, îi dau o palmă, nu tare, încă, încă! Mă înfig în buzele ei, îi muşc limba şi o sug... ea deja nu mai geme, ci mârâie sau plânge... uite-o... totuşi, s-a întors, a intrat în mine cu două degeţele, mă strânge cu cealaltă mână de pat şi se suie pe mine, lipindu-şi puţa supraexcitată şi udă cu totul de faţa mea şi eu înţeleg că nu ne vom mai opri, fiindcă nu mai avem forţe să răbdăm această pasiune ce aruncă lavă, ne-a aruncat pe amândouă în bulboană, ne învârte, ne îneacă, ne întoarce pe dos şi ne aruncă undeva unde nu-s cuvinte, unde există numai bucurie şi un strigăt mut...

 

...

— A venit timpul să-ţi aminteşti câte ceva, ea mă privi în ochi şi eu am înţeles că acuşi se va întâmpla ceva foarte important, tulburător şi îmbucurător, te voi duce într-un loc în care ai fost deja o dată, numai că l-ai uitat...

...Cine e? Privesc atent faţa asta care, nu există nici o îndoială, mi-i foarte cunoscută, îmi lipseşte doar un mic efort ca să înţeleg cine e... Ea zâmbeşte, e atât de bucuroasă că, în sfârşit, îmi poate destăinui aceea ce...

—...a fost mulţi ani în urmă. Erai încă mică de tot. Am venit încolo împreună, cu noi era şi el, ea făcu o mişcare cu capul, arătând în urma sa, şi... Îl ştiu şi pe dânsul dar cine e??? El ridică ochii...

— Ziua ceea mi-a schimbat viaţa, o voce joasă, puţin frântă de emoţii. – Această Femeie...

— Ea va vedea totul singură, îl întrerupse ea. – Haidem, ea mă luă de mână. O palmă uscată, caldă pe care nu-mi vine s-o las din mână.

...E seară. Dar cât de straniu e totul! Ce lumină neobişnuită în jur, de unde vine ea? E întuneric deja, dar se vede totul ca-n palmă... Casa! Bătaia inimii îmi spune că acest loc îmi este cunoscut. O casă de lemn ce se aseamănă cu un templu chinezesc. Aş vrea să merg mai repede, dar nu pot, lacrimile îmi scaldă ochii... Mâna ei o strânge pe a mea, dându-mi de înţeles că ea ştie ce simt eu acum. De ce plâng? Nu ştiu... De parcă s-ar fi spart un dig şi... acuşi am să fiu sfârtecată de această senzaţie de strângere de inimă, de presimţire încordată că, uite, chiar acum am să-mi amintesc ceva ce are să răstoarne toate reprezentările mele despre mine însămi... Uşa se deschide larg de la o atingere uşoară, ea îmi lasă mâna şi o boare de vânt mă împinge în adâncul casei... Stai, aşteaptă, nu pleca, dar ea nu mai este, a luat-o vântul. În adâncul odăii semiobscure se deschide fără zgomot o uşă, eu plâng tare şi cad pe Ea fără puteri. Ea e bătrână, dar Ea nu mă lasă să cad, mă cuprinde strâns.

— Iată că ai şi venit. Eşti iarăşi aici, fetiţa mea. Tu plângi... Se întâmplă, se întâmplă.

Faţa ei e toată în riduri, ea mă mângâie, dar în ochii şi în zâmbetul ei nu e nici umbră de milă... Eu plâng în hohote de sentimentele ce mă sfârtecă, iar Ea mă priveşte ca pe un copil care plânge, fiindcă a căzut când învăţa a merge. Ea ştie că asta nici nu e durere, e, pur şi simplu, colbul din faţa pragului veşniciei...

Trei femei tinere mă urmăresc cu o curiozitate rece, dar prietenoasă din uşă. Ele seamănă una cu alta ca nişte gemene – cu gâţe negre mari, în rochii negre lungi... Mă uit mai atent – nu, ele-s toate diferite, doar de departe seamănă. ...Au izbucnit în râs.

— Nu suntem gemene, am vrut, pur şi simplu, să devenim asemănătoare pentru puţin timp:)

-- Nu le ţii minte?:) Ei, sigur că nu le ţii minte, sunt soţiile fiului meu.

În colţul odăii apăru un om foarte înalt, contururile căruia au devenit aproape îndată neclare, el începu să semene cu o lumânare lungă care emană o lumină palidă de un galben mat.

— Ei, vezi, de acum îţi aminteşti, Ea continuă să mă mângâie.

Mă simţeam aşa de parcă aş fi revenit în locul care a fost casa mea din totdeauna. Nicăieri şi niciodată nu m-am simţit atât de confortabil şi în atâta siguranţă. Grija de care era pătruns totul aici a atins aşa o intensitate, încât a trebuit să depun eforturi enorme ca să opresc şuvoiul de lacrimi trezit de nişte sentimente cu totul noi. Asta nu semăna deloc a emoţii... Aici nici nu erau emoţii! Era ceva ce nu semăna deloc cu percepţiile mele obişnuite. Ceva cu totul nou, dar nu emoţii, iată ce-i... Nu era ceva grandios, era ceva cu totul diferit... Totul era altfel şi această lume îmi era atât de bine cunoscută. Cum de am putut s-o uit?

...Prin odaie se târau prunci şi se zgâiau la mine cu ochi de bătrâni. Nimeni nu-i urmărea. Am înţeles îndată că sunt nepoţii Ei... Iar eu? Cine-s eu?

Împing uşile care se deschid larg în noaptea cu cer liliachiu. Sau asta nu e noapte? Coline pietroase, un inel de stânci de culoarea nisipului, care emană o lumină lină, abia perceptibilă... Cât de bine-i aici, ce împăciuire şi ce frumuseţe splendidă! Pe o piatră mare stă o stareţă şi alăptează un prunc. ...Ăştia nu-s oameni! Această stareţă şi acest prunc seamănă a oameni doar de departe! Dar cât de mult îmi sunt cunoscuţi şi cât de aproape mi-s, simt aşa o simpatie pentru ei...

E un vis? ... E UN VIS!!! Parcă pot fi vise atât de reale? Eu cunosc această lume! Amintirile mă învăluie ca un vârtej impetuos şi strălucitor. Aici nu există soare... Pe această planetă minusculă, pierdută în fundăturile universului, nu există soare, aici e totdeauna o noapte liliachie, aici nu există războaie şi nu există emoţii, aici totul e altfel... Munţi nisipoşi fără sfârşit, o planetă apropiată asemănătoare cu Luna... şi... ăştia nu-s oameni! Oare chiar tot mă mai concep în vis?

— Bunico! Bunico! Mi-am amintit! alerg în casă... Am numit-o bunică???

Pruncii au pierdut forma omenească... nişte condensări liliachii luminoase se zgâiesc la mine şi am văzut toate astea deja de multe ori, eu cunosc această lume.

— Ian condu-mă la bunica! Mai repede, eu pierd conceperea... Ei hai, mai repede! soarele m-a trezit deja, iar eu mai eram încă acolo cu toată făptura mea, pe planeta ceea minusculă cu cer purpuriu şi munţi nisipoşi ce emană o lumină lină, abia perceptibilă.

Am stat culcată încă multă vreme, fiindcă nu vroiam să mă despart de aroma liliachie ce dispărea, de senzaţia unei lumi neomeneşti ce se topea. Când am asemenea vise, încep să văd clar nulitatea ipotezei psihologilor, pe care ei îl dau drept un fapt verificat în experienţă – că visele, chipurile, nu-s decât o compilare a percepţiilor stării de trezie. Nu ştiu ce-i mai real – planeta purpurie sau valea Kulu. Cu ce să măsori realitatea-irealitatea uneia şi celeilalte? Dacă pornim de la profunzimea şi intensitatea trăirilor, apoi, desigur, planeta e mai reală decât această vale. De cele mai multe ori, văd vise obişnuite, pe care nu le pot controla în nici un fel, e ca şi cum m-aş îmbăta ţol în starea de veghe. Dar uneori devin „trează” în vis şi atunci nu există nici o încurcătură, toate culorile capătă o frumuseţe feerică, iar imaginile devin vii şi perfecte. Nu ştiu cum să fac ca această concepere de sine în vis să devină permanentă, dar nu am nici o îndoială că, dacă asta se va întâmpla, apoi nu ştiu pe care balanţă voi cântări aceste lumi ca să înţeleg care din ele e mai reală. Când mă gândesc la asta, lumea treziei parcă ar face un pas spre lumea visului, parcă s-ar schimba reglajul obişnuit, şi atunci îmi trece prin minte un gând năstruşnic: poate, între ele nici nu există hotar?

 

<< Back

Forward >>