« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 18

Prin nişte hăţişuri dese de marijuană îmi zâmbea un Shiva enorm cu faţa albastră şi nelipsita cobră înfăşurată în jurul gâtului său musculos. Ochii lui, din câte-mi dau seama, ar trebui să vădească o stare luminată, dar, de fapt, de cele mai dese ori, el se aseamănă mai mult cu un hippie drogat cu fum până la refuz. După capul lui Shiva se află un mic templu, în jurul căruia se ridică tufe de cânepă de doi metri, în care şedea un sadhu şi fuma cu gust.

El ridică spre mine ochii roşii şi tulburi, prinse a zâmbi şi, expirând cu zgomot fumul, mă salută cu vocea-i răguşită.

— Bine aţi venit în locaşul lordului Shiva:), zâmbetul nu părăsea faţa lui smolită. – Vrei să fumezi cu mine? Vrei să stai de vorbă cu Shiva împreună cu mine?

— Nu fumez.

— ??? Aici fumează toţi.

— Parcă asta nu e sancţionat prin lege?

— De fapt, asta-i interzis... formal, e interzis, dar, în realitate, această lege nu funcţionează. Iar în templul lui Shiva se poate fuma oficial:)

— ?

— Tu nu ştii că fumatul marijuanei este unul din ritualurile shivaiţilor? ...Ei, iată, de acum înainte vei şti, măcar atâta folos din mine:) Aici poţi să fumezi cât îţi doreşte inima, am mulţi prieteni din toată lumea şi toţi vin să fumeze împreună cu mine. Lordului Shiva asta-i este pe plac.

— De unde o ştii?

— D-apoi asta-i evident:)

— Tu eşti sadhu?

— Am fost cândva sadhu, dar acum trăiesc aici, am grijă de acest templu – mătur podeaua, şterg praful, aduc arome lordului meu Shiva.

El zâmbea fără întrerupere, dar îmi producea o impresie destul de neplăcută, — de parcă aş fi vorbit nu cu un om, ci cu un cactus căruia i-i bine acolo, unde a fost sădit să crească şi nici nu-i mai trebuie mai mult. La toate întrebările următoare despre practica sa el îmi răspundea ceva de felul „Shiva e atotştiutor, de aceea e atotputernic” şi eu m-am grăbit să-mi iau rămas bun şi de la el, şi de la templul său, care se asemăna mai mult cu un cuib multicolor al unui narcoman decât cu un loc de practică spirituală.

O fi fiind, probabil, foarte comod – să te ascunzi după tot felul de Shiva, legiferând astfel propriile vicii şi setea de înavuţire. Ţin minte cum hotărâsem, pe când eram la Moscova, să mă duc la întâlnire ezoterică a shivaiţilor, mă interesa tot ce ţinea de aşa-numita căutare spirituală, mă vâram în toate găurile, animată de dorinţa de a găsi măcar un izvor în acest deşert moscovit de piatră. Când mergeam pe un drum de ţară spre trecătoare, mi-am amintit această istorie...

...Era o adunare a „societăţii spirituale” shivaite la o renumită şcoală moscovită de hipnoză. Era ziua inaugurării şi, deci, cineva era cu totul novice, iar unii aveau deja cunoştinţe. Chiar de la început m-a surprins faptul că toţi cei prezenţi au fost rugaţi să se prezinte şi să vorbească despre ocupaţiile lor. Am răspuns că, deocamdată, mă aflu în căutare, căci nu aş fi dorit să tensionez situaţia, declarând făţiş că nu înţeleg ce legătură are serviciul meu cu presupusa practică spirituală. Kostea, unul mai mare în această societate, a început să-i vorbească unei fete despre un învăţător spiritual din India. Arăta sigur pe sine şi echilibrat. De altfel, n-am reuşit să evit confruntarea, desigur, deoarece peste puţin timp am auzit o frază de la care au pornit toate.

„...există unele semne, după care se poate înţelege că Vidjai e luminat.

— Aş putea să mă interesez: care-s aceste semne? am intrat eu în vorbă.

Kostea se întoarse spre mine şi pe faţa lui se reflectară nedumerirea şi deruta.

— El nu cheamă special pe nimeni la el.

— Oare asta este un temei suficient pentru a presupune că el e luminat?

— Da, este, pentru că cei care momesc, la sigur, sunt nişte escroci.

— Da, aşa cred şi eu despre persoanele care momesc poporul. Dar înseamnă oare asta că cel care nu momeşte este luminat?

(vocea agresivă a poporului): „domnişoară, dacă vă interesează este oare el luminat sau nu, plecaţi la el şi priviţi-l, de la Kostea ce vreţi?”

— Sunt de acord că nu pot să înţeleg ce fel de om este Vidjai, bazându-mă doar pe cuvintele lui Kostea. Altceva mă interesează: de ce Kostea îl consideră luminat.

— Vidjai totdeauna se ţine de cuvânt. Dacă el a spus vă veni la şase, el vine anume la şase, Kostea îşi regăsi iar fizionomia de om sigur pe sine.

— Adică tu eşti de părere că punctualitatea este un criteriu al luminării? Dar un businessman punctual este şi el luminat?

— Nu, desigur că nu. Dar dacă Vidjai nu ar fi punctual, asta ar însemna precis că el nu e luminat.

— Admitem, dar oare asta înseamnă că el e luminat? Astea-s criteriile: că nu momeşte pe nimeni nicăieri, vine totdeauna la timp sau mai există şi altele?

— Nu, sigur că nu-s toate. Eu văd în el lumină.

— O! E straniu că nu ai început cu asta... Dar despre ce fel de lumină este vorba? Unde o vezi? Cum? O vezi cu ochii?

— Eu am canalele cinestetico-senzoriale mai dezvoltate...

— Asta n-o înţeleg. Tu o vezi cu ochii cu altceva?

—... Apoi da, cu ochii.

— Dar porţi să descrii ce anume vezi?

(ţipete agresive ale poporului): „Ei, gata, s-a început... ăsta-i un fel de interogatoriu... pentru ce vă trebuie toate astea?”, „la ce bun aceste întrebări? pentru ce aţi venit încoace?”, „există intuiţie, cu ajutorul căreia poţi să înţelegi ce fel de om ai în faţă”.

— Bine, dar ce este intuiţia? am întrebat eu, răscolind definitiv cuibul de viespi. Urmă un val de emoţii din toate părţile: „intuiţia? Nu ştiţi ce-i asta???? E când priveşti şi cunoşti!”

— Dar ce anume subînţelegeţi prin intuiţie? Cum o simţiţi, cum o deosebiţi de alte gânduri, povestiţi-mi mai amănunţit.

— Fluxurile energetice în chakrele mele îmi spun totdeauna despre aceea ce fel de om am în faţă, Kostea luă iar frâul discuţiei în mâinile sale, zâmbind împăciuitor celorlalţi.

— Ce numeşti tu fluxuri energetice şi ce numeşti chakre?

— Chakra, în traducere din sanscrit, înseamnă roată.

— Perfect, şi cum percepi chakrele?

(Poporul se stăpâneşte cu greu, strigând periodic): „Dumneavoastră atrageţi toată atenţia asupra propriei persoane, nu-i lăsaţi pe alţii să vorbească, noi avem multe alte întrebări”, „Daţi-le voie şi altora să se pronunţe”.

— Nu vă interesează această temă? Nu vă interesează căutarea adevărului.

— Tema e foarte interesantă, dar hai s-o lăsăm pe altă dată, acum vrem să-i ascultăm şi pe alţii.

— Dacă aveţi o careva percepţie, puteţi să-i daţi o denumire, să descrieţi această percepţie. Iată, de exemplu, eu percep tandreţea, eu aş putea să umplu zece pagini cu descrieri: cum o simt, ce o însoţeşte, cum se manifestă acest simţ etc. Sunteţi de acord cu mine? Dar voi nu puteţi să descrieţi acum ce anume se numeşte intuiţie.

— D-apoi că asta e clar şi evident pentru toţi, de ce s-o mai descrii?

— Mie nu mi-o clar. Eu cred că fiecare are în vedere ceva anume, acum mă interesează ce aveţi în vedere dumneavoastră.

— Iar intuiţia mea îmi spune că dumneavoastră nu aţi venit aşa, pur şi simplu, fără un scop anume, vreţi ceva, dar ascundeţi de noi adevăratele intenţii. Poate, sunteţi psiholog şi ne cercetaţi. Simt că nu vorbiţi aşa ca toţi. Probabil, e profesia dumneavoastră să faceţi asemenea sondaje.

— Tu crezi că eşti un om care aspiră la libertate, la adevăr?

— Desigur.

— Atunci de ce nu-ţi plac întrebările mele? Doar eu încerc să elucidez adevărul în momentul dat.

— Iar eu acuşi voi verifica gradul dumneavoastră de realizare spirituală! Iată o întrebare: ce este „dharana”? Kostea făcu o fizionomie înfricoşătoare.

— Habar nu am. Ce numeşti tu prin acest cuvânt?

— În traducere din sanscrit, asta înseamnă „concentrare”. Iată ce-i asta?

— Habar n-am. Dar ce numeşti tu, folosind acest cuvânt?

— Bine, dar dumneavoastră nu ştiţi nimic! Trebuie să învăţaţi şi să învăţaţi, nu aveţi nici o experienţă, cum am putea să vă explicăm ceva?

— Eu nu cer explicaţii, eu rog să mi se dea descrieri.

(poporul agresiv): „Pentru ce aţi venit încoace? Dacă aveţi un interes venal, plătiţi bani pentru aceea că staţi aici cu noi”.

— Kostea, mă uit la tine, tu ai practicat yoga 15 ani, dar simţi faţă de mine aşa o ură...

(Strigătele poporului): „Ei şi ce reiese din asta?”, „Ea ne vampireşte”, „Tu însăţi te-ia înglodat în ură”, „Priviţi cum şedeţi, aveţi probleme până peste cap, sunteţi încordată, neliniştită, scuipaţi pe toţi ceilalţi...”, „aveţi gânduri rele, le provocaţi aici tuturor durere. Purtaţi răspundere pentru această durere...”, „La ce bun vă trebuie toate astea? De ce ne cereţi răspunsuri? La ce bun aţi venit încoace?”

În sfârşit, Kostea făcu bilanţul:

— E foarte greu de comunicat cu dumneavoastră... nu vreau să spun că sunteţi un om rău...

— Dar anume aşa crezi?

— Trebuie să cunoaştem normele bunei cuviinţe, să fim toleranţi unii faţă de alţii.

— Scuzaţi-mă, dar nu am venit la bucătărie pentru a bea ceai, am venit să comunic cu oameni care consideră că ei caută adevărul...

Discuţia a tot continuat în acest mod vreo oră – cu cât mai mult căutam să-i reţin la discutarea unei teme anume, a unui subiect concret, cu atât mai tare ei deveneau suspicioşi, începând să mă acuze că le cer ceva, că exercit presiuni asupra lor. Ei s-au unit cu toţii împotriva mea, împotriva unui om rău şi perfid. Bănuiau cu toţii că sunt un om straşnic, dar cine-s anume, nu ştiau, de aceea nervozitatea creştea.

Apoi a mau avut loc un eveniment semnificativ. Toată adunătura s-a mutat într-o altă sală. Acolo poziţia de lider o luă un hipnotizor bine cunoscut în Moscova, un om mic şi slăbuţ (convenţional, H.). El căuta să creeze impresia unui om simplu, dar anume prin asta devenea doar mai grav şi mai cu aere. Ochişorii lui micuţi care alergau hoţeşte căutau să creeze impresia că pot privi la oricine, dar asta nu făcea ca ei să semene mai puţin cu două găurele care doar se dau drept ochi omeneşti. Toţi discutau foarte agreabil, râdeau. Începu o ceremonie a băutului ceaiului după nişte reguli deosebite. Am refuzat să particip la ea, fiindcă nu-mi plac nici un fel de ceremonii.

H., cu un aer grav de boier, anunţă că ceremonia se consacră lui Shiva, creatorul a tot ce există. Îndată mi-a apărut dorinţa să-i pun o întrebare în legătură cu „Shiva”, dar mi-a apărut o nelinişte. Fire-ar să fie, el e doar hipnotizor, o notorietate, naiba ştie ce ar putea să facă din mine, nici nu voi bănui ce va face. Totuşi, e cineva, are şi şcoala lui, înseamnă că respectul ce i-l poartă lumea n-a apărut pe loc gol. Şi apoi s-a adunat lume, vreo treizeci de persoane... dar nu-mi place să rămân uite-aşa cu frica în sân, e ca o povară pe care o porţi apoi încă multă vreme şi n-o poţi arunca nicidecum, de aceea, peste vreo două minute, strângându-mi palmele ude de emoţie, i-am pus, totuşi, câteva întrebări, la care el nu voia nicidecum să răspundă, chiar de continua să zâmbească. Insistam, iar când el încerca a se preface că nu înţelege că mă adresez anume la el, îi făcea un zâmbet mieros vecinei sale cu o faţă blajină, se tot întorcea de la mine, iar eu îl chemam pe nume, cerând să-mi răspundă la întrebări. La urma urmelor, el îmi declară că vom putea pune întrebări abia după a treia ceaşcă, atunci când vom intra în spaţiul ceaiului.

Când am intrat în spaţiu ceaiului, H. i-a rugat pe toţi să se prezinte şi să spună pe scurt cu ce ocupă. Foarte mulţi ziceau că-i interesează doar eliberarea. Kostea, care s-a prezentat modest – „yoga”, a spus că-l chinuieşte faptul că patria sa este fărâmiţată, că în jur e haos şi că el vrea să creeze aşa o societate, în care toţi se vor uni şi totul va fi bine. Câţiva oameni au spus că toată viaţa lor e o închinare lui Shiva. Însuşi H. a spus că abia nu demult a înţeles că el e shivait şi că, în sfârşit, s-a găsit pe sine însuşi...

— Dar pe cine sau ce numiţi „Shiva”? am hotărât, totuşi, să mă lămuresc în această problemă.

H. a simţit îndată o nemulţumire, dar s-a străduit să nu dea pe faţă acest lucru. Pe tot parcursul discuţiei ce a urmat el mă privea în ochi atunci când îi puneam întrebări, se întorcea, prefăcându-se cu insistenţă că nu înţelege că-i pun întrebările anume lui. Se vedea clar că simte o nemulţumire puternică, iritare, dar zâmbea, prefăcându-se că e absolut calm.

— Shiva e un mare yoga.

— Adică vă închinaţi unei personalităţi istorice?

— Nu, aşa o personalitate istorică nu a existat.

— Atunci cui vă închinaţi?

— Lui Dumnezeu, numiţi-l cum doriţi, puteţi să-i ziceţi Brahma.

— Bine... şi asta ce-i?

— Există aşa un chip.

— Reiese că vă închinaţi unui chip?

— Nu.

— Poate, îl vedeţi cumva?

— Nu, nu-l văd.

— Atunci ce este „Shiva”?

— NU ÎNDRĂZNIŢI SĂ SPUNEŢI „CE” atunci când vorbiţi despre Shiva! Plecaţi şi citiţi cărţi. Dacă nu aveţi nici un fel de cunoştinţe, de ce nu staţi în linişte într-un colţ şi nu ascultaţi?

— Pentru că nu înţeleg despre ce vorbiţi. Vă închinaţi la ceva ce numiţi „Shiva”. Puteţi să-mi explicaţi ce-i asta?

— Shiva e orice, chiar şi acest ceai.

— Atunci de nu ziceţi Shiva, Shiva, Shiva, ci spuneţi „dă-mi o ceaşcă de ceai?

— E cu neputinţă să explici asta în cuvinte! Dumneavoastră, pur şi simplu, doriţi să înţelegi totul cu mintea! Iar pe Shiva nu poţi să-l înţelegi cu mintea!

— Scuzaţi-mă, pe cine sau ce nu poţi înţelege cu mintea? Puteţi să descrieţi asta cumva? Măcar cumva?

Atât timp cât el fugea de răspunsuri, am atras atenţia asupra a doi slujitori ai lui Shiva, care mai că nu s-au luat la bătaie, apărându-şi dreptul de a face pudja, certându-se într-o şoaptă înrăită. Asta mi-a umplut paharul şi am declarat în glas tare că apreciez poziţia sa drept mincinoasă şi laşă, că fiecare din ei aici urmăreşte un interes meschin şi nicidecum nu caută adevărul! Ce s-a început! Cuvioşii shivaiţi şi-au întrerupt ciorovăiala în jurul altarului proaspăt construit şi, înroşindu-se de ură, au început a mă numi vampir, a cere să tac, totuşi, nu le-a ajuns curaj să mă alunge, naiba ştie de ce, se temeau, probabil. De altfel, interesul meu s-a epuizat şi eu m-am îndreptat spre ieşire. Auzeam din urmă: „Ajunge atâta vampirism!”, „Este imposibil să-i explici ceva! Ea caută doar pretexte pentru discuţii...”, „eşti o vampiră rea, rece, crudă”, „ne este neplăcută societatea dumneavoastră”, „nu are în ea nici un fel de bunătate şi căldură”, „La ce bun aţi venit încoace? Aţi vrut să vă bateţi joc de noi?” Plecând, simţeam o libertate adevărată că nu plutesc într-o navă cu aceşti „căutători de adevăr” care se descompun de ură...

 

...Aruncând la o parte izul putred al acestor amintiri, am descoperit că m-am ridicat spre un alt loc remarcabil de aici – un templu străvechi al zeiţei Kali. Până a veni în India, numai gândul la un templu hinduist îmi trezea un val uşor de exaltare şi presimţire. În imaginaţia mea, aceste temple nu erau doar nişte pietre, nişte construcţii arhitecturale, dar în realitate ele s-au dovedit a fi anume aşa.

O, interesant, ăsta cine mai este? Se pare că-i un iac, un animal mare, scund, care se aseamănă cu o jucărie enormă de pluş, trezindu-ţi dorinţa de a o mângâia şi a o cuprinde. Iacii aveau pe spate covoraşe ornamentate şi stăteau nemişcaţi lângă stăpânii lor, care îi chemau în fel şi chip pe turişti să se fotografieze. M-am apropiat de unul din ei, ochii lui se asemănau cu două alune mari şi umede. Am mângâiat botul moale şi foarte plăcut la pipăit, simţind în palmă respiraţia lui fierbinte şi puternică. Cineva mă trase insistent de mânecă... Un băieţandru!

— Ce doreşti?

— Şofran, foarte ieftin, el îmi întinse o cutiuţă mică.

Băieţaşul mi-a plăcut, el nu avea în sine acea impertinenţă mulţumită de sine care-i face pe toţi târgoveţii din India să semene între ei de parcă ar fi de la o mamă şi de la un tată. L-am chemat mai la o parte ca să-l mai întreb de viaţă şi el mă urmă supus.

— Vorbeşti englezeşte?

— Un pic?

— Frecventezi şcoala?

— Nu.

— Nu înveţi în genere?

— Şcoala – nu.

Aha, se pare că el abia de ştie engleza.

— Câţi ani ai?

— 12... Mam, şofranul meu e cel mai ieftin şi-i foarte bun.

Avea nişte ochi de fată care duce dorul prinţilor, iar pielea îi era atât de frumoasă şi netedă, încât m-am reţinut cu greu să nu mă ating de el. El umbla desculţ, dar picioarele încă n-au dovedit să devină aspre, pielea n-a crăpat aşa cum crapă la toţi cerşetorii. Hainele îi erau murdare, dar asta nu-mi trezea nici un fel de dezgust. Nişte buze pline, întunecate... nişte dinţi sclipitori ideali... mi-ar face plăcere să mă sărut cu el... Făcând un aer protector, l-am cuprins uşor, atingându-mă parcă întâmplător de gâtul, spatele lui.

— Bine, ştrengarule, ţine 50 de rupii, aşa, pur şi simplu... am plecat spre templu... asta-i încolo?

— Da, încolo... Mam, şofranul meu e cel mai ieftin... – purcelul! Parcă nici n-ar fi observat că i-am dat bani şi acum continua să-mi impună marfa lui.

Dând din mână, am mers mai departe, alungându-i pe alţi băieţaşi, stăpâni ai iacilor şi simpli cerşetori.

 

Potrivit obiceiurilor locale, m-am descălţat şi o cărare pietruită răcoroasă m-a adus chiar în desişul de culori, brăţări sunătoare, arome, flori oranj, muzică, emoţii, corpuri umede, fete indiene ochioase, sadhu uscaţi de pribegii... M-am apropiat de templu şi am aruncat o privire înăuntru: păpuşa ce o întruchipa pe zeiţa Kali abia se vedea din ghirlande de flori, ceaţă de fum aromat şi rupii multicolore. În hinduism, sărbătorile religioase sunt anume sărbători, la care oamenii râd şi dansează... E straşnic să-ţi aminteşti ce reprezintă sărbătorile creştine, totdeauna am tins să fiu mai departe de obscuritatea asta. Suferinţă cultivată şi sentimentul cântat al propriei nulităţi – asta nu e pentru mine. De altfel, nici hinduismul, dacă-l privesc mai de aproape, nu-mi trezeşte nimic decât o uşoară simpatie pentru uşurinţa sa exterioară. Nu voiam să pătrund în această religiozitate, majoritatea covârşitoare a hinduiştilor îmi lăsau impresia unor fiinţe infantile care, în numeroasele lor ritualuri, căutau nu adevărata bucurie, ci un reazem pentru rutina cotidiană.

Ce picioruşe simpatice! Mici şi atât de îngrijite. Privirea lunecă în sus şi eu observai un popou frumuşel acoperit cu blugi lipiţi de el, mai sus – nişte sfârcuri care stăteau ridicaţi, desluşindu-se clar şi fără ruşine prin bluza albă... un năsuc puţin cârn... un păr auriu cârlionţat... Am fost atrasă parcă de un magnet spre acest drăcuşor cu lăbuţe fine.

— Salut:)

Se pare că ochii căprui ştrengăreşti au înţeles totul. Sau şi ei căutau acelaşi lucru?

— Salut:) Sunt Christie.

— Mie-mi zice Maia.

— Parcă-i o sărbătoare copilărească, aşa-i?

— Da, seamănă mult!

— Uite, însă, că acum douăzeci de minute aici a fost tăiată o capră. Ai văzut?

— Nu. O jertfă?

— Da, e doar templul lui Kali. Azi aici a fost o nuntă. Prima dată am văzut cum este ucis un animal.

— Şi cum e?

— Nişte senzaţii stranii. Cred că dacă asta ar fi fost nu aici, în India, mi-ar fi trezit dezgust, dar aici totul se percepe altfel... Aici moartea nu trezeşte oroare. Odată, am văzut cadavrul unui om pe un drum din Portugalia, apoi după asta nu mi-am putut veni în fire câteva zile, toată viaţa mi s-a răsturnat cu tălpile în sus, patru zile am tot visat să pot deveni acelaşi om care am fost până a vedea acel cadavru. Aveam impresia că a fost scos totul din mine şi a rămas un gol – nici bucurie, nici frică, nimic n-a rămas... Iar la Varanasi am văzut cu ochii mei cum au fost arse câteva cadavre şi asta nu mi-a trezit nimic, dar absolut nimic. Iată şi acum moartea nu-mi trezeşte nici un dezgust, nici un fel de oroare, dar a apărut ceva... cum să descriu asta... Am înţeles deodată că moartea este inevitabilă, înţelegi? În ochii animalului muribund am văzut umbra morţii, umbra acelei puteri pe care nimic n-o poate opri. Mi s-a părut că timpul s-a oprit în loc... şi am vrut să-mi concentrez auzul asupra acelui moment... Călătoresc prin India de multă vreme, aici tot timpul se întâmplă ceva ce nu cadrează cu obişnuitele reprezentări despre viaţă, tocmai de aceea, probabil, hoinăresc pe aici, în asemenea clipe ceva se opreşte în şuvoiul continuu al lumii obişnuite, matricea dă un refuz şi tu poţi să arunci o privire DINCOLO de ea.

Ea trecea de pe un picior pe altul şi ochii mei lunecau tot timpul ba spre tălpile ei goale, ba spre sfârcurile care, se părea, erau atât de aproape. Judecând după intonaţiile ei, eu înţelegeam că ea simte privirile mele şi-i place jocul început. Corpurile noastre erau parcă încleiate de un erotism vioi, fiecare cuvânt nu era destinat doar urechilor, discuţia deveni un joc captivant. De parcă ne-am fi luat de mâini şi am fi început a ne învârti, privindu-ne ochi în ochi, şi lumea din jur s-ar fi transformat într-un vârtej multicolor ce s-ar ridica spre vârfurile pinilor.

— Şi ce vezi tu dincolo de matrice, cum trăieşti acest lucru?

— Aşa de parcă aş fi lunecat din găoacea mea şi pot privi lumea, mă pot privi pe mine din alt unghi, din altă poziţie. E aşa de parcă aş fi stat tot timpul într-un loc şi aş fi văzut totul dintr-o poziţie, în toată ziua – una şi aceeaşi vedere. Şi când colo nimeresc în alt punct, văd parcă absolut aceleaşi lucruri, dar asta-i deja cu totul altă lume.

— Dar există oare nişte percepţii deosebite?

— Percepţii deosebite? s-a pus pe gânduri...

Ea nu lăsa impresia unui om care se adânceşte în sine ca să vadă ce este, de fapt, ce-l ademeneşte. Ei îi plăcea să plutească în stările ei neobişnuite şi, judecând după toate, asta îi era de ajuns. Eu nu vedeam în ea o tendinţă disperată, dar nici mulţumirea de sine vegetală tot nu era prezentă. Îmi plăcea, la sigur, să fiu alături de ea, tendinţa ei de a obţine plăcere de la fiecare pas a făcut să am ameţeli, vroiam să râd, să mă rostogolesc, să mă joc cu dânsa aşa cum se joacă doi pui de fiară, care se împletesc într-un ghemotoc pufos de cozi, labe şi urechi.

— Iată ce-aş zice eu: interesul pentru viaţă devine deosebit de puternic, deosebit de viu în aceste clipe. Îmi apar diferite idei creatoare... ştii, eu desenez şi ăsta e unul din motive pentru care mă aflu în India, aici viaţa se manifestă în tot felul de faţete: culmi înzăpezite, junglă, pădurici de palmier, ocean, râuri de munte... Dar ce chipuri sunt aici! ...Aş vrea să te desenez, ai să-mi vii în ospeţie?

— Sigur că am să vin.

— Eu trăiesc uite-acolo, ea dădu din mână şi eu atrasei atenţia asupra mâinilor ei frumoase, sportive, asemănătoare cu labele unui animal puternic, dar graţios, acolo, în munţi. Acolo poţi să te tăvăleşti în iarbă, să te bronzezi... Bei vin?

— Uneori.

— Am nişte vin mişto din Portugalia, ai să vii mâine seara?

Sigur, voi veni mâine seara. Ne-am înţeles să ne întâlnim într-o cafenea italiană agăţată deasupra prăpăstiei verzi, în ferestrele mari şi fumurii ale căreia se oglindesc culmile înzăpezite. Am lăsat-o pe Christie sub un arbore mare lângă templul lui Kali, ea mai vroia să plutească în valurile de feţe şi impresii, iar eu doream să mai hoinăresc de una singură, să-mi notez gânduri noi, să încerc a prinde vreo idee interesantă. Simpatia erotică pentru fetişcana asta îmi trezea impulsuri de inspiraţie, nu aveam răbdare să încep mai repede să-mi plec urechea la ea, să prind unda lină şi totodată insistentă, antrenantă, să mă arunc în spaţiile vieţii care se desfăşoară nu undeva în afară, ci chiar în însăşi esenţa făpturii mele.

 

„** septembrie

Mă prind la gândul că posed capacitatea de a mă deda totalmente unui om sau altul în care simt ceva aproape – ştiu să-i dau toată atenţia, să pătrund în percepţiile sale, să concresc cu el pentru a-l simţi dinăuntru. Dar această capacitate dispare momentan de îndată ce iese la suprafaţă o careva atitudine personală faţă de om. Adică, dacă, în adâncul sufletului, eu vreau ceva de la omul ăsta, pierd îndată capacitatea de a-l mai simţi. Nu este vorba neapărat de o dorinţă vădit pragmatică de a obţine ceva de la dânsul, de exemplu, poate fi o dorinţă de a trăi ceva captivant, sau chiar dorinţa de a avea bucuria comunicării cu un om interesant. Dar chiar şi asemenea dorinţe mă îngreuiază şi mă aterizează. Numai o bucurie sinceră şi uşoară a perceperii omului, numai o îndrăgostire uşoară de viaţă, de situaţie, de desfătare trezită de om, cam aceeaşi pe care o simte cineva atunci când contemplă un câine mare şi blând, când nu aştepţi nimic, dar absolut nimic, când trăieşti doar această clipă – numai asta nu este un obstacol.

Această stare nu e atât de uşor s-o prinzi, iar mecanismul mutării acelor la dorinţa de a obţine ceva de la comunicare se include pe neobservate, de obicei, vezi acest lucru când este deja târziu. De aceea în clipele care sunt deosebit de importante pentru mine mă străduiesc să-mi scanez starea, controlând prezenţa necesităţilor de posedare. Asta se soldează cu un impuls momentan de prospeţime. De fapt, asta se aseamănă mult cu o încercare de a nimeri cu vârful creionului într-un punct mic, atunci când îţi tremură mâna – e aproape, aproape, dar nu acolo, nu acolo, alături şi când colo – hop – şi ai nimerit, imediat apare un impuls distinct al prospeţimii primitive a simţirilor.

E interesant că această trăire este însoţită de o plăcere foarte stranie, un gâdilici în regiunea beregatei, ia, aşa, un orgasm mic în gât. O senzaţie stranie. Foarte pătrunzătoare şi îmbucurătoare. E minunat că am întâlnit-o pe Christie – am trăit iar această stare, îmi face plăcere să presimt apropiata întâlnire”.

 

<< Back

Forward >>