« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 15

Trecătoarea ne-a întâlnit cu un vânt cald, pătrunzător, nişte nori care se împrăştiau în toate părţile şi un soare de munte care aprindea un semicerc de culmi înzăpezite, îndepărtate, dar atât de apropiate parcă. După o ascensiune nu prea complicată de cinci ore scopul călătoriei de azi a fost atins. Aruncând rucsacul, am plecat să mă plimb pe o coamă nu prea lată ce cobora lin în jos. Radj s-a întins pe iarbă, aţipind îndată. Aveam destul timp ca să dovedim să ne întoarcem înapoi, de aceea m-am pornit fără grabă în stânga, ocolind pietrele ascuţite. Voiam să privesc mai atent defileul situat de cealaltă parte a trecătorii. Iată-iată se va deschide vederii de pe deluşorul vecin... încă nu, de pe următorul... încă... Gata! Suişul următor s-a încheiat cu un mal abrupt – nu mai aveam unde merge. Defileul părea îngust, abrupt, scăldat în lumina soarelui şi era închis în depărtare de un munte cu panta aproape verticală. Când priveai în depărtare de aici, din cel mai înalt punct, aveai senzaţia de zbor, de planare deasupra defileului şi eu simţeam o invidie pentru păsările puternice care pot ba să plutească lin în şuvoaiele de aer, aproape fără a da din aripi, ba să se arunce în jos în picaj, transformându-se într-o clipă în nişte puncte abia vizibile. Vroiam atât de mult să mă apropii măcar cu un pas de această frumuseţe, am făcut un pas spre prăpastie, al doilea, al treilea... şi deodată am văzut că în jos duce o cărare bătătorită, coboară atât de brusc, încât poţi s-o zăreşti doar de aproape.

— Radj!

El nu m-a auzit, vântul duce sunetele într-o parte.

—Raaadj!!!

Nici o reacţie. Unde-i el? Probabil, aşa şi stă lungit după o piatră, ascunzându-se de soare şi vânt.

— Radj, am văzut o potecă ce duce de la trecătoare în dreapta şi în jos. Acolo este o trecere? Ce-i în defileul cela?

— Da, acolo este o cărare, dar nu vom putea merge încolo, căci nu vom dovedi să ne întoarcem până se va lăsa întunericul.

— Da’ ce-i acolo?

— Chiar la fundul defileului e un sat, Malana, dar străinii nu sunt lăsaţi să intre acolo, sunt locuri sacre şi e mai bine să le ocolim.

— Straniu... Ce, nu ne lasă deloc? Stau grănicerii acolo?

— Nu, grăniceri nu-s, dar e mai bine să nu ne ducem, mai ales că nici timp nu-i. Poţi să treci prin sat, dar numai pe cărarea principală, exact prin mijlocul satului. Chiar şi un pas într-o parte e pasibil de o pedeapsă severă: în cel mai bun caz te vor impune să plăteşti o amendă foarte mare – vreo sută de dolari. (Cât??!!)

— Şi mai departe?

— Mai departe cărarea coteşte în dreapta, mai mergi vreo două-trei ore prin defileu în lungul râului până nu vei ieşi la drum.

— Acolo vom găsi un taxi?

— E greu de spus la sigur... mai curând că da, dar totuna nu ne va ajunge timp.

— Iar mie-mi pare că ne va ajunge. Uite: două ore în jos, trei ore până la drum, ei, vreo oră încolo-încoace, încă nu se va lăsa întunericul şi noi, luând un taxi, vom reveni la Naggar. Vreau să văd satul cela şi apoi nu-mi place să merg înapoi pe acelaşi drum ca un fier de călcat rufe. Hai, Radj. Am să-ţi plătesc pentru acest drum suplimentar încă două sute de rupii, OK?

Radj şovăia, deşi cele două sute de rupii promise au înclinat balanţa spre mine. În sfârşit, el s-a decis.

— Dar promite-mi că, atunci când vom fi la Malana, ai să mergi NUMAI pe cărare, n-ai să te abaţi din cale, n-ai să intri cu nimeni în vorbă, or, dacă se întâmplă ceva, am s-o păţesc şi eu, nu numai tu. Chiar dacă cineva, fie copil sau matur, te va chema, nu fă nici un pas de la cărare.

— Şi de ce m-ar chema ei, dacă ştiu că nu mi se poate să fac nici un pas într-o parte? De ce să mă provoace, or, e cea mai adevărată înşelare?

—...Ei, iată aşa-i.

— Fie, Radj. Mergem.

Coborârea n-a fost uşoară. Cărarea ba mergea brusc în jos, încât părea că ea dispare după stânca următoare, dar, apropiindu-mă, o observam iar, şerpuind mai departe într-un zigzag inimaginabil. De ambele părţi ale potecii se ridicau stânci, în jur creşteau tufari, printre care observai desişuri de cânepă splendidă. Cânepa a invadat valea Kulu de sus până jos, prefăcând-o într-un paradis pentru amatorii de fum de iarbă, dar aici desişurile ei sunt deosebit de înalte. (Poate, anume din această cauză familia Rerih s-a oprit chiar la Kulu?:)

Aproape o jumătate de oră am tot coborât brusc până când am observat în zidul de stânci o cărăruşă abia vizibilă. N-aş fi zărit-o niciodată în viaţă, dacă Andrei nu m-ar fi învăţat pe timpuri să observ potecile între stânci. E o abilitate inexplicabilă. De exemplu, Andrei îmi arată spre o pantă şi spune: uite, e o cărare acolo. Stai, te uiţi un minut, două... nu, nu se vede nimic, o pantă ca multe altele, o îngrămădire absolut uniformă de piatră, iarbă şi tufari. Întorci privirea, clipoceşte şi iar te uiţi. Abia a zecea oară observi: da, precis, e o potecă acolo! Dar o vezi parcă nici nu cu ochii, mai precis, o observi nu atunci, când îţi aţinteşti privirea încolo. Ca să observi aşa o potecă, trebuie s-o priveşti cu coada ochiului, aruncând priviri laterale şi abia atunci se zăreşte o fâşie puţin mai luminoasă, şerpuindă pe pantă. Îţi aţinteşti privirea încolo – nu, nu-i nimic. Iar scanezi cu vederea periferică – da, precis, iată fâşia. Şi mersul pe asemenea poteci e asemănător – descoperi cotiturile, trăgând cu coada ochiului.

— Radj, priveşte, acolo-i o potecă, unde duce ea?

Am pus întrebarea fără un scop anume, doar ca să mă opresc pentru o clipă şi să-mi trag sufletul, dar efectul fu surprinzător. Mi s-a părut chiar că el s-a speriat.

— Hai, Maia, avem puţin timp.

— Dar ce mi te-a speriat aşa?

— Nimic, pur şi simplu, n-aş vrea să merg prin munţi în întuneric şi eu...

— Nu, Rajd, n-ai să mă tragi pe sfoară. Ian povesteşte-mi, eu îţi plăteşti nu pentru aceea ca tu să mă fugăreşti ca pe o capră, dacă eşti ghidul meu, lucrează ca ghid, povesteşte-mi despre ceea ce mă interesează.

— Apoi că eu povestesc...

— Apoi povesteşte-mi, numai nu mă minţi, Radj, eu plătesc nu pentru minciuni şi asta, dacă vrei să ştii, nu e prieteneşte.

Aluzia la „prietenie” a ajutat: hinduşii sunt destul de sensibili la cuvintele „prieten”, „nu e cinstit” etc. Pe cât sunt de nepunctuali şi pe cât nu-s merşi la biserică, pe atât sunt şi cu obraz. Odată, pe când mergeam de la Delhi spre Caşmir, la una din opriri, în autocarul nostru au dat năvală vânzători de toate celea. Am dorit să-mi cumpăr o legătură de banane. Bananele indiene nu seamănă deloc cu cele care se vând pe la noi, sunt mici, de vreo cincisprezece centimetri în lungime, şi au un gust specific. Şi, desigur, sunt foarte ieftine. Vânzătorul mi-a cerut douăzeci de rupii pentru o legătură de vreun kilogram. În banii noştri, asta-i la vreo cincisprezece ruble, aşa că eu, fără a sta pe gânduri, am dat să scot banii. Totuşi, nu mi-a plăcut ceva în ochii vânzătorului, de aceea l-am întrebat pe hindusul de alături cât costă aşa o legătură de banane. „Opt-zece rupii, mam”. Aflând că vânzătorul vrea să ia de la mine douăzeci, el, spre mirarea mea, începu să-l... mustre! Anume să-l ruşineze, nu să-l ocărască, aşa cum s-ar fi putut presupune. Şi vânzătorului, un bărbat în toată firea, i se făcu ruşine, el se ghemui, zâmbi vinovat, îmi aruncă o privire-implorare, îşi ceru scuze de la toţi (!) pasagerii autocarului, luă zece rupii, îmi mulţumi de vreo cinci ori, plecând ruşinat. Iată şi acum aluzia la comportamentul neprietenos produse efectul cuvenit asupra lui Radj şi el începu să-şi repare vina.

— Această cărare duce spre o peşteră, chiar e de mirare că tu ai observat-o... e o peşteră neobişnuită şi e mai bine să nu te duci încolo...

— Are să mă amendeze cineva?

— Nu, peştera nu e păzită şi în ea poate intra oricine doreşte... dar nu doreşte nimeni.

— Şerpi? Păianjeni? Un mal abrupt şi periculos? Ce-i acolo?

— Cum să-ţi spun, Maia... asta-i greu de lămurit... numai să nu crezi că te mint, eu nu mint...

I-am făcut semn lui Radj să se liniştească, să nu se frăsuiască.

— Peştera asta se numeşte „peştera vieţilor furate”.

— E o denumire interesantă! Este periculos?

— Nu că ar fi periculos, nu, nu-i periculos, dar pentru fiecare efectul e altul, de cele mai multe ori, e o tragedie... eu mă tem să intru acolo, dar a fost fratele meu mai mare, el a povestit despre toate ce i s-au întâmplat, sau, poate, nu despre toate..., acum nu mai poţi afla. După asta el n-a putut să mai trăiască aşa cum a trăit mai înainte, a devenit nenorocit, foarte nenorocit, a plecat de pe aceste meleaguri şi de mulţi ani nu mai ştim nimic despre el. Această peşteră îi face pe oameni nenorociţi şi familia noastră a suferit şi ea. Ea l-a furat pe frate-meu.

Era destul de cald şi nu eram predispusă chiar acum să ascult istorii despre familiile distruse, nu-mi păsa de asta. Pentru un hindus, familia înseamnă cu mult mai mult ca pentru un european, dar să afirmi că omul şi-a pierdut viaţa doar în urma faptului că şi-a părăsit apropiaţii – asta-i prea de tot. Totuşi, se întâmplă ceva acolo, dacă oamenii lasă totul şi pleacă? Eu nu mai am ce lăsa, eu şi fără asta am aruncat totul (a izvorât de undeva râtul de porc al redactorului-şef, spulberându-se îndată, căci nu se potrivea deloc cu frumuseţile de aici).

— Ei, hai, Radj, ajunge atâta mistică. Eu una vreau să ştiu: dacă plec încolo (faţa smolită a lui Radj păli la aceste cuvinte), nu mă paşte nici un pericol? Am în vedere un pericol real, normal, fără mistică. De zei şi de draci nu mă tem, la noi în Rusia ei sunt deficitari, aşa că m-aş bucura numai, întâlnind ceva de felul ăsta.

— Nimic periculos din asta nu-i. Numai fii prudentă, aici poţi să cazi şi te răneşti, pietrele-s ascuţite.

— Puţin îmi pasă de asta, eu dor ştiu bine să mă caţăr. Bine, mă duc doar pe o clipă, să văd numai. Şi nu mă privi cu atâta disperare, eu nu prea cred în duhuri şi năluci.

Poteca nu era prea priporoasă, mă ridicam fără greutate, îmi va fi mai greu să cobor... nu-i nimic, am experienţă. Până mă căţăram, mi-am amintit cum am fost cu Andrei la Koktebel, acolo, îndată după movila pe care se află mormântul lui Voloşin, e o stâncă nu prea mare, poteca ce se apropie de ea se ridică apoi brusc în sus, aproape vertical. Căţărându-ne în sus la vreo zece metri, am început să facem sex pe o ieşitură nu prea mare, pe care cu greu putea sta un om. Senzaţiile erau încă mai acute, dacă ţii cont că chiar sub noi, la vreo trei sute de metri în jos era prăpastia văii. Lipindu-mă cu spatele de stâncă, agăţându-mă cu mâinile de pietre şi strângându-l pe Andrei cu picioarele, m-am spânzurat de el, lăsându-mă în voia senzaţiilor care curgeau în sus şi în lături prin corp cu fiecare mişcare a lui, îmbibându-mă cu nemărginirea spaţiului care se întindea în toate părţile...

Ridicându-mă la vreo douăzeci de metri, am observat o cărare lată care mergea în sus şi spre dreapta, încă peste douăzeci de metri am găsit intrarea în peşteră. La intrare era un hăţiş de tufari şi marijuană, însăşi intrarea era dispusă astfel încât puteai s-o observi numai de aproape. Înăuntru era uscat, răsunător şi destul de îmbietor. Poţi să te odihneşti foarte bine, citind o carte la umbră. Şi nu e adâncă, vreo trei metri, aha, iată şi un loc unde poţi să te aşezi. Probabil, aici au şezut şi fratele lui Radj, şi alţii... şi nu-i nimic deosebit. Ca tare-s sensibili hinduşii ăştia. De cealaltă parte a defileului zburau păsările, cerul era de un albastru-deschis, îmi era comod să şed şi, puţin câte puţin, m-a cuprins toropeala. Se resimţea oboseala după drumul parcurs. Mai pirotesc vreun minut-două şi plec...

Dar n-am reuşit să pirotesc, tot mişcând din popou ca să găsesc o poziţie comodă pentru somn, dar fără a o găsi, am hotărât să-mi închei vizitarea acestui loc remarcabil. Constatând cu un uşor regret lipsa fantomelor, incidentelor şi mai ştiu eu ce, am început să cobor atent în jos. Încă pe „policioara” stâncoasă am observat că Radj nu se zăreşte nicăieri, s-o fi întins după vreo piatră şi trage la aghioase. Nu-mi era greu să cobor, deoarece, spre deosebire de stâncile din Crimeea, unde aproape fiecare piatră e „vie”, munţii de pe aici sunt destul de trainici şi, dacă te-ai agăţat de vreo ieşitură, poţi să te ţii sigur de ea. Parcă pentru a nega excesul meu de încredere în sine, chiar lângă potecă o piatră îmi lunecă de sub picioare, mi-am pierdut echilibrul şi m-am prăbuşit în jos, căzând, din fericire, doar la vreo jumătate de metru, dar m-am lovit sensibil la şold şi, învingându-mi lacrimile, am stat câteva clipe în iarbă până nu a încetat durerea.

Radj nu era pe potecă. Sigur, el nu putea să plece fără mine... aha, e clar, băiatul a profitat de singurătatea acordată şi, undeva după o pietricică, îşi face treaba.

În acest moment am observat că cineva coboară în jos pe cărare, coboară foarte repede. În câteva minute el a parcurs cale pentru care mie mi-ar fi trebuit vreo jumătate de oră. Nu-mi credeam ochilor: să mergi pe aşa o potecă priporoasă atât de repede! Când omul s-a apropiat, am văzut că e un aşa-numit „sadhu”, care, vârf la toate, mai era şi desculţ! Să mergi pe pietrele astea ascuţite cu picioarele goale! Sadhu sunt nişte călugări peregrini, toată averea lor e haina de un portocaliu-aprins şi o gamelă în care ei îşi duc mâncarea. Şi un toiag. La Delhi am mai văzut din ăştia, dar mi-au produs impresia de nişte oameni care, pur şi simplu, storc bani din turişti, se fotografiază cu ei, tot pe bani, desigur. Acest sadhu era altfel. Nu prea înalt, cu mişcări concentrate, precise, toată făptura lui e numai aspiraţie. Când s-a apropiat, am hotărât să mă dau la o parte, dar, agăţându-mă de o piatră, mai n-am căzut pe loc drept. Sadhu mă privi şi privirea asta mă ului. Ei, cât o fi durat privirea asta – jumătate de secundă, o secundă, hai, două, cel mult. Privirea era îndreptată înăuntru, nu afară, era profundă, densă. Feţele, corpurile, lucrurile le apreciem după felul cum arată ele, dar o privire adevărată, vie poate fi apreciată doar după aceea ce trezeşte ea în tine însuţi. Privirea lui sadhu parcă a răsunat ca un clopot în inima mea, un val cald a trecut prin corp, trezind un aflux de simpatie şi tandreţe. Era cu atât mai straniu, mai aberant chiar, cu cât el arăta nu ca un băiat simpatic, de unde s-a luat această tandreţe subită faţă de un peregrin colbăit, bătrân, uscat? Sigur, nu e o tandreţe erotică. Ei, cu ce aş putea s-o compar... înzăpezită, în vârtejuri, ca spulberul uşor de pe patinoarul pe care alergam când eram mică, gheaţa oglindeşte lumina felinarelor şi ori că totul se învârte în mine, ori că totul se învârte în jurul meu.

Vrăjită de trăirile care m-au copleşit pe neaşteptate, mi-am pironit privirea spre sadhu, oprindu-mă ca un dop între două pietre mari şi închizându-i calea. Poate, acest sadhu vorbeşte engleza? Probabilitatea e foarte mică, dar ea există, totuşi, am auzit că, la Varanasi, unii sadhu au studii superioare şi posedă engleza la perfecţie.

— Tu înţelegi englezeşte?

Sadhu nu mi-a răspuns nimic, continuând să mă privească. Totuşi, după o tresărire uşoară a genelor sale, mi s-a părut că mă înţelege.

— Nu sunt o turistă, adică nu sunt o simplă turistă, nu-ţi voi pune întrebări tâmpe, mă interesează doar... (mama mă-sii, da’ cum să spun...) adevărul, mă înţelegi? Vreau adevărul, vreau veritabilul, vreau ceea ce vă văd în ochii tăi.

Iar o mişcare abia perceptibilă a genelor. Naiba să-l înţeleagă... la un om cu o mimică atât de concentrată şi de neînduplecată ca la el aşa o mişcare, probabil, înseamnă ceva... mirare? Ei, ce să-i spun... el doar o să plece chiar acum, iar eu vreau să vorbesc cu el, să-i spun că-s rusoaică – de obicei, hinduşii cască gura şi deschid larg ochii, strigând bucuroşi: „aa... Rusia!!”, d-apoi că asta ar fi un marasm. Simţeam, pe de o parte, o tâmpenie perfectă, necunoaştere – ce să-i spun ca el să nu plece, dar, pe de altă parte, trăiam o claritate neobişnuită, de parcă o aveam într-o altă parte a conştiinţei.

— Tu poţi să-mi spui ceva despre practica, despre religia ta?

El continua să mă privească în tăcere drept în ochi, dar deja nu cu o privire închisă ermetic, dar aşa de parcă ar examina ceva sau ar încerca să examineze. În acel moment am înţeles că speranţele mele nu-s îndreptăţite. E un simplu călugăr peregrin, el nu numai engleza, dar nici hindi n-o cunoaşte, o fi vorbind în dialectul său uitat de Dumnezeu...

— Urmează-ţi dorinţele! răsună o voce bine temperată, fermă şi binevoitoare. El, totuşi, vorbeşte engleza!

Cât de straniu e să auzi un asemenea sfat de la un călugăr pribeag! Aşteptam să aud cu totul altceva, de exemplu, să mi se propună un mod de viaţă ascetic. El parcă mi-a citit gândurile:

— Da, sunt sadhu, dar nu de aceea că mi-aş fi interzis să fiu un om obişnuit, nu fiindcă îmi pun obstacole dorinţelor, ci tocmai de aceea că le permit să se manifeste, tocmai ele m-au adus acolo unde mă aflu acum şi mă vor duce mai departe. Nimic în afară de dorinţă nu te poate duce.

— Dar dacă urmezi TOATE dorinţele, nu te prefaci într-o simplă anexă la mofturile tale?

— Ce numeşti tu moft? Dorinţa pe care n-o crezi semnificativă, fiindcă aşa ai fost învăţată? Dorinţele sunt ca nişte fiinţe vii. Dacă le suprimi mult timp şi continuu, ele mor, iar odată cu ele mor şi toate celelalte în om, rămâne doar un corp morbid, emoţii morbide, minte morbidă. Oamenii îşi tot interzic, interzic, interzic... îi dirijează şi-i impun pe alţii, vor ceva de la copiii lor, dorindu-le lor şi sie, desigur, fericire, dar cine din ei a obţinut această fericire? Numai dorinţele libere îl pot aduce pe om la fericire. Iar când sunt libere, ele-s şi îmbucurătoare, în ele se manifestă o prospeţime deosebită, o putere deosebită, dorinţele, din nişte fantezii irealizabile, se transformă într-o forţă reală, iar omul devine un creator adevărat, el creează lumea şi în interiorul, şi în exteriorul său, şi iarăşi, în corespundere cu ceea ce vrea să facă.

Tocmai asta n-am aşteptat s-o aud de la un călugăr! M-au uluit şi sensul celor spuse, şi modul de exprimare. Nu era în el nimic teatral, era o voinţă purificată, limpede. Cât a vorbit, eu chiar am încetat să mă ţin de şoldul lovit. Dacă aş fi văzut un elefant care vorbeşte m-aş fi mirat mai puţin. Discuţia m-a captivat.

— Dar ce ne facem cu dorinţele multor oameni îndreptate spre distrugere, spre cauzarea durerii, spre satisfacerea lăcomiei, ce să facem cu ele, să le permitem să se manifeste şi acestea?

— Parcă tu ai dorinţă să pricinuieşti durere şi să distrugi?

— Eu – nu, dar...

— Atunci de ce întrebi?

— Eu întreb despre alţii...

— Eu nu vorbesc acum cu alţii, eu vorbesc cu tine şi-mi urmez dorinţele anume acum, dacă în faţa mea ar fi altcineva, mi-ar apărea o altă dorinţă.

Nu aveam ce răspunde.

— În afară de aceasta, continuă sadhu, dacă omul e bolnav în aşa măsură, încât simte dorinţa de a ucide, a jefui, a cauza daună, asta înseamnă că în el trăiesc o mulţime de alte obscurităţi, care, toate împreună, sunt limitatorii lui fireşti. Iar mie... şi, din câte văd, şi ţie, mie mi-i mai plăcut să fiu înconjurat de oameni bucuroşi, care-şi caută calea şi o găsesc, îmi place să-i ajut, dar numai în aceea ce va contribui, după părerea mea, la adevărata eliberare.

— Anume aşa vreau să trăiesc eu.

— Ţie doar îţi pare că vrei, dar sunt sigur că nu-i aşa, altfel tu şi ai arăta altfel, şi privirea ta ar fi alta, altele ţi-ar fi mişcările, cuvintele – totul. Tu vrei libertate şi luminare doar „în principiu”, dar cum îţi trăieşti fiecare clipă? Cred că nu voi greşi spunând că, în cel mai bun caz, doar a suta parte din viaţa ta o consumi pentru căutarea libertăţii, iar restul timpului trece în frăsuitul unor gânduri ce nu înseamnă nimic, unor acţiuni lipsite de semnificaţie – obişnuita umplere a timpului cu impresii ce nu aduc nici bucurie, nici plinătate, ci doar te leagă încă mai strâns de obişnuitul cerc al cenuşiului lăuntric şi eforturilor spasmodice de a fugi de el. E o prostie să te indispui că nu ţi se deschide adevărul, or, cea mai mare parte a timpului tău tu nu-l cauţi. Aici nu există compromis. Sau tu chiar acum, el atinse cu degetul pământul din faţa lui, faci ceea ce vrei, sau trăieşti mecanic, această clipă se aşterne fie pe un taler al balanţei, fie pe celălalt. Dacă nu vei înţelege acest lucru, nu în vorbă, ci practic, începând în fapt să lupţi pentru fiecare clipă a vieţii tale...

Sadhu mă dădu puţin la o parte, intenţionând să plece, dar deodată înmărmuri pentru o clipă se întoarse.

— Există o pildă, am să ţi-o povestesc. Într-un sătuc de munte trăia un înţelept, îi plăcea să scrie despre aceea ce descoperea el în călătoriile conştiinţei sale, dar nu avea cui citi ceea ce scria. Pentru a-şi câştiga hrana, el prindea peşte şi-l vindea la piaţă, învelindu-l în pagini din cartea sa. Şi nu se ştie soarta acelor pagini, unde le-a trimis soarta, una va nimerit în grămada de gunoi, alta se va rupe şi va putrezi, iar careva vor ajunge în mâinile cuiva şi cuvintele scrise pe ele vor pătrunde până la o inimă care caută, lăsând o urmă în ele – cine ştie? Şi pentru că aşa-i era dorinţa şi dorinţa era vie şi liberă, el continua să facă acest lucru, zi cu zi, toată viaţa lui. Când vorbesc cu tine, fac acelaşi lucru: îmi urmez dorinţa, independent de ceea ce pot crede despre soarta ta şi despre soarta cuvintelor spuse de mine. Eu nu aştept nimic, eu fac ce vreau şi merg mai departe.

— Tu ai spus „dorinţa era vie şi liberă”. Dar cum să deosebeşti...

— Există dorinţe care, atunci când le ai şi le întruchipezi, simţi bucurie, presimţire, ai senzaţia misterului care te aşteaptă înainte. Dar există dorinţe care-ţi dau uşurare.

Aşteptam să continue, dar el, se pare, a spus tot ce a vrut.

— Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu tine, am zis eu, privindu-l în ochi, cât de multe depind de lucruri întâmplătoare.

— Lucruri întâmplătoare? Ce înţelegi tu prin acest cuvânt?

— Ei... tocmai întâmplătorul, ocazionalul îl am în vedere:)

Sadhu mă sfredeli iar cu privirea şi mi s-a creat impresia că răspunsul meu nu era tocmai acela care ar fi putut să-i menţină interesul.

— Stai, acuşi. Întâmplare, zic eu, e atunci când între două fenomene nu există legătură, nu e legătură de cauză şi efect, am în vedere. Adică faptul că am nimerit aici în acest moment e o întâmplare, deoarece, cu acelaşi succes, puteam fi şi în alt loc.

— Oare tu ai aşa o percepţie ca „nu există legătură” sau „cu acelaşi succes”? Iată, de exemplu, eu văd munţii şi pot să-i descriu – înalţi, frumoşi. Eu simt dorinţele mele şi tot pot să le descriu, eu îmi percep gândurile şi aşa mai departe – toate aceste percepţii există fără îndoială în mine şi nu voi avea nici o greutate să le descriu cât se poate de amănunţit. Dar ce fel de percepţii sunt „nu există legătură” şi „cu acelaşi succes”? Descrie-le, dacă le ai.

Asimilam în tăcere cele spuse. Cunoşteam bine acest mod de abordare, dar nu mi-a trecut prin minte niciodată să-l aplic la asemenea lucruri simple.

El continuă:

— Tu ai percepţia gândului „nu există legătură”, dar însăşi percepţia „nu există legătură”, cel mai probabil, n-o ai. E o deosebire enormă.

— De bună seamă, nu văd nici o „legătură” şi nu văd nici o „lipsă de legătură”, eu pot doar să presupun că ea...

— Ea – cine? „Legătura”? Cum poţi să vorbeşti despre percepţia pe care n-o ai? E o minciună, o înşelare de sine pe care şi se clădeşte gândirea falsă. Dacă doreşti, vorbeşte despre gândul despre „legătură”, fiindcă există cuvântul „legătură”, dar despre „legătura” însăşi nu poţi spune nimic – nimic! Nici că există, nici chiar că nu-i, nici măcar aceea că tu nu ştii – există „ea” sau „ea” nu există.

— Stai, d-apoi...

Vroiam să-mi chibzuiesc bine obiecţia ca să nu par proastă iar.

— Uite, eu doar pot să văd că mai întâi se întâmplă una, iar apoi alta, aşa se întâmplă mereu în aceleaşi condiţii. Arunc o piatră şi se aude sunetul de la ciocnirea lui cu pământul. Parcă eu nu pot să presupun că între aceste două fenomene există o legătură?

— Poţi. Dar asta mi înseamnă că tu ai început să ai aşa o percepţie ca „legătura”. Şi dacă tu nu vezi nici o legitate între evenimente, asta nu înseamnă că vezi o careva „nu există legătură”, deci, noi nu putem spune despre întâlnirea noastră dacă e o întâmplare sau nu e o întâmplare. Există o diferenţă enormă între aceste două poziţii. Prima poziţie este să-ţi creezi opinii atunci când nu ai temei pentru asta, aşa apare gândirea falsă, şi poziţia a doua – nu-ţi face părere dacă nu ai temeiuri suficiente pentru asta. Dacă ai să-ţi revezi toate punctele de vedere şi convingerile, ai să observi că un număr impunător dintre ele nu se bazează în genere pe nimic, tu le menţii doar din simplă obişnuinţă, sau din dorinţa de a corespunde părerii altor oameni etc.

— Ascultă-mă, ar fi interesant să discut cu tine despre asta mai mult, or, tu cobori, poate, mergem împreună şi mai stăm de vorbă? Sau chiar iată ce: eu m-am oprit acum la Naggar, ce-ai zice dacă te-aş invita la mine în ospeţie?

— Nu, aşa o dorinţă nu am.

— Păcat... de ce întâlnirile sunt atât de efemere...

— Cred că din cauza că, în momentul dat, tu prezinţi nimic prin sine. (Adică?!!) Tu nu ai făcut nici un fel de lucru asupra ta, nu ai obţinut nici o experienţă şi, probabil, din această cauză nu-mi apare dorinţa de a continua conversaţia. Nu se ştie dacă vei mai avea şansa următoare de a te întâlni cu nişte oameni cunoscători, dar le va apărea sau nu dorinţa de a discuta cu tine – depinde numai de tine, în funcţie de ceea ce vei face cu cele auzite... Pleacă la Rishikesh.

Ultimele cuvinte el le-a rostit nedesluşit, aproape în grabă.

— La Rishikesh? De ce? Pentru ce? Când?

Dar sadhu o luă atât de repede în jos pe potecă, de parcă nici nu s-ar fi oprit deloc. Era cu neputinţă să-l ajungi din urmă – mi-aş fi rupt picioarele cu totul, ş-apoi şi şoldul lovit mi-a amintit despre el, vânătaia se întinse în toată lăţimea ei albastru-verzuie. Dar unde-i Radj?? Această întrebare începu să mă neliniştească nu glumă, am privit în jos, în sus, pe neaşteptate începu să mi se învârtă capul şi... m-am trezit! M-am trezit în peşteră! Apoi reiese că toată această vreme am dormitat... A, fire-ar să fie... Mai nu m-am lovit cu capul de bolta peşterii, am zbughit-o afară, am alergat pe „policioară” şi, aruncând o privire spre potecă, l-am văzut pe Radj care tocmai intenţiona să arunce o pietricică în sus.

— Maia, eu n-am nimerit în tine, din întâmplare? Am început să arunc pietre, deoarece ai lipsit tocmai cinci minute.

— Cât??!! Cinci minute?

— Da, cinci minute sau cam atât.

Coborând pe potecă, m-am apropiat de Radj la doi paşi.

— Radj, tu ai stat aici tot timpul?

— Sigur, te-am urmărit atâta timp cât puteam să te văd.

— Şi n-a trecut nimeni pe aici?

— Nu.

— Şi nici un sadhu n-ai văzut aici?

Radj s-a alarmat.

— Sadhu? Nu, n-a fost nimeni aici... Maia, cu tine totul e-n regulă? Tu arăţi oarecum straniu. Ce s-a întâmplat?

Drăcie... M-am aşezat pe o piatră şi, apucându-mi capul cu mâinile, m-am pus pe gânduri. (Pur şi simplu, nu-mi vine să cred, cum aşa, să fi fost un vis? Pot fi AŞA vise reale... e cu neputinţă.)

— Maia, răspunde-mi, tu eşti în regulă?

— Ştii, Radj, iată acum înţeleg de ce peştera a fost numită „peştera vieţilor furate”. Tu nu ţii minte ce anume ţi-a povestit fratele tău?

— Nimic cert, aproape un delir, probabil, în acea zi a avut ceva rău la cap, el vorbea despre o fată pe care a întâlnit-o aici, s-a îndrăgostit de ea, a trăit cu dânsa, au avut copii, casă, el era fericit, apoi toate au dispărut, ce înseamnă toate astea, aşa şi n-am înţeles. Până în ziua ceea el nu putea să-şi găsească o soţie, deşi o căutase multă vreme, vroia atât de mult să aibă familie, copii, poate, în legătură cu asta s-a tulburat la minte...

— Se pare că înţeleg. Peştera i-a furat lui frate-tău viaţa, deoarece mai întâi i-a dat ceea ce căuta, dar, deoarece el căuta ceva ce i-ar servi drept proptea pentru viaţă în loc să caute viaţa în sine, apoi asta i-a lăsat doar amintirile, dar n-a schimbat nimic în el însuşi, unde să plece el acum cu aşa o gaură în viaţă... iar mie peştera nu mi-a furat nimic, deoarece aceea ce mi-a dat ea nu poate fi luat, or, asta nu-i avere, nu-i familie – asta-i ceea ce sunt eu, e o parte din mine, înţelegerea, aspiraţia mea.

Radj arăta speriat.

— Maia, să mergem mai departe, eu nu înţeleg ce spui tu şi mi se pare că nu trebuie să ne mai reţinem aici, haidem.

El mă trase de mânecă aproape cu implorare, de bună seamă, era timpul să pornim, nu mai aveam ce face aici. M-am aplecat să-mi iau rucsacul şi mai n-am ţipat de durere. Mi-am pipăit şoldul. Aveam pe el o cogeamite vânătaie.

 

Încă peste o oră de coborâre continuă pe o pantă accidentată am început să am îndoieli că a fost o idee bună – să trecem o distanţă dublă într-o singură zi. Coborârea pare a fi mai simplă decât ascensiunea, dar asta numai pare. La ridicare obosesc muşchii, dar piciorul se aşează pe potecă lin, vezi unde calci şi o traumă este puţin probabilă. Iar de la coborârea asta, lua-o-ar dracul, îmi vuiau labele picioarelor, genunchii, picioarele tremurau de oboseala caracteristică pentru această solicitare, când aterizezi din mers pe o moviliţă sau o piatră. Nu mai aveam timp pentru a ne odihni – trebuia să dovedim să ajungem până la traseu înainte de a se lăsa întunericul.

— Malana!

Un frig uşor de emoţie mă trecu pe spate. Privind în jur, am observat că tufele de marijuană au devenit aici deosebit de mari, în curând i-am văzut şi pe locuitorii satului – nişte bărbaţi care tăiau aceşti tufari cu secerele. Fără a zâmbi, fără a vădi careva emoţii, ei l-au salutat pe Radj, iar la mine nici nu s-au uitat măcar.

— Ian te uită, de când sunt în India, bărbaţii se tot zgâiesc la mine, iar aici nimeni nu-mi aruncă nici o privire. Eu ne le plac sau aici există relaţii deosebite dintre bărbaţi şi femei?

— Relaţiile sunt deosebite, asta-i precis... Aici poţi să te însori şi să te măriţi ori de câte ori vrei, doar să ai douăzeci de rupii pe care le jertfeşti zeilor de fiecare dată. Poţi să te însori măcar şi pentru o singură noapte. Şi să divorţezi poţi ori de câte ori vrei. Pe gratis.

— ! Şi cum e cu morala?

— Aici există o morală proprie, aici totul e altfel decât oriunde. Da’ de fapt satul ăsta e blestemat, se zice că el aparţine demonilor.

— Şi ce înseamnă asta?

— Înseamnă că e mai bine să te ţii mai departe.

— Dar ce ni se poate întâmpla?

— Aici poate să se întâmple orice. Anul trecut, pe furtună, într-o casă au murit toţi cei care erau acolo. Nimeni nu ştie de ce au murit, acolo erau şi vârstnici, şi copii, şapte oameni de tot. Corpurile lor au fost aruncate de pe o stâncă, apoi de atunci în casa ceea au prins a se auzi sunete de tot felul. Atunci casa a fost arsă, dar s-a făcut încă mai rău – sunetele se aud din tufari, de după colţuri. Cum întunecă, nu mai vezi pe nimeni în stradă. Şi de-ar fi numai asta! Câte se întâmplă aici...

— Poate, pur şi simplu, ei fumează prea multă marijuană?

— Mai curând e tocmai invers: de aceea şi fumează atâta... dar eu nici nu vreau să mă gândesc de ce se întâmplă toate drăcăriile astea, trec foarte rar pe aici şi totdeauna caut să mă car de aici cât mai repede.

Am intrat în sat. În lungul unei cărări hopuroase, lângă care curge un pârâu, se întinde un rând de case din lemn cu două etaje, cu balcoane neîngrădite, pe care şed, spânzurând picioarele, femei cu feţe aspre şi priviri grele. Toate au aceeaşi ocupaţie – producerea haşişului, care se împrăştie apoi prin toată India şi dincolo de hotarele ei. După ce freci intens între palme tufele de marijuană, peste un timp pe piele se depune un strat uleios de masă de cânepă. Această masă se rade de pe piele şi se fac nişte plăci de vânzare. Copiii de toate vârstele fac acelaşi lucru. Unii freacă între pălmuţele lor mici lăstarii de marijuană care se lasă deasupra cărării, alţii îmi aleargă în întâmpinare, propunându-mi tot soiul de haşiş şi convingându-mă că aici pot să-l cumpăr cu cel mai mic preţ. L-am rugat pe Radj să-i alunge pe traficanţii mucoşi de droguri, arătând cu mâna spre un mic templu undeva în adâncul satului.

— E un templu?

— Da, dar nu se poate să treci încolo şi nici să-l fotografiezi. Am uitat să-ţi spun să nu te atingi de nici o piatră. Localnicii cred că în unele pietre trăiesc duhurile la care ei se închină şi, dacă ai să te atingi de o asemenea piatră, ai să ai neplăceri, va trebui să plăteşti, ba chiar, poate, destul de mult, depinde de dispoziţia locuitorilor Malanei.

— Dar pot măcar să privesc o asemenea piatră?

— Dacă le-aş cunoaşte, ţi le-aş arăta, dar nu le ştiu.

Mi s-a făcut sete. Tocmai treceam pe lângă un magazin, ia, o fereastră obscură într-un sarai de lemn, în care e zăreau snickers şi cola. De la potecă până la magazin erau doar doi paşi şi eu mai că nu i-am făcut, dar Radj m-a salvat, apucându-mă strâns de umăr.

— Nici acolo nu se poate! Ţi-am spus doar: nu te abate de pe cărare. Dă banii.

I-am întins bancnotele, el le-a transmis unui localnic care stătea alături, acela le-a vârât în fereastra strâmbă, din care o mână murdară întinse o garafă de apă.

Şi iată-ne ajunşi la capătul sătucului, dar aşa şi n-am văzut nimic decât marijuană şi nişte oameni încruntaţi. Halal să-ţi fie, enigmatică Malana...

 

<< Back

Forward >>