Română change

Error

×

Strategia practicii eficiente

Main page / Prima Pagină / SELECȚIE-2005: Calea spre o conştiinţă lucidă / Strategia practicii eficiente / Strategia practicii eficiente

Contents

    Conţinutul:

    06-01-01) Practica eficientă este practica unor modificări mici ireversibile

    06-01-02) Poziţia „vânătorului şi naturalistului”

    06-01-03) Investigaţia

    06-01-04) Schema dragonului, liniile, petalele şi inflorescenţele

    06-01-05) Limitatorii şi străjerii

    06-01-06) Poziţiile şi stările

    06-01-07) Schimbarea personalităţii. Ataşamentul faţă de oameni

    06-01-08) Experimentele sociale

    06-01-09) Descrierile şi fixările. Practicile formale

    06-01-10) Stalking-ul şi ascetismul

    06-01-11) Libertatea de plăsmuiri şi dizlocuiri

    06-01-12) Traiectoriile

    06-01-13) Un compartiment suplimentar – lista practicilor care n-au intrat în precedentele.

     

     

    06-01-01) Practica eficientă este practica unor schimbări mici ireversibile. O înaintare serioasă începe anume atunci când încetează dorinţa spasmodică a unor izbânzi epocale şi tu începi să faci paşi mici, dar concreţi, modificând deprindere cu deprindere, percepţie cu percepţie. Fiecare pas de acest fel posedă următoarele caracteristici:

    1) Există o claritate deplină, sută la sută – ce anume vrei să faci.

    2) El este minuscul, de aceea nu există (sau aproape nu există) îndoieli că tu poţi să faci acest lucru.

    3) Există dorinţa îmbucurătoare de a face acest pas. Ea nu este motivată prin senzaţia propriei importanţe (SPI), deoarece SPI nu se va mulţumi cu o hrană atât de „neînsemnată” cum este un pas mic.

    4) După realizarea rezultatului există triumful, se intensifică presimţirea şi anticipaţia, asiduitatea şi hotărârea.

    5) De multe ori apare o nouă claritate, pot să se manifeste noi PR.

    Este suficient doar să obţii experienţă din practica unor paşi mici ca visurile vanitoase, dar sterile despre izbânzi măreţe slăbesc, în timp ce presimţirea, anticiparea, asiduitatea şi hotărârea se intensifică.

    Oamenii care s-au înfundat adânc în obscurităţi şi care vor numai să arate luminaţi desconsideră rezultatele mici, privesc la ele „de sus”, sarcastic. La întrebarea despre rezultatele practicii, asemenea oameni răspund (fiind posedaţi de iritare) că, cică, numai mâţele fată repede, iar practica aduce rezultate foarte târziu. Dacă le spui că ai învăţat să înlături impecabil iritarea de pe urma unei tastări greşite la computer, auzi drept răspuns că ăsta ni-i un rezultat, ci un fleac, el are cu totul alte planuri, nu-l interesează nimicuri de acest gen, el tinde spre iluminare deplină. Cu cât mai tare omul e lipsit de sinceritate, cu cât e mai mincinos, cu cât mai mult se ţine de obscurităţi, cu atât mai mică este atenţia pe care el o atribuie unor paşi mici concreţi.

    O imagine de rezonanţă: un fir care se trage dintr-o fâşie lată de pânză. Tragi într-un loc, dar se răreşte toată pânza, pretutindeni apare un domeniu de libertate mai înaltă. Când faci un pas mic ireversibil, descoperi că acest lucru se răsfrânge şi asupra altor laturi ale vieţii tale. Făcând o schimbare mică ireversibilă, „diluezi” şi alte obscurităţi, iar intensitatea şi gradul de pătrundere a PR creşte.

    Trebuie să-ţi dai seama în permanenţă ce sarcini concrete, realizarea cărora o presimţi, stau în faţa ta acum, azi, săptămâna asta.

     

    06-01-02) În procesul practicii de condensare vreau să mă concentrez la maximum, să nu scap nici o secundă, deoarece tocmai în această secundă poate să se strecoare EN. Astfel se formează poziţia „vânătorului şi tânărului naturalist”: vânător al celor mai mici EN şi tânăr naturalist care urmăreşte PR ce apar ca impulsuri mici pe măsură ce vânătorul caută, cu înverşunare şi intransigenţă, EN, fixând orice act de eliminare.

    În timpul practicii de condensare pot să apară:

    *) Plictiseala (or, sunt lipsit de impresiile obişnuite) – cade pradă vânătorului

    *) Dorinţa de impresii – se dedublează în EN (cade pradă vânătorului) şi EP generate de succesul vânătorului, de scintilaţiile de PR (merge în susţinerea naturalistului, deşi e o susţinere mecanică)

    *) EN care apar în permanenţă din cauza distragerilor haotice (DH). Înainte vreme nu le observam, iar acum văd că o mulţime de DH sunt surse de EN, surse ce pot fi distinse doar cu ajutorul microscopului condensării (cad pradă vânătorului)

    *) EN condiţionate de faptul că PR nu apar (cad pradă vânătorului)

    *) Presimţirea de la aşteptarea PR, de la apariţia lor, de la procesul condensării (în rezervaţia naturalistului).

     

    06-01-03) Investigaţia este o totalitate de acţiuni care au drept scop atingerea clarităţii orientate spre obiect. Investigaţia, căutarea şi realizarea descoperirii sunt însoţite totdeauna de presimţire. O presimţire deosebit de puternică apare în timpul PR, mai ales, dacă e o PR necunoscută mai înainte, precum şi la cercetarea PR, de aceea nu e de mirare că PR este în rezonanţă cu dorinţa îmbucurătoare de a o cerceta, ceea ce se soldează la rândul său cu apariţia clarităţii şi accelerarea călătoriei în lumea PR.

    Părţile componente ale investigaţiei:

    1) Definirea clară şi cât mai concretă a obiectului, temei investigaţiei.

    2) Alcătuirea şi împrospătarea permanentă a listelor ce conţin tot ce are atribuţie la obiectul cercetat şi poate fi esenţial pentru o investigare eficientă.

    3) Re-trăirea multiplă a stării, procesului cercetat.

    4) Eforturile pentru distingerea, discernerea proceselor.

    5) La descoperirea unor percepţii noi – fie vorba despre luciditatea raţională sau o PR nouă – fixarea minuţioasă, alcătuirea descrierii.

    Pe tot parcursul procesului de investigare trebuie menţinută starea activă de „vânător” şi „naturalist”.

     

    06-01-04) Una din metodele de a privi practica căii directe în ansamblu este crearea unei scheme ce include în sine elementele cele mai esenţiale. De exemplu, schema dragonului:

    1) Temelia schemei dragonului sunt „vânătorul” şi „naturalistul”

    2) Vânătorul şi naturalistul sunt impecabili (adică activitatea lor are o eficienţă maximă), dacă le sunt proprii patru calităţi:

    *) atenţia (faţă de ceea ce este vânt)

    *) hotărârea, fermitatea (în promovarea activităţii)

    *) asiduitatea (deci, capacitatea de a acţiona pe parcursul unei perioade îndelungate)

    *) anticiparea [rezultatului vânătorii]

    (Aceste 4 calităţi notează orice PR din linia corespunzătoare).

    3) Vânătorul şi naturalistul intensifică strălucirea celor patru calităţi, dacă se manifestă patru factori favorabili:

    *) eforturile de generare a PR.

    Cea mai directă susţinere generarea PR o acordă calităţii „anticipaţia”.

    *) cercetarea, fixarea şi corectarea listelor, descrierilor. Aceste liste a tot ce are atribuţie la practica curentă – dorinţele îmbucurătoare, componenţa bazei revelatoare (adică a PR care apar măcar din când în când), factorii revelatori, fixarea practicilor formale, apariţia ipotezei, descrierile de rezonanţă ale PR etc.

    „Fixarea listelor” acordă cea mai directă susţinere calităţii „atenţie”.

    *) „Impulsionarea” („hărţuirea”). Treptat, se poate acumula rezultatul influenţei factorilor nefavorabili – se reduce intensitatea PR, se tulbură claritatea, se intensifică mulţumirea şi obişnuinţa, iar eu pot să nu observ acest fapt – e tot aşa cum nu observi că un copil creşte, dacă trăieşti împreună cu el. „Impulsionarea” este injectarea de entuziasm şi înverşunare a eforturilor, controlul calităţii sincerităţii.

    „Hărţuirea” acordă cea mai directă susţinere calităţii „asiduitate”.

    *) „suficienţa de sine” – poziţia ostaşului solitar, libertatea de ataşament faţă de oameni, inclusiv faţă de practicanţi, poziţia omului care-şi va continua călătoria orice ar fi, în orice împrejurări.

    „Suficienţa de sine” acordă cea mai directă susţinere calităţii „hotărâre”.

    4) Vânătorul şi naturalistul nu slăbesc strălucirea celor patru calităţi, dacă nu se manifestă acţiunea a patru factori nefavorabili:

    *) Dorinţa mecanică de impresii. Influenţează negativ, întâi de toate, asupra „asiduităţii”.

    *) Starea de gri-deschis, FN târâtor. Influenţează negativ, întâi de toate, asupra „anticipaţiei”.

    *) Oboseala sau somnolenţa târâtoare. Influenţează negativ, întâi de toate, asupra „atenţiei”.

    *) Mulţumirea de sine. Influenţează negativ, întâi de toate, asupra „hotărârii”.

    5) Fundamentul:

    Constă din cinci poziţii, fiecare reprezentând o practică optimă pentru fiecare skandha (tip de percepţii):

    *) „Stalking-ul” (skandha emoţiilor – purificarea de EN, FN, AN, SEN, generarea PR). V. capitolul despre stalking.

    *) „Ascetismul” (skandha dorinţelor – purificare de dorinţe mecanice, generarea dorinţelor îmbucurătoare). V. capitolul despre ascetism.

    *) ”Tăcerea” (skandha gândurilor – purificarea de dialogul lăuntric haotic, generarea clarităţii raţionale). V. capitolul despre eliminarea DL.

    *) „Siddhi” (skandha percepţiilor – purificarea de percepţii negative, generarea trăirilor fizice. V. capitolul despre TF.

    *) „Distingere revelatoare” (skandha conştiinţei distinctive – purificarea de discernere mecanică cu ajutorul practicilor de tipul „nu-râu, nu munţi” etc., generarea conştiinţei distinctive revelatoare). V. capitolul despre CDR.

    6) Baza revelatoare.

    Ansamblul tuturor PR care se manifestă periodic.

    7) Cinci Trăiri fundamentale (adică PR extatice) – cinci vârfuri care se ridică din marea PR.

    8) Samadhi – sinteza celor cinci Trăiri – uşa spre stări inexprimabile.

     

    Ansamblul tuturor celor opt elemente tocmai şi este „schema dragonului”.

     

    În schema dragonului, locul central îl ocupă anume vânătorul cu naturalistul, iar investigaţia intră doar în componenţa unuia din cei patru factori favorabili. Anume aşa o accentuare conduce la cea mai impetuoasă înaintare în călătoria în PR. Poziţia „savantului”, în care investigaţia se află în centru, iar restul – în jur sau se omite cu totul este extrem de ineficientă, aproape că nu se acordă atenţie sau se acordă prea puţină atenţie factorilor, fără care o investigaţie eficientă devine imposibilă.

     

    Descrierea liniară poate fi înlocuită cu o diagramă mai laconică, de exemplu: în centru – două litere „v” şi „n”, prin care se notează, respectiv, vânătorul şi naturalistul. Ambele litere se află în centrul circumferinţei, pe care, la distanţe egale, sunt scrise patru abrevieri pentru cele 4 calităţi. În stânga şi în dreapta circumferinţei – câte o coloană verticală, fiecare constând din câte patru rânduri. În stânga se înscriu factorii favorabili, în dreapta – cei nefavorabili. O linie orizontală dedesubt reprezintă fundamentul. Arcul ce acoperă diagrama de deasupra notează baza revelatoare cu Trăirile şi Samadhi. Pe măsură ce memorez componenţa diagramei, o înlocuiesc cu o pictogramă încă mai laconică – prototipul hieroglifei: în centru „v n”. În jur – o circumferinţă cu patru puncte grase echidistante. În stânga – un rând vertical din patru plusuri, în dreapta – un rând vertical din patru minusuri. Jos – o linie orizontală. Deasupra – un arc.

    Dacă există dorinţa de a include în imagine un context emoţional, se poate forma un simbol. Simbolul se deosebeşte şi prin faptul că permite de a include în el atâtea detalii, câte vei dori. De exemplu – imaginea dragonului cu două capete (vânătorul şi naturalistul) – capul din stânga are o expresie de aspiraţie (presimţirea PR), cel din dreapta – o expresie răpitor-defensivă (vânătoarea de întristări). Dragonul are patru aripi (patru calităţi) şi patru labe – două anterioare şi două posterioare. Laba anterioară stângă are patru gheare, cu ele dragonul ţine prada (controlul celor patru factori favorabili). Laba anterioară dreaptă are aceleaşi patru gheare, cu ele dragonul parcă ar împinge ceva de la sine (controlul celor patru factori nefavorabili). Două labe posterioare s-au încleştat într-un reazem în formă de pentagon (fundamentul din 5 practici optime pentru fiecare skandha). În centru, deasupra capetelor dragonului se află o coroană cu următoarea construcţie: o bază poligonală (baza revelatoare), care converge sus în cinci „piramide” (cinci Trăiri fundamentale), în centrul coroanei între piramide – sfera strălucitoare Samadhi.

     

    Schema dragonului este fixarea amplasării accentelor în practică, determinarea priorităţilor .Chiar dacă există volan, roată, motor şi faruri, apoi folosind toate acestea în mod haotic, n-ajungi departe. Schema dragonului întruneşte părţile practicii într-un tot întreg, are loc cristalizarea experienţei dobândite, asta nu-i o simplă metaforă, ci anume aşa şi se trăieşte –ca apariţia unei noi calităţi a practicii, apare o stabilitate extremă, independenţă de influenţele haotice, creşte anticipaţia, PR se manifestă stabil şi strălucitor, există starea de „scop unic”.

    Voi recurge la o analogie aproape de cea expusă de Gurdjiev (v. P. D. Uspenski, „În căutarea miraculosului”): omul obişnuit reprezintă prin sine un amestec coloidal – un lichid în care se află în stare suspendată o mulţime de particule eterogene, orice influenţă externă amestecă particulele, cele care erau dedesubt se ridică deasupra şi încep să domine amestecul până atunci când impulsul următor iar nu va schimba totul. Practica duce la cristalizare – cele mai atractive stări se adună, treptat, sub influenţa forţei rezonanţei, a unui fel de „gravitaţie”. În procesul luptei ansamblului de percepţii, care se formează, împotriva influenţelor mecanice, primele formează legături tot mai strânse, până când gradul apropierii şi concentrării lor va creşte în aşa măsură, încât va începe un proces nou, necunoscut pentru practicant, de cristalizare, care va da comunităţii de PR nu doar o stabilitate deosebită, dar o calitate cu totul nouă, tot aşa cum un cristal crescut în soluţie posedă calităţi principial diferite de calităţile soluţiei. Schema dragonului este tocmai o reflectare a unei asemenea cristalizări.

     

    Totalitatea celor patru calităţi ale vânătorului şi naturalistului vom nota-o cu termenul „intenţie” (am preluat acest termen din cărţile lui Castaneda anume de aceea că el, în opinia mea, notează tocmai ceea ce vreau eu să notez). Generarea intenţiei tocmai şi este generarea celor patru calităţi.

     

    Să examinăm: asupra căror calităţi şi factori influenţează, întâi de toate, practicile descrise de mine (desigur, e o repartizare foarte aproximativă, iar unele practici aduc o contribuţie ponderabilă concomitent în câteva direcţii). Examinarea tabelului obţinut conduce la înţelegerea faptului în care domeniu există insuficienţă de practici şi atunci poate să apară dorinţa de a inventa practici pentru dezvoltarea acestei părţi a dragonului.

     

    Asiduitatea

    Cercetarea concepţiilor (această practică cere depunerea unor eforturi foarte îndelungate pentru căutarea argumentelor şi contraargumentelor).

    Condensarea (e foarte dificil să menţii depunerea eforturilor timp îndelungat pentru a elimina aceea ce te-ai deprins să laşi să treacă pe neobservate);

    O fixare de 15, 10 secunde pe parcursul unui timp îndelungat.

     

    Fermitatea

    Experimentele sociale

    Urmarea celor 10 reguli de realizare a dorinţelor îmbucurătoare

     

    Atenţia

    Purificarea limbajului (e foarte dificil să-ţi supraveghezi întrebuinţarea cuvintelor, gesturile, mimica)

    Eliminarea marasmului cotidian (e foarte dificil – să supraveghezi cele mai mici acţiuni uzuale);

    Fixarea continuă a prezenţei sau lipsei PR;

    Eliminarea dialogului lăuntric „în glas”, tare;

    Jocurile intelectuale

     

    Anticipaţia

    Crearea listelor dorinţelor îmbucurătoare

    Realizarea dorinţelor îmbucurătoare

    Crearea listelor factorilor revelatori

    Investigaţiile

     

    Starea gri-deschis

    Încetarea sau rărirea orgasmelor

    Rememorarea şi re-trăirea istoriei personale (scoate la iveală o mulţime de FN cufundate adânc, le face accesibile pentru eliminare).

     

    Mulţumirea de sine

    Memento mori

    Eliminarea directă a mulţumirii de sine

    Stalking-ul

     

    Dorinţa de impresii

    Reîntoarcerea atenţiei

    Ascetismul (ne dă libertatea de ataşarea faţă de dorinţele mecanice spasmodice)

    Eliminarea directă a dorinţelor mecanice şi generarea dorinţelor îmbucurătoare

     

    Somnolenţa/oboseala

    Realizarea dorinţelor îmbucurătoare

    Exerciţiile fizice

    Generarea trăirilor fizice

     

    Alcătuirea listelor

    Practicile orientate spre dezvoltarea capacităţii de a căuta semnele distinctive, a împărţi în clase şi a reuni în grupe, a găsi şi a descrie legităţile, a combina, a calcula:

    Alcătuirea descrierilor unor obiecte cu un grad sporit de haos în compoziţie şi complexe ca structură: tufă, un drum undeva, o faţă, comportarea omului

    Definirea oricăror termeni

    Răspunsurile la întrebări, disputele, comentarea [relatărilor altor practicanţi] (până când vei răspunde la zeci de întrebări prosteşti pe tema dată, vei începe să dobândeşti tu însuţi o limpezime de cristal)

    Scrierea articolelor [despre investigaţia efectuată]

    Antrenamentul în schimbarea interpretărilor (elimină formarea rigidă, mecanică a interpretărilor, adică tâmpenia)

     

    Generarea PR

    Percepţia ciclică (reglează deprinderea de a elimina EN şi a trăi PR)

    Şlefuirea emoţională (elimină FN)

    Stalking-ul (un procedeu universal de eliminare totală a EN)

    Eliminarea dorinţelor mecanice

    Practicile de frânare a conştiinţei distinctive mecanice (nu-râu, nu-munţi, controlul momentului de dizlocuire la adormire etc.)

    Conştientizarea continuă a faptului că acum nu-i PR/este PR

     

    Impulsionarea

    Fixarea pe ore a rezultatelor practicii

    Fixarea pe 5-10-15 secunde, fixare pe minute

     

    Suficienţa de sine

    Conştientizarea lipsei (conştientizarea lipsei eu-lui absolut distruge şi iluzia singurătăţii)

    Eliminarea completărilor plăsmuite ale imaginilor [oamenilor care-ţi sunt deosebit de „apropiaţi” şi interesanţi] (ataşarea apare anume faţă de imaginile plăsmuite)

    Schimbarea ciclică a personalităţilor (elimină ataşamentul faţă de propria personalitate)

     

    Poţi să completezi imaginea dragonului – pe fiecare aripă ce notează o calitate a vânătorului şi naturalistului: desenezi solzi, pe fiecare din ele înscrii câte o abreviere din două-trei litere care notează o practică orientată spre dezvoltarea preponderentă a calităţii corespunzătoare – fie direct, fie prin dezvoltarea factorului favorabil sau defavorabil asociat cu ea.

    Îţi propun să scrii pe fundament o deviză (ori un simbol prin care botul va subînţelege o deviză actuală pentru bot la moment, de exemplu:

    Independent de practicile altor boturi,

    Independent de temeri şi aşteptări,

    Independent de circumstanţe, victorii şi înfrângeri,

    Îmi voi face practica

    Îmi voi continua călătoria.

     

    Să examinăm mai amănunţit alcătuirea listelor. Îmi place să împart listele în: a) permanente şi b) de înnoire zilnică. Iată un exemplu de componenţă a listelor permanente:

    *) Fanteziile sexuale ce pot fi realizate în principiu

    *) Fanteziile sexuale ce nu pot fi realizate în principiu

    *) Toţi oamenii de la care ai vrut cândva măcar ceva + toţi oamenii care au vrut măcar ceva de la tine

    *) PR cunoscute ţie distribuite pe linii

    *) Factorii revelatori pentru diferite PR

    *) Investigaţiile de perspectivă pentru viitor

    *) Dorinţele îmbucurătoare ce presupun o realizare în viitor

    *) Îngrijorările pentru viitor

    *) Lista temerilor puternice pe care le-am avut cândva în viaţa mea şi care, la urma urmelor, s-au realizat, descrierile cum am apreciat ulterior efectele pe care căutam să le evit atât de mult

    *) Lista descoperirilor pe zilele săptămânii pentru toată perioada ţinerii acestei evidenţe

     

    Exemplu de componenţă a listelor zilnice:

    *) Dorinţele îmbucurătoare de astăzi

    *) Investigaţiile care-mi trezesc interesul acum

    *) Fixarea practicilor formale efectuate astăzi

    *) Dorinţele mecanice care au apărut azi

    *) PR care au apărut azi

    *) Trăirile fizice de azi

    *) Ce-am descoperit azi

    *) Raportul pentru 2 ore trăite

     

    Modelul liniilor PR pare a fi reuşit doar atunci când ai relativ puţine PR, dar atunci când numărul lor creşte, devine evident că acest model nu te mai satisface, deoarece percepţiile dintr-o linie se pot manifesta concomitent, dar pot şi să nu se manifeste, ceea ce nu se încadrează în asocierea uzuală de „linie” ca ceva strict consecutiv. Anume aceste două fapte – că PR de pe o linie pot să se manifeste, dar pot şi să nu se manifeste concomitent, precum şi existenţa unor linii situate în planuri diferite în cadrul sectorului unei trăiri te conduc la dorinţa de a găsi un model mai precis, care este modelul inflorescenţei. Analogia cea mai precisă este aprinderea unui arzător cu gaze, când o „petală” de flacără se aprinde după alta şi pot să ardă, adică să se manifeste, atât toate petalele concomitent, cât şi numai unele din ele. Totuşi, noţiunea de linie nu dispare totalmente, deoarece determină consecutivitatea amplasării petalelor pe o circumferinţă imaginară a inflorescenţei, deci, consecutivitatea în care o petală o aprinde pe următoarea.

    Uneori, este suficientă manifestarea unei PR noi pentru ca structura inflorescenţelor într-un loc să se deschidă, să se contureze parcă de la sine. Lista detaliată a PR o găseşti în capitolul corespunzător.

    Vorbind la figurat, vârful fiecărei petale a tuturor inflorescenţelor reprezintă o limbă de flacără, adică fiecare PR, la creşterea intensităţii, capătă o calitate extatică – simpatie extatică, asiduitate extatică etc. Intensitatea PR, la care începe să se manifeste calitatea extatică, vom defini-o ca 8 pe scara de 10 puncte. Orice PR poate atinge forma extatică, dar cu cât mai sus este amplasată ea pe linie, cu atât mai uşor se obţine această formă extatică.

    Realizarea calităţii extatice înseamnă atingerea de regiunea „fuzionării” – procesului de începere a sintezei Trăirilor care duce la Samadhi.

     

    Te sfătuiesc să scrii pe o placardă mare lista PR distribuite pe sectoare împărţite în inflorescenţe şi linii. Atârn-o pe perete, ca să se vadă bine, ţine lista în agendă sau în calculatorul de buzunar ca să-ţi fie accesibilă oricând. La început va fi prezentă inerţia nedorinţei de a determina locul PR pe această schemă, dar, întrucât aceasta contribuie la consolidarea PR, sporeşte frecvenţa manifestării ei şi îi accentuează calităţile, dorinţa îmbucurătoare corespunzătoare nu va întârzia să se manifeste.

    Deseori PR se manifestă în cupluri stabile, intensificându-se şi purificându-se reciproc de impurităţii, adesea acest lucru se soldează cu apariţia unor noi nuanţe, care nu se reduc la o simplă adiţionare a calităţii elementelor cuplului. Cuplurile pot fi liniare (din aceeaşi petală), neliniare (din petale învecinate) şi integrale (din sectoare diferite). După cupluri, încep să se manifeste totalităţi mai complexe de PR – „acordurile”.

     

    06-01-05) Pe măsura eliminării dorinţelor mecanice şi cultivării dorinţelor îmbucurătoare, devine clar încă un lucru de importanţă enormă. Se dovedeşte că, în componenţa percepţiilor mele, există o întreagă totalitate de dorinţe care exercită doar o singură funcţie – să limiteze dorinţele mele îmbucurătoare. Solul pe care creşte această neghină este frica. Tot felul de temeri, formarea cărora s-a început, mai curând, de la naştere, nutresc aceşti limitatori. Din componenţa temerilor fac parte:

    a) teama dezamăgirii, dacă rezultatul dorit nu va fi atins

    b) teama de schimbare – o teamă conservativă prin excelenţă, care intensifică dorinţa mecanică de a lăsa totul aşa cum este, de a nu schimba nimic

    c) teama de tot ce-i nou

    d) o serie de alte temeri mărunte

    Acţiunea sumară a limitatorului (înţeles ca o totalitate de temeri mecanice de schimbare) se manifestă ca o incapacitate de a dori cu bucurie tare. Când trăiesc o dorinţă puternică, am uneori senzaţia că mă ţine cineva de beregată şi mă trage înapoi, împiedicându-mă să sporesc intensitatea dorinţei. De parcă m-aş trage cu o mână înainte, iar cu alta – înapoi. Aşa şi este.

    Ca rezultat al practicii, acţiunea limitatorului va slăbi, deoarece şi eliminarea directă a EN, şi generarea PR îşi fac lucrul încet, dar sigur. Dar, poate se va reuşi a potrivi nişte practici speciale, cu direcţie îngustă, care vor lucra concret împotriva limitatorului?

    Are o importanţă enormă însuşi faptul că prezenţa limitatorului este concepută, că această totalitate de dorinţe mecanice este scoasă în evidenţă din componenţa totală a fonului gri, care-l învăluieşte periodic pe practicant, deoarece acum în componenţa percepţiilor apare o dorinţă îmbucurătoare nouă – dorinţa de a te opune limitatorului, de a-l elimina (cei care nu fac practica şi nu trăiesc PR pot să nu-şi facă griji – e vorba nu despre scoaterea limitei asupra realizării dorinţelor ce ţin de violenţă, distrugere, posedare a puterii etc., ci de scoaterea limitărilor asupra PR – trăirilor de tandreţe, simpatie, extaz, spaţiu etc.). Până atunci când limitatorul nu a fost discernut ca o totalitate de percepţii aparte, nici nu putea să apară o asemenea dorinţă. Or, precum se ştie, însăşi prezenţa dorinţei îmbucurătoare este o forţă motrice – anume ea va conduce şi la depistarea metodelor de combatere a limitatorului, şi la apariţia fermităţii şi asiduităţii în urmarea acestor metode.

    Formularea sarcinii se prezintă astfel: acum se manifestă o careva PR cu intensitatea 5. Ce mă împiedică s-o trăiesc chiar acum cu intensitatea 10? O întrebare destul de stranie, în orice caz, atunci când mi-am pus-o, am simţit mirare. De bună seamă, ce împiedică? Parcă nimic nu împiedică – mă concentrez asupra anticipării, asupra dorinţei de a intensifica această PR… şi iată aici se vede că dorinţa de a intensifica această PR nu pot s-o am atât de tare, cât aş dori. O senzaţie foarte stranie – parcă aş încerca să răzbesc înainte, iar un fir de cauciuc mă trage cu elasticitate înapoi, cu cât mai tare mă trag înainte, cu atât mai mult sunt tras înapoi. Nu există o metodă mai simplă de a simţi această rezistenţă decât să încerci să intensifici dorinţa de a intensifica PR. O senzaţie cât se poate de clară a unui cauciuc elastic. Acest cauciuc este, în fapt, una din componentele limitatorului – teama de înfrângere. Teama că nu voi reuşi să trăiesc ceea ce vreau. Teama de înfrângere eu o numesc primul străjer în calea spre dezvoltarea intenţiei. Acest străjer a împiedicat cu lanţuri hotărârea, punând piedică dragonului în ansamblu.

    Zeci de ani ai fost chinuită de dezamăgirea insucceselor şi-n toţi aceşti ani s-a intensificat teama de înfrângere, care de parcă ar castra dorinţele îmbucurătoare, or, e cel mai simplu mod de a evita o dezamăgire: cu cât mai puţin doreşti ceva, cu atât e mai slabă frica de a nu obţine, cu atât mai slabă este dezamăgirea în cazul insuccesului. Când doreşti ceva foarte mult, te enervezi, nu-ţi găseşti locul, iar dacă nu-ţi va reuşi sau va reuşi altfel decât ai dorit, se poate produce o catastrofă, care te va dezechilibra pe multe luni şi chiar ani înainte. Iată acum, când încerci să intensifici brusc dorinţa unor PR puternice, te ciocneşti de acest tampon, care te îngrădeşte de suferinţe. Nu-i pasă lui că acum tu nu eşti o victimă care suferă, ci un ostaş care va bate în acelaşi punct până când nu-şi va atinge scopul. Nu-i pasă că stă de-a gata vânătorul tău pe care-l antrenezi ca să poată elimina impecabil chiar şi umbrele de EN. Frica se manifestă în mod automat, ea omoară hotărârea mai că nu de la rădăcină, lăsând doar un vlăstar foarte mic. Ca să elimini acest mecanism, îţi propun, în primul rând, să te clarifici în el, iar în al doilea, să începi să-l elimini prin efort direct.

    Primul lucru în care trebuie să te clarifici este însăşi noţiunea de „înfrângere” pentru a o deosebi de noţiunea de „insucces”. Un om obişnuit NICIODATĂ nu are înfrângeri, deoarece, prin definiţie, înfrângerea este rezultatul eforturilor de a intensifica stările dorite, iar un om obişnuit niciodată nu depune eforturi, el este o jucărie în mâinile unor forţe oarbe, unor concursuri haotice de circumstanţe. Un om obişnuit nu poate alege nimic, deoarece nu se stăpâneşte pe sine însuşi, nu este posedat de sine însuşi. Dacă el apără ceva, apoi numai de aceea că el nu poate să nu apere aceasta în virtutea mecanismului care s-a constituit. Dacă el dă ceva, apoi, iar din nou, numai fiindcă, în virtutea mecanismelor existente, el nu poate să nu dea. Omul obişnuit nu este acela care FACE ceva, care depune eforturi, fiindcă orice efort, în terminologia mea, este un act de conştiinţă revelatoare, un act de depăşire a mecanismelor, sursa efortului se află nu în îngrămădirea de circumstanţe mecanice, dar în totalitatea de PR, sursă este orice percepţie din linia anticipaţiei, care nu poate să se manifeste stabil la un om cufundat în EN, concepţii, dorinţe mecanice, om care nici nu încearcă să se izbăvească de ele şi nici nu ştie că izbăvirea este posibilă. Când un om obişnuit spune că el depune eforturi, asta-i o confuzie greşită de termeni. Dacă EN şi concepţiile te impun să te încordezi, asta-i anume încordate, dar nu efort, rezultatul unor acţiuni mai mult sau mai puţin haotice va fi ori succesul, ori insuccesul – circumstanţele pot fi unele sau altele, iar tu vei interpreta aceasta ca succes sau insucces, fără a avea un careva temei pentru asta, deoarece după una vine alta, ceea ce te aranjează acum îţi va aduce, peste o oră doar, un rezultat care te va face să suferi. Un om obişnuit nu tinde spre PR, el nu ştie ce vrea, deoarece a vrea ceva înseamnă a te elibera de obscurităţi şi a simţi dorinţele tale îmbucurătoare, ceea ce este imposibil pentru un om obişnuit, deoarece el se află într-un cerc nesfârşit de întristări. Iată de ce, atunci când un om obişnuit obţine ceva, asta-i totdeauna nu ceea ce a vrut el, asta-i totdeauna sau nu chiar ceea ce a vrut el, sau cu totul altceva, fiindcă el, pur şi simplu, nu ştie, despre ce fel de „aceea” este vorba. Un om obişnuit tinde spre un confort difuz, calm, plăceri, dar nu-şi închipuie deloc ce anume vrea precis, deoarece nu se poate elibera de EN, concepţii, temeri, tâmpenie, nu trăieşte PR şi dorinţe îmbucurătoare. Şi dacă el îşi atinge scopul propus, apoi acesta, în primul rând, nu-i aduce uşurare, nu-i face viaţa interesantă, dar dacă şi i-o face, apoi pentru un timp foarte scurt, după care începe iar căderea în groapa cenuşie, în EN. Iată de ce, chiar şi obţinând rezultatul pe care omul îl poate considera dorit, el nu se poate izbăvi de frica pierderii inevitabile ce-l aşteaptă. Daca o fata îşi doreşte un soţ, apoi, după ce-l are, fiind îndrăgostită, va suferi tot timpul de gelozie, insuficienţă de atenţie etc., deoarece starea cenuşie, tâmpenia şi EN nu le astupi cu soţul, apoi va urma o criză a îndrăgostirii care se va solda cu o cufundare în obscuritatea totala a plictiselii şi obişnuinţei, or, EN devorează totul şi pe toate. E o stare cu adevărat oribilă, un cerc interminabil de suferinţe veşnice, din care nu se poate ieşi altfel decât numai depunând eforturi pentru eliminarea obscurităţilor şi ajungerea la PR. Sunt ridicoli oamenii care se tem de iad – ei nici nu înţeleg că de mult se află în infern, deoarece el este etern şi inevitabil, până nu vor fi depuse eforturi pentru a-l înceta, adică eforturi pentru a ieşi din cercul de obscurităţi.

    Voi totaliza: un om obişnuit nu depune eforturi niciodată, el, pur şi simplu, este purtat dintr-o parte în alta şi el se încordează în permanenţă ca rezultat al faptului că el e tras din toate părţile. Un om obişnuit nu suferă niciodată înfrângeri, ci doar insuccese, căci înfrângerea, prin definiţie, este rezultatul depunerii eforturilor, iar succesul sau insuccesul – o interpretare lipsită de temei a unui concurs de împrejurări constituit în mod mecanic.

    În cazul eforturilor e cu totul altceva. Dacă ai depus un efort şi ai trăit o PR, însăşi această trăire este scopul sensul, conţinutul acestui moment, care, în nici un fel de circumstanţe, nu-şi poate pierde sau diminua valoarea, adică această realizare n-o poţi pierde. Chiar mai mult ca atât! Dacă ai depus un efort şi ai suferit o înfrângere, chiar şi asta, în mod miraculos, este un pas înainte, deoarece este trăit anume astfel. Dacă omul nu cedează chiar după primele înfrângeri, dacă-i sunt destul de puternice stimulentele disperării din cauza imposibilităţii de a trăi în obscurităţi şi aspiraţia îmbucurătoare spre PR, apoi, depunând efort după efort şi suferind o înfrângere după alta, care alternează cu rarele victorii asupra întristărilor, el, în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, va observa că înfrângerile îl întăresc. Dacă astăzi eu am depus 100 de eforturi pentru eliminarea EN şi le-am eliminat numai de 5 ori, apoi mâine eu mă voi simţi cu mult mai sigur, iar peste o săptămână – încă şi mai sigur. Experienţa eforturilor nu se pierde! Vorbind mai larg, eforturile nu se soldează niciodată cu înfrângere, ele duc totdeauna la succes, numai că, uneori, acest succes se numeşte înfrângere, când rezultatul n-a fost obţinut, iar în alte cazuri el se numeşte victorie, dacă rezultatul este obţinut. Drept rezultat al acestei înţelegeri practicantul vede că victoria, desigur, înaripează, dar şi înfrângerea înaripează, deoarece, dacă a fost înfrângere, înseamnă că a fost efort, în orice caz, a fost făcut un pas înainte, totuna a fost trăit ceva foarte frumos prin sine – efortul, a fost consolidată deprinderea de a nu te preda la voia EN, ci a depune eforturi.

    Să revenim la primul străjer. El se manifestă în măsură deplină atunci când este vorba despre succes sau insucces, dar atunci când vorbim despre depunerea eforturilor el devine vulnerabil, neputincios. El, pur şi simplu, s-a rezemat şi stă aici, fiindcă nimeni nu-l respinge. Practicantul care s-a descurcat în problema asta ştie de acum că, în primul rând, străjerul poate fi respins, în cel de-al doilea, el ştie că asta nu va fi o sarcină prea complicată – nu mai complicată decât obişnuita eliminare a EN, deoarece dacă ai claritatea în distingerea înfrângerilor şi insucceselor, asta îl dezarmează pe străjer, asta relevă faptul că el are acte false – el dispune de licenţă pentru a ne apăra de dorinţele mecanice de obţinere a succesului, dar nu de apărare de dorinţe îmbucurătoare de a obţine rezultate în practică. Străjerul e chemat să ne apere de dezamăgiri şi tristeţi, el a fost creat de mecanismele autoreglării primitive, dar deja nu mai avem nevoie de serviciile sale – vânătorul face faţă acestei sarcini într-un mod incomparabil mai eficient decât prin metoda de castrare a dorinţelor îmbucurătoare.

    Înţelegând acum toate acestea, fiind înarmat cu toată luciditatea mea, purced la înlăturarea primului străjer.

    Prima armă, după cum s-a vorbit mai înainte, este însăşi dorinţa îmbucurătoare de a-l elimina, care acum poate să se manifeste, deoarece eu am reuşit să-l disting ca pe un obiect aparte, ca pe o percepţie aparte.

    A doua armă sunt eforturile directe de înlăturare a „cauciucului” care mă trage de coadă. În timp ce generez eforturi de intensificare a dorinţelor îmbucurătoare, altor PR, eu înfăptuiesc concomitent practica „tăierii cozii” – depun un efort specific pentru eliminarea temerii de insuccese. Tehnologia aplicării acestor eforturi se aseamănă cu tehnologia şlefuirii emoţionale, nimic principial nou sau complicat aici nu există, de aceea rezultatul nu va întârzia să apară – un impuls brusc al tuturor calităţilor PR, manifestarea unei ciorchine întregi de noi nuanţe şi combinări, întărirea puterilor vânătorului şi naturalistului, un pas înainte spre formarea unei intenţii puternice.

    A treia armă este formarea deprinderii de a trăi bucuria şi presimţirea la înfrângeri. De fiecare dată când n-ai reuşit să elimini EN în mod impecabil, ai posibilitatea să alegi – să trăieşti noi EN sau, având claritatea descrisă mai sus şi o mai mare experienţă de a depune eforturi, să trăieşti admiraţia, presimţirea faptului că ai făcut un pas înainte, ai depus un efort, ai suferit o înfrângere, dar ai trăit libertatea de EN generate de înfrângere, înaintea ta totul e deschis.

    Te sfătuiesc, de asemenea, să recurgi la practica înlocuirii mecanice, deoarece concepţia despre identitatea înfrângerilor şi insucceselor poate fi destul de puternică. De exemplu, poţi să repeţi fraza: „înfrângerea este rezultatul efortului, este un pas înainte” sau orice altă frază care este în rezonanţă cu presimţirea.

    Cu cât mai multe sunt eforturile, cu atât e mai dulce înfrângerea.

     

    Cu cât mai eficientă este neutralizarea primului străjer, cu atât mai impetuos vine impulsul de PR, cu atât mai repede te vei ciocni de cel de-al doilea străjer – nedorinţa schimbărilor. El leagă de mâini şi de picioare asiduitatea, împiedicându-l astfel pe tot dragonul şi slăbindu-i forţele considerabil. Acest obstacol mai poate fi numit „inerţia obscurităţii”. El se manifestă ca o masă vâscoasă, inertă, obscură, crudă care se lasă prin surprindere asupra practicantului, îi absoarbe toate sunetele şi culorile. Chiar în toiul manifestării PR, când, s-ar părea, nimic nu te poate opri în înaintarea impetuoasă, te cuprinde o apatie, o pâclă albie. Asta nu-i cenuşiul, nu e starea de gri-deschis, ea e lipsită de semne şi se manifestă ca o nedorinţă vâscoasă de nimic. Căzând în capcana acestei mase, te reîntorci iar la starea precedentă – volumul PR revine aproape la nivelul iniţial şi totuşi mai mare, desigur, decât a fost până la eliminarea primului străjer. După cum primul străjer este depăşit prin distingere, claritate, dorinţe îmbucurătoare şi fermitate, tot aşa cel de-al doilea străjer, respectiv, se elimină prin distingere, claritate, dorinţe îmbucurătoare şi asiduitate. Asiduitatea este susţinută de practicii formale, aşa că este raţional că măreşti esenţial ponderea lor în practicile generale pentru timpul de opoziţie inerţiei vâscoase obscure. Lupta contra inerţiei obscure se aseamănă cu o mişcare în jeleul indiferenţei profunde după două nopţi de nesomn. Dar acest obstacol, fireşte, poate fi trecut.

     

    În procesul generării şi studierii PR (pe măsura eliminării primilor doi străjeri), uneori, apar impulsuri bruşte, când PR – cele deja cunoscute şi altele necunoscute anterior – literalmente cad în cap, se prăbuşesc ca o avalanşă şi atunci te ciocneşti cu cel de-al treilea străjer. Când PR strălucitoare, până la tăierea respiraţiei se prelungesc neîntrerupt (încetând doar pentru câteva secunde) pe parcursul unei ore, apoi a doua, a treia, atingând calitatea extatică, atunci când ţi se pare că începi să fii sfâşiat în bucăţi de admiraţie, peste un timp intră în acţiune o forţă de frânare de tip nou – asta se aseamănă cel mai mult cu o oboseală specifică în urma suprasaturaţiei cu oxigen. Aşa şi voi numi-o – „oboseala suprasaturaţiei de PR”. Deoarece ea nu este însoţită de senzaţii neplăcute, sfatul meu este s-o elimini şi să înaintezi mai departe. Dizlocuieşte oboseala până la urmă, înşfacă fiecare secundă de PR strălucitoare – ai scos pentru prima dată nasul dintr-o odaie în care te sufocai şi acum inspiri aerul curat de pădure, satură-te cât poţi, la maximum, pentru ca să memorizezi această experienţă, ca să dovedeşti să cunoşti cât mai multe PR noi, să-ţi faci o rezervă pentru viitor, or, fiecare PR nouă este ca un cui bătut în perete, de el se vor agăţa dorinţele tale îmbucurătoare în viitor. Sunt mulţi factorii de care depinde cât timp vei reuşi să petreci pe culme – o oră sau o zi, dar, în tot cazul, după impuls va urma o retragere inevitabilă, deoarece oboseala de la suprasaturaţie se va acumula. E posibil chiar că nemijlocit în procesul exploziei de PR se va începe o transformare fizică şi o manifestare furtunoasă de trăiri fizice, posibil, asta se va produce mai târziu, dar, în orice caz, corpul va începe să se restructureze şi, drept rezultat al acestei restructurări, efectul „suprasaturaţiei oxigenice” se va manifesta cu fiecare dată mai slab. Şi iar din nou, sunt mulţi factorii de care depinde cât de repede îl vei trece pe cel de-al treilea străjer – poate, pentru asta va fi nevoie de două-trei luni, în timpul cărora impulsurile puternice de PR, care durează câte două-trei zile, vor alterna cu retragerile, care (mai ales, la început) pot dura câteva zile, o săptămână. Cu cât mai impecabilă este eliminarea EN, cu cât mai activ efectuezi condensarea şi practicile formale, cu cât mai înverşunată este aspiraţia spre PR, cu atât mai scurte sunt perioadele de retragere.

    Despre cel de-al patrulea străjer nu avem ce vorbi prea mult – e mulţumirea care învăluie totul într-o ceaţă gri dulceagă. PR se manifestă, parcă totul este excelent… şi nu observi că adormi în mulţumire şi te trezeşte numai faptul că PR au dispărut undeva. De fiecare dată, mecanismul includerii mulţumirii acţionează fără greş, de îndată ce treci de cel de-al treilea străjer, subaprecierea capacităţii mulţumirii de a te scoate din albie poate duce la o prăbuşire adâncă, la căderea din PR puternice pentru zile lungi, la întărirea primilor trei străjeri.

     

    Chiar prima trecere a tuturor celor patru străjeri îl ridică pe practicant la un nou nivel al practicii, când se pare că PR pot fi generate şi intensificate nelimitat, fără opriri. În realitate, însă, acest lucru nu reuşeşte, deoarece depăşirea străjerilor nu este un proces de o singură dată, ci unul treptat şi dacă tu i-ai învins acum şi ai simţit o explozie de PR, apoi cu cât ea este mai puternică şi mai îndelungată, cu atât mai activ se vor manifesta cel de-al treilea şi cel de-al patrulea străjer. Va trebui să-i învingi, dar retragerea va fi inevitabilă, după care tu iar ai să-ţi aduni forţele, ai să te avânţi înainte, iar îi vei învinge pe străjeri. E o problemă obişnuită – lipsa deprinderii de a trăi PR atât de puternice şi de îndelungate, dar pe măsura practicii tale, această deprindere se consolidează, te deprinzi cu PR tot mai puternice şi mai îndelungate, ba şi transformarea fizică îţi susţine eforturile.

    După fiecare depăşire a străjerilor nimereşti în condiţii când nimic nu mai împiedică manifestarea PR! E o stare uluitoare, în ea aspiraţia devine triumfătoare, capătă calitatea neclintirii şi această calitate se cizelează cu fiecare dată tot mai mult şi mai mult. În aceste condiţii apare dorinţa de a face practica „escaladării aspiraţiei”.

    Cu escaladarea aspiraţiei se află în rezonanţă gândurile la oamenii care au atins grade de libertate neverosimile – citirea cărţilor lui Castaneda cu descrierea practicanţilor străvechi, care-şi păstrau viaţa pe parcursul mileniilor, care călătoresc în spaţiile nemăsurate ale conceperii; citirea cărţilor budiste cu descrierea practicanţilor care se dizolvă în „lumina curcubeului”; sunt în rezonanţă frazele „realizarea inimaginabilă”, „lumile infinite ale conceperii” etc. – toate acestea sunt în rezonanţă cu senzaţia că în faţa ta e deschis larg infinitul şi nimic nu te va putea opri, dacă vei fi impecabil în practică. E o senzaţie ce nu poate fi redată – când nu visezi la o călătorie infinită, nu simţi mulţumirea care acoperă plictiseala, ci inspiri nemijlocit aerul libertăţii, stai sigur cu propriile picioare pe un pământ nou.

     

    06-01-06) Să definim termenii „poziţie” şi „stare”. Poziţia este un set stabil de percepţii format în acest loc conform dorinţei [fixate]. Starea este un set stabil de percepţii care se constituie indiferent de dorinţe [fixate]. De exemplu, dacă eu, practicând şlefuirea emoţională, am simţit pentru prima dată percepţia sferei golului, apoi fiindcă în acest loc nu exista dorinţa de a trăi sfera golului, ci exista dorinţa de a trăi calmul, setul apărut de percepţii îl voi numi, prin definiţie, stare, iar setul de percepţii care face parte din această stare şi constă din dorinţa de a simţi calmul, dorinţa de a elimina FN, dorinţa de a face şlefuirea emoţională şi a calmului propriu-zis se va numi „poziţie”.

    Poziţia bodhisattva”: de îndată ce există percepţia oricărei obscurităţi a oricărui om, imediat:

    1) se elimină impecabil AN faţă de obscuritate

    2) se generează dorinţa îmbucurătoare ca PR să se manifeste în fiecare fiinţă care simte

    3) se generează simpatia şi devotamentul (fie faţă de fiinţele care tind spre PR, fie fără obiect)

    Este necesar să fie curmate dizlocuirea clarităţii despre prezenţa obscurităţilor în alt om, plăsmuirile.

     

    Una din stările noi este „digul se răzmoaie”. O imagine de rezonanţă: un dig mare de pământ barează un râu, apa se acumulează şi începe să spele digul, prin pământ încep să curgă pârâuaşe şi, cu trecerea timpului, digul se năruie.

    Semnele caracteristice ale „digului surpat”:

    1) Claritatea faptului că eşti în închisoare. Nu este obligatorie claritatea raţională despre care obscurităţi anume este vorba, contururile închisorii se întrezăresc din ceaţa: aici e o concepţie abstractă, dincolo FN, acolo e o obişnuinţă mecanică etc., dar deocamdată nu e clar ce obscuritate anume este spălată.

    2) Anticipaţia spargerii digului, saltului spre libertate, spre PR

    3) Senzaţia specifică de „coardă întinsă” – tot corpul (mai ales, în regiunea pieptului, burţii) simte o aşteptare, o încordare, dar dulce, de parcă e întinsă coarda unui arc şi iată-iată se va elibera. Concomitent, poate să apară dorinţa mecanică să începi să faci ceva, să scoţi sau să reduci această tensiune, dar, după ce dorinţa este eliminată, senzaţia fizică se prelungeşte şi este plăcută.

    4) Apare dorinţa insistentă de a distinge care anume obstacol va fi distrus, unde anume s-a concentrat puterea şuvoiului. Această dorinţă este condiţionată de o altă dorinţă – de a grăbi spargerea, iar ea va fi grăbită, dacă va surveni claritatea. Apare dorinţa de a discerne percepţiile, o imagine în rezonanţă cu ea – vreau să pipăi regiunea, în jurul căreia s-a concentrat potenţialul. La stadiile timpurii de spălare a digului claritatea dorită nu survine nicidecum, pot să apară EN care trebuie eliminate în mod impecabil.

    5) Faptul că nu obţii claritatea trezeşte la viaţă dorinţa pe care eu vreau s-o numesc „dorinţă de a te opri”. Ea se manifestă în faptul că slăbeşte antrenarea în activitate, sporeşte atenţia faţă de PR. Starea rezonează cu imaginea „mă transform în auz, încremenesc, mă opresc”. Percepţiile (cele care nu-s PR) parcă se cufundă în abureală, devin transparente. Când dorinţa de a te opri se intensifică, pot să apară trăiri fizice – duritate, sfera golului. La aceasta contribuie şi efectul „accelerării” – încep să disting mult mai multe percepţii ca de obicei, inclusiv pot să disting şi să elimin impulsurile mici de EN, să fixez şi să intensific impulsurile mici de PR.

    6) Într-un anumit moment survine o spargere de claritate – o anumită totalitate de obscurităţi devine dintr-o dată evidentă, apare dorinţa îmbucurătoare de a le distruge. De regulă, lucrările de încheiere se înfăptuiesc repede, fără eforturi mari, de parcă te-ai da cu sania de pe un deal.

    7) Starea de dig surpat apare deosebit de des în situaţia când ieşi dintr-o bandă de depresiune în practică (de exemplu, după orgasm sau după împotmolirea în EN), drept rezultat al căreia devin uitate clarităţile obţinute anterior, pleacă în umbră PR. Dar ea este caracteristică şi pentru situaţia când faci descoperiri, numai că, în acest caz, „coborârea cu sania” nu se produce atât de vădit sau lipseşte cu totul, de aceea trebuie să depui eforturi pe acest sector de drum.

     

    Starea de „dig surpat” generează îmbucurătoarea „dorinţă de a străbate”. La început, obiectul ei nu este determinat, el poate fi descris ca o dorinţă insistentă de a înceta să mai trăieşti „această stare anapoda”. Apoi, când dorinţa de a străbate se intensifică, atinge intensitatea extazului, survine şi claritatea că digul trebuie surpat.

     

    Poziţia „asiduităţii blânde” de formează drept rezultat al fermităţii puternice de a depăşi străjerii. Opoziţia directă poate să nu fie destul de eficientă – eşti nevoit să depui eforturi tot mai mari şi mai mari ca să nu ieşi din PR intense, iar eficienţa eforturilor este tot mai mică şi mai mică, drept rezultat, creşte somnolenţa, cu trecerea timpului, în pofida tuturor eforturilor, se produce retragerea. În locul opoziţiei directe, este raţional să se recurgă la poziţia „insistenţei blânde”: permit micşorarea intensităţii PR, de parcă „aş frâna pe pantă”, adică nu tind să mă agăţ de intensitatea (sau profunzimea) atinsă a PR cu orice preţ, ci însoţesc reducerea cu depunerea unor eforturi periodice pentru eliminarea străjerilor şi generarea PR. Ca rezultat, se reuşeşte a fixa starea la un nivel considerabil mai înalt decât cel de la care se retrag PR în urma opoziţiei directe.

    Poziţia asiduităţii blânde are drept rezultat faptul că asiduitatea începe să se întărească, obţinând trăsături noi. Este mai uşor s-o evidenţiezi din totalitatea altor percepţii, cu care ea era confundată, manifestându-se împreună. Când asiduitatea atinge intensitatea 4-5, în rezonanţă cu ea se află imaginea unei stânci tari, unei temelii, unei tării neclintite. Rezonează imaginea unei forţe din adânc, de parcă nişte mercur greu ar fi la fundul unui lac. Apare şi trăirea fizică a tăriei.

    Pe măsura acumulării modificărilor, la limita atingerii unor PR continue, un cuvânt devine şi deviză, şi tema principală a dialogului lăuntric, şi expresia aspiraţiei, devotamentului, hotărârii: „fă!”. Apare claritatea că toată practica ce a precedat atingerea unor PR continue reprezintă doar cei dintâi paşi, primele mişcări ale corpului unei fiinţe care simte o dorinţă ardentă de a se elibera din somnul de moarte, a ieşi de sub lespedea de mormânt. Cel care n-a făcut nici asta se înşeală pe sine însuşi că vrea PR. Dispare definitiv dorinţa de a avea grijă de novici, deoarece această grijă este o milă faţă de dânşii, plăsmuirea că „ei vor, dar nu pot”. Devine cât se poate de clar că „să vrei, dar să nu poţi” este o înşelare de sine sau o înşelare a altora. Nu există nimic complex sau neînţeles în practica eliminării întristărilor, mai ales, după ce totul a fost examinat detaliat în carte, în articolele practicanţilor şi dacă omul e „incapabil” să atingă fonul revelator continuu, asta înseamnă un singur lucru: în acel loc, dorinţa obscurităţilor este mai puternică decât dorinţa de PR. Susţinerea practicanţilor devine punctiformă şi foarte îmbucurătoare – de exemplu, dorinţa de a-i explica unui şi aceluiaşi practicant una şi aceeaşi problemă poate să se manifeste şi de zece, şi de douăzeci de ori, dar nu mai mult – după un asemenea număr de explicaţii acela va fi în stare să restabilească singur cursul gândurilor, conţinutul recomandărilor, dar dacă el nu rezolvă această problemă, nici un fel de sfaturi nu vor mai schimba nimic, toate celelalte depind în exclusivitate de eforturile sale.

     

    Poziţia „iată chiar acum nu sunt sincer”. Eu numai cred că-s sincer, dar aşa a fost de multe ori când eu mă consideram sincer, iar apoi se dovedea că asta a fost o monstruoasă înşelare de sine care, s-ar părea, era imposibil să n-o observi. Iată de ce, de acum înainte, mă voi crede insuficient de sincer, nesincer, pentru ca să se manifeste totdeauna dorinţa îmbucurătoare de a căuta şi a elimina lipsa de sinceritate, obţinând noi înaintări spre PR.

     

    Limita memorării suficiente este un asemenea nivel de însuşire a PR, la care e suficient să ţii minte despre PR pentru ca PR să se manifeste imediat. Urmarea memorării se alege la dorinţă, de exemplu, mie-mi plăcea să însoţesc memorarea, punându-mi întrebarea „ce simt eu acum?”

     

    Practica este intensificată substanţial de preluarea PR.

    Să luăm ca exemplu supraefortul. Poţi să simţi acum faţă de mine o simpatie puternică (nu mai puţin de 7-8), devotament, să ai o dorinţă puternică (cel puţin 7-8) de a prelua percepţia supraefortului, să te concentrezi asupra acestei dorinţe suficient de mult, până când nu va apărea o percepţie specifică de încordare şi desfătare, pe care am s-o numesc „magnetism” – tu parcă „te-ai lipit”, apare senzaţia de umplere, pentru un timp oarecare, slăbeşte considerabil autoidentificarea, ca rezultat, tu te schimbi în mod miraculos, de parcă ai o experienţă mult mai intensă de trăire a supraefortului decât a fost în realitate, adică la încercările următoare de a genera supraefortul ai să-l obţii mult mai uşor şi mai intens decât asta a fost posibil pentru tine mai înainte.

    Folosirea fotografiei, vocii, amintirii clare, cu atât mai mult, a prezenţei personale a omului de la care vrei să preiei PR, simplifică realizarea preluării. Voi numi aceasta „preluare orientată a PR”.

    În cazul în care percepţia dată nu se manifestă în mine cu mult mai puternic şi mai stabil ca în tine, o asemenea percepţie de „lipire magnetică cu slăbire a identificării de sine” nu va fi, după cum nu va fi nici un rezultat în formă de creştere considerabilă a capacităţii de a depune supraefortul, chiar dacă va fi respectată condiţia simpatiei şi dorinţei îmbucurătoare. Rezultatul va lipsi şi în cazul dacă tu te înşeli pe tine însăţi în ceea ce priveşte simpatia pe care o simţi faţă de mine la gradul de 7-8 (dar nu e un sentiment de familie, de exemplu), şi în privinţa dorinţei îmbucurătoare de a prelua această percepţie (dar nu acţionezi călăuzită de SPI, de exemplu).

    Există şi preluarea neorientată a PR, când preiei o PR absolut nouă pentru tine.

     

    06-01-07) Este posibilă schimbarea complexă a percepţiilor – „schimbarea personalităţii”. Cu cât este mai larg spectrul percepţiilor cuprinse, cu atât mai lesne e să treci de la o personalitate la alta. Dacă eşti deprinsă să fii stingherită şi nesigură, e foarte greu să smulgi din acest set de percepţii nehotărârea, înlocuind-o cu hotărâre, dar dacă schimbi concomitent o mulţime de percepţii (numele, hainele, obişnuinţele, deprinderile, oamenii din jur, vocabularul etc.), schimbarea ţi se poate da surprinzător de uşor.

    Pentru o nouă personalitate, este raţional să alegi percepţii în rezonanţă cu PR.

    Este interesantă şi practică schimbării ciclice a personalităţilor. O „dedublare a personalităţii” morbidă şi alte efecte secundare indezirabile în acest caz nu apar.

    Pentru a fixa o nouă personalitate, alcătuieşte lista elementelor ei şi reproduce-le concomitent:

    *) Vestimentaţia. Fă-ţi câteva seturi de haine pentru diferite personalităţi, „una” nu trebuie să îmbrace niciodată hainele „alteia”.

    *) Alegerea frazelor, cuvintelor. Alege diferite expresii uzuale pentru diferite personalităţi.

    *) Muzica pe care ele o ascultă.

    *) Predilecţii de gusturi.

    *) Locurile plimbărilor.

    *) Interesele – cărţile îndrăgite, temele discuţiilor, modurile de a se odihni.

    *) Societăţile. Pentru a şlefui impecabil o personalitate nouă, fă-ţi cunoştinţe noi, care te vor cunoaşte numai ca pe o personalitate nouă. Deoarece ele încă nu au stereotipul de a te percepe, ele te vor primi aşa cum ai să li te prezinţi, înlesnindu-ţi astfel deprinderea cu o nouă personalitate.

    Edificarea unei noi personalităţi este un proces foarte interesant, creator, el însuşi fiind conjugat cu apariţia unor PR.

    Poţi să creezi dintr-o dată câteva personalităţi – permanente sau episodice. Dacă formezi o personalitate care constă din percepţii aflate în rezonanţă cu PR, apoi, desigur, ai să vrei ca această personalitate să devină permanentă, ca să treci, cu timpul sau îndată, totalmente la ea. Dar poţi să generezi şi personalităţi episodice pentru sarcini concrete. De exemplu, pentru a depăşi frica de a arăta tâmpită în ochii oamenilor, este eficient rolul de toantă. Fă-ţi o companie nouă şi fă-i pe toţi să creadă că eşti o proastă fără margini. Învaţă din timp cuvintele potrivite, gesturile, antrenează-ţi un râs prostesc, răspunde nepotrivit etc. Ai să vezi cât de mult depinzi de opinia oamenilor, cât de iluzorie a fost libertatea ta de îngrijorarea „ce-au să zică oamenii”.

    Schimbând personalitatea, descoperi dorinţe îmbucurătoare surprinzătoare pentru tine. De exemplu, rolul tâmpei va intensifica brusc percepţiile erotice şi sexuale, se vor manifesta mai puternic unele PR – prin urmare, personalitatea ta veche împiedică manifestarea sexualităţii, iar tu nici nu observi acest fapt, deoarece eşti concrescută cu FN, îngrijorarea de păreri, deprinderea de a suprima sexualitatea, iar atunci când eşti o tâmpită nu-ţi faci griji – şi aşa eşti o tâmpă, „o ştiu” toţi la sigur, de aceea poţi să-ţi faci de cap aşa cum îţi place. Starea de libertate de îngrijorarea generată de opinii, la fel ca şi alte stări atrăgătoare, poate fi memorizată pentru „a sălta” în ele direct, incluzându-le în componenţa noii personalităţi.

    Eliberarea de fixarea rigidă de o singură personalitate înjghebată in mod mecanic se soldează cu slăbirea substanţială a „ataşamentului faţă de oameni” („AFO”) – un ansamblu de EN, EP, concepţii, dorinţe mecanice, distingeri mecanice, care împiedică poziţia suficienţei de sine şi PR aflate în rezonanţă cu ea. În componenţa AFO intră îngrijorarea de păreri, grija mecanică, plictiseala, mulţumirea de sine, gelozia, frica de singurătate, concepţia „al meu” şi multe altele.

     

    „Practica în comun”, „viaţa în comun” şi în genere totul aşa-zis „comun” este, de multe ori, nimic altceva decât un mod de a manifesta şi a consolida AFO. O manifestare tipică este că omul începe a vorbi nu de la sine, ci în numele „colectivului” – „noi credem”, „el înţelege”.

    Întrucât practicantului îi trezeşte cel mai mare interes comunicarea cu „boturile”, îi apare ataşamentul faţă de el. Dacă nu-l elimini, eficienţa comunicării scade catastrofal.

    Din când în când, caută să rămâi în singurătate deplină – pleacă pentru câteva ore în pădure, în alt oraş pe câteva zile. Mai poţi să te trezeşti la 3-4 de noapte şi să-ţi faci treburile în timpul când toţi dorm. Poţi să generezi imagini aflate în rezonanţă cu singurătatea îmbucurătoare. Pentru mine, de exemplu, asta-i o istorie închipuită despre aceea că eu, drept rezultat al experimentelor mele, am nimerit întâmplător în alt „spaţiu”, în alt „timp”, „în lumea paralelă a viselor” şi calea înapoi a fost pierdută. Un soare blând de după amiază, un mic orăşel vechi, vine toamna, o cărăruşă colbăită într-un parc mic, din când în când trec oameni care-mi sunt infinit de îndepărtaţi, nu voi găsi aici niciodată o fiinţă apropiată, toţi dorm un somn adânc, sunt cufundaţi într-o viaţă iremediabil de îndepărtată de a mea. Sunt absolut singur, sunt aruncat pentru totdeauna din lumea obişnuită şi tot ce-mi rămâne este să simt bucuria neţărmurită a unei păsări singuratice în zbor, un extaz furtunos – tot ce mă aşteaptă este imprevizibil, să simt un devotament extatic faţă de oamenii pe care n-am să-i văd niciodată şi să-mi continui călătoria orice-ar fi.

    Fixează deosebirile esenţiale între starea când eşti singură şi atunci când eşti cu boturile. Obţine PR în singurătate. Aflându-te între boturi, generează periodic AR că eşti singură, trăieşte suficienţa de sine îmbucurătoare, seriozitatea răspunderii depline pentru practica ta şi atunci comunicarea va fi eficientă, în loc de mulţumire de sine şi stare cenuşie vor apărea devotamentul şi simpatia.

    Independent de practica altor boturi,

    Independent de temeri şi aşteptări,

    Independent de circumstanţe, victorii şi înfrângeri,

    Eu îmi voi face practica,

    Eu îmi voi continua călătoria.

     

    06-01-08) Temerile sociale sunt un strat grandios de AFO, anume din acest motiv au o importanţă enormă experimentele sociale („ES”), destinaţia cărora este: a) să scoată în evidenţă şi să elimine obscurităţile; b) să înveţi a trăi PR nu atunci când şezi pe divan (aşa-numita „practică de canapea”), ci atunci când te afle în tumultul relaţiilor interpersonale, adică în condiţiile când obscurităţile se manifestă deosebit de intens, nu se află în FN adânc şi inaccesibil pentru distingere. Orice contact cu oamenii se soldează cu un flux continuu de obscurităţi, dar chiar şi atunci când eşti singură, temerile sociale şi alte obscurităţi aflate în legătură cu alţi oameni, continuă se să manifeste, saturând FN, DL mecanic.

    Efectuând ES, faci lucruri la care oamenii aleg să reacţioneze negativ şi tu descoperi că atitudinea lor negativă (AN) şi chiar ura faţă de tine, dispreţul lor, dezgustul, acţiunile agresive nu te sperie. Ca să trezeşti AN sau chiar ură faţă de sine este suficient să faci un pas într-o parte de la obişnuitul făgaş al vieţii – să-i zici cuiva „tu”, să achiţi cumpărătura cu mărunţiş, să nu spui „mulţumesc” etc., deci, posibilităţile de a efectua ES sunt nenumărate. Tu te-ai legat cu o sumedenie de limitări, suprimându-ţi dorinţele îmbucurătoare doar de dragul faptului ca AN din partea oamenilor (adesea imaginară) să se manifeste ceva mai rar, dar o asemenea comportare nu este raţională. Eliminarea fricii religioase faţă de atitudinea negativă din partea altor oameni şi altor EN ce apar în cadrul ES se soldează cu faptul că temerile sociale se diminuează brusc, deschizând calea pentru PR.

    Dacă în urma ES se întâmplă ceva ce afectează nemijlocit viaţa mea (de exemplu, voi fi lovit sau amendat), chiar şi asta va contribui la dizolvarea temerilor, deoarece în viitor frica religioasă de EN se va schimba cu un calcul la rece cum pot fi evitate consecinţele indezirabile.

    Chiar şi cel mai simplu ES îi stârneşte practicantului o întreagă furtună, ca rezultat al eliminării impecabile a obscurităţilor ce apar practicantul obţine un grad înalt de libertate de FN şi EN, îşi intensifică abilitatea de a trăi PR.

    Repet încă o dată: ES se fac nu pentru a obţine „dreptate” sau pentru a-i pedepsi pe nişte proşti, cu atât mai puţin, pentru a te răzbuna, a simţi o bucurie răutăcioasă, a-ţi intensifica importanţa şi senzaţia de superioritate, deoarece aceste percepţii sunt incompatibile categoric cu PR. ES se fac pentru a depăşi temerile mecanice, a învăţa să trăieşti PR independent de faptul cine şi ce atitudine are faţă de tine, să înveţi să generezi PR în orice situaţii, să scoţi temerile sociale din FN adânc la suprafaţă, să le analizezi şi să le elimini, să relevi şi să înlături o mulţime de concepţii mari şi mici.

    Oamenii obişnuiţi, de regulă, nu vor cu încăpăţânare să înţeleagă destinaţia ES, acuzându-i pe practicanţi de cruzime şi de susţinere a SPI. Ei nu pot să se pună în situaţia practicantului, or, ei nu au dorinţa de a elimina obscurităţile şi nici aspiraţia spre PR, iar atunci când se pun în locul „victimei”, imediat au aceleaşi EN intense ce apar la obiectele reale ale ES. Bineînţeles, în ES nu există cruzime, deoarece obiectului ES i se adaugă încă vreo zece izbucniri de EN la miile pe care le trăieşte el zilnic şi pe care, apropo, ar putea să nu le trăiască dacă nu ar exploda cu emoţii negative pentru fiecare fleac, or, EN nu sunt durere fizică pe care o simte fiecare, indiferent de opţiunea sa. Durerea poate fi „cauzată”, iar EN nu poate fi „cauzată”, fiecare alege pentru sine – s-o simtă sau nu.

    Atitudinea tipică a unui „ezoteric” obişnuit faţă de ES: e un fleac, o ocupaţie nedemnă. Când el se pune în locul practicantului, îi apare oroarea, dar el nu poate recunoaşte acest lucru nici pentru sine, deci, ca să nu-şi afecteze SPI, compensează oroarea prin atitudine dispreţuitoare faţă de ES.

     

    06-01-09) „Descrierea PR” este generarea oricăror percepţii ce posedă proprietatea de a intra în rezonanţă cu această PR. Adică, dacă în momentul dat se manifestă PR, apoi manifestarea setului de percepţii pe care o numim „descriere a acestei PR”, în majoritatea cazurilor, face ca o calitate sau alta a acestei PR să se intensifice. Aşa dar, poate fi „descriere” şi un cuvânt, şi un sunet lipsit de sens, un tablou, muzica, mişcarea corpului, o plantă, un animal, o anumită amplasare a obiectelor pe masă, tot ce vreţi, dar, de cele mai multe ori, se folosesc descrierile în formă de cuvinte (gânduri):

    1) Gânduri (sau imagini), conţinutul cărora le numim „asocieri”, „comparaţii”: „cerul la asfinţit de soare”, „pământul se curăţă de zăpada care se topeşte” etc.

    2) Gândurile ce descriu caracterul schimbării oricăror altor percepţii, care se manifestă în paralel cu PR descrisă, o preced sau o urmează.

    3) Gândurile ce descriu caracterul modificării calităţii PR descrise, inclusiv în dependenţa de alte percepţii.

    Pentru ca descrierea să se afle în rezonanţă maximă cu PR, este necesar:

    a) să fie subliniate cu maximă discernere, claritate particularităţile specifice ale acestei PR care o deosebesc de alte PR

    b) ă nu fie utilizate poetisme, savantlâcuri filozofice şi alte cuvinte ce nu notează percepţii concrete (de-alde transcendent, cosmic, supraconştiinţă, fermecător, divin, incomprehensibil, realitatea existentă etc.), ci numai cuvinte cu un sens cât se poate de clar (câine, pin, aer geros, vreau să respir – cuvinte ce descriu ceea ce ai simţit de multe ori.

    Pe măsura creşterii experienţei de trăire a PR, descrierile se cizelează, se curăţă de balast, se îmbogăţesc cu detalii de rezonanţă. De exemplu, Sqwo încerca, descriind „înstrăinarea”, să recurgă la cuvinte împrumutate din cărţile „ezoterice”, dar fără nici un rezultat – rezonanţa n-a apărut până atunci când n-a fost găsit, în sfârşit, cuvântul de reper aflat în rezonanţă – „haine”. Descrierea finală: „când apare înstrăinarea, percepţiile de personalitate încep să se perceapă ca nişte haine – poţi să le îmbraci, să le dezbraci”.

    Fixarea” este acţiunea de fixare a faptului că percepţia a fost (este) prezentă. Fixare poate fi sau descrierea percepţiei, fie orice alt mod de marcare – pune o bifă sau o abreviere prin care ai notat percepţia dată, scrie cifra ce indică intensitatea ei, mută o mărgică pe metanii.

    O greşeală frecventă la fixarea descoperirilor: o notezi îndată după apariţia ei şi apare mulţumirea de sine, o distragere haotică. Drept rezultat, pe hârtie apar cuvinte, rumegarea cărora nu te aduce la amintirea clarităţii obţinute. Ca să previi un asemenea efect, trebuie să re-trăieşti descoperirea de câteva ori, să revii la ea de câteva ori, corijând descrierea de rezonanţă.

    Practica formală” (PF) reprezintă acţiuni care:

    1)    se execută multiplu şi dens,

    2)    sunt motivate şi însoţite de dorinţă îmbucurătoare,

    3)    sunt însoţite de memorarea PR,

    4)    au drept scop (direct sau indirect) generarea sau intensificarea PR,

    5)    se află în rezonanţă cu PR (de dorit),

    6)    sunt însoţite de fixare.

     

    La executarea PF este necesar să te opui mecanismului planificării, oricât de mult ai vrea să-ţi spui „azi voi face atâtea şi atâtea acte” ca să simţi mulţumire faţă de sine. Asemenea fraze sunt admisibile doar în calitate de factor revelator. Planificarea nu împiedică manifestarea dorinţei doar în cazul în care ceea ce-ţi doreşti este rezultatul executării unui proces cu multe trepte, în care planificarea reprezintă un regulator, forţă de coeziune. PF nu este un asemenea proces, de aceea planificarea PF este un obstacol pentru dorinţele îmbucurătoare, se soldează cu reducerea considerabilă a eficienţei.

    PF în ansamblu şi fixările în particular imprimă o eficienţă maximă practicii generării PR, deoarece:

    1) asigură eliminarea continuă, neabătută a FN şi „nu-se-întâmplă-nimic”

    2) formează o „punte” stabilă spre PR, consolidând obişnuinţa de a le trăi prin repetare multiplă

    3) consolidează obişnuinţa de a trăi dorinţe îmbucurătoare, precum şi de a le realiza asiduu şi ferm

    4) căutarea descrierii de rezonanţă maximă presupune re-trăirea multiplă a PR.

    Descrierea tehnologiilor” este eficientă în exclusivitate pentru o practică pozitivă de generare a PR. De la înscrierea primară, „brută” a celor trăite, prin repetarea multiplă a experienţei, relevarea unor elemente esenţiale şi nesemnificative, la formarea definitivă a listei etapelor necesare şi de dorit – iată cum se formează elementele tehnologiilor de atingere a stărilor dorite.

    Descriind PR care se manifestă în momentul dat, scoatem în evidenţă „calităţile PR”, adică particularităţile caracteristice discernute de conştiinţa distinctivă: „caracterul extatic”, „plinătatea”, „profunzimea”, „intensitatea”, „magnetizarea”. Descrierea calităţilor v. la sfârşitul capitolului „lista PR cu descrieri”.

     

    Ce pot să fac în momentul dat?

    a) să trăiesc EN, EP, să mă dedau la DH.

    b) să trăiesc PR

    c) să depun eforturi pentru atingerea PR, executând PF (deoarece anume PF sunt un mijloc de creare şi consolidare a obişnuinţei de a trăi PR din contul actelor multiple de schimbare a percepţiilor)

    Mai mult n-ai din ce alege.

    Când începi să faci PF, uneori apare somnolenţa, puterea căreia poate să devină irezistibilă. Încercările de a te sătura de somn nu vor aduce nimic, deoarece cauza constă nu în faptul că n-ai dormit de ajuns, ci în starea nouă, necunoscută până acum – se întrerupe fluxul continuu de distrageri haotice, există fonul revelator. Până acum cunoşteai numai două stări – somnul şi starea trează cu nelipsitul FN şi distrageri haotice. Eliminarea atributelor nelipsite ale stării de trezie se soldează cu alunecarea mecanică în altă stare cunoscută ţie – somnul. Dacă nu cedezi în faţa somnolenţei, continui să faci PF cu întreruperi până la retragerea somnolenţei, problema dispare. Cel mai eficient remediu împotriva somnolenţei sunt orice jocuri intelectuale, psihologice şi fizice, competiţiile, EP.

    Practicile fixării zilnice, de două ore, de o oră, în fiecare minut, la 15, 10 şi 5 secunde pot fi cumulate şi alternate, executându-le în permanenţă sau în decursul unui interval ales de timp. Ca rezultat, intensitatea şi plinătatea vieţii cresc de multe ori.

    Te sfătuiesc să faci fixarea zilnică în permanenţă – la sfârşitul zilei vei face bilanţul notiţelor făcute, vei totaliza ziua trăită aşa cum se face bilanţul anului – vei înscrie descoperirile, vei fixa rezultatele experienţelor şi PF, vei împrospăta lista dorinţelor îmbucurătoare, vei suma secundele trăite în PR etc. Oamenii s-au deprins să aprecieze o zi ca ceva puţin semnificativ, dar o zi întreagă în afara practicii înseamnă o zi întreagă de împotmolire în mulţumire de sine, de stare cenuşie, o zi de FN şi EN, e un pas mare spre moarte, în urma căreia se va ţine încă mult timp o trenă de cenuşiu şi EN. Este raţional să-ţi recalculezi viaţa în zile, să ţii evidenţa în zile, nu în ani, asta contribuie la eliminarea atitudinii mecanice, lipsită de bucurie faţă de o zi.

    Dacă o zi este egalată cu „anul”, apoi fiecare două ore pot fi notate cu luna corespunzătoare. Fixarea la fiecare două ore („f2ola fiecare oră („f1o”) te sfătuiesc să le faci totdeauna, în orice împrejurări, inclusiv noaptea, deoarece asta contribuie la un somn „mai cu saţ” din contul faptului că somnul se întrerupe pentru generarea PR, nu are loc împotmolirea în FN pe multe ore, asta mai contribuie şi la obţinerea experienţei extracorporale şi experienţei viselor concepute. Chiar dacă un rezultat al acestei ore va vi notiţa „nu s-a făcut nimic” ori va fi fixată doar lista EN trăite, şi asta va fi o acţiune de trezire şi de motivare.

    Greşelile tipice la f1o: „vânzoleala iniţială” (încercările spasmodice de a începe să faci ceva, o panică uşoară), „inerţia iniţială” (gânduri de felul „mai am o oră întreagă înainte, iată, scot la capăt treburile şi încep practica” – autoînşelare, duce la înfrângere), „inerţia permanentă” (inerţia iniţială durează aproape toată ora, se soldează cu vânzoleală la finiş); „vânzoleala la finiş” (încercările spasmodice de a face măcar ceva în ultimele clipe – asta-i o înfrângere, o autoînşelare, o lipsă de interes faţă de practică).

    La fixarea în fiecare minut („f1m”), fixarea de 15 secunde („f15s”) şi fixarea de 10 secunde („f10s”) se fixează, de exemplu, aprecierea generală a stării în perioada corespunzătoare. Îţi propun să aplici scara de la 1 până la 9, unde poziţia „5” corespunde stării de „nu se întâmplă nimic”, „6” – un fon revelator slab, „7” – FR stabil cu impulsuri de PR, „8” – PR stabile, „9” – PR puternice cu impulsuri extatice. Şi, în mod analogic, în jos: „4” – FN slab etc. La f1m ai posibilitatea să pui concomitent câteva note, de exemplu, să fixezi intensitatea maximă a EN şi PR, intensitatea eforturilor depuse – la alegere.

    La fixarea de 5 secunde („f5s”) se pot folosi aceleaşi notiţe sau se poate recurge la un sistem simplificat. La început poate să pară că până şi f1m (ca să nu mai vorbim deja despre fixări mai frecvente) este ceva imposibil. În practică, însă, te convingi că f1m este absolut compatibilă cu aproape orice altă activitate (fixarea se poate face şi în gând), ea nu numai că nu „răpeşte timpul”, ci, din contra, îl saturează la maximum, impunându-te să exerciţi în permanenţă memorarea practicii, PR, făcând imposibilă lipirea în FN şi EN, distragerile haotice îndelungate, conducând la obţinerea unui FR stabil şi la un număr surprinzător de mare de observări, descoperiri interesante. Practicanţii experimentaţi sunt capabili să efectueze f1m pe parcursul câtorva ore în şir, iar f15s, f10s şi f5s – timp de câteva zeci de minute. Se poate face o analogie: dacă discheta nu e formatată, pe ea nu poţi să înregistrezi nimic – viaţa unui om obişnuit aşa şi trece ca un somn. Dacă vei formata discheta, atunci poţi s-o umpli dens – în timpul PF viaţa e saturată la limită, o zi trăită se percepe aşa de parcă ar fi trecut o săptămână.

    Sunt foarte eficiente practicile de exprimare a dorinţei în glas („EDG”). Dacă situaţia nu permite să exprimi dorinţele în voce tare, poţi s-o faci în gând, dacă-i posibil, însoţind rostirea în gând măcar cu o articulare uşoară cu buzele. Te sfătuiesc:

    1) să faci EDG în serii de cel puţin 10 acte în serie, în mod optim – câte 50-100.

    2)  după fiecare serie lungă, fă o pauză şi ascultă-ţi PR ce apar, eliminând distragerile haotice.

    3)  dacă distragerile haotice în timpul pauzei devin prea sâcâitoare, este raţional să se înceapă o serie nouă

    4)  alege dorinţe concrete: „vreau să simt devotamentul”, „vreau să mă concep în somn”, „vreau ca toţi să poată trăi percepţiile revelatoare”.

    5)  scurtează fraza rostită, dacă, drept rezultat al repetării multiple, varianta prescurtată se asociază ferm cu fraza completă, de exemplu, în loc de „vreau ca toţi să poată trăi percepţiile revelatoare” – „vreau PR pentru toţi”

    6)  dă-ţi seama că practica se va solda cu modificări esenţiale atunci când se va executa în mărime de circa 1000 de acte de EDG pe parcursul zilei.

    După ce vei face intens PF pe parcursul câtorva zile, te sfătuiesc să faci o întrerupere pe o zi-două, chiar dacă asta se va solda cu o alunecare în FR slab. Dacă FR este substituit mai ales de starea de „nu se întâmplă nimic” (nîn), întreruperea se micşorează, deoarece apare dorinţa îmbucurătoare de a continua PF, obţinând un FR stabil. În timpul întreruperilor te sfătuiesc să-ţi pui mai des întrebarea: „Ce simt eu acum?”. În timpul întreruperilor pot să se producă descoperiri semnificative – noi clarităţi, noi PR.

     

    Pentru procesul EDG te sfătuiesc să urmăreşti:

    1) ca repetarea frazei să nu devină mecanică, fiecare frază fiind însoţită de o manifestare, fie şi slabă, a dorinţei corespunzătoare. Durata fiecărui act de EDG este de aproximativ 5-10 secunde.

    2) dacă în timpul EDG există FR sau impulsuri de PR

    3) există oare chiar acum dorinţa îmbucurătoare de a continua EDG, presimţirea.

     

    După acumularea unei experienţe considerabile de EDG, când dorinţa se distinge clar ca o percepţie aparte, EDG se poate modifica în „generarea neîntreruptă a dorinţei”(„GND”): pronunţarea dorinţei încetează (inclusiv în DL), se controlează doar faptul ca dorinţa să se manifeste distinct. Durata actului se reduce până la 1-3 secunde, ceea ce grăbeşte manifestarea unui FR intens, dar trebuie să-ţi dai seama că, în lipsa pronunţării sporeşte probabilitatea „adormirii”, ştergerii practicii, alunecării în distrageri haotice, mai ales, în timpul când FR este încă instabil şi slab.

     

    La PF se mai referă practicile:

    *) înlocuirii mecanice [a unei concepţii vădit false]

    *) re-trăirii [unor evenimente semnificative din istoria personală, cu eliminarea EN şi generarea PR]

    *) fixării clarităţii. Se repetă fraza aflată în rezonanţă cu claritatea. De exemplu, repetând fraza „sunt altul”, mă concentrez asupra clarităţii că am calea mea proprie, indiferent de faptul cine şi ce crede despre asta, că-mi voi realiza dorinţele îmbucurătoare, independent de faptul cine şi ce face, că eu nu vreau să-i imit pe alţii în mod mecanic. Asta elimină ataşamentul de fon faţă de oameni, conduce la apariţia presimţirii, călătoriei infinite etc.

    *) reîntoarcerii atenţiei [de la distragerile haotice la starea dorită]. De exemplu, îţi pui întrebarea „ce-i acum?” şi intensifici atenţia faţă de starea curentă, memorarea despre PR şi dorinţele îmbucurătoare, depistarea unor FN care se pronunţă slab şi a unor EN slabe.

    *) şlefuirii (cizelării) emoţionale.

    PF sunt un „colac de salvare” în timpul depresiunii în practică, deoarece acesta-i lucrul cel mai simplu pe care poţi să începi să-l faci – să execuţi o PR, iar, drept rezultat, starea ta va începe să se schimbe, fie şi încet, dar inevitabil.

    De multe ori, apare dorinţa îmbucurătoare de a face PF chiar şi în timpul când se manifestă PR puternice, un fon extatic – apare efectul „forţării”, când se intensifică toate calităţile PR. Dorinţa de a face PF dispare doar în stadiul PR extatice, când extazul ajunge la stadiul „insuportabil”.

    Crearea unor „obişnuinţe revelatoare”: realizarea dorinţei îmbucurătoare de a obţine ca o anumită acţiune (de dorit, repetată de câteva ori pe parcursul zilei) să fie însoţită de cel puţin un efort de generare a PR şi cel mult de manifestarea acestei PR. De exemplu, poţi să obţii ca de fiecare dată, când torni apă în ceainic, să simţi extazul sau să trăieşti senzaţia frumosului. Dar anume DE FIECARE DATĂ. E posibil că, la început, vei consuma de 5 ori mai mult timp ca să pui ceainicul la fiert, dar peste o săptămână-două trăirea PR în timpul acestei acţiuni îţi va deveni obişnuinţă, vei putea să începi lupta pe segmentul următor. Fă acest lucru pas cu pas, lasă gigantomania celor care nu se vor schimba niciodată, fă un pas concret după altul potrivit dorinţelor îmbucurătoare.

     

    06-01-10) SPIm – senzaţia [propriei] importanţe. SPIn – senzaţia [propriei] inferiorităţi. Mila [faţă de sine]. [M-au] obijduit. Agresivitate [faţă de cei care sunt împotriva mea]. EN care te apasă şi te fărâmă sunt o reacţie la lezare eu-lui, iar EP – o reacţie la susţinerea eu-lui, deci propria importanţă ce decurge din iluzia eu-lui este fundamentul EN şi EP. Până şi SPIn este o consecinţă a SPIm, întrucât apare atunci când „eu cel important” este lezat şi nu reuşeşte să apere această importanţă. Atunci când e prezentă PR, gândurile despre „eu” sunt slabe, se întrerup, se retrag pe planul doi, iar când trăieşti PR extatice, „eu” devine chiar o fantomă.

    Dacă eşti sinceră, ai să observi repede că reflecţiile că „eu” este iluzoriu nu schimbă nimic şi trebuie să faci ceva concret la limită pentru a surpa cea mai mortificatoare latură a acestei iluzii – SPIm. Îţi propun drept practică extrem de eficientă practica de „stalking”. Practica experimentelor sociale este un exerciţiu prealabil excelent. Multe informaţii diverse despre stalking pot fi găsite în minunatele cărţi ale lui Castaneda. Stalking-ul constă în crearea premeditată de situaţii de care oamenii obişnuiţi fug ca de foc, situaţii în care este lezată SPIm. Tu vei elimina în mod impecabil EN şi EP care apar. Un procedeu optim de creare a unei asemenea situaţii este să nimereşti sub puterea sau în sfera de influenţă a unui tiran, adică a unui om tâmp, agresiv, arogant (ori a unui grup de oameni de acest fel), care se străduieşte să insulte, să umilească, să-i oprime pe alţii, ştie cum s-o facă şi are suficiente posibilităţi în acest scop. Cele mai „oribile” situaţii pe care şi le poate imagina un om obişnuit sunt cele mai dorite de cel care face stalking.

    Stalking-un se încheie cu înfrângere, dacă tu încetezi să tinzi spre eliminarea impecabilă a EN, precum şi în cazul când îţi apare dorinţa de a te răzbuna, de a-l omorî pe tiran, a-i cauza daune, or, asta înseamnă că te-ai situat în poziţia de victimă, adică ai pierdut războiul împotriva SPIm, începând să te transformi tu însuţi într-un tiran.

    Stalking-ul se încheie cu o victorie totală, dacă: a) orice ar fi, răbdarea şi hotărârea ta rămân de neclintit, tu elimini impecabil EN şi trăieşti PR şi b) te menţii pe poziţiile pe care ţi le-ai ales (de exemplu, să-ţi păstrezi integritatea corporală, să-ţi păstrezi contul bancar neatins etc.).

    Pentru a obţine un rezultat maxim, este necesar un calcul precis. Tiranii adevăraţi sunt o raritate şi dacă-ţi scapă unul, apoi nu există nici o garanţie că ai să-l găseşti pe altul. Întâlnind un tiran, trebuie să nimereşti în sfera lui de influenţă, să-i studiezi procedeele de manipulare, perfecţionându-ţi arta schimbării personalităţilor şi expunându-te în aşa fel, încât el să-şi poată manifesta calităţile de tiran în modul cel mai reliefat. Nu dormita pe lauri, totdeauna poţi să faci încă mai mult pentru ca jocul să devină veridic, pentru ca tiranul să-şi intensifice presiunile asupra SPIm (a ta).

    Lista rezultatelor cercetării tiranului poate să constea din următoarele poziţii:

    *) ce modalităţi de lezare a SPIm posedă el. De exemplu, e în stare el să strige cu indignare sau să râdă caustic, sau să te facă de râs etc.

    *) ce „butoane” poţi să acţionezi tu şi cum anume poţi s-o faci pentru ca să-l manipulezi, să-l faci să te terorizeze;

    *) care-s modalităţile posibile de a ieşi de sub influenţa lui, încheind experimentul, care-s principalele lui părţi vulnerabile. De exemplu, poate fi vorba despre:

    a) frica faţă de tiranii superiori (şefii, o rudă, un prieten etc. – toţi cei pe care ei îi recunoaşte drept tiranii săi „legitimi”)

    b) teama de a-şi pierde averea, statutul, funcţia, banii etc.

    c) teama de a deveni ridicol, de a fi umilit – asta-i una din cele mai mari temeri ale tiranilor, deoarece să fii tiran înseamnă să ai o SPIm foarte „sensibilă”.

    d) teama de un comportament neînţeles. Un comportament neînţeles trezeşte teamă, deoarece el este greu de dirijat şi există oricând pericolul de a pierde controlul.

    Dacă tiranul nu ia toporul în mână şi nu te omoară fără explicaţii, asta înseamnă tocmai faptul că el are o serie întreagă de „slăbiciuni”, limitatori ai comportamentului său. Depistarea şi cercetarea acestor limitatori tocmai şi este scopul studierii tiranului.

    Practica stalking-ului relevă faptul că o parte considerabilă (dacă nu şi preponderentă) a îngrijorării pentru viitor constă nu atât în teama de anumite împrejurări, cât în teama că va fi afectată SPIm. Slăbirea considerabilă a fricii de viitor se soldează cu o creştere în avalanşă a anticipării altor PR.

    Criteriul unui stalking cu succes este plăcerea pe care o simţi în toiul interacţiunii cu tiranul. Castaneda scrie că ostaşii foloseau cu un scop anumit interacţiunea cu tiranul pentru a trăi o plăcere deosebit de intensă – asta se întâmplă în virtutea faptului că, drept rezultat al eliminării impecabile a EN în condiţii deosebit de grave, când sunt pornite cele mai puternice mecanisme de apariţie a lor, începe manifestarea masivă a PR.

    Ascetismul este practica orientată spre depăşirea (adică eliminarea impecabilă) a celei de-a doua părţi de îngrijorare pentru viitor – teama de circumstanţe. Creez situaţii în care există obişnuinţa de a trăi EN puternice (întâi de toate, mila faţă de sine), urmărind ca să nu cauzez o daună ireparabilă corpului. Exemple:

    *) pe arşiţă, bea apă fierbinte, lipsită de gust

    *) dormi într-un loc zgomotos, incomod, puturos

    *) consumă hrană fără gust

    *) înfăşoară-te cu o sârmă ghimpată, dezinfectată în prealabil, astfel încât orice mişcare să-ţi provoace o durere fizică puternică (fără a admite apariţia unor focare purulente)

    şi aşa mai departe – posibilităţile sunt nelimitate.

    Are importanţă nu faptul cum va aprecia acţiunile tale un observator dintr-o parte, ci faptul ce anume trăieşti tu în acel sau alt moment. Dacă, făcând „isprăvi de ascetism fals”, dormi pe cuie, dar simţi SPI, MS, alte EN, apoi un asemenea „ascetism” te va duce tot acolo unde te duc toate întristările – la marasm şi descompunere.

     

    06-01-11) Dorinţa de plăsmuiri şi dizlocuiri („DPD”) este totdeauna mecanică, deoarece dorinţele îmbucurătoare se află totdeauna în rezonanţă cu luciditatea raţională. Este uşor să verifici că DPD corespunde criteriilor dorinţelor mecanice.

    Este imposibil să cultivi sinceritatea în ceva şi nesinceritatea în altceva. Lipsa dorinţei de a distinge şi a cerceta manifestările altor oameni, însoţită de a susţine imaginea lor pe care o doreşti, slăbeşte, în mod inevitabil, capacitatea de a distinge percepţiile în tine însuţi, ceea ce duce la tâmpenie, EN şi alte întristări.

    Lucrul asupra plăsmuirilor este un obstacol, o piedică pentru un număr enorm de practicanţi, de aceea vreau să alcătuiesc o culegere de plăsmuiri de felul unei culegeri de întrebări şi răspunsuri: cuplul „fragment din raport” – „comentariu”.

    Cele mai belicoase plăsmuiri se manifestă în raport cu oamenii pe care-i consideri „apropiaţi” şi „bine cunoscuţi”. De asta ţine faptul că anturajul cel mai apropiat al practicantului are, de cele mai dese ori, o atitudine extrem de agresivă faţă de practica sa, or, dacă el tinde să distingă percepţia, să-şi dezvolte gândirea lucidă, să elimine conceptualitatea, apoi va înceta să accepte din credinţă imaginile pe care şi le formează şi le susţin oamenii – el va dori să se descurce în percepţiile oamenilor din jurul său, formându-şi o atitudine proprie faţă de ei.

     

    Este foarte răspândit suportul fals al plăsmuirilor în generarea PR. Dacă tu îţi imaginezi că fetiţa pe care o mângâi simte tandreţe, atunci tandreţea se va intensifica. Dacă îţi vei imagina că ea simte o bucurie răutăcioasă (de exemplu, pentru faptul că a reuşit să te ia de la concurente reale sau închipuite), tandreţea dispare. De aici gândul: „Eu vreau să simt tandreţe. Tandreţea este o percepţie atractivă pentru mine, de ce trebuie să renunţ la ea?”

    Altfel spus, plăsmuirea este luată drept un mod de a trăi PR. Cu toate acestea, în pofida faptului că un asemenea mod de a gândi pare a fi evident, el este fals şi plăsmuirea este o întristare, adică nu numai că nu contribuie la manifestarea PR, ci, din contra, o frânează. Şi dacă vrei să trăieşti PR mai puternice, mai diverse şi mai frecvente, trebuie să te lămureşti în această problemă. Ca să ajungi la claritate, este necesar să atragi atenţia asupra următoarelor momente:

    a) plăsmuirea este cultivarea nesincerităţii, inhibarea sincerităţii. Sinceritatea este totdeauna în rezonanţă cu PR, cu claritatea, indiferent de faptul ce anume ai descoperit drept rezultat al manifestării sincerităţii. Nesinceritatea duce totdeauna la tâmpenie generală, la intensificarea EN, la incapacitatea de a distinge percepţiile şi, prin urmare, de a le selecta pe cele dorite, deci, la incapacitatea de a trăi dorinţe îmbucurătoare, de a cultiva PR. Mai mult, sinceritatea este ea însăşi prin sine o PR atractivă în excelenţă.

    b) plăsmuirile sunt însoţite, de multe ori, de alarmarea generată de (auto)demascarea lor, AN faţă de tot ce poate să grăbească demascarea sau să intensifice contrastul dintre „spini” şi plăsmuiri, celelalte EN. Cu cât imaginea plăsmuită este mai departe de „spini”, cu atât mai puternică este în tine alarmarea de fon.

    Din această observare se poate trage presupunerea că, între celelalte percepţii, în om se conţin urmele clarităţii raţionale vizavi de faptul că ea nu este sinceră şi creează plăsmuiri despre alţii, de exemplu, în forma unei părţi a dialogului lăuntric orb, care este suprimată activ. Asta înseamnă că fiecare om poate să depisteze şi să elimine plăsmuirile, dacă-i apare o asemenea dorinţă, deci, continuarea plăsmuirilor înseamnă doar lipsa dorinţei de a fi sincer.

    c) plăsmuirile sunt un obstacol pentru tandreţe, simpatie şi celelalte PR, or, pentru ca plăsmuirea să nu se spulbere, este necesar de a înceta să percepi manifestările omului, să suprimi în permanenţă luciditatea în raport cu manifestările lui, ca rezultat, în locul unui om viu ţii în faţa ta doar o formă de ipsos, pentru care nu poţi să ai tandreţe şi simpatie. Iar nesinceritatea selectivă, pe care contează cei care vor să trăiască PR, bazându-se pe plăsmuiri, este imposibilă.

    d) încercarea de „a nu-ţi imagina nimic” se soldează cu o formă complexă de înşelare de sine, când crezi doar că nu-ţi imaginezi nimic, dar te comporţi aşa cum se comportă oamenii care plăsmuiesc. Asta se vede foarte bine dintr-o parte şi poate fi depistat uşor dacă te vei cerceta cu sinceritate pe tine însăţi.

    e) când se distruge, totuşi, orice plăsmuire cultivată într-un careva mod (iar asta se întâmplă totdeauna, mai devreme sau mai târziu), cantitatea şi intensitatea EN sporesc până la un nivel catastrofal de înalt, poate chiar să-ţi apară dorinţa să nu mai simţi tandreţe şi simpatie niciodată. Ca rezultat al tâmpeniei, tu nu eşti capabilă să înţelegi că nu PR sunt cauza acestor EN, ci faptul că ţi-ai cultivat tâmpenia. Când plăsmuirea se distruge drept rezultat al dorinţei de a ajunge la claritate şi sinceritate, simţi totdeauna afluxuri puternice de PR şi dorinţe îmbucurătoare.

    f) dorinţa de a plăsmui este totdeauna una mecanică. Imaginează-ţi că ai pierdut posibilitatea să comunici cu fata ta / băiatul tău – apar imediat EN dintre cele mai puternice, senzaţia de pierdere, mila faţă de sine etc. Contrar opiniei general răspândite, asta nu-i un semn de „dragoste”, ci, din contra, cel mai sigur semn al unei dorinţe mecanice, adică o dorinţă motivată prin obscurităţi, dar nu prin PR (de exemplu, prin mila faţă de sine, prin senzaţia propriei importanţe, dorinţa de posedare, gelozie, teama de singurătate, plictiseală sau stare cenuşie etc.). „Dragostea”, concepută ca o totalitate de PR, cum ar i tandreţea, simpatia, devotamentul etc. nu este însoţită de EN la gândurile despre despărţire, imposibilitatea comunicării. Dacă EN apar, înseamnă că simpatia ta este amestecată cu o doză solidă de dorinţe mecanice care OMOARĂ tandreţea şi simpatia. Ataşamentul înţeles ca un set de dorinţe mecanice şi EN, apare totdeauna în aşa grad, în care tu îţi plăsmuieşti omul. Ataşamentul apare doar faţă de plăsmuiri. Dacă începi să studiezi omul şi să încetezi plăsmuirile, apoi, oricare ar fi rezultatul acestui studiu – descoperi în el un lemn nesimţit sau o personalitate cu aspiraţii puternice, în tot cazul, ataşamentul tău va dispare, iar PR se vor intensifica.

    Dorinţa de a plăsmui se intensifică după orgasm, împotmolire în starea cenuşie, plictiseală, mila faţă de sine şi celelalte EN. Când există PR, există şi aspiraţia spre sinceritate cu orice preţ. Când există FN, apare un ataşament bolnăvicios faţă de „preţ”, adică nedorinţa de a te despărţi de plăsmuire ca un mijloc de a ajunge la mulţumire, de a fugi de starea cenuşie.

    g) cu cât mai puternice sunt plăsmuirile, cu atât mai multe EN îţi apar drept răspuns la propunerea de a-l cerceta pe acel om şi mai ales dacă cineva are să încerce să-l cerceteze singur, ba încă şi pe tine. Când eşti sinceră, asemenea propuneri şi iniţiative generează doar un impuls de simpatie, devotament, anticipaţie a căutării întristărilor şi eliberării de ele.

    h) deoarece plăsmuirile se manifestă cel mai puternic faţă de oamenii cei mai „apropiaţi”, faţă de cei cu care comunici cel mai des, apoi chiar dacă în alte perioade tu obţii sinceritate, elimini EN şi generezi PR, eficienţa eforturilor tinde spre zero, deoarece în cea mai mare parte a timpului cultivi tâmpenia şi ataşamentul (adică EN şi frica de EN). Este imposibil să nu observi că lichidarea plăsmuirilor sporeşte brusc eficienţa practicii în toate celelalte, iar apariţia unui nou val de plăsmuiri o slăbeşte considerabil.

    i) şi ce ne facem cu argumentul principal – că plăsmuirile te „ajută” să trăieşti PR? Dacă, plăsmuind imaginea omului, simţi faţă de el tandreţe, asta înseamnă doar că tandreţea SE MANIFESTĂ contrar plăsmuirilor, dar nu datorită lor, că tu ai putea să trăieşti şi tandreţe, şi alte PR chiar acum cu mult mai puternic şi cu mult mai îndelung dacă ai purcede la lichidarea plăsmuirilor. În raport cu acest om, cu altul sau în formă lipsită de obiect.

    j) intensificând ataşamentul faţă de o formă din ipsos, tu te lipseşti de o distingere, discernere clară, drept rezultat, un om în exclusivitate interesant pentru tine poate trece chiar sub nasul tău, iar tu, fiind pătrunsă de tâmpenie şi EN, n-ai să-l vezi, pierzând astfel posibilitatea de a înainta cu paşi mari spre PR, deoarece nimic nu accelerează atât de mult manifestarea PR ca rezonanţa lor cu acele manifestări în alţi oameni, care-ţi dau temei să presupui că ei trăiesc PR – nu mai spun deja despre pierderea unei posibilităţi rare de schimb de experienţă în practica atingerii PR.

    k) plăsmuirea imaginii omului este incompatibilă cu simpatia faţă de el! Asta poate să pară absurd, dar e evident. Când plăsmuiesc, creez o imagine statică falsă şi simt mulţumire de sine din acest motiv. Or, de cealaltă parte a sticlei acestei imagini rămâne o fiinţă care trăieşti obscurităţi şi, posibil, tinde spre libertate de ele. Eu aş putea contribui ca această fiinţă să înceteze a trăi obscurităţi, să-i susţin eforturile pentru atingerea clarităţii şi PR (dacă aceste eforturi există, dar nu sunt plăsmuite), dar eu aleg să nu văd întristările, din contra, îi creez motiv pentru menţinerea înşelării de sine. Să plăsmuieşti imaginea omului înseamnă să baţi un cui în capacul sicriului său. Asta înseamnă să cultivi mulţumirea de sine, indiferenţa totală faţă de el. Asta, în mod categoric, este incompatibil cu dorinţa îmbucurătoare ca el să se elibereze de întristări şi să trăiască PR, cu poziţia de bodhisattva.

     

    Cercetarea percepţiilor altor oameni include în sine:

    1) întocmirea listei de întrebări pe care ţi le-ai pune ţie însuţi dacă ai hotărât să obţii sinceritate, să te lămureşti în tine însuţi

    2) obţinerea răspunsurilor la aceste întrebări de la omul studiat

    3) în caz de răspunsuri generale, confuze – punerea unor întrebări suplimentare, de precizare

    4) confruntarea comportamentului omului cu răspunsurile sale, depistarea contradicţiilor, neclarităţilor, noi întrebări

    5) crearea de situaţii în care omul cercetat se va comporta în aşa mod că e posibil să apară temei pentru presupuneri despre componenţa percepţiilor sale

    6) dacă omul spune că „doreşte ceva”, apoi să afli (şi să observi) ce anume a făcut el pentru realizarea dorinţei, care-s rezultatele

    7) dacă omul spune că „a înţeles ceva”, se precizează – ce anume a înţeles, observarea dacă purtarea lui s-a schimbat în conformitate cu înţelegerea presupusă, care-s rezultatele acţiunilor sale

    8) la interpretarea răspunsurilor sau faptelor omului să nu te limitezi la o interpretare, ci să găseşti de fiecare dată 2-3 şi mai multe interpretări, studiind apoi fundamentarea lor, lipsa contradicţiilor cu celelalte fapte şi cuvinte ale omului.

     

    Greşeli tipice la investigaţii:

    1) Se pun întrebări lipsite de acuitate, adaptate preventiv la omul concret pentru a nu-i trezi AN şi a nu-i crea dificultăţi în răspunsuri

    *) decizia de a include în lista ta de întrebări anumite întrebări din listele alcătuite de „boturi” (v. culegerea de articole), a propune „botului” să introducă o întrebare sau alta în lista ta

    2) Răspunsurile se acceptă drept un adevăr, dar nu servesc drept material pentru o analiză ulterioară – nu se caută contradicţii, nu se creează situaţii în care omul studiat s-ar comporta în aşa fel ca să apară temei de a confirma sau a infirma, a preciza răspunsurile sale.

    3) Cel care cercetează nu e sincer şi vrea doar să se înşele pe sine însuşi, obţinând cu orice preţ o confirmare pentru reprezentările sale. E o situaţia dificilă, deoarece dacă omul a hotărât să se înşele pe sine însuşi, nimeni nu-l mai poate împiedica

    *) soluţia 1: să-l rogi pe un „bot” să citească notiţele despre investigaţia ta

    *) soluţia 2: să citeşti investigaţia ta aşa de parcă ai citi notiţele unui alt om pe care nu-l cunoşti

    4) Se presupune, fără nici un temei, că omul studiat ştie care percepţii anume el notează prin acel sau alt cuvânt şi că modul lui de notare este identic cu al tău. De fapt, oamenii niciodată nu se gândesc la asemenea lucruri, repetând pe negândite ceea ce se obişnuieşte a spune în anumite situaţii. Iată de ce, de exemplu, dacă omul spune că „simte o tandreţe”, de fapt, el poate simţi nu ceea ce tu obişnuieşti a numi tandreţe, ci milă, grijă, spirit prietenos, dorinţa de a dizlocui plictiseala şi starea cenuşie, chiar teama de EN, sentimentul datoriei, sentimentul vinei, ba chiar şi sete de răzbunare şi bucurie răutăcioasă! (De exemplu, dacă o fetiţă îl mângâie pe un băiat, crezând că-l ia de la concurentă).

    *) soluţie: primeşte comunicările despre percepţiile omului doar ca pe un obiect pentru analiză, confruntă-le cu alte cuvinte şi manifestări, fă-ţi concluzii, bazându-te pe bunul simţ şi pe experienţa pe care o posezi, observându-te pe tine însăţi şi pe alţi oameni.

    5) Este o greşeală să se considere că este imposibil să te lămureşti în percepţiile altui om. Primele experienţe de obţinere a clarităţii le vei obţine cu greu, dificultatea principală nu constă în faptul că claritatea ar fi intangibilă, manifestările ei – încurcate etc., ci în depăşirea inerţiei tâmpeniei, dorinţelor mecanice de plăsmuiri şi dizlocuiri (DPD), teama de obţinerea clarităţii. Însăşi atingerea clarităţii este, de regulă, foarte şi foarte simplă.

    *) soluţia 1: elimină teama de claritate şi celelalte EN

    *) soluţia 2: antrenează-te

    *) soluţia 3: dacă nu există claritate, apoi şi poartă-te aşa de parcă ea nu există. Una din formele de înşelare de sine este că tu gândeşti „ei, nu ştiu eu ce simte el”, dar te porţi cu al aşa de parcă ai şti precis ce trăieşte el, adică îţi cultivi o plăsmuire.

    6) Este plăsmuit un careva „eu” în afara percepţiilor existente în acel loc. De exemplu: „Da, acum el se comportă ca o brută, dar el e, totuşi, un om bun, undeva acolo, în adâncul sufletului, în genere, în ansamblu, aşa că eu, totuşi, îl iubesc”. În acest mod, tu creezi o plăsmuire pe care o suprapui pe percepţiile tale, stăruind nu asupra percepţiilor pe care le ai, ci asupra plăsmuirii tale.

    *) soluţie: dă-ţi seama de faptul că nu ai nici percepţia „eu”, nu mai vorbim deja despre percepţia „el” – există percepţii, există deosebiri în aceste percepţii, există atitudine faţă de diferite percepţii, aşa că, în orice moment, dă-ţi seama de manifestările lui, de interpretarea acestor manifestări şi de atitudinea ta faţă de asta, de dorinţele tale îmbucurătoare.

    7) Plăsmuirile vizavi de un om se generează „de departe”, fără a intra cu el în contact. Astfel, foarte frecvente sunt imaginile plăsmuite ale artiştilor, scriitorilor, politicienilor, propovăduitorilor şi altor persoane pe care le vezi doar în clipe rare şi în condiţii în exclusivitate specifice, când acel om ştie că este obiectul atenţiei şi depune eforturi pentru a susţine imaginea pe care doreşte să o creeze.

    Un exemplu tipic – presupunerea falsă că dacă un tablou sau o melodie este pentru tine un factor revelator, asta înseamnă că omul care le-a creat a trăit (cel puţin, în acel moment) PR. Reamintesc că poate deveni un factor revelator chiar şi un capăt de ţigară în scaunul de toaletă. Această plăsmuire trezeşte interesul prin faptul că dorinţa de a o menţine este foarte stabilă, în pofida faptului că un efort minim de investigaţie scoate la iveală o mulţime de „ghimpi”.

    *) soluţie: intră cu oamenii într-un contact cât se poate mai apropiat, cercetează-i, dacă vrei să-ţi faci o reprezentare despre percepţiile lor. Niciodată nu poţi şti dinainte care detaliu în comportarea lor poate nărui momentan tot acest zgârie-nor de plăsmuiri.

    8) „Încetarea prefăcută a plăsmuirilor”. Tu gândeşti: „El, probabil, nu e deloc un om deştept şi senzual” şi încetezi să comunici cu el, crezând că plăsmuirea a fost eliminată. De fapt, însă, asta nu-i aşa, pur şi simplu, ai schimbat o concepţie („el e deştept şi senzual”) pe alta şi ai făcut-o, cel mai probabil, fiind motivată de EN. Este paradoxal, dar, într-un asemenea caz, tu poţi să-l crezi doar în gânduri tâmp şi insensibil, dar să prelungeşti să te comporţi aşa de parcă el este înţelept şi sensibil, inclusiv să simţi regretul că ai pierdut comunicarea cu el, dorul de el etc.

    *) soluţie: cercetează omul, dar nu face un talmeş-balmeş din plăsmuiri negative şi pozitive.

    9) O formă de înşelare de sine este să începi „să cercetezi” omul în aşa fel ca să-l provoci la AN faţă de tine şi el să înceteze a comunica cu tine – acum sau chiar pentru totdeauna, iar tu începi să te gândeşti: „Am încercat să-l cercetez, dar n-am reuşit – el a refuzat, s-a supărat şi a plecat”. Desigur, în acest caz plăsmuirile tale rămân intangibile.

    10) Plăsmuirea după stoarcerea atributelor exterioare ale percepţiilor corespunzătoare. De exemplu, viaţa oamenilor este lipsită de bucurii în aşa măsură, încât ei doresc mult măcar EP, pleacă la film, îşi organizează o „sărbătoare”, dar, până la urmă, descoperă cu nemulţumire că EP sau nu apar nicidecum, sau încetează foarte repede, fiind schimbate de aceeaşi plictiseală şi EN. Atunci ei, în disperare, storc din sine atributele externe ale EP – încep să strige în gura mare, să râdă, „să se veselească”, iar oamenii din jur, fără nici o analiză, atribuie acestei stoarceri plăsmuirea că omul trăieşte EP. Frunte încreţită – apoi, cică, asta e meditaţie creatoare, un zâmbet – simpatie şi lipsă de griji etc.

    *) soluţia este aceeaşi ca şi cea din pct. 7)

    11) Greşeala: „Ei, nu poate omul să mintă în aşa mod!” Ba poate. Indiferent de orice – starea socială, profesie, atitudine faţă de tine etc., omul e capabil la o minciună monstruoasă, pe care el poate s-o susţină, s-o dezvolte în decursul unui interval de timp oricât de lung. De multe ori, oamenii care mint încep să creadă ei înşişi în propria minciună.

    *) soluţia 1: ascultă povestirile unor oameni pe care i-ai observat un timp destul de îndelungat despre sine. De exemplu, e posibil ca părinţii să-ţi spună că ei „nu au încercat niciodată să stabilească un control asupra gândurilor tale, nu te-au impus să gândeşti tot aşa cum gândesc ei”. Confruntă această afirmaţie cu amintirile tale. Chiar acum spune un gând care contravine concepţiilor lor şi urmăreşte reacţia.

    *) soluţia 2: cercetează-ţi propria obişnuinţă de a minţi, lipsa de sinceritate manifestată în prezent şi în trecut.

    *) soluţia 3: citeşte rapoartele altor practicanţi despre autostudiere şi studierea altor oameni.

    *) soluţia 4: menţine-te ferm pe poziţia că, pentru a trage o concluzie sau alta, sunt necesare temeiuri, iar „fizionomia onestă” a vorbitorului nu este un asemenea temei.

    *) soluţia 5: fixează detaliat şi în scris rezultatele investigaţiilor tale, opune-te mecanismelor dizlocuirilor lor.

    12) Când omul s-a încurcat în contradicţii, nu mai este capabil să-şi susţină minciuna sau concepţia, dar pretinde măcar la un minim de bun simţ, el îşi recunoaşte minciuna sau falsul concepţiei, sau prezenţa EN etc. Este o greşeală să iei acest lucru drept survenire a clarităţii – asta poate fi numai un mijloc de a-şi reîntoarce spiritul tău prietenos faţă de el, AP, a schimba tema pentru a da totul uitării, desigur, continuând după asta vechiul mod de comportare.

    *) soluţie: dacă omul a obţinut claritatea, acest fapt este urmat de un anumit comportament, verifică, dacă el există:

    a) omul depune eforturi pentru a-şi schimba comportamentul în corespundere cu claritatea, poate povesti în detalii despre aceste eforturi – ce-a făcut, ce i-a reuşit, ce nu i-a reuşit, ce descoperiri, observări a făcut, ce întrebări şi-a pus etc. Nu există detalii – înseamnă că n-au fost eforturi, n-a fost dorinţa de a consolida claritatea, prin urmare, n-a fost claritate, ci doar o manevră tactică.

    b) face rectificări în alte reprezentări ale sale care contravin clarităţii obţinute

    c) nu simte iritare atunci când abordezi tema din nou

    d) iniţiază el însuşi discuţii pentru această temă pentru a-şi consolida claritatea etc.

    13) Uneori, acordul este doar o manevră tactică utilizată pentru a demonstra că persoana ce recurge la ea are vederi largi, pentru a trece din rolul mentorului, care s-a dovedit a fi ineficient, la cel de prieten, în speranţa că măcar asta va exercita influenţa dorită asupra ta.

    *) soluţia este aceeaşi ca şi în pct. 12.

     

    Unele reacţii tipice ale oamenilor şi cele mai frecvente explicaţii pentru ele:

    1) „Nu ştiu, nu m-am gândit la asta” – de cele mai multe ori, înseamnă „nu vreau să mă gândesc la asta” sau „am o părere pe care vreau s-o ascund de tine”. Verificare: propune-i omului să mediteze asupra temei, observă reacţia.

    2)  La întrebarea: „Ce părere ai despre cutare comportament al oamenilor cutare” urmează răspunsul: „Fiecare are dreptul la propriul mod de viaţă”, „Am o părere normală”, „Nu am nici o atitudine”, „Îi accept pe oameni aşa cum sunt ei”. De cele mai multe ori, asta ar însemna „n-am ochi să-i văd”. Verificare: spune că tu însăţi sau un om apropiat lui se comportă în acest mod, observă reacţia.

    3) „Nu poţi să redai totul în cuvinte”, „sentimentele nu pot fi aranjate pe policioare”, „poţi percepe totul simplu, aşa cum este”, „de ce n-ai fi, pur şi simplu, în armonie cu universul”, „dacă segmentezi totul astfel se pierde integritatea” =>> „nu vreau să fiu conştient de percepţiile mele”, „vreau să trăiesc EN, tâmpenie”, „sunt sătul de întrebările tale, asta nu mă interesează”.

     

    Studierea de sine, eforturile pentru distingerea percepţiilor [proprii] facilitează substanţial depistarea plăsmuirilor, îţi dă temeiuri pentru presupuneri fundamentate.

     

    Procesul de creare a plăsmuirilor, experienţa demascării lor, antrenamentul în formarea unor presupuneri fondate, trezirea conştiinţei distinctive revelatoare şi multe altele se realizează într-un mod foarte eficient în procesul de cunoaştere a unui om nou şi de apropiere de el. Pentru consolidarea multiplă a abilităţilor şi prevenirea alunecării în dorinţa mecanică de „a plăsmui şi a uita de sine” este necesară crearea câtorva consecutivităţi tipice de apropiere. Este de dorit susţinerea din partea unui alt practicant care va observa comportamentul tău, îţi va analiza corespondenţa, rapoartele, concluziile, deoarece la o privire dintr-o parte plăsmuirile şi dizlocuirile sunt de 10 ori mai distincte decât pentru tine, care eşti antrenată nemijlocit în proces.

    Voi da o variantă de consecutivitate de acest gen: cunoştinţa pe care o fată şi-o face în Internet.

    Pe măsura creării fiecărui „portret” nou al interlocutorului, compară-l cu precedentele. În procesul creării portretului, fundamentează, pe măsura posibilităţilor, fiecare presupunere despre el.

    Alcătuieşte din timp o listă de parametri şi manifestări după care-l vei aprecia (la scara de la 1 la 10) pe fiecare om.

    *) Plasează un anunţ pe un site de cunoştinţe. Cele mai multe ecouri de la băieţi le vei primi în cazul în care vei scrie că ai nevoie de un partener pentru sex. Arată în anunţ că nu vei citi mesajele fără fotografii. Primind un maldăr de mesaje, selectează-le pe cele care ai să le lucrezi mai departe, de preferat, cele care ţi-au trezit interesul. Scrie-le ceva promiţător drept răspuns ca să primeşti noi mesaje. Roagă-i să-ţi trimită poze în care se vede clar corpul şi altele în care se distinge clar faţa.

    *) Citeşte atent primele două-trei rânduri din mesaj. Descrie detaliat portretul autorului – aşa cum a apărut el în imaginaţia ta.

    *) Citeşte toate mesajele lui până la capăt. Creează un nou portret.

    *) Alege cea mai mică, cea mai difuză fotografie, creează-ţi un portret nou în imaginaţie. Apoi – acelaşi lucru după ce vei privi poza în care se vede tot corpul, poza în care se vede clar faţa.

    *) Trimite un mesaj cu text sexual şi, primind răspunsul, creează-ţi un nou portret. Trimite un mesaj care constă din fraze cuaziintelectuale deşerte. Citeşte răspunsul şi mai creează-ţi un portret. Scrie un mesaj care ar putea fi interpretat ca o manifestare de EN puternice. Citeşte răspunsul şi creează-ţi un nou portret. Şi aşa mai departe. Reieşind din dorinţă şi posibilităţi, continuă corespondenţa, propunând de fiecare dată o momeală de alt caracter. Pentru ca interlocutorul să nu piardă interesul, susţine-l cu nişte poze semierotice (ale tale sau ale altcuiva – cum doreşti), asigură-l că vrei să te întâlneşti cu el cât mai curând, doar să vină momentul potrivit.

    *) Sună-l şi discută amănunţit cu el, abordând diverse teme, inclusiv picante: fantezii sexuale, experienţă, homosexualism, violenţă, rude, gelozie şi trădare, serviciu, scopuri şi interese. După fiecare discuţie creează-ţi un nou portret.

    *) Organizează o întâlnire pe teren neutru, vorbeşte, plimbă-te, vezi-l îndeaproape.

    *) Fă sex.

    *) Comunică-i că ai acum un băiat nou (soţ, copii, serviciu, părinţii interzic etc.) şi nu te vei mai întâlni cu el – observă-i comportamentul la încetarea relaţiilor.

    *) Confruntă toate portretele. Analizează, fă concluzii, scoate aparte descoperirile.

    E o schemă orientativă, în situaţia reală vei pune accentele tu însăţi, vei extinde sau vei întrerupe procesul în orice loc.

    Un om obişnuit trăieşte doar câteva istorii de acest fel pe tot parcursul vieţii şi, desigur, el nu cercetează, nu analizează nimic, nu face concluzii, adică nu obţine experienţă. Iar tu, într-o singură lună, poţi acumula o experienţă mult mai mare în obţinerea clarităţii vizavi de oameni decât acumulează ceilalţi oameni în toată viaţa lor.

     

    06-01-12) „Traiectoriile dezvoltării” reprezintă un set stabil de etape consecutive de dezvoltare.

    (Reamintesc (a se vedea capitolul „Lista termenilor”): „dezvoltarea” este totalitatea schimbărilor, în urma cărora se extinde spectrul ori sporeşte intensitatea oricăror calităţi ale PR. „Schimbarea” este crearea unei noi deprinderi drept rezultat al efortului. „Rezultatul” este apariţia percepţiilor dorite după eforturile depuse pentru obţinerea acestor percepţii. „Dorinţa îmbucurătoare” este dorinţa aflată în rezonanţă cu anticipaţia şi alte PR).

     

    Într-o primă aproximaţie, traiectoria dezvoltării se prezintă astfel:

    1)  la prima etapă depun eforturi pe toate fronturile – execut cele mai diverse practici pentru care-mi apar dorinţe îmbucurătoare. Voi nota această etapă ca „presiune frontală”. Intensitatea DÎ oscilează între 1 şi 6, stabilitatea DÎ este mică sau medie.

     

    2) Într-un anumit moment, ca rezultat al presiunii frontale crescânde, apare o „breşă a sincerităţii”, un salt puternic de claritate în ceea ce priveşte faptul că, în tot acest timp, n-am fost sincer într-un careva domeniu, dizlocuiam o careva întristare cu care m-am deprins în aşa măsură încât nu vroiam s-o disting (dominantă obscură).

     

    3) După breşa sincerităţii apare „ciclonul” îndreptat spre depistarea şi eliminarea acestei lipse de sinceritatea.

     

    (Reamintesc definiţia ciclonului: e o dorinţă îmbucurătoare care:

    *) are intensitatea mai mare de 5-6, până la 10;

    *) este exclusiv de stabilă la acţiunea altor percepţii, are o durată foarte mare de manifestare chiar şi în comparaţie cu alte DÎ

    *) este însoţită nu numai de PR, anticipaţie de pană la 10, dar şi (măcar din când în când) de „trăiri fizice”, de exemplu, „ieşirea voinţei”, fermitate, plăcere etc.

    *) este în rezonanţă puternică cu „înverşunarea”, „aspiraţia)

     

    Timpul care trece din momentul începutului presiunii frontale până la breşa sincerităţii (tp):

    a) este invers proporţional cu pătratul „coeficientului dragonului” („coeficientul dragonului” – „Qd” – intensitatea şi frecvenţa manifestării insistenţei (în depistarea şi eliminarea EN, generarea de PR), fermităţii (în eliminarea impecabilă a obscurităţilor, în abnegaţia cu care se trăiesc PR), în sinceritate, în anticipaţie),

    b) este invers proporţional cu „coeficientul PR” – „Qr” (intensitatea şi frecvenţa manifestării celorlalte PR, trăirilor fizice, dorinţelor îmbucurătoare, eforturilor de distingere etc.)

    c) este direct proporţional cu pătratul „coeficientului agresiunii – „Na” (intensitatea şi frecvenţa manifestării EN agresive)

    d) este direct proporţional cu „coeficientul obscurităţilor” – „Nn” (intensitatea şi frecvenţa manifestării tuturor celorlalte EN, FN, dorinţe mecanice, inerţiei tâmpeniei etc.)

     

    tp=(Na2 × Nn) / (Qd2 × Qr)

     

    4) Ciclonul se soldează cu sporirea bruscă a volumului eforturilor privind distingerea percepţiilor, intensificarea impecabilităţii în eliminarea obscurităţilor („practica de condensare”). Ciclonul generează vârtejuri de dorinţe îmbucurătoare aparte, de concentrate într-un diapazon restrâns de direcţii.

     

    5) Un rezultat al practicii de condensare este „cascada descoperirilor” sau „breşa”:

    a) apare o claritate după alta

    b) se manifestă, cu o intensitate necunoscută pană acum, calităţi deja cunoscute şi altele noi ale PR, creşte stabilitatea manifestării lor

    c) se consolidează „poziţia dragonului” în ansamblu

    d) dorinţele îmbucurătoare puternice şi stabile se soldează cu o dezvoltare furtunoasă

    e) devine distinctă dorinţa îmbucurătoare de a studia literatura ce ţine de Practică – a citi cartea, articolele. Precizia şi laconismul expunerii (ceea ce mai înainte era numit „sec”, „uscat”) începe să rezoneze puternic cu bucuria, aspiraţia

    f) se intensifică dorinţa îmbucurătoare de a face practici formale, de a consolida descoperirile

    g) se intensifică dorinţa îmbucurătoare de a fixa rezultatele, a crea descrieri, tehnologii

    h) se intensifică dorinţa îmbucurătoare de a depune iar şi iar eforturi întru distingerea percepţiilor

     

    Faza reacţiilor în lanţ” – prima şi cea mai activă fază a cascadei de descoperiri. „Reacţie în lanţ” este fenomenul în care, de fiecare dată, claritatea şi eliberarea parţială (uneori substanţială) de obscurităţi survine aproape instantaneu, aproape fără eforturi, la concentrarea asupra unei teme.

    În totalitatea descoperirilor se disting clar a) „descoperirile mici” şi b) „descoperirilemari”. O trăsătură caracteristică a descoperirilor mari este însoţirea lor de sclipiri ale PR extatice.

    Faza culesului roadelor” este ce-a de-a doua fază a cascadei descoperirilor. Se caracterizează prin dorinţa îmbucurătoare de consolidare a descoperirilor, dorinţă cu intensitatea de 5-10, trăirea multiplă a clarităţii obţinute şi celorlalte PR, prin fixarea rezultatelor.

     

    6) În virtutea acţiunii mecanismelor pe care eu le-am numit „cei patru străjeri”, apare o scădere, o depresiune. Durata şi profunzimea primelor cinci etape este cu atât mai mare, iar adâncimea depresiunii – cu atât mai mică, cu cât PR care apar sunt mai aproape de cele extatice. Cunoscând faptul că cea de-a şasea etapă este inevitabilă, practicantul e gata să recurgă la practica „retragerii blânde” de îndată ce va observa că, în pofida eforturilor sale, această etapă survine, ceea ce-i va permite să obţină ca depresiunea să fie mai mică şi să aibă o durată mai scurtă.

    Începând cu un anumit moment, depresiunea nu se mai soldează cu apariţia obscurităţilor, ci este o retragere pe poziţiile „practicii blânde” şi anume:

    a) se manifestă un FR de intensitate mică şi medie

    b) PR se manifestă aproape neîntrerupt, în temei, de intensitate mică şi medie;

    c) efortul de distingere a percepţiilor se manifestă aproape neîntrerupt

    d) prezenţa memoriei despre PR

    e) vânătorul de EN acţionează impecabil la apariţia lor

    f) nu apar descoperiri semnificative

    g) se efectuează o simulare blândă a situaţiilor (plus revederea situaţiilor trecute) pentru a introduce în comportament descoperirile făcute

    h) practicile formale sunt episodice

    i) există înţelegerea clară a faptului că, în orice moment, „practica blândă” poate trece în depresiunea adevărată, dacă vei adormi în mulţumire de sine, vei ceda obişnuinţei de a cădea în depresiune

    j) se menţine un nivel permanent de atenţie faţă de apariţia unor noi dorinţe îmbucurătoare, unor noi eforturi.

     

    Claritatea în ceea ce priveşte existenţa traiectoriei dezvoltării, dorinţa studierii ei, experienţa distingerii, observării, investigării etapelor ei – toate acestea se soldează cu apariţia „impulsului” – dorinţei îmbucurătoare de a interveni în aceste etape, a introduce în ele elemente noi, a modifica traiectoria în scopul sporirii eficienţei eforturilor.

    Impulsul încrucişat”: drept rezultat al clarităţii vizavi de apariţia inevitabilă a depresiunii la sfârşitul ciclului, la etapa cascadei descoperirilor apare dorinţa îmbucurătoare de a efectua presiunea frontală, de astă dată, de pe noile poziţii. În acest caz, depresiunea devine deosebit de scurtă şi de adâncime foarte mică.

     

    06-01-13) În acest compartiment suplimentar voi plasa practicile care şi-au demonstrat eficienţa în anumite situaţii, dar care n-au intrat în compartimentele precedente.

    *) „Un milion de PR” – apare dorinţa de a face un milion de acte de generare a PR şi una din cauzele faptului că această DÎ poate să se afle într-o rezonanţă puternică cu PR este că dorinţa unei asemenea acumulări continue elimină una din obscurităţile răspândite – atacul gândurilor sceptice (şi impotenţa care urmează după ele) de felul: „deja e seara, azi totuna nu fac mare treabă, ian să las eu totul pe mâine”. Practica acumulării şi fixării numărului total de PR generate are drept consecinţă faptul că până şi un singur act de generare a PR este însoţit de entuziasm şi anticipaţie.