« Maia »

Volumul 1: « Forţa minoră »

Capitolul 08

...Zăpada era uscată şi aspră, vânturile crâncene au făcut-o atât de densă, încât trebuia să pui piciorul strâns ca ghearele să se adâncească în ea. Tăişul toporului pătrundea în ea cu scârţâit şi aluneca uşor. Piscul de vest al lui Elbrus semăna cu o colină de un alb sclipitor, prietenos pe fundalul cerului de un albastru-deschis. De el se agăţă un nor şi acest tablou idilic însemna că acolo bântuieşte uraganul. Părea că vârful muntelui nu este chiar atât de departe, în acel moment, ne despărţea de el un kilometru şi jumătate de depăşire a propriei neputinţe, de dureri de cap, oboseală care stăpânea tot corpul, nesomn, aer amar şi splendoare a munţilor necruţători.

Totul în jur era cufundat într-o ceaţă de un cenuşiu orbitor. Ningea, dar, ca şi până acum, nu era frig. Ziua încă nu se sfârşise, dar nu mai aveam puteri să mergem înainte şi nu puteam face absolut nimic. Pentru aclimatizare, ne-am ridicat în sus, cu rucsacurile în spate, apoi am coborât la vreo 200 de metri în jos şi am pus cortul. (Să te ridici cu atâta chin, iar acum să cobori!!! E o barbarie, pur şi simplu!). De altfel, am lăsat pe noapte frânghiile întinse în locurile cele mai dificile, aşa că mâine urcarea pe peretele de gheaţă ne va lua nu trei-patru ore, cum a fost azi, ci o jumătate de oră, o oră. Ne-am tologit pe sacii de dormit, fiecare cufundat în gândurile sale. Pe Oleg l-a şi ajuns herpesul – ieri nu şi-a uns bine buzele cu cremă de protecţie, iar gerul de azi a isprăvit ceea ce a început soarele: buzele s-au umflat, au crăpat şi, după cum se vede, îl dor. Ba cădeam în toropeală, ba ieşeam din ea, părea că o apatie totală atârnă în aer. În cort s-a făcut cald destul de repede şi eu nici nu puteam înţelege clar cum mă simt, asta mă istovea chiar mai mult decât în cazul în care m-aş fi simţit prost. Abia închideam ochii şi începeau să se perinde imagini ale zilelor trecute... pas cu pas pe nemărginitele câmpuri înzăpezite ale Elbrusului, mergem în lanţ, eu sunt la mijloc... zece paşi, pauză, încă zece paşi, pauză... viaţa e împărţită în segmente de zece paşi... în picioare – butucii grei ai ghetelor „Asolo”, din plastic, o sută de paşi – popas, eu cad, pur şi simplu, pe rucsacul de pe zăpadă, înghiţind cu gura larg deschisă aerul lipsit de oxigen, inima se zbate, închid ochii, îmi destind tot corpul, căutând să prind fiecare clipă de odihnă... da’ ce-i cu asta, este imposibil să te odihneşti măcar un pic, să dormitezi, e de ajuns să închizi ochii şi totul se prăbuşeşte peste tine, iar mă văd urcând în sus şi, lucrul cel mai straşnic, această mişcare imaginară mă istoveşte nu mai puţin decât realitatea! Tresar, încerc să arunc la o parte oboseala, înviind în minte ceva plăcut... ochii se închid... iar merg spre culme... băieţii discută ceva... privesc culmea în monoclu... o zona straşnică de fisuri care mai că nu m-a înghiţit în hăul ei – pe neaşteptate, sub picioarele mele s-a deschis un gol, zăpada s-a dat la o parte, mi-am pierdut echilibrul şi am căzut în dreapta, nu, nu m-am prăbuşit în crăpătură, ci, reţinută de frânghie, am rămas să atârn cu capul în jos, mâinile mi s-au pomenit după spate, strânse în cleşte de zăpadă, nu pot arunca rucsacul, atârn şi râd zgomotos, înţeleg că băieţii acuşi mă vor scoate, atunci nu mă temeam deloc, iar acum mă apucă groaza... un cer albastru? negru?... totul se învârte înaintea ochilor, vreau să arunc aceste imagini, dar nu pot şi din această cauză obosesc încă mai tare, blestematul de rău de munte... nişte rupturi de fraze roiesc, sâcâitoare, în cap şi n-am linişte...

-- Trebuie să-ţi găseşti o careva ocupaţie, vocea cuiva mă smulge din delirul alb... a... ăsta-i Andrei, el mă zgâlţâie. Cea mai bună modalitate de a te aclimatiza repede este să faci ceva. De exemplu, să ridici un zid care să apere cortul de vânt. (Ce spune el??!! Ei, nu!) Ori să cârpeşti ceva, ori să stai de vorbă. Dacă ai să şezi aşa întinsă, ai să oboseşti încă mai tare, pare straniu, dar aşa-i.

Fiecare mişcare îmi provoacă pulsaţii de durere nesuferită î cap, am scuturat din el, încercând s-o arunc, dar mai n-am zbierat de un nou acces.

-- Na, ia şi bea, Andrei îmi întinde două pastile.

-- Ce-i asta?

-- Bea, îţi zic, nu te teme, e cianură de potasiu, acuşi ţi se va face mai uşor...

Nu primesc gluma... analgetic? Înghit pastilele, apoi fac o ispravă, mă ridic în coate şi mă aşez.

-- Ce-ai căutat în Mexic? îl întreb pe Oleg doar ca să întreb ceva.

Mă priveşte atent, iscoditor, de parcă m-ar studia, apoi observ un zâmbet ce răzbate prin înstrăinarea aparentă şi buzele umflate de herpes, parcă a simţit că îl întreb nu doar din simplă curiozitate.

-- Cunoştinţe ce mi-ar permite să ies din limitele acestei lumi.

-- Şi de ce anume acolo?

-- Tu l-ai citit, la sigur, pe Castaneda? eu dau afirmativ din cap, iar el continuă:

-- Am vrut să-i găsesc pe magi. Credeam că, dacă am să vin în acele locuri şi am să reuşesc să creez o intenţie, voi reuşi să-i contactez. (M-da... e întreg la minte băiatul? M-a pornit naiba în munţi... Acuşi se va apuca să caute lumea magilor...) Dar fie că intenţia mea a fost proastă, fie că magii au murit cu toţii, nu mi se întâmpla nimic. Săptămâni în şir treceam dintr-un loc în altul, colindând această ţară sălbatică şi nu prea prietenoasă, dar aşa şi n-am întâlnit nici un om care ar fi avut măcar o legătură îndepărtată cu magia. Îmi ieşeau în cale doar oameni din cei mai obişnuiţi, cufundaţi până la urechi în rutina cotidianului. Era imposibil să trăieşti în oraşe din cauza murdăriei şi zgomotului, era absurd şi prea scump să stai în centrele turistice, iar în afara oraşelor şi departe de turist erai în pericol. Aş putea să povestesc mult despre aceste călătorii, dar toate astea nu au nici o importanţă, or, nu mă interesau călătoriile în sensul banal al acestui cuvânt. Am trecut aproape prin toate colţurile descrise de Castaneda, desigur, cu excepţia celor pe care el nu le-a numit. Poţi să-ţi imaginezi dezamăgirea mea atunci când am găsit locurile cele mai obişnuite, viaţa cea mai trivială şi roiuri de turişti drogaţi. Credeam că sunt gata de asta, dar nu era aşa.

El tăcu pentru un timp, lăsând ochii în jos, de parcă i-ar fi fost greu să continue şi eu am simţit că mi-a apărut din nou o simpatie încrezătoare – el a căutat şi chiar dacă aceste căutări se aseamănă cu o nebunie, asta trezeşte un impuls de răspuns mult mai puternic decât viaţa aşezată, liniştită în care e cufundată omenirea, consumându-şi timpul şi forţele pentru o nesfârşită îmbunătăţire a condiţiilor şi încercările de a obţine mulţumirea de sine de la acumulare. Mi-a apărut imaginea fostei mele prietene care se învârtea în jurul meu, alerga cu mine prin curte şi părea a fi ca mine, dar, pe neaşteptate, s-a măritat în pripă, găsind sensul vieţii mai întâi în amenajarea salonului, antreului, bucătăriei, camerei de baie, apoi în aceea ca să scape de soţul care i-a devenit nesuferit, dar să scape în aşa fel ca să nu piardă nici o perdeluţă, nici o policioară...

-- După aproape doi ani de căutări fără succes am ajuns, în sfârşit, într-un loc cu totul obişnuit. Nu erau acolo nici clădiri deosebite, nici o frumuseţe a naturii ieşită din comun, totuşi, exista ceva ce mă atrăgea ca cu magnetul. Un orăşel mic din nordul Mexicului, am fost în el în trecere şi nici nu i-am memorizat măcar denumirea, iar mai târziu, când am încercat s-o aflu, acest lucru s-a dovedit a fi imposibil. Am intrat în oraş destul de târziu, deşi era încă dimineaţă, de aceea nu mai rămânea mult timp până se va lăsa arşiţa. Am luat prânzul într-o tavernă proastă şi m-am pornit să hoinăresc prin oraş. (Totuşi, e mare nemulţumirea lui, nu există bucuria căutării, mai curând, a fost răpus sufleteşte). Mă gândeam că e timpul să plec acasă, deşi hotărâsem ferm să nu revin până când nu voi găsi ceea ce am căutat. Dar aceşti doi ani m-au istovit în aşa măsură, atâta minciună şi durere provocată de spulberarea unor speranţe iluzorii am văzut în ei, încât a început să-mi apară tot mai des dorinţa să las totul baltă, devenind un om obişnuit. De la aceste gânduri mi se făcea doar mai rău, dar nu mai puteam să-mi continui căutările, nu puteam nici să mă las de ele, căci asta-mi părea o sinucidere.

-- De ce credeai că numai acolo poţi să găseşti ceea ce cauţi?

-- Pentru că mă atrăgea într-acolo, pentru că şi Castaneda a învăţat acolo.

-- Şi-ţi părea că anume acolo vei găsi ceva chiar şi după ce ai văzut realitatea?

-- Nu ştiu ce-a fost când am văzut. Nu ţin minte. Sau nu vreau să-mi amintesc. Cred că acolo s-a amestecat totul – şi speranţa, şi vanitatea, şi aspiraţia, şi teama de a pierde ultimul sprijin, or, eram sigur că voi găsi.

-- Şi ce s-a întâmplat în oraşul cela?

Oleg privea spre peretele cortului, se vede, sta la cumpene: să-mi povestească ori ba. Faţa îi era serioasă şi eu am înmărmurit ca nu cumva, involuntar, să înclin balanţa meditaţiilor sale spre tăcere. Pe Andrei tema dată nu-l interesa în genere, de aceea dacă la început se mai prefăcea că ascultă, apoi acum n-a rezistat la somnolenţă, aşa a şi adormit şezând, cu gura deschisă într-un mod caraghios. Dar Oleg parcă nici n-ar fi observat acest lucru.

-- Am găsit ceea ce am căutat.

-- ???

-- Da, în acest loc uitat de Dumnezeu, am găsit ceea ce am căutat zadarnic, timp de doi ani, între ruine străvechi şi-n munţi misterioşi.

-- Şi ce-ai găsit?

-- Tu ai să crezi că mi-am ieşit din minţi...:) De altfel, nu contează. Acum totul e pierdut, acum nimic nu mai are nici un sens, deci, chiar dacă ai să crezi că m-am scrântit, asta nu va schimba nimic... Mergeam fără grabă pe stradă şi mă gândeam unde aş putea să mă dosesc de arşiţă, nu se vedea nici un parc, nici un loc în care ai putea să te aşezi la umbră. În ultimele câteva nopţi dormisem prost, visam coşmaruri, de multe ori stăteam la balcon, fumând o ţigară după alta. Am ajuns într-o adevărată fundătură, capul îmi era greu şi într-un careva moment a început să-mi pară că-mi pierd cunoştinţa, probabil, era un şoc termic. M-am oprit, rezemându-mă de un perete de piatră. Ca din pământ, şi-a făcut apariţia o fetiţă mică, desculţă, murdară, cu genunchii zgâriaţi. Ea mă privi compătimitor şi-mi făcu un semn cu mâna, invitându-mă s-o urmez. Fără a înţelege ceva din cauza vuietului în cap, am mers înainte, focalizându-mi cu greu privirea pe rochia ei galbenă murdară. N-a trebuit să merg mult. Ea împinse cu mâna o portiţă ruginită şi iată că m-am pomenit într-o livadă nu prea mare. Îmi venea să cad chiar acolo la umbra pomilor, căci abia de mă ţineau picioarele, dar fetiţa mă trăgea de mânecă, insistând să trec în casă. Nu-mi mai amintesc ce fel de casă era, dar ţin minte că înăuntru era întuneric şi răcoare. De îndată ce am ajuns în antreu, slăbiciunea mă doborî, am pierdut chiar cunoştinţa pe câteva clipe, poate, şi din cauza că am intrat de pe strada inundată de lumina soarelui. Fetiţa strigă ceva şi vocea ei răsunătoare se răspândi ca un ecou prin toată casa. Am auzit paşi şi am simţit îndată atingerea unor mâini puternice şi plăcute. Am fost condus într-o odaie, aşezat într-un fotoliu, mi s-a făcut puţin mai uşor, puteam deja să văd anturajul şi pe omul care m-a condus.

Era o femeie vânjoasă, o indiană sau o metisă, nu prea înaltă. Avea o faţă severă, dar prietenoasă, chiar dacă pe chipul ei nu era nici umbră de zâmbet. M-a aşezat pe o saltea de paie şi a spus într-o spaniolă stâlcită că acuşi îmi va aduce apă. Am rămas singur în odaia semiobscură şi m-a cuprins frica – unde mă aflu, totuşi? M-am apropiat de geam, am dat la o parte jaluzelele din lemn, dar am văzut numai pomi şi un zid înalt nu departe. Femeia s-a întors repede, mi-a întins o ceaşcă cu apă rece şi m-a întrebat ce fac în acest oraş. I-am răspuns că sunt în trecere. N-am vrut s-o sperii, spunându-i că îi caut pe magi şi şamani, căci posedam deja o experienţă amară: localnicii mă luau, pur şi simplu, în râs atunci când îi întrebam ceva de felul: „Nu ştiţi cum aş putea ajunge la şaman?” Dar ea ştia că am venit anume cu acest scop. Beam apa dulce-acrie şi corpul mi se făcea tot mai greu. Mi s-a făcut somn şi ea m-a culcat pe saltea, era chiar destul de comod, chiar dacă salteaua nu era moale. Am mai auzit un timp vocea ei, care sau cânta ceva, sau spunea ceva rar într-o limbă necunoscută mie, vocea pătrundea în mine, trezind o senzaţie de siguranţă deplină. Şi iată că deodată m-am pomenit într-un deşert, dar ăsta nu era un vis! E greu să crezi, dar nu era un vis.

Andrei sforăi, întorcându-se în somn pe cealaltă parte, Oleg se distrase pe câteva secunde, dar, aruncându-mi apoi o privire aproape ruşinată, continuă:

-- Am avut de câteva ori vise conştientizate, de aceea ştiu ce-ia asta, dar ASTA era cu totul altceva, era o realitate. Eram în pustiu şi asta era tot atât de precis ca şi faptul că acum sunt alături de tine. Îmi controlam mişcările, putem să privesc la tot ce vreau, pipăiam solul pietros şi uscat, mă pişcam – numai ce nu făceam ca să mă conving că tot ce se întâmplă este o realitate. Nu aveam şi nici nu am careva îndoieli că asta nu a fost un vis, repetă el încă o dată, aprins, deşi mai bine ar fi fost un vis, atunci nu ar fi fost suferinţele mele, m-aş fi întors, pur şi simplu acasă, încercând să devin un om obişnuit. Mergeam prin pustiu, în depărtare se zăreau munţii, ştiam că mi se va întâmpla ceva numaidecât, dar îmi era groază, or, am aşteptat asta atât de mult. N-a trecut mult timp şi am văzut un om venindu-mi în întâmpinare. Când ne despărţeau doar câţiva metri, am reuşit, în sfârşit, să-l disting clar. Era un indian în haine de lucru, părea că şi-a întrerupt munca în câmp pentru puţin timp ca să stea de vorbă cu mine o clipă, iar apoi să revină la grijile sale. El s-a apropiat de mine şi, naiba să mă ia, arăta exact aşa cum mi-i imaginam eu pe magii lui Castaneda! N-am să uit niciodată ochii lui, erau nişte ochi de zeu! (Ei, măi băiete, nu eşti tu în toate apele...) Mi-a spus doar câteva fraze: „Acum poţi merge cu mine, dar atunci nu te vei mai întoarce niciodată, însă chiar în clipa asta tatăl tău moare de cancer şi alături de el nu e nimeni care ar putea să-i uşureze suferinţele”. În clipa ceea am fost cuprins de aşa o suferinţă, aşa o milă incredibilă pentru tatăl meu, încât mai n-am izbucnit în plâns. Era o adevărată lovitură: cum puteam eu să merg înainte, ştiind că tatăl meu, cel care mi-a dat VIAŢĂ, chiar acum moare în chinuri? Şi cum puteam eu să renunţ la această singură şansă de a mă izbăvi de o viaţă tâmpă, cenuşie, de a pleca în infinit? Nu am reuşit să-mi fac alegerea şi mi-am ratat şansa...

Oleg tăcu şi se încruntă cu totul, de parcă ar fi trăit din nou această tragedie. Şi atunci am înţeles deodată că el încă nu a povestit nimănui această istorie, că eu sunt prima care am aflat despre acest caz plăsmuit sau real, dar ceea ce, la sigur, nu era inventat, era suferinţa care-l împiedica să vorbească.

-- Atunci când mi-am revenit după această dedublare monstruoasă, am văzut că şed pe trotuar lângă un perete zrumţuros, înconjurat de copiii localnicilor. Probabil, credeau că sunt beat şi râdeau de starea mea... Am ajuns cu greu la hotel, în drum nu am întâlnit nici un om pentru ca să pot cere ajutor. La hotel m-am prăbuşit în pat şi am căzut într-un somn de moarte. Nu ştiu cât am dormit, dar m-am trezit deja în alt oraş, la un alt hotel, în alt pat. Se pare că, fiind într-o stare de delir, am urcat într-un autobuz, apoi, dacă nu greşesc, am băut bere... multă bere... am vorbit cu cineva... cineva m-a adus încoace. Nici nu m-am pieptănat măcar, am alergat spre administratorul hotelului ca să aflu când am ajuns încoace. Administratorul mi-a dat registrul, iar în acest moment i-a făcut semn, ticălosul, unui băieţaş-slugă să cheme poliţia. În registru am văzut semnătura mea în drept cu o dată care nu-mi lămurea nimic, nu putem să-mi amintesc ceva. Asta m-a înfuriat, am început să-i cer administratorului nici eu nu ştiu ce, poate, l-aş fi bătut chiar, dacă nu m-aş fi temut de poliţie, care iată-iată trebuia să vină. Zbughind-o din hotel, am oprit primul taxi, am ajuns cu el la gară şi abia după asta mi-am pus întrebarea: şi de ce, la o adică, am hotărât că administratorul a chemat poliţia? Un lanţ nesfârşit de fantasmagorii şi fapte lipsite de sens... sălbătăcie, aproape demenţă... în ţara asta nu mă mai interesa nimic şi în scurt timp am zburat spre casă.

-- Dar tatăl tău? El, de bună seamă, era bolnav de moarte?

-- De bună seamă. Dar şi aici am întârziat – am dovedit numai la praznic.

După această istorie am început să-l percep pe Oleg încă mai sumbru ca mai înainte. Eram sigură că toată povestirea lui e cea mai obişnuită halucinaţie. O fi mâncat ceva în Mexic, acolo-i multă otravă de tot felul. Având dubii serioase dacă el e sănătos psihic, am hotărât să vorbesc despre asta cu Andrei, or, ascensiunea nu-i o simplă plimbare prin parc, ai vrut – te-ai întors acasă.

 

<< Back

Forward >>