« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 12

...Toată noaptea a trecut într-o stare chinuitoare la limita dintre somn şi trezie. Vroiam straşnic să dorm, istovirea era de-a dreptul catastrofală, dar nu reuşeam nicidecum să adorm cu adevărat. Corpul mă durea de parcă aş fi avut gripă, capul îmi vuia chiar şi după ce am băut nişte analgetice puternice. Am simţit câteva spasme uşoare în burtă şi am început să mă gândesc cu groază că ar putea să dea peste mine o diaree şi atunci va trebui să ies din cort în frigul de afară şi să-mi îngheţ poponeaţa care vroia atât de mult să rămână la cald!

Dimineaţa veni năvalnic, soarele încălzi momentan aerul, am ieşit din cort, dar uşurarea aşteptată nu s-a produs – gerul şi vântul pătrunzător au cedat locul unei arşiţe sufocante, era şi mai greu să respiri, mă simţeam ca pe o tigaie incandescentă.

Niciodată până acum nu-mi era atât de greu să mă scot pe mine însămi din sacul de dormit pentru a ieşi din cort. Am uitat cu totul că trebuie să-mi pun ochelarii şi să mă ung cu cremă, dar, de îndată ce am scos nasul din cort, soarele orbitor mi-a amintit pe dată despre asta.

-- Ei, poftim, iar ieri te supărai că mă port cu tine ca cu un copil, murmură Oleg.

--??? Eu n-am spus asta... Sau am spus?

-- Ce contează, a fost doar?

Eram sigură că n-am spus ceva de felul ăsta, deşi, după o noapte atât de extenuantă, nu mai puteam fi sigură de nimic. Mi-a pierit pofta să mă mai gândesc la asta, amintirile, ca şi toate celelalte, îmi veneau cu greu, în schimb groaza la gândul despre ascensiunea în compania lui Oleg devenea tot mai puternică.

Câmpurile înzăpezite reflectau lumina soarelui ca o lentilă enormă, adunând căldura într-un focar. E surprinzător chiar: arşiţa-i insuportabilă, iar zăpada nu se topeşte, probabil, există şi o explicaţie pentru asta. În aer – nici o mişcare, un cuptor de zăpadă şi gheaţă în care, pare-mi-se, am să mă înăbuş. M-am băgat înapoi în cort, dar am sărit de acolo ca arsă – sauna, nu alta.

-- Doamne, cum se poate una ca asta, la aşa o înălţime, între gheţari şi zăpezi aşa o baie cu aburi!

-- La umbră va fi bine, se auzi o voce din cort, acuşi vom ridica foaia de cort, vom deschide cortul şi totul va fi OK.

Băieţii au făcut ceva de felul unui umbriş din foaia de cort, fixând o margine a ei pe cort, iar cealaltă – înfigând topoarele în zăpadă. E surprinzător, dar la umbră, de bună seamă, era răcoare. Scoţând mâna la soare din umbră şi trăgând-o înapoi, observam cum ea ba se răceşte, ba se încălzeşte.

-- Da, aici e aşa, Andrei aprindea primusul, dar nu avem nici o poftă să mănânc, această diferenţă de temperaturi la umbră şi la soare creează probleme suplimentare la trecerea prin zona fisurilor, fiindcă la soare pot fi şi plus 80, iar în umbra fisurii, când cobori în ea pentru a trece de cealaltă parte – minus 10. Dacă mergi pe arşiţă dezbrăcat, nimerind pentru câteva minute în umbră, poţi să răceşti, iar bronşita la altitudine mare... e o mare problemă. Nu mai vorbesc deja despre o situaţie destul de banală cum ar fi căderea în fisură. Deşi nu ai să cazi adânc, la o jumătate de metru, un metru, fiindcă mergi în legătură cu ceilalţi, te poate reţine zăpada care, de cele mai multe ori, umple fisurile, oricum, poţi să răceşti grav în cele două trei-minute care vor trece până vei fi scos de acolo.

-- Da, bronşita e un lucru neplăcut...

Andrei a râs sec:

-- Jos, la poale, bronşita e o neplăcere, iar aici – o problemă serioasă şi un mare pericol pentru viaţă. La mare altitudine, de la începutul maladiei până la sfârşitul fatal, trec 24 de ore, cel mult, două zile. Tusa, după cum vezi, îi chinuieşte pe toţi, încearcă de te pricepe, s-a început bronşita sau e o simplă tuse. Dacă e bronşită – cobori imediat, ceea ce înseamnă, după cum îţi dai seama, că ascensiunea a eşuat, iar dacă, totuşi, e o simplă tuse, poţi merge mai departe, dar preţul erorii e foarte mare.

Văzându-mi mutra îngrijorată, el râse:

-- Nu te teme, la altitudini atât de mici, până la 5000 de metri, toate astea nu mai sunt chiar atât de straşnice, dar poţi să răceşti chiar şi la aşa căderi de temperatură, iată de ce trebuie să fii îmbrăcat bine chiar şi pe o arşiţă ca asta.

De fapt, eu îmi imaginam ascensiunea altfel. Îmi închipuiam nişte oameni hotărâţi care simt bucuria învingerii, taie cu îndrăzneală trepte în gheaţă, iar în realitate... în realitate eram cuprinsă de o apatie totală, nu vroiam absolut nimic, şedeam pe un covoraş aşternut pe zăpadă şi nu puteam face nici o mişcare, cel mai mic efort era un chin. Ochelarii enormi cu sticle fumurii făceau ca lumea să fie sumbră, iar să-i scoţi era cu neputinţă, căci zăpada te orbea momentan, în câteva clipe ai putea să rămâi orb cu totul. În lipsa vântului, sticlele ochelarilor asudau, trebuia să le ştergi cu mâna. Partea de jos a feţei era acoperită cu o mască de tifon, altfel totul ar fi ars până la băşici, mă simţeam de parcă aş fi îmbrăcat un costum de scafandru şi m-aş fi vârât în rolă... şi în genere mă simţeam extrem de prost.

Am hotărât să renunţ la dejun, este imposibil să vâri ceva în tine, ei, poate, puţin bulion de găină... ce-au mai gătit băieţii... ooo... se scârboşenie... cafea... o conservă de peşte...

-- Da, uite aşa-i el, răul de munte, Andrei mă bătu uşor pe umăr, nu vrei nimic, gusturile se acutizează la maximum, dar n-ai încotro, trebuie să mănânci peste „nu vreau”, altfel nu vei putea merge. Bagă în tine mâncarea, toarnă apă, chiar dacă-ţi va fi greaţă. Da’ tu eşti bravo, nu te plângi, nu scânceşti. Şi ţine minte: dacă vei sta aşa nemişcată, ţi se va face tot mai rău şi mai rău.

-- Ţin minte... Şi ce să fac, totuşi?!

-- Orice. Măcar poartă rucsacul dintr-o parte în alta. E mai bine, desigur, să faci ceva cu folos, iar cel mai bine e să ti mişti puţin în sus – în jos.

-- O!!! Să mă mişc!! Ce spui – eu mă ridic cu greu...

-- Nu-ţi rămâne decât să mă crezi pe cuvânt. Cu cât mai mult ai să faci măcar ceva, cu atât mai uşor ţi se va face. Aici nu te va ajuta nimeni – sau tu învingi boala, sau ea te dă jos. Ridică-te şi începe să-ţi aşezi lucrurile în rucsac.

Aşezând totul în rucsac, am tras cu coada ochiului spre Oleg. El era sumbru şi nici nu privea în direcţia noastă. Mi-au apărut iar îndoielile, e adecvat el sau nu, iar cu ele şi o nouă îngrijorare: cum să vorbesc cu Andrei aşa încât Oleg nici să nu bănuiască nimic. M-am întors spre Andrei şi i-am făcut semn cu ochii că vreau să plec cu el într-o parte. El făcu o mutră mirată şi vru să spună ceva, dar eu am pus îndată degetul la buze, mimând alarmă şi implorare. Deşi n-a înţeles nimic, el puse mâna pe topor.

-- Hai să vedem cum e zăpada azi, spuse Andrei, aruncându-mi capătul frânghiei şi începând să croiască o cărare în sus.

Mi s-a părut că Oleg a devenit încă mai sumbru. Aveai impresia că şi el observă acest lucru şi de parcă se ascultă pe sine, dar nu găseşte explicaţie pentru această stare a sa. ...Ori, poate, totul constă numai în faptul că, privită prin ochelari, faţa lui arată albastru-verzuie, iar eu am devenit suspicioasă din cauza oboselii, acceselor de ameţeală şi neliniştii permanente? Oricum, voiam să vorbesc cu Andrei pentru a-i spune temerile mele.

-- Tu eşti sigur că Oleg e sănătos din punct de vedere psihic? Ieri, când tu adormiseşi, mi-a povestit despre călătoriile sale. Uneori vedeam în el un dement adevărat. Ţie nu-ţi pare că îi lipseşte o doagă?

Faţa lui Andrei se crispă într-o grimasă nemulţumită.

-- Ce prostii îndrugi tu? Nu, n-am observat nimic din genul ăsta. Ce-i cu tine? Ai o voce nervoasă. Ţi se năzare, îl ştiu pe Oleg, el e mai sănătos la minte ca mulţi alţii.

-- Tu l-ai ştiut mai înainte! De l-ai fi auzit ce spunea el aseară, dar, mai ales, CUM o spunea. Andrei, mi-i groază să merg mai departe cu aşa un om. Mă pot aştepta de la el la orice.

-- Maia, ascultă-mă, în tine vorbeşte acum răul de munte. Ai obosit, nu ţi-ai împlinit somnul, vezi totul într-o lumină falsă. Trebuie să te linişteşti, altfel va fi periculos să mergem cu tine mai departe.

-- Cu mine??? pe neaşteptate, am fost cuprinsă de o indignare puternică.

-- Ei, vezi, şi reacţia ta este inadecvată...

-- De bună seamă, inadecvată, mi se făcu ruşine pentru emoţiile mele, dar ieri mă simţeam bine şi, totuşi, vedeam în el un dement.

-- Ieri te-a lovit răul de munte, accesele încep totdeauna spre seară. Apoi hai să lăsăm vorba asta. Cu atât mai mult că e timpul să ne pregătim să mergem în sus. În curând zăpada se va muia şi va fi greu de croit potecile. Când te va mai slăbi răul de munte, ne vom culca pe la 7-8 seara ca să ne sculăm mai devreme, pe la trei de noapte, aşa-i mai uşor. Zăpada pe ger prinde la scoarţă şi poţi trece pe ea cu rucsacul în spate fără să te prăbuşeşti.

-- Oare chiar crusta asta poate fi atât de trainică încât te va ţine cu tot cu rucsac?

-- Ei... pe mine, poate, nu mă va ţine, dar pe tine – da. În cel mai rău caz, scoţi de pe umeri rucsacul şi-l tragi după tine cu funia. La aşa o înălţime să-ţi croieşti cărarea, la fiecare pas prăbuşindu-te în zăpadă până la... e un chin adevărat.

Mi-am imaginat cum mergem, trăgând de funie rucsacurile grase, care se opun, se încăpăţânează, şi am izbucnit în râs – o scenă curat de la ospiciu, nu alta.

Ne-am întors în cort. Şapca şi ochelarii mari de soare ascundeau aproape cu totul faţa celui care mă speria atât de mult. Am simţit o disperare din cauza că am pierdut reazemul în persoana lui Andrei şi acum va trebui ori să cer să mergem cu toţii în jos, or, nu voi găsi drumul singură, ori, totuşi, că mă caţăr în sus, otrăvită de o nelinişte crescândă şi de răul de munte...

 

<< Back

Forward >>