« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 19

Jurnalul lui Oleg l-am citit de acum jos, stând culcată pe malul unui pârâuaş încet care curgea de sub limba suspendată a unui gheţar al Elbrusului. Aproape toate paginile au fost spălate de apă. Trecând printr-un vad un râuleţ mic de munte, nu mi-am apreciat just forţele, curentul m-a doborât de pe picioare, trăgându-mă în jos, bine că Andrei a dovedit şi m-a agăţat, acum ne vom opri pe o zi-două aici până nu se va usca totul. E surprinzător chiar, ce putere poate să aibă chiar şi un râuleţ mic de munte! Totuşi, se poate desluşi câte ceva.

 

„pute, în fiecare secundă, in fiecare gând. într-atât a putrezit totul. copilaşul cela o ţine una şi bună „ei hai mai aşteaptă, e raţional doar, mai trăieşti vreo lună în Mexic la cald şi sătul, iar apoi poţi să te întorci”. animalul! această lună e ca ultima cărămidă în clădirea puşcăriei pe care a zidit-o pentru mine. a uns fiecare crăpătură, a tencuit, a sădit flori deasupra. ticălosul. aşa e de frumos şi neted, încât nu numai eu, dar chiar şi alţii sunt momiţi – fiecare s-a atins de acest c...cat, mai devreme sau mai târziu a spus că aici ceva nu-i aşa, nu floricele cresc aici, nu aratul se face aici. aici este ceva în subsol, putred şi puturos. iar labele lui se întind din subsol, gândurile năboiesc, şi el zice: „ei ba, ce vreţi voi, totu-i excelent! vi s-a părut, şi ţie, stăpâne, ţi s-a părut, nimeni n-a observat nimic. iar apoi cu labele mă impune să astup găurelele, din care puţea, cu un nou strat de tencuială, să plantez deasupra răsad proaspăt.

iar el, vita, constă numai din temeri. să ia decizii? aaaaaaaaa, nu. să acţionez? nuuuu!, or, totu-i excelent! ian priveşte – floricele cresc.

...

p... mă-sii, nu mai pot aşa! el năboieşte din toate borţile, acest mic prizărit puturos răzbunător lacom agresiv copil. fiecare gând, fiecare acţiune sunt îmbibate cu el.

...

tot ce-am făcut aici a fost zidirea puşcăriei, unui dulce cavou, o îngropare de viu, încă o pietricică, încă o cărămidă, încă o mistrie de mortar şi lucrul e aproape gata. dar eu sunt înăuntru! mie doar îmi pute! La ce bun sunt floricelele astea afară? sunt în c...cat, până la urechi, în c...cat, el se aşează pe canapea şi începe să zbiere, apoi vrea să doarmă. începe o nouă zi şi iată că totul e iar pe vechi, puşcărie sub soare. totul e neted. Fire-ar să fie.

...

de oamenii din jur se agaţă. spune „priveşte – iată, oamenii şed în chiliile lor şi lucrează! înseamnă că şi mie-mi trebuie aşa. tu mai lucrează acolo, până una-alta, iar eu aici voi termina zidirea între timp...”. a luat în labele sale totul – tot ce-a fost luminos, sincer, totul striveşte. de îndată ce apare o izbucnire de a face ceva, îndată canalia asta, ca să mă contrazică, îmi aruncă gândul „nu există condiţii mai bune pentru practică, stai şi nu te izbi, impotentule. uite aşa, ca şi toate celelalte, şi cu practica – asta-i fain! şi dacă pleci? ce va fi? eu doar sunt cu tine. c...catul ăsta e pretutindeni cu tine”. p... măsii, ce ticăloşenie

...

mi-i groază, adică lui i-i groază, să lase totul, să înceapă să facă ceva. şi nici un fel de lecturi şi pălăvrăgeală despre practică nu vor schimba nimic – va strivi totul sub sine, canalia, va da drept rezultate, va agăţa un panou de onoare pe puşcărie. am să-i închid gura cu acţiunile. până nu voi face nu voi avea niciodată siguranţa că s-a schimbat măcar ceva...

putoare, putregai, butoi cu diaree, curge prin crăpături, am să-l omor, canalia.”

 

Doamne, ce-i asta?! Iată de unde acea durere în ochii lui, dar de ce nu mi-a povestit nimic? Ce se mai poate citi aici? Răsfoind o filă după alta, mă convingeam că nu se mai poate citi nimic. Doar încă un fragment la sfârşit:

 

„mă trezesc dis-de-dimineaţă la 7, lumea din jur e ostilă, iar m-am trezit. cât de mult nu vroiam să mă culc aseară. îmi era groază, întuneric. visele. ele sunt mereu nişte coşmaruri şi iată că-i de acum dimineaţă. p... mă-sii, mi-i cald şi bine sub plapumă. iar ziua asta, trebuie iar să fac ceva. mama, la bucătărie mama a pus maşina de uscat părul. acuşi mă târăsc. cu un ochi deschis pe jumătate în chiloţi şi maiou alerg, prin apartamentul urât, până la toaletă, mă piş repede şi plec la bucătărie, pe taburet e o pernuţă ca să nu-mi fie rece să mă aşez cu fundul pe jumătate gol. mă strâng, pe masă stă ceaiul, clătitele. şed, alături vuieşte maşina de uscat părul, ea suflă aer cald. p... mă-sii, aşa nu vreau să mă trezesc. mama şi-a băut ceaiul şi a plecat să se pregătească de serviciu. înapoi în aşternut – singura ieşire. mă cuibăresc, el e cald încă, trag plapuma peste cap, vâr capul sub pernă. ei, iaca aşa voi mai sta vreo jumătate de oră, mi se va face mai uşor. am adormit. p... mă-sii, e opt fără douăzeci, scoală, la şcoală, în blestemata asta de şcoală cu copiii care mă privesc, îmi pun preţul, îmi agaţă porecle, râd. p... mă-sii, lor li-i vesel, de ce nu mă păleşte veselia şi pe mine? şi eu vreau tot aşa, îndrăzneţ, independent. unde mi-i uniforma şcolară c...cată. sacoul – în buzunarul drept sunt nişte fărâme scârboase de la bucata de pâine neagră pe care am ascuns-o acum o săptămână la prânz, visând că voi mânca-o undeva lângă canal, sub copac, în singurătate şi dor, că asta, în sfârşit, îmi va face plăcere. nu se poate să scutur fărâmele pe covor, am să le scutur afară. of, de acum e opt fără cinci, trebuie să fug. ghiozdanul puturos, în el e cartea de matematică. eu nu mi-am făcut tema, am să fiu chemat la tablă. fug la şcoală, mă uit la copiii din jur. ei trăncănesc, râd, iar mie mi-i groază. iată uşa asta, scârţâitul căreia mi-i cunoscut până la durere, mirosul din hol. un minut până la sunet. dau buzna în clasă, ascund ochii ca să nu dau de cunoscutele priviri dispreţuitoare. andrei, p... mă-sii, iar întârzie. aud cum se vorbeşte despre el. râd. iată-l, îl văd prin geam, ca de obicei, cu 10 minute mai târziu, se grăbeşte cu „diplomatul”, trufaş, încruntat, gată să respingă cu obidă râsetele de la intrare. ei şi ce dacă e prietenul meu, nu am de gând să pun un cuvânt pentru dânsul, e problema lui, canalie puturoasă. de nu m-ar întreba profa, numai să nu mă ridic în văzul întregii clase ca să ies la tablă

...

satul, am 6 ani. iar m-au adus la ţară, într-o maşină în care miroase a benzină şi ameţesc. aici e plictiseală, aici e numai un drum colbuit, copii necunoscuţi, baborniţa cu mâncarea ei scârboasă şi mereu aceeaşi, tot timpul bodogăneşte ca sunt slăbuţ, că trebuie să mănânc. tărcuş, în curte e tărcuş, un căţeluş simpatic, cu urechile clăpăuge, blană lungă, de culoare deschisă şi coada ineluş. el se bucură când mă vede, vreau să-l mângâi. chibriturile. asta-i interesant, ele aşa de bine se aprind, iar baborniţa tot tremură şi mă ocărăşte că am să-i dau foc la cocioabă. În casa de vizavi a fost adus un băieţaş cu vreun an-doi mai mic. părinţii îmi tot zic să mă joc cu el, să fac cunoştinţă. duceţi-mă într-acolo, mă tem să plec singur într-o casă străină. băiatul, un prizărit mit. am alergat prin curte, am scormolit cu nişte beţişoare nisipul de lângă drum. Tărcuş, să ne distrăm cu el, el e vesel, aleargă prin curte, dă din coadă. Sub poartă are săpată o groapă, prin ea şi el, şi găinile ies în stradă, baborniţa tot timpul caută să închidă groapa cu o scândură, dar tărcuş totuna iese. Poarta, pe ea sunt tot felul de stinghii, poţi să te caţeri, să priveşti de sus drumul şi satul. De acolo se vede şi grădina bunicii, acolo e un mălin şi un butoi oribil îngropat în pământ, spre care vine o ţeavă de la fântâna din drum şi în ea se toarnă apă de udat. Iar la capătul grădinii se află beciul, sub pământ, cu o uşă găurită, prin care se vede ceva negru şi miroase a ud şi rece. Pentru nimic în lume n-am să intru în beciul cela. El, ticălosul, stă chiar pe cărarea ce duce spre câmpurile de după casă, pe drumul spre pădure. E straşnic să pleci încolo. Poarta. Noi cu băiatul ne-am urcat pe ea, soare, tâmpenie, trebuie să născocesc ceva, să produc impresie asupra băiatului. Jos prin gaură s-a târât tărcuş, a ieşit pe jumătate în stradă şi priveşte alene la drum. Ian să arunc cu ceva în el să-l mir pe căţel. Cobor de pe poartă, iau o cărămidă, mă urc şi, cu un zâmbet răutăcios, arunc cărămida în capul lui tărcuş. Fire-ar să fie, ce-am făcut, bietul meu tărcuş a urlat, a sărit, a alergat departe. Canalie, ce canalie sunt eu. şi acest băieţaş scârbos a văzut toate astea. El, ticălosul, a făcut toate astea, am să-i mint pe părinţi. Auzind zgomotul, au alergat baborniţa şi tata, eu plâng şi arăt cu degetul la băiat, ce ticălos e băiatul ăsta. Băiatul plânge şi neagă, tata ne priveşte pe amândoi cu dispreţ şi ciudă. Pleacă împreună cu baborniţa să caute câinele. Îl caută o jumătate de zi, mi-i scârbă, mi-i greaţă, mi-i groază. Mi-i groază să plec să-l caut, să văd câinele care suferă. Mă duc măcar până la iazul de alături, vreo sută de metri. Tărcuş, scumpule, unde eşti. el s-a întors peste trei zile, schelălăind şi ţinându-se la o parte de oameni. Mă tem să mă apropii de el, tărcuş, iartă-mă, ce-am făcut eu

...

p... mă-sii, mă tem de toate. toată viaţa mă tem de oameni, de fiecare, fiecare din ei mi-i străin, fiecare poate să mă obijduiască, să mă lovească, să mă poreclească. eu mă tem să scriu acest jurnal mai departe, mă tem că mi se va arăta simpatie, atunci voi cădea în mulţumire, mă tem că mi se va arăta dispreţ – e atât de obijduitor şi dureros. mă tem să rămân singur şi, totodată, mă tem să fiu printre oameni. în societate, mă ghemuiesc într-un colţ şi mă prefac că-s ca toţi, dar nu-s ca toţi, asta-i doar o mască, pe care mi-am pus-o atunci când am avut trei ani şi de atunci n-am scos-o niciodată în faţa nimănui. nimeni nu ştie că eu sunt altul în realitate. mi se spune de multe ori: privesc în ochii tăi şi nu înţeleg absolut deloc la ce te gândeşti acum. iar eu sunt mândru: acţionează! conspiraţia mea a început, în sfârşit, să-şi facă efectul, acum sunt ca toţi, acum sunt sociabil, vesel, prosper, acum pot să glumesc cum îmi vine, am crescut şi sunt puternic şi sora se teme să mă bată, şi tata se fereşte, asta e, nu mai sunt copil

...

p... mă-sii, eu doar sunt cu mască, un manechin. nici un cuvânt, nici un gând, nici o faptă sinceră nu-mi pot permite, or, atunci ei toţi au să vadă ce am înăuntru, acolo-s temeri, dependenţă, milă, o milă grasă faţă de sine, care absoarbe totul. să acuz, vreau să acuz pe cineva. ei cum aşa, eu, de când mă ţin minte, de la grădiniţă sunt aşa un c...cat, un c...cat speriat, care se ascunde, se răzbună? tata, el a fost tot aşa, baborniţa mi-a povestit cum tăcea el ruşinos şi cu o trufie proastă atunci când frate-său mai mic făcea vreo boroboaţă şi dădea vina pe el, iar baborniţa îl pedepsea. el credea că anume în asta e curajul. tata, o fiinţă nenorocită şi puturoasă, pe care-l dispreţuiau şi mama, şi sora, şi eu. mama, bună, de suflet, deşteaptă. o pleaşă! mila, doar o milă interminabilă pentru tata, trăieşte cu el, se chinuieşte, plânge, dar nu pleacă, îl jeleşte, şi pe mine mă jeleşte, Olejek, vino şi mănâncă nişte clătite. iată boala, o boală imprimată în mine din copilărie în fiecare secundă, o boală care nu mă părăseşte nici acum nici pentru o secundă.

...

Succesul, mulţumirea de sine, atributele externe, da, poţi să evadezi în ele. la ce bun să te gândeşti la temeri – totul este totdeauna, nu mă voi teme. voi face impresia unei poziţii curajoase – fac, apoi mă gândesc, nu mă voi gândi la urmări, trebuie să fii neînfricat. or, asta-i fugă, aşa cum făceam totdeauna. mecanismul e reglat. înainte, când nu aveam unde fugi înăuntru, fugeam de împrejurări, în lume sunt multe de toate, eu voi reuşi să fug, să găsesc locuri şi oameni care vor fi buni cu mine. iar acum poţi să nu mai fugi nicăieri – doar le am pe toate, pot fugi în mulţumirea de sine, în trufie, o metodă superbă! cât sunt de deştept, am născocit un asemenea procedeu de evadare, că l-am perfecţionat până la virtuozitate, nici pentru o clipă nimeni nu mă va speria în aşa măsură încât să-mi fugă pământul de sub picioare. voi depune un efort, mă voi depăşi, voi gâtui frica, mă voi gândi la ceva bun, repede, fulgerător.

ieri răgeam, gemeam, strigam, nu pot să mai trăiesc astfel. p... mă-sii, am văzut cum funcţionează acest mecanism al evadării!!! într-o secundă, cu putere, am aruncat mugetul, temerile, m-am reorientat la o stare calmă, meditativă, cu o voce liniştită ziceam „ei, iat-o, ieşirea, iată cum se înlătură lacrimile şi mila”, dar tot atunci mă cuprindea oroarea, oroarea rece a înţelegerii celor ce se petrec în acest moment, conceperii maşinii, maşinii absurde a adaptării şi fugii, şmecheriei. Începeam iar să rag cu o putere încă mai mare

...

unde să mă ascund? orice aş născoci, totul e rezultatul funcţionării acestui mecanism. nu ţin minte ce înseamnă bucuria, ea are totdeauna un iz de mulţumire de sine că e linişte. nu ştiu ce înseamnă tandreţea – asta nu-i decât o milă. nu ştiu ce înseamnă simpatia – e doar o mulţumire generată de faptul că cineva are o atitudine bună faţă de mine. cine mi-i simpatic? numai acela care se poartă bine cu mine, să încerce numai să-mi spună ceva îndărăt – imediat apare atitudinea negativă, momentan, îndată văd capacitatea mea de a manevra, căutarea apărării, modalităţii de a întoarce totul înapoi, la mulţumirea de sine

...

oameni, în jur sunt doar oameni, mă tem de ei, îi privesc şi-mi imaginez cum aş trece cu sabia în mână, secţionându-i în jumătate pe diagonală, şi ei se desfac ca două bucăţi de carne. Or, asta-i neînfricarea, da, nu-i aşa, iată-mă, ostaş, neînfricat... o bucată de c...cat, o fiinţă mizerabilă, care urăşte, fără nici o şansă de a se smulge, în c... total. E straşnic să te vezi aşa. eu să văd că sunt un maniac, că sunt gata să omor oameni, să-i disec nu numai în gânduri, dar şi în realitate, nu-mi ajunge curaj să mă disec pe mine însumi. gândul la sinucidere mă cufundă în pasivitate, în inacţiune, în speranţa că totul va trece de la sine, va veni dimineaţa şi voi uita totul

...

puşcărie, un sistem reglat de mine însumi, construit, un sistem de fugă în interiorul meu care funcţionează impecabil, suprarapid, nu vreau să trăiesc în el, vreau să fug, vreau să fac ceva de ce mă tem cel mai tare – să mă smulg din labele dulci. am început să zbier la mine, am început să mă adresez la copilul cela la persoana a treia, să-i astup gândurile cu vocea, am început să vorbesc cu mine însumi şi iar mi s-a făcut frică, e straşnic să-ţi ieşi din minţi, p... mă-sii, eu vorbesc cu copilul meu dinăuntru!!! Să mă izbesc cu capul de perete, să-l calicesc, vita

...

lipsă de milă, agresivitate orientată în interior. planul, hotărârea – să las totul, să vând lucrurile, să mă concediez, să plec la mănăstire, or, eu n-am făcut niciodată nimic singur, impotenţă şi pasivitate, va ieşi totul de la sine, nu vreau să fac nimic. mă tem de schimbări, să fac ceva singur. ei, iată soluţia, să las totul, în sensul cel mai direct, să rămân cu rucsacul şi cu contul bancar, banii de pe care mi-ar ajunge tocmai pentru un an de viaţă săracă. am acceptat, hotărând să văd ce va fi în dimineaţa următoare. iată şi dimineaţa, un fon scârbos de la mila faţă de sine de ieri, un cap greu de lacrimi, în gânduri îmi roieşte decizia de a arunca totul. cineva ştie deja despre asta, de alţii vreau să ascund acest lucru. mi-i frică să mă gândesc la ceea ce vor spune, mă vor condamna, un salt de alarmare paranoică, de milă faţă de sine, de fugă de circumstanţe. dar eu strig drept răspuns – să rămân, să trăiesc la închisoare ar fi o fugă, eu n-am făcut niciodată nimic singur, nu-mi schimbam viaţa, va trece o zi, vor trece două, iar îmi va fi cenuşiu, calm, aaaaaaa... cât de tare nu vreau acest lucru, ce putoare, să umblu la serviciu, să zâmbesc drept răspuns, urând toate şi pe toţi în acest moment. mulţumirea, carne împuţită care umple corpul, umple cu must dulceag toate găurile, otrava dracului

...

e straşnic să fug, e straşnic că asta nu va schimba nimic, că nu voi găsi forţe să lupt în paralel cu viaţa în noile condiţii. e straşnic că nu voi reuşi să fac nimic, că totul va rămâne pe vechi, că mă voi teme de oameni ca şi până acum, mă voi teme de părerile lor, că fiecare gând de a face o acţiune careva are să pornească nu de la aspiraţia spre libertate, ci din mecanismul de adaptare la noile condiţii

...

unde să iau sinceritate? p... mă-sii, am fost onest numai atunci când răgeam, când regretam, atunci nu-mi era groază să revărs tot conţinutul meu, numai în panică şi disperare sunt sincer. mă liniştesc şi totul merge potrivit schemei reglate, adaptare, potrivire, temerile vin lanţ, ÎN FIECARE CLIPĂ, sunt în pizdă... totalmente în pizdă.

...

stau, mă chinuiesc cu gândurile astea, deoarece ele-mi sunt sinceritatea, nu vreau să iau decizii, deoarece va surveni calmul, am un plan, totu-i bine, totul îmi va reuşi, există speranţa... şi iar începe să funcţioneze tot acest sistem, iar deciziile şi realizarea lor nu sunt o faptă sinceră, ci o faptă pentru a afişa rezultatele pe panoul de onoare, pentru a simţi mulţumirea bâhlită

...

nu ştiu ce să fac, cum să mă ţin de această disperare, să n-o las să plece, să nu permit puşcăriei să mă închidă înapoi

...

sunt în pizdă, orice-aş face, putregai şi putoare, mirosul dulceag şi cadaveric al mulţumirii”.

 

<< Back

Forward >>