« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 13

Am scos un ţipăt, fiind aruncată în sus, şi am deschis larg ochii. Au mai trecut câteva clipe şi necunoscutul neîmbietor luă contururile clare ale unui autocar care saltă pe drumul hopuros prin pădurile tropicale şi cedrii văii Kulu. Undeva departe în jos încremeni panglica de un albastru-închis al unui râu. Nici urmă de civilizaţie şi, de n-ar fi huruitul autocarului, aici ar fi o linişte virgină, spartă doar de greierii care turuie dement.

Se lăsa întunericul. Am încetat să mai observ oboseala cauzată de şederea continuă în aceeaşi poziţie, părea că aşa a fost şi aşa va fi tot timpul, m-am şi înscris în această stare de semisomn, iar pe alocuri şi de semicunoştinţă, îmi era lene să ies din autocar chiar şi-n timpul opririlor de jumătate de oră. Bancheta mea e puţin deformată, speteaza e fixată cu sârmă într-o poziţie. Şi asta se cheamă autocar confortabil... ce să mai vorbim despre Local Bus... e straşnic să descrii. Fereastra nu se închide bine şi curentul care trage devine tot mai rece cu fiece oră... fire-ar să fie... scurta călduroasă a rămas în rucsacul care-i undeva la fundul portbagajului... şi acest fier care iese nu ştiu de-a cui pomană de sub căptuşeală... mă doare spatele de el... de m-aş cufunda iar în toropeală... aşa-i puţin mai cald...

Şi iată că iar ceva m-a scos din bulboana imaginilor, sunetelor şi gândurilor care, după cum mi se părea, iată-iată mă vor aduce la o descoperire importantă.

-- Naggar, mam!

Ca o lunatică neliniştită, am ieşit afară, mi-am aruncat în spate rucsacul, înmărmurind în mijlocul şoselei care pleacă undeva în negreaţă. Autocarul scuipă un val de fum negru (ei vor c... degrabă toţi munţii Himalaia) şi plecă în noapte, lăsându-mă sub un cer senin şi înstelat, întins ca o cupolă deasupra valurilor negre ale munţilor. Din întuneric răsări o mutră smolită şi hâtră care ştia precis unde-mi trebuie.

-- Plecaţi la Naggar, mam?

-- Ce înseamnă „la Naggar”? Da’ eu unde-s?

-- Încă nu sunteţi la Naggar, mai aveţi vreo zece minute de mers cu maşina pe drumul cela, el dădu din mână, arătând undeva în întuneric.

-- Cât?

-- Doar o sută de rupii.

Microbuzul scund se aseamănă cu un pom de Crăciun – pretutindeni sunt agăţate becuri multicolore, dinăuntru se aude o melodie primitivă ce aminteşte un cântecel de la sărbătorile de iarnă.

-- Din Rusia?

-- Cum te-ai priceput?

-- Ei, la Naggar vin mulţi ruşi.

-- Aaa, da’ eu credeam că am ceva scris pe faţă.

-- Scris pe faţă???

-- Ei, aşa se spune pe la noi.

-- Aaa, e clar...

-- Cum crezi, acolo se poate închiria o odaie normală? Deja e aproape 9 seara.

-- Se poate, nici o problemă. Acum sunt puţini turişti, nu-i nici o problemă.

Ei, la ce bun am pornit eu discuţia asta prostească? Probabil, m-am tâmpit cu totul de atâta şezut în autocar... Doar am citit totul în călăuză, nu am nici un motiv pentru nelinişte că nu vor fi odăi libere. Neliniştea e aşa o molimă... se strecoară prin orice crăpătură... Şi iată, poftim, răsplata pentru o întrebare de nimic, acum vor curge gârlă întrebări tot atât de tâmpite din cele care le pun, de obicei, şoferii de taxi, trecătorii şi mulţi alţii:) N-am nici o dorinţă să continui discuţia, dar mă simt incomod la gândul că, renunţând la comunicare, pot trezi o reacţie imprevizibilă. Îmi imaginez că tac şi îmi apare îndată imaginea tăcerii încordate... Şi de ce, la mama dracului, ea trebuie să fie încordată? Şed într-o maşină întunecoasă, nici faţa şoferului nu i-o văd, despre ce fel de încordare poate fi vorba? Ce contează – tăcem de aceea că n-am început să vorbim sau tăcem fiindcă eu am încetat discuţia? Iar neliniştea asta... cum aş elimina-o... Îmi apăru chipul lui Danny, care-mi vorbea despre Lobsang. Dar s-o fac chiar aici, în maşină, noaptea, pe drumul spre Naggar... nu, nu e cel mai bun loc pentru a însuşi această ştiinţă... stop, de ce, la o adică, nu e locul cel mai bun? Care loc e mai bun?? De unde pot eu să ştiu care loc e potrivit şi care – nu? Probabil, trebuie să încerc să elimin neliniştea în orice condiţii... să n-o suprim, ci anume s-o elimin, diferenţa parcă-i clară: suprimi – înseamnă că te prefaci pentru tine însăţi că n-o simţi, elimini – înseamnă că încetezi s-o mai ai, începi să simţi altceva – tandreţe... bucurie... să încetezi să simţi... să începi să simţi... cum? Cine ar putea să-mi trezească aici tandreţe??

Lanţul gândurilor e ca o pârtie lăsată de tractor: acuşi îi voi spune „nu-mi place să vorbesc despre sine, acum nu vreau să vorbesc în genere”, el, fireşte, se va supăra, deşi nu va da obida pe faţă, eu, evident, voi avea motiv pentru o nelinişte crescândă... va apărea motivul... dar de ce? La o adică, ce-i aceea „motiv” pentru nelinişte? Admitem, şoferul va deveni mai agresiv (ei, în India asta e puţin probabil), să admitem că mă va duce undeva în altă parte (doar pentru faptul că am refuzat să comunic cu el?... nu...)... nu, nu mă gândesc la ceea ce trebuie. Dacă, drept rezultat al unor acţiuni de-ale mele vor apărea careva probleme, apoi toate astea servesc numai drept un motiv pentru a medita asupra raţionalităţii acestor acţiuni, dar unde-s aici temeiurile pentru nelinişte? Sau eu mă neliniştesc că dorinţa mea va fi mai puternică decât argumentele „contra” realizării ei şi voi obţine consecinţe indezirabile, apoi dacă le voi obţine, de ce să mă neliniştesc? Va trebui să rezolv problema, dar nu să mă neliniştesc... nu, iar am luat-o hăisa.

Gândurile saltă ca microbuzul nostru care-şi croieşte drum undeva în sus, pe lângă stânci şi tufari. Şi deodată mă străfulgeră un gând: fire-ar să fie, d-apoi cât o fac eu aici pe filozoful, am şi uitat de şofer, a înţeles şi el demult că nu-l mai ascult şi tace. Înseamnă că-i aşa, aici, se pare am de ce mă agăţa, numai de nu m-aş prăbuşi iar în tâmpenie, n-aş pierde această scânteie de claritate. Încă o dată: atâta timp cât şoferul vorbea cu mine, tăceam şi nu dădeam nici o importanţă cuvintelor sale. În acest moment puteam să fiu neliniştită. Puteam. Aveam temei. Pe de altă parte, n-am simţit nelinişte, dar numai fiindcă m-am cufundat în gândurile mele. Esenţa... acuşi voi prinde esenţa... încă o dată: puteam simţi... aha – nu numai că „puteam” să simt nelinişte, dar şi AVEAM TEMEI PENTRU ASTA, cu toate acestea, n-am simţit-o. Înseamnă că-i o aberaţie toată tulbureala asta cu „temeiul”. Temeiul este tras de urechi pentru a motiva neliniştea, dar nu determină o careva legitate, inevitabilitate a manifestării ei... Hm, este ceva în asta... de m-aş vedea mai repede în aşternut... cu Danny... să discut cu el posibilităţile şi temeliile... temelia... să-l iau de mai aproape de temelie... să-l strâng puternic... ca să se umfle, să se încordeze, să-mi facă gura plină...

-- Am şi ajuns, mam!

Am tresărit. Uite, fire-ar să fie, unde m-au adus gândurile... nu... în aşa o stare nu voi născoci nimic bun, trebuie să mă duc la culcare.

Am ajuns, va să zică. Ei şi foarte bine. Îmi scot rucsacul. Nu-nu, nu pune mâna, eu singură, singură... ţine-ţi suta de rupii... e mulţumit... înseamnă că, în realitate, asta costă cincizeci, ba chiar, poate, treizeci... Continuu să meditez – nu se poate să-mi scape claritatea, trebuie s-o aduc până la evident, până la transparenţă. Apropo, eu doar n-am simţit neliniştea când mă gândeam la ale mele... în asta-i şi miezul – n-am simţit neliniştea. Nu că aş fi înlăturat-o, ci n-am simţit-o, de aceea nici nu aveam ce să înlătur, deci, se poate presupune că...

-- Bună seara, mam. Aveţi nevoie de o odaie? întrebarea managerului din pridvorul hanului care luminează şi el ca un brad de Anul Nou. Ce-i aici la dânşii, Crăciunul tot anul?

-- Da, am nevoie de o odaie. Unde? îmi iau rucsacul şi intru.

-- Aţi venit la Naggar pe multă vreme?

-- Am obosit tare în autocar, de aceea nu pot să răspund nici la o întrebare. Scuză-mă...

Iată şi un „Scuză-mă” s-a strecurat. Şi nici nu s-a strecurat, a ţâşnit din gură, eu doar nu intenţionam să-mi cer scuze. Probabil, în acest moment jena şi-a atins apogeul şi, pentru o clipă, m-a orbit... M-am simţit încă mai tâmpă şi mai obosită după acest „scuză-mă”. Trebuie să uit mai repede şi de autocar, şi de şoferul taxiului, şi de hainele îmbibate cu praf şi sudoare, să fac un duş fierbinte (sper că este un duş fierbinte pe-aici?) şi, măcar pentru un timp, să nu mă gândesc absolut la nimic...

-- Aveţi un duş?

-- Desigur, măm. Porniţi încălzitorul şi peste cinci minute totul e gata.

Ei şi foarte bine, nu mă gândesc la nimic... vreau să dorm. Nu, tocmai asta nu trebuie s-o admit. Pun rucsacul pe podea, mă aşez pe patul scăldat într-o lumină palidă, continuu să mă gândesc. Aşadar. Se poate presupune că „a elimina” emoţia negativă înseamnă a te aduce la aşa o stare în care nu vei mai avea ce să elimini, adică la o stare în care ea lipseşte cu desăvârşire. Tocmai asta şi va însemna „am eliminat” – iat-o este, iată nu-i. Dar cum s-o faci? Că doar eu nu-s yoga, eu nu pot, la comandă, să mă pasionez de un alt gând, uitând despre emoţia negativă. Dar acum am putut... da... dar data viitoare nu voi putea... cum să schimb situaţia? Cum s-o schimb... cum să fac ceea ce am reuşit deja să fac... numai că acum acest lucru trebuie făcut „la comandă”.

Am mai stat câteva minute, măcinând în gol această întrebare, şi am înţeles că acuşi voi adormi. Mi-am adunat ultimele puteri, am făcut o baie, apoi m-am întins în pat. În licăriri scânteietoare, întrebarea: „cum să fac asta la dorinţă”, „cum să fac asta” pleca în neant...

 

<< Back

Forward >>