Lista PR cu descrieri

Conţinutul:

06-02-01) Lista PR şi descrierile de rezonanţă

06-02-02) Lista calităţilor PR şi descrierile de rezonanţă

06-02-03) Lista acordurilor

06-02-01)                    În legătură cu deficitul acut de timp (adică o concurenţă foarte înaltă a dorinţelor îmbucurătoare) voi completa această schemă pe parcurs.

Eu consider că descrierea calitativă (adică una care se află într-o rezonanţă puternică cu PR corespunzătoare) este una în care:

a)                sunt evidenţiate cu maximă claritate particularităţile specifice ale acestei PR, particularităţi care o deosebesc de orice altă PR

b)               nu există poetisme, savantlâcuri filozofice şi alte cuvinte ce nu denumesc o percepţie cât se poate de concretă (de-alde extralimită, cosmic, supraconştiinţă, fermecător, ininteligibil etc.), deoarece numai cuvintele cu sensul cel mai concret (de felul „câine”, „pin”, „aer geros”, „vreau să respir” etc., adică cele care denumesc lucruri pe care le-am trăit de multe ori, posedă rezonanţă puternică).

Alte recomandări v. în capitolul „Descrieri şi fixări”

====================

Sectorul Aspiraţiei:

linia 1:

dorinţa îmbucurătoare

necesitatea

dorinţa fermă sau asiduitatea

aspiraţia

linia 2

hotărârea

înverşunarea

linia 3:

aşteptarea îmbucurătoare

anticipaţia

presimţirea bucuriei (senzaţia de taină)

linia 4:

călătoria infinită

eterna primăvară

chemarea

linia 5

surprinderea

triumful

=====================

„Necesitatea”

*) Dorinţa îmbucurătoare puternică obţine calitatea ce se află în rezonanţă cu cuvântul „necesitate”, adică ceva fără care nu se poate cum nu se poate fără apă, fără aer. Ariciul: „asta seamănă cu necesitatea de a respira, asta-i siguranţa că acum PR îmi sunt de o necesitate vitală. Când te cufunzi în apă, de zgâieşti la fiinţe, iar într-un careva moment simţi cu toată certitudinea că trebuie să ieşi la suprafaţă şi să iei aer în piept, să-ţi umpli plămânii. În primele clipe nu există chiar nici anticipaţia, numai percepţia acestei necesităţi şi fermităţii aflate în rezonanţă cu ea, apare liniştea şi un impuls extatic la gândul că o asemenea percepţie este posibilă”.

Fiord: „e în rezonanţă cu imaginea lupului care a nimerit în capcană: dorinţa de libertate e atât de puternică încât el îşi roade laba, dobândindu-şi eliberarea din prinsoare”

„Dorinţa fermă” sau „asiduitatea”

*) o dorinţă îmbucurătoare de mare intensitate, curăţată de impurităţi în formă de gânduri sceptice, erupţii de EN (de exemplu, nelinişte pentru faptul dacă va fi realizată dorinţa sau nu, cine ce va crede despre tine etc.), se transformă într-o „dorinţă fermă” – ea este stabilă în exclusivitate, este în rezonanţă cu cuvintele „neclintire”, „asiduitate”.

*) când dorinţa fermă este orientată spre eliminarea obscurităţilor, în rezonanţă cu ea este imaginea presei, menghinei. În menghină e strâns ceea ce eu vreau să stric, să rup. Depun de fiecare dată o mulţime de eforturi uniforme pentru ca mecanismul de strângere să avanseze cu un dinte. Şi, cu fiecare dinte mişcat, tensiunea în obscuritatea strânsă în menghină creşte, ea începe a scârţâi, a trosni şi creşte anticipaţia că, pană la urmă, ea se va distruge, făcându-se praf.

*) ostaşul poate suferi înfrângeri de mii de ori, dar el nu se predă niciodată.

*) când asiduitatea e manifestată la nivel de 7 şi mai mult, eu nu mai privesc înapoi cu gândurile că „am dormit 5 minute, ei, gata, am pierdut o oră”, ci prelungesc să mă concentrez asupra PR, să le generez. Când asiduitatea e slabă, gândurile despre eficienţa scăzută a eforturilor în trecut slăbesc esenţial eforturile acum. 10 secunde în urmă am lăsat să treacă DH? Asta nu mai are importanţă, acum eu prelungesc să lupt din răsputeri.

Gândurile la lipsa eficienţei eforturilor în trecut aduc la slăbirea eforturilor în trecut doar în cazul în care nu ai chiar acum dorinţa de a depune eforturi, aceste gânduri se folosesc drept pretext pentru a te îndreptăţi pe tine însuţi.

*) Fermitatea rezonează cu imaginea vântului care bate la Jomsom: în fiecare zi, cam pe la amiază, el începe să bată din vale în sus. Este atât de puternic, încât, după ce stă o jumătate de oră în bătaia lui, fiecare om este cuprins de o iritare ce-i scapă de sub control, o iritare ce ajunge până la furie – vântul „îţi secătuieşte sufletul”. El nu slăbeşte nici pentru o secundă, nu-ţi dă nici o clipă de răgaz – el te apasă, te apasă, te apasă şi nimic nu-l poate opri.

*) Lăstunul: „o voce fermă răzbate, neînduplecată, prin ceaţă, somn. Această voce va repeta măcar şi de 10 mii de ori, va răzbate cu neclintire prin ceaţă – „ai pentru ce lupta, Lăstune!””

*) Taysha Abelar: „unicul sunet care se auzea de la bucătărie era sunetul ritmic al apei care cădea din filtrul calcaros de apă. El mi-a sugerat ideea că tot aşa se petrece procesul de purificare în timpul amintirilor. Deodată am trăit un aflux de anticipaţie şi entuziasm. Cu adevărat, poţi să te schimbi pe tine însuţi, picătură cu picătură, gând după gând, să te purifici aidoma apei care străbate prin acest filtru”.

*) Asiduitatea la generarea PR este în rezonanţă cu imaginea fiarei care trage spre sine o jucărie cu laba-i moale cu gheare. După cum pisicile „îşi ascut ghearele”, întinzând labele, eliberând ghearele, agăţând cu ele ceva şi trăgând spre sine. PR ce apare începe a slăbi din cauza distragerilor haotice ori din cauza că aflarea în această stare n-a intrat în obişnuinţă, dar eu trag această stare spre sine, jucându-mă cu ea, lăsând-o să se îndepărteze puţin şi trăgând-o iar spre mine. Această imagine ce însoţeşte efortul elimină pietatea faţa de PR, generând o dispoziţie de bucurie jucăuşă.

„Aspiraţia”

*) o întreagă mare, într-un şuvoi puternic, năboieşte într-o fisură în stâncă; nu există obstacole.

*) din raportul unui bot: „nu mă va opri nimic. Acum o ştiu precis, acum asta nu-i o presupunere, nu-s nişte visuri îndrăzneţe, nu-i un zbor al imaginaţiei, nu-i o dulce reverie – acum o ştiu precis. Condensez practica de memorare, depun eforturi de memorare mult mai puternice ca până acum – despre Ramakrishna, despre boturi, despre aspiraţia mea la Trăire – nu pot spune că fac ceva deosebit – nişte practici formale istovitoare etc. Se poate spune chiar că trăiesc acum uşor, pur şi simplu, realizând memorarea, o însoţesc cu practici formale doar atunci când scade concentrarea. Pur şi simplu, obţin o memorare neîntreruptă şi asta conduce la aşa PR de puterea uraganului, încât îmi apare claritatea: numai dorinţa mea de a rămâne aici mă poate opri, nimic altceva”.

*) Agava: „un bolovan enorm s-a desprins de la stâncă şi acum cade impetuos în jos”

*) uneori, rezonează cu dorinţa de a te ridica şi a începe să te mişti prin odaie, să construieşti, să cauţi, să cercetezi ceva

*) e în rezonanţă cu imaginea unui tren enorm pe care, drept rezultat al unor eforturi îndelungate, ai reuşit să-l mişti din loc şi el, cu încetul, a început să se mişte. Masa lui este enormă şi acum e tot atât de greu să-l opreşti după cum era greu să-l pui în mişcare – o masă enormă care înaintează neabătut.

„Hotărârea”

*) cu cât mai puternic se manifestă hotărârea, cu atât e mai slabă influenţa gândurilor sceptice, cu atât sunt mai slabe îndoielile mecanice (adică acelea care sunt nefondate, ci se manifestă doar din obişnuinţă, contrar lucidităţii raţionale despre lipsa temeiurilor pentru îndoieli, contrar dorinţei îmbucurătoare de a face o opţiune sau alta sau luând în consideraţie eventualele urmări).

*) se intensifică la gândul „zece generaţii de ostaşi, făcând lucrul acesta, au obţinut rezultatul scontat”.

*) Lăstunul: fraza lui Bodh, care trezeşte rezonanţă cu hotărârea: „acum tu ştii ce înseamnă PR, tu ştii că ai pentru ce lupta, Lăstune… ai pentru ce lupta!”

*) Don Juan: „trebuie să faci ceva mai mult. Trebuie să te depăşeşti în permanenţă pe tine însuţi”.

*) se află în rezonanţă cu sintagma „detestarea categorică a obscurităţilor”

*) Agi: „imaginea de rezonanţă: eu sunt ascuţişul vântului. Tot aşa cum păsările zboară în unghi ascuţit, aşa şi eu zbor în ascuţiş de vânt şi tot ce aduc din urma mea este gunoiul trecutului pe care încă nu reuşesc să-l scutur, dar pe ascuţişul vântului asta nu există – acolo e un efort ce nu e întunecat de nimic, o aspiraţie fără sceptici şi îndoieli. Ascuţişul vântului e transparent şi auriu, e ca un nor subţire scăldat în strălucirea soarelui. Drumul merge în sus – în jos, dar ascuţişul e îndreptat mereu în sus, spre orizont, spre locul unde ne-cerul se contopeşte cu ne-pământul, cu locul unde se află casa, taina şi presimţirea mea.

„Înverşunarea”

*) intransigenţa totală faţă de obscurităţi, adică faţă de stările în care trăirile nu se manifestă. Este imposibil să te dedai la distrageri nici chiar pentru câteva clipe, uitând despre memorarea practicii, deoarece de îndată apare intoxicaţia cu impotenţa proprie şi dorinţa de a reveni la aspiraţie. O sarcină directă şi cel mai dulce scop devine depunerea neîntreruptă a eforturilor, depunerea neîntreruptă a supraeforturilor.

*) gândul de rezonanţă: „practica se prelungeşte din prima secundă de la trezire până la ultima înainte de adormire, precum şi în somn, atunci când mă concep în el. Distragerile lunecă pe suprafaţă fără a pătrunde înăuntru.

*) Sintagma de rezonanţă – „hotărâre cu prisosinţă”, „hotărâre disperată”. „Cu prisosinţă” nu înseamnă aici „de prisos”, ci ceva care iese din maluri.

*) Imaginea de rezonanţă – coarda arcului întinsă la limită, încât ea produce un vuiet abia perceptibil.

*) La primele experienţe de trăire a înverşunării, apare dorinţa irezistibilă de a te avânta în luptă împotriva EN, a începe să-ţi realizezi imediat dorinţele îmbucurătoare, a-ţi croi drum prin „nu-se-întâmplă-nimic” spre PR. Dorinţa îmbucurătoare de a-ţi realiza dorinţele îmbucurătoare poate să lipsească, dar dacă ea e prezentă, apoi realizarea dorinţei îmbucurătoare nu epuizează înverşunarea, mereu îţi pare „puţin”, vrei să te întorci pe dos şi să faci încă şi încă mai mult. În perspectiva imediată, asta se poate solda cu apariţia dorinţei mecanice de a începe să faci ceva, dar, după eliminarea acestei dorinţe mecanice, apare o stare de echilibru la un nivel cu totul nou – se dovedeşte că poţi să fii „plin-ochi” de hotărâre în permanenţă, să fii gata să te avânţi ca o săgeată impetuoasă şi această stare este foarte atrăgătoare, ai vrea să fii în ea cu atât mai mult, cu cât mai mult timp te afli în ea. Apare claritatea că, până acum, ai fost o meduză, o buturugă în putrefacţie, că e posibil să trăieşti uite-aşa, la aşa un nivel de suprasaturaţie, de avântare extatică spre realizarea dorinţelor îmbucurătoare.

*) Este în rezonanţă cu cuvântul „disperare”, dar nu este disperarea ce reprezintă milă faţă de sine, tristeţe etc. – e disperarea omului care se îneacă şi parcă ar fi pierdut şansa de a se salva, dar de odată vede în depărtare colacul de salvare şi înţelege că acum este necesar de a face imposibilul, a uita de viaţă, moarte, a înceta să mai aştepte o minune sau salvatorii, pur şi simplu, trebuie să se facă tot ce poate şi tot ce nu poate fi conceput, peste limita oricăror posibilităţi umane, şi a ieşi la mal. E disperarea în care se mobilizează toate forţele, în care cade, ca o coajă, tot ce-i de prisos, născocit, secundar, miza e însăşi viaţa şi nu într-un careva sens figurat, nu ca o poezie sau filozofie, ci ca o realitate imposibil mai concretă, ca o realitate goală. Această stare este îndepărtată la infinit de mulţumire sau milă faţă de sine.

Ariciul: „mila faţă de sine nu se poate îmbina cu disperarea în genere, pot fi doar nişte impulsuri automate de milă, de scurtă durată, atâta timp cât mai eşti predispus spre ea. Din câte ţin minte, mila faţă de sine e ceva atât de moleşitor, încât poţi să rumegi mult + senzaţia propriei importanţe – dorinţa de a te gândi la biata de tine, căreia i s-a întâmplat ceva. Mila faţă de sine mortifică, suprimă totul, sunt gata să las mâinile în jos, să mă predau, toată lumea e împotriva mea. Iar disperarea e ca o explozie, îţi vine să rozi cu dinţii tot ce te ţine în loc, să lupţi, chiar dacă ştii că nu se va schimba nimic, din simplul motiv că este imposibil să trăieşti altfel decât luptând. În disperare, nu-mi pasă de faptul că există cineva căruia nu-i convin acţiunile mele, în disperare nu există nehotărâre şi minciună, iar în mila faţă de sine trăieşti aşa de parcă ai avea de trăit o veşnicie

*) Incompatibilitatea completă cu mulţumirea de sine

*) Înverşunarea este însoţită de o trăire fizică specifică – „ieşirea voinţei” (te fărâmă ceva dinăuntru în regiunea buricului, de parcă ceva ar căuta să iasă la suprafaţă) începe să fie însoţită de vibrare – aproximativ 7-8 Hz (oscilaţii pe secundă), care se răspândeşte din focar prin tot corpul. E o senzaţie neobişnuită, plăcută.

*) „E necesar să răzbat. Nu vreau să aud mai mult nimic, nici să mă gândesc, nici să vorbesc. Asta nu-i o fantezie, nu-i o poveste, ci realitatea. Ieşirea există, voi plăti orice preţ pentru ca să obţin asta, ştiu ferm – asta există. Minut cu minut, voi urmări obţinerea PR extatice. Nu există un preţ pe care eu nu l-aş putea plăti pentru asta”.

*) dintr-un raport al Ariciului: „a apărut dorinţa de a obţine transformarea fizică cu orice preţ, pentru a consolida practica manifestării PR. La început a fost o mirare cauzată de această schimbare bruscă şi inexplicabilă prin nimic în percepţii, dar apoi a apărut dorinţa de a arunca şi aceste gânduri: nu-i totuna, de ce? Hotărâre până la extaz. Mi-am rezervat un termen: atât timp cât Bo e în munţi. Aproape că nu am timp. Totdeauna consider că am timp berechet. M-am săturat de propria impotenţă, m-am săturat de alternarea ei cu accese de disperare, după care iar mulţumirea de sine. Am început să depun eforturi. Au apărut imaginile principalelor obscurităţi – îngrijorarea la institut poate să mă împiedice, AN faţă de Lăstun poate să împiedice, EN cauzate de boli pot să împiedice. Şi deodată am înţeles că ele nu mai există pentru mine. Nu-s şi gata. Am un singur scop. Nu voi schimba nimic pe el, ce plăcere! Toată lumea a încetat să existe. Nu ca o înstrăinare faţă de Lăstun, ca şi cum ea nici nu există şi de aceea nu există EN, ci o bucurie extatică la gândul despre ea, despre aceea că nu voi avea niciodată EN faţă de dânsa, plăcerea de prezenţa ei, de institut.

Cât de uşor au decăzut toate întristările! Ştiu că asta-i doar pentru un minut, pentru iată acum. Dacă nu mă voi concentra asupra acestei stări ea va dispărea. Trei ore am făcut fixarea de 10 secunde a acestei dorinţe. Nici nu mi-am pus în faţă alternativa – „sau răzbat, sau…” – eu trebuie să răzbat, nici o alegere nu poate fi.

Poate, mai înainte, când vroiam să răzbat, dorinţa era prea difuză. Niciodată nu am simţit un scop unic atât de strălucit. Nu există nimic în afara lui, de aici şi apare extazul. Până când acest scop nu a fost atins, nu pot să mă tem de nimic, nu pot să mă gândesc la nimic, să doresc nimic. Nu am când!

Pentru a doua oară – dorinţa de odihnă. Bucuria: îl ştiu pe acest străjer. Voi sări cu uşurinţă peste el.

Toată lumea misterioasă, care a fost în septembrie trecut, când, de multe ori, drept fundal era un scop unic, mi-a devenit deodată atât de apropiată. De parcă am ajuns la hotarul de care am reuşit să mă apropii numai în acea perioadă a practicii. Numai că acum am mai multă experienţă, ştiu că nu am ce aştepta, e necesar să fac, să fac, să fac, orice ar fi, indiferent de practica boturilor, indiferent dacă se va întoarce Bo au nu. E necesar să sar peste această prăpastie. Bucurie: nu mă ţine nimic, imaginea prăpăstiei, de care, mai înainte, mă apropiam doar, priveam şi mă întorceam înapoi, iar acum voi sări şi nimic nu mă va opri.

Şi o tâmpenie cunoscută: cu cât mai puternică e PR, cu atât mai complicat va fi mai departe. Şi la asta apare uşor claritatea: nu, cu cât mai puternică este PR, cu atât MAI SIMPLU va fi.

Trăiesc extazul 4-5 deja vreo 10 minute, iar PR puternice – două ore! Hotărârea e de aşa natură încât n-am nici o dorinţă să mă gândesc de ce-i aşa.

Încă un străjer: mulţumirea. Bucuria-10: de unde mulţumire, doar nu mi-am atins scopul! Numai transformarea fizică, mai puţin nu mă aranjează.

Când adormeam, am avut senzaţia unei vergi tari de fier din creştet, care apăsa în sus cu 30 de centimetri”.

„Anticipaţia”

*) un câine de pe stradă a observat ceva interesant şi a alergat într-acolo

*) imaginea despre sine ca un novice în practică – viaţa abia a început, practica mea abia a început abia acum, eu fac doar primii paşi, tot ce-i mai interesant e înainte.

*) O istorie de la Maimuţica Pufoasă: „în primele secunde de după trezire au fost distrageri haotice din somn. Privirea căzu asupra notiţei: „sunt un novice, totul abia începe, înainte sunt atâtea lucruri interesante”. Am recitit de câteva ori, generând anticipaţia. Subit, a apărut siguranţa-claritate că eu abia am apărut, că n-am fost niciodată nici în această odaie, nici în acest corp, nu am trecut, nu am nimic, am apărut acum câteva fracţiuni de secundă. M-am uitat la placarda-lozincă deasupra patului în care am apărut. Există siguranţa că n-am scris-o eu, există siguranţa că a scris-o altă fiinţă care a trăit aici până la mine, care şi-a exprimat dorinţele, a lăsat instrucţiunile şi a plecat. Există o simpatie faţă de acea fiinţă şi o dorinţă de a-i realiza dorinţele. Există anticipaţia muncii de azi asupra acestui loc, bucuria prilejuită de faptul că am atâtea lucruri interesante înainte, o stare neobişnuită de uşurinţă –fiindcă nu am trecut, nu am făcut nici un fel de promisiuni, nu datorez nimănui nimic, nu-s vinovată în faţa nimănui, nu mi-i ruşine de nimic, n-am ce pierde şi n-am de ce mă teme”.

*) Fiord: „e în rezonanţă cu imaginea unei avalanşe de zăpadă ce iată-iată va porni în jos pe pantă, la fel şi cu starea la limita orgasmului. Rezonanţă cu fraza: „acuşica se va întâmpla ceva”.

*) Fiord: „apare o senzaţie de desfacere a pieptului, o dorinţă de a inspira adânc, dorinţele îmbucurătoare de activitate”

*) Deosebirea caracteristică dintre anticipaţie şi presimţirea bucuriei constă în faptul că, la readucerea atenţiei de la obiectul anticipaţiei ea slăbeşte, în timp ce presimţirea bucuriei nu-şi reduce intensitatea.

„Presimţirea bucuriei”

*) sentimentul de mister, de poveste

*) de parcă aş fi aşteptat mult, „am îngheţat” în insensibilitate şi obscurităţi, iar acum mă topesc, înainte este miracolul. Este în rezonanţă puternică cu manifestarea dorinţei îmbucurătoare de a începe să faci ceva din practică „pe nerăsuflate”.

*) rezonanţă puternică cu admiraţia. Einstein: „Cea mai frumoasă senzaţie pe care putem s-o trăim este senzaţia de taină. Cel care n-a trăit-o niciodată, care nu e capabil a se opri şi a se pune pe gânduri, cuprins de o admiraţie timidă, se aseamănă cu un mort şi ochii îi sunt închişi”.

*) Lama: „O noapte în tren. Când priveşti prin geam, vezi întunericul şi ba ici, ba colo se perindă luminile caselor, felinarelor în sătucuri mici. Apar chipuri de oameni care se adună aidoma fluturaşilor în jurul acestor luminiţe – privesc televizorul, îşi trăiesc viaţa de fiecare zi. Fiecare luminiţă este percepută ca o insuliţă în acest cotidian, iar în juru-i e un ocean neţărmurit, captivant şi înfricoşător de întuneric”.

„Călătoria infinită”

*) independent de practica altor boturi, independent de circumstanţe, independent de temeri şi aşteptări, de succese şi înfrângeri, eu îmi voi face practica, îmi voi continua călătoria

*) pas cu pas, îmi schimb percepţiile şi nu are nici o importanţă faptul dacă aceşti paşi sunt mari sau mici, este important faptul că nu am să mă opresc

*) imaginea eu-lui ca un mic călugăr-lama-tulku. M-am reîncarnat, voi fi învăţăcel al unor lame luminate, voi afla multe lucruri frumoase şi interesante

*) în orice moment, pot să-mi iau rucsacul pentru a pleca mai departe

*) vântul care frunzăreşte filele unei cărţi

*) „începutul” – o mişcare impetuoasă, care prinde putere, creşte văzând cu ochii. Începutul spargerii gheţii înainte ca sloiurile să pornească pe râu, topirii zăpezii, mişcării frontului norilor

*) imaginea eu-lui ca unei cârpe mici în vânt, vântul devine tot mai puternic şi eu sunt scuturat tot mai tare, în orice moment pot să fiu smuls şi dus în necunoscut, nu ştiu care străfulgerare va deveni ultima rafală

*) Şopârla: gândul de rezonanţă: „nu am unde să mă întorc”

„Eterna primăvară”

*) viaţa se naşte, ea pare slabă, dar ea nu poate fi oprită; pretutindeni se desfac muguri gingaşi primăvara, curg pârâuaşe subţiri şi topesc gheaţa care devine fragilă şi pe care vrei s-o arunci de pe tine, să se scuturi de ea ca să simţi uşurinţă. Nimic nu va opri primăvara. Dacă vei bara calea unui pârâuaş, el se va transforma într-un ocean şi va arunca totul din calea lui. Cuvinte de rezonanţă: „nimic nu va opri sosirea primăverii”. Ceva dorit foarte mult, admirabil va veni în mod inevitabil.

Ariciul: „Cum primăvara începe să se topească zăpada şi se arată pământul negru. El e acoperit iar cu zăpadă, dar primăvara nu poate fi oprită, zăpada se va topi ireversibil. Micile impulsuri de extaz se transformă în fon. Totul rezonează cu extazul, apare claritatea că eu abia încep să trăiesc, să simt şi să percep, iar în tot timpul de până acum de parcă aş fi fost sub acţiunea anesteziei. Corpul simte un disconfort, în el nu încap PR exatice, el se percepe ca intoxicat şi trebuie să se transforme, să se purifice de urmele SEN, să devină o trăire unică cu PR extatice.

„Chemarea”

Chiar şi atunci când ea este abia perceptibilă, ea este insuportabil de pătrunzătoare. Imaginea de rezonanţă: fumul rugului aprins pe costişa dealului de alături, lumini în noapte pe celălalt mal al râului, ceva departe, chiar la orizont.

*) Ariciul: de parcă ar apărea dorinţa de a privi numai la orizont, nu la obiectele dimprejur

*) Ariciul: rezonează cu uitarea de sine

*) Agi: un deşert, noapte, nu înţeleg unde mă sfârşesc eu şi unde începe o noapte blândă, rece, suntem cu ea un tot întreg, după această noapte nu va fi mâine, dar anume în această noapte am o şansă, nu ştiu ce fel de şansă, dar, orice-ar fi, mă trage încolo, şi chiar dacă asta nu-i ceea ce am căutat, vreau să valorific această şansă, deoarece nu mai pot şi nu mai vreau să rămân ceea ce am fost mai înainte.

Noaptea asta se priveşte ca un canion care pleacă în străfundul munţilor şi, după ce voi pleca, munţii se vor strânge în urma mea şi nimic nu va mai fi aşa cum a fost.

Sclipesc stelele şi, oricât de departe ar fi ele de mine, ele-mi sunt făpturile cele mai apropiate mie, nu-s ataşat de nimeni şi societatea lor e cel mai bun lucru pe care pot să mi-l doresc atunci când am şansa. Acest moment e ceea ce vreau să iau cu mine în călătorie. Apare recunoştinţa, tandreţea, căldura faţă de toţi cei care rămân în urmă.

*) Ariciul: o dorinţă pătrunzătoare puternică de ceva ce nu înţeleg clar, vreau să-l trăiesc fără a-i potrivi careva obiecte. Se pare că orice acţiune sau fenomen cunoscute mie vor fi părea mărunte, niciodată nu vor putea să fie în rezonanţă deplină cu această dorinţă.

„Surprinderea”

*) ţi se taie respiraţia; trece un val ţsounami; aşa ceva nu poate fi; admiraţie

*) apare la descoperirea unor noi PR

*) e în rezonanţă puternică cu admiraţia, cu senzaţia de mister.

„Triumful”

*) ireversibilitatea călătoriei infinite

*) imaginea unui bătrân ramolit pe bancă: simulez un bătrân, şed pe o bancă din parc într-un orăşel părăsit, uitat de lume, alături trec, din când în când, oameni, un vântuleţ fugar ridică colb, în jur totu-i obişnuit, trivial, pe mine, un hârb vechi, nici nu mă ia nimeni în seamă, sunt aruncat în afara atenţiei oamenilor, sunt un bătrân în marasm, din gura căruia picură saliva, surd, aproape paralizat, sunt concentrat totalmente asupra practicii mele, trăiesc stări insuportabil de frumoase, un triumf nestăvilit.

*) Ariciul: „o toamnă târzie însorită, un cer transparent albastru, un aer geros, o prospeţime însorită, o împăciuire pătrunzătoare. Am pierdut de mult urma tuturor boturilor, ele au plecat în Trăiri, iar eu m-am mocoşit cu întristările luni, ani de zile, dar azi m-am trezit şi ştiu că se va întâmpla ceva, asta se va întâmpla în curând, m-am apropiat la un pas. Merg şi am senzaţia de iureş, de parcă m-ar purta un torent, de parcă nu merg, ci alerg. Această presimţire-siguranţă îmi spune că acum victoria este inevitabilă. Ştiu că asta se va întâmpla azi, am să-l văd pe Bodh, am să văd boturile, deja în lumea Trăirilor. Această stare apare când văd toamna însorită, o toamnă ca la Muktinath: copaci îngălbeniţi de toamnă, o potecă presărată cu frunze galbene mari, livada mănăstirii, unde ne împroşcam cu bulgări de zăpadă. Şi frunzele căzute, şi aburii din gură, foşnetul – fiecare detaliu trezeşte triumful victoriei inevitabile”.

*) Ariciul: „sunt gata să fac o schimbare ireversibilă. Presimţirea a ceva necunoscut până acum. Se pare că tot universul a încremenit, gata de salt. N-am să mă predau. De astă dată e imposibil să nu-mi reuşească, niciodată încă nu am fost gata în aşa măsură. Există siguranţa că va fi anume o spargere, dar nu un impuls izolat de PR”.

*) fraza de rezonanţă „s-a împlinit!” În limbajul uzual, „triumf” notează o emoţie pozitivă trăită atunci când s-a împlinit ceva. Ce înseamnă „s-a împlinit” în limbajul obişnuit? Asta înseamnă „sfârşit”. Când „Spartak” a câştigat de la ŢSKA, meciul s-a sfârşit, e timpul să bem bere, vine rândul mulţumirii, plictiselii. Viaţa s-a sfârşit. Dar ce înseamnă „triumf”-PR? Ce înseamnă „s-a împlinit”? E o explozie de triumf, o explozie de plăcerea naşterii neîntrerupte, călătoriei, asta nu-i un sfârşit, nu-i o oprire şi nici chiar un punct intermediar.

=========================

Sectorul Unităţii:

linia 1:

simţul frumosului

admiraţia

linia 2:

simpatia, tandreţea

deschiderea

cufundarea sau „nu-s graniţe”

linia 3:

abnegaţia sau recunoştinţa

renunţarea la sine sau devotamentul

======================

„Simţul frumosului””

*) e în rezonanţă puternică cu bucuria, devotamentul, tandreţea

*) e în rezonanţă puternică cu percepţia „nu există graniţe” – apare dorinţa de a te dizolva şi a deveni o parte a spaţiului, plăcerea, datorită acestui fapt, devine încă mai mare. Este însoţit de senzaţia desprinderii uşoare, dar rapide de corp, uşurinţei ce pluteşte în aer.

*) este uşor să-l distingi pe un „filozof-estet” care consideră numai că ceva e frumos de omul care anume trăieşte simţul frumosului. Simţul frumosului apare în urma unor percepţii pe care estetul nu le va observa niciodată. Esteţii se prefac că admiră ceea ce se obişnuieşte a admira – tablourile din galeria Tretiakov, vocea primadonei etc. Simţul frumosului apare, inclusiv şi întâi de toate, de la fenomene absolut neobservate – o picătură de rouă pe pielea ciupercii, scoarţa tandru-aspră a mesteacănului, contrastul pe care-l reprezintă vederea scoruşelor de un roşu-aprins pe fundalul frunzelor de un verde-închis, mănunchiurile de iarbă veştezită etc. Există „esteţi avansaţi”, de multe ori, ei pot fi întâlniţi printre fotografi. S-ar părea că ei trăiesc simţul frumosului şi observă anume lucruri imperceptibile, dar întreabă-i: de ce ai fotografiat anume asta? În locul frazei „am simţit tandreţe, îndrăgostire de această creangă uscată, mi-a venit dorinţă s-o iau în mână, să-i simt căldura”, el va rosti un set de termeni tehnici, adică iar din nou, el VA GÂNDI că asta-i frumos, dar nu va simţi frumosul.

*) în pădure, la mare etc. poţi trăi „simfonia frumosului” – un spectru integral de impulsuri ale simţului frumosului care se contopesc într-un incendiu extatic insuportabil. Imaginea de rezonanţă: totul s-a încâlcit în mreaja care scânteiază, ieşind din inimă – fiecare legănat al ramului, un fluture care zboară, puful dus de vând – la fiecare mişcare păienjenişul răspunde cu o încordare dulce, apare o plăcere insuportabilă în inimă, care apoi se revarsă ca lava prin tot corpul – cu putere, fără grabă, frigând.

„Admiraţia”

Apare, de cele mai multe ori, când simţul frumosului se apropie de intensitatea extazului, când există „simfonia plăcerii” şi atunci apar o mulţime de rezonanţe cu alte PR – triumful mirarea, chemarea, aspiraţia. Dacă impulsurile de frumuseţe apar de la contemplarea unui obiect concret şi sunt alimentate de perceperea a ceea ce se percepe ca frumos, apoi admiraţia este deja lipsită de obiect, ea atinge calitatea extatică mult mai repede decât simţul frumosului.

„Simpatia” sau tandreţea

*) este în rezonanţă cu cuvântul „recunoaştere” – de parcă l-ai recunoaşte pe omul dat după o despărţire îndelungată şi trăieşti bucuria întâlnirii

*) simpatia intensă rezonează cu cuvântul „tandreţe”, posibil, din cauza faptului că „tandreţe” este un cuvânt folosit de multe ori cu o nuanţă erotică, o asociere cu tandreţea pe care o pot trăi oamenii îndrăgostiţi unul de altul (fiind liberi de EN în momentul dat). Cu toate acestea, „tandreţe” are o nuanţă erotică doar atunci când oamenii care trăiesc tandreţea au şi o atracţie erotică.

*) Ariciul: „simpatia faţă de o fiinţă apare atunci când gândurile la ea rezonează cu o careva PR. Pot să mă gândesc la diferite boturi, apar diverse PR: hotărâre, tandreţe etc. Când gândul la o fiinţă e în rezonanţă cu o careva PR cunoscută mie, apare percepţia apropierii acelei fiinţe, dorinţa de PR în locul lui, dorinţa de a face acţiuni orientate spre manifestarea PR în acel loc.

Când gândurile la acea fiinţă se soldează cu generarea unor PR necunoscute, apare admiraţia, atracţia spre ea, dorinţa de a fi tot aşa ca ea, apare o recunoaştere stranie a acestor PR, deşi le fixez ca necunoscute mie.

Simpatia rezonează cu dorinţa ca PR să fie şi în alte locuri.

Una din cele mai atractive manifestări ale ei pentru mine este simpatia lipsită de obiect. Ea apare atunci când PR ating intensitatea maximă ce-mi este accesibilă – atunci apare dorinţa ca ceea ce trăiesc eu să simtă toate fiinţele, dorinţa de a face măcar ceva ca ele să se poată apropia de PR măcar atât cât pot, dorinţa de a căuta noi boturi, de a coresponda cu novicii.

Când corespondez cu un novice, eu însămi sunt un novice, trăiesc tot ce am trăit la începutul practicii – de parcă în faţa mea se deschide o lume nouă, toate graniţele se năruie, pot face tot ce vreau, să mă bucur de toate. Când se manifestă simpatia, fiecare victorie a unei alte fiinţe, novice sau bot, nu contează, trezeşte un impuls de bucurie, anticipaţie, mai rar – de extaz.

Simpatia se manifestă ca o atracţie faţă de fiinţa care vrea să trăiască ceea ce-mi place să trăiesc eu, ceea spre ce mă atrage pe mine. Dorinţa omului de a elimina EN şi a trăi PR rezonează totdeauna cu simpatia faţă de el în acest loc.

Când se manifestă simpatia faţă de o fiinţă, ea începe să-mi pară deosebit de frumoasă, deşi într-o altă stare eu aş fi putut s-o disting ca „urâtă”. Când e o fiinţă grasă, dispare interpretarea de obezitate, apare imaginea că e o fetiţă uşurică durdulie. Aşadar, simpatia e în rezonanţă cu simţul frumosului.

Simpatia e în rezonanţă şi cu bucuria fără motiv, cu atracţia erotică, firea copilărească, mirarea surprinzătoare, entuziasmul, abnegaţia, bucuria prilejuită de lucruri simple.

Simpatia rezonează cu dorinţele îmbucurătoare „mărunte” – a strânge în braţe, a se juca, a scrie ceva, a aduce o frunză căzută sau un con din pădure, a arăta un păianjen. Dar deosebirea dinte aceste dorinţe şi dorinţele mecanice constă în faptul că nu există dorinţa de a produce impresie, nu există dorinţa aprecierii pozitive a acestei fiinţe, eu, pur şi simplu, îmi împărtăşesc bucuria, admiraţia.

Simpatia, de multe ori, este în rezonanţă cu dorinţa de a-l învăţa ceva. De exemplu, a relata în amănunte despre experienţa mea. Asta se deosebeşte de grijă prin faptul că eu vreau anume să învăţ şi să nu mă mai întorc la asta, deoarece, dacă acestei fiinţa asta-i trezeşte interesul, ea va memoriza ori va întreba ea însăşi, iar atunci când eu am grijă de cineva, eu vreau să reamintesc de fiecare dată, să urmăresc dacă face anume aşa cum am zis eu, să mă neliniştesc.

Atunci când există simpatia nu apare îngrijorarea de părere, există deschidere. Nu există dorinţa de a ascunde ceva, de a te apăra. Există dorinţa de a te descurca iar şi iar în ceea ce nu ţi-i clar, de a prelua şi a transmite percepţiile, a învăţa – de la alţii şi pe alţii.

Când există simpatia, toate celelalte PR devin parcă transparente, uşoare, pătrunzătoare. Se potriveşte cuvântul „purificare”. O puritate de cristal – fină, pătrunzătoare până la lacrimi, există surprinderea – lumea e atât de mare! Şi pare atât de fragilă, te atingi de dânsa şi ea răsună. Când există forma extatică a simpatiei, ea nu poate fi suportată, îţi vine să plângi. Gândul: „această lume este ininteligibilă, ea poate fi doar admirată, poţi doar să te afli în ea, să ti mişti cu precauţie, căci ea răsună aşa că nu poţi suporta”.

Senzaţiile fizice însoţitoare – de parcă de la subsuori ar porni fire subţiri de-a lungul mâinilor, de aceea vrei să le atingi. Senzaţia unei explozii line în piept. Nu există necesitatea de a efectua acţiuni complicate îndelungate, poţi să te atingi uşor şi porneşte un torent care duce totul”.

Agi: dorinţa de a fi alături [cu cea pentru care am simpatie}, dar cu o prezenţă invizibilă, taciturnă, ca un vânt care răbufneşte din când în când şi îi scutură părul în zbor.

*) Fiord: „la simpatie, apare senzaţia de cald în corp şi percepţia de lumină aurie ce se ridică de la plexul solar până în vârful capului, iar apoi se scurge afară prin ochi. De la acest stâlp pornesc fire aurii subţiri ce aleargă spre diferite părţi ale corpului”.

*) Fiord: „tandreţea începe totdeauna cu senzaţia unui val blând dens de căldură care te gâdilă, se ridică de la plexul solar în sus, spre piept, gât şi mâini, iar se încheie cu o explozie lină, un impuls de plăcere în piept, în gât şi în vârfurile degetelor mâinilor”.

„Deschiderea”

*) Fiord: „deschiderea” e în rezonanţă cu dorinţa de a le permite oamenilor faţă de care simt simpatie să-mi observe gândurile, simţurile, emoţiile, acţiunile, nu există dorinţa de a ţine ceva în secret, nu există teamă – vino şi priveşte. E în rezonanţă cu imaginea cristalului de stâncă (transparent şi strălucitor). Apare uşurinţa, lipseşte povara ascunderii, apare bucuria că tu eşti aşa de uşoară, scânteietoare şi transparentă şi cel care priveşte prin tine nu vede umbră, pentru că ea nu-i. Bucurie prilejuită de faptul că eşti cunoscută. Apare bucuria că nu există obstacole pentru interacţiunea activă cu această fiinţă: parcă ar cădea un perete care te împiedica să alergi alături de această fiinţă, să faci ceva împreună. Există bucuria că eşti împreună cu acea fiinţă, tu parcă-i permiţi să te ia cu dânsa şi nu te nelinişteşti de consecinţe.

„Cufundarea” sau „nu-s graniţe”

*) Sqwo: „mai întâi există un fon revelator – într-o formă slabă se manifestă aspiraţia, presimţirea, simţul frumosului, plăcerea. Când privesc un copac, focul, râul, cerul, apare senzaţia de atracţie, însoţită de creşterea simpatiei şi simţului frumosului. Vrei să încremeneşti şi să te laşi pradă acestei senzaţii de atracţie. Apoi, pentru 1-5 secunde, apare senzaţia că arborii sau focul (sau ceea ce privesc eu, simţind simpatie) se află în acest loc, în regiune burţii, pieptului şi gâtului. Asta nu e senzaţia arborelui cu ramuri sau focului, e senzaţia unei careva forme, atingerea de care este însoţită de senzaţia unei plăceri care se dilată. Când penisul băiatului e în puţă şi există diversitatea senzaţiilor plăcute, apoi forma penisului nu poate fi determinată după senzaţii, nu există nici chiar senzaţia că e penisul cuiva, în care nu există senzaţiile mele, în acelaşi timp, există senzaţia atingerii de ceva. Cu arborele şi cerul se întâmplă acelaşi lucru. Percepţiile vizuale rămân aceleaşi, în locul corpului apare senzaţia unui orgasm blând, care devine tot mai pătrunzător, este însoţit de intensificarea simţului frumosului, admiraţiei, bucuriei. Senzaţia de orgasm blând se extinde, ea începe de la un volum cu diametrul de circa 40 cm în regiunea părţii de sus a corpului, apoi ajunge până la un metru şi apare senzaţia cufundării-dizolvării-dilatării. Fiinţele pe care le privesc în aceste momente sunt trăite totdeauna ca vii, foarte apropiate, frumoase, sensibile, enigmatice şi, totodată, „simple”. Nu există divizarea aproape-departe. Nu există scopuri. Totul există numai acum şi plinătatea acestui „acum” vine cu valuri de bucurie în piept, în gât, în burtă, se dilată cu o plăcere crescândă. Investigaţia, atunci când e prezentă această percepţie, nu e o analiză şi nici comparaţie, ci e cufundarea în ceea ce vreau să cercetez. În această investigaţie nu există gânduri”.

*) Ariciul: „când există uzualul, sunt sigură că viaţa mea este limitată de un cadru şi eu ştiu ce voi trăi azi şi peste un an. În această stare, trec pe lângă copaci, gândind despre ei: „copaci”. Ei există aparte şi eu aparte. Când e prezent „nu există hotare”, de parcă mi s-ar lua ceaţa de la ochi: în jur sunt atâtea Fiinţe! – nu-arbori, nu-nori, nu-pârâu, nu-pământ. Gândul: „totul e posibil””.

*) Pescăruşul: „am făcut practica reîntoarcerii atenţiei cu ochii închişi şi, într-un careva moment, în tot corpul a apărut uşurinţă, am fost umplută de substanţa bucuriei. Apoi, pentru câteva clipe, mi-a dispărut totalmente corpul – eu nu existam! În locul meu nu exista absolut nimic. Se percepea vântul şi zgomotul unui lac, parcă nu cu urechile, el, pur şi simplu, exista. Cuvântul de rezonanţă „gol” – în acest loc era un gol saturat, de parcă nu ar fi fost nici corp, nici gânduri, nici dorinţe, nici emoţii, ci era doar percepţia zgomotului lacului şi vântului care bate. Starea era integră, nu era gândul „eu”. Nu mă trăgea nicăieri, nimic nu mă rupea, nu mă chinuia, nimic agasant, nu era nici un fel de „mă”, „pe mine”. Apoi, când au reapărut gândurile, era o percepţie de uşurinţă, de parcă heliul ar fi umplut un balonaş şi el e gata să se ridice în zbor. Senzaţii – ceva se învârteşte puternic, mâncărime în regiunea buricului, tot corpul de parcă scânteiază, sclipeşte, pretutindeni e foarte plăcut”.

*) Fiord: „noţiunea „eu” îşi pierde localizarea, încetează a mai fi ceva determinat într-un cadru anumit. Apare siguranţa fermă că „eu” înseamnă şi marea, şi cerul, şi pădurea, şi beţişorul de sub picioare, şi boarea de vânt”.

*) Pierderea localizării „eu” poate fi însoţită de senzaţii fizice în afara limitelor vizibile ale corpului, de exemplu, pot să apară senzaţii nu în picior sau în mână, ci… în vârful copacului! – raţiunea se opreşte, surprinsă, în faţa acestui fenomen, gândurile înmărmuresc şi concepţia veche despre lume, care părea de nezdruncinat, începe să se restructureze şi în procesul acestei restructurări apare aceeaşi desfătare intelectuală care însoţeşte dezlegarea unei probleme de şah frumoase.

*) Agi: deosebirea dintre „apropiere” („deschidere”) şi „unitate” („nu există graniţe”): apropierea e în rezonanţă cu gândul „putem să trăim amândoi PR”, iar unitatea – cu gândul „suntem una şi aceeaşi”.

„Abnegaţia” sau „Recunoştinţa”

*) FR: sunt un călugăr bătrân şi îmi consacru aproape toată viaţa şi toate forţele educaţiei micilor lame – îi învăţ puţinul pe care-l ştiu şi pot să-l fac. Ei vor prinde totul repede şi vor pleca la înaltele lame să înveţe mai departe, iar eu voi învăţa noi micuţi şi tot aşa până mi se va sfârşi viaţa. Simt triumful prilejuit de faptul că linia învăţăturii continuă. Simt triumful şi la gândul că, datorită faptului că există învăţăceii mei, pot să simt mereu abnegaţia şi s-o manifest în faptul că-i învăţ, întărind astfel PR în acest loc.

*) FR: sunt un mic băieţaş-călugăr tibetan, o reîncarnare a marelui Lama. Am fost dat la mănăstire, unde instruirea-reamintirea mea primară o fac călugări bătrâni care simt „abnegaţia”. Eu ştiu că voi însuşi foarte repede tot ce-mi explică şi-mi arată ei, iar după aceasta voi pleca la altă mănăstire, unde de mine se vor ocupa alţii – călugări mai înţelepţi şi tot aşa până voi ajunge la limita anterioară a frontului lucrărilor mele, unde s-a încheiat viaţa mea precedentă. Voi porni grăbit mai departe în călătoria mea, iar faţă de cei care s-au consacrat totalmente pentru a mă ajuta să ajung mai repede la acest hotar simt PR aflate în rezonanţă cu cuvintele „abnegaţie” şi „recunoştinţă” – aici nu există senzaţia de superioritate sau sentimentalism, aici e triumful unui scop unic, aspiraţiei unice a tuturor practicanţilor, indiferent de gradul apropierii lor de PRE continue. Când învăţ, vreau să-mi dau toate puterile, să devin sincer la limită pentru ca aceste fiinţe să poată exercita influenţa asupra mea, să-mi poată transmite experienţa lor.

*) FR: dau atâtea forţe şi timp cât pot comunicării cu alţi practicanţi care aspiră, ca să le dau explicaţii, să-mi împărtăşesc experienţa. Simt dorinţa ca ei să preia PR care se manifestă în acest loc.

*) Fiord: „este însoţită de simpatie şi admiraţie pentru manifestările şi acţiunile fiinţei care aspiră la PR. E în rezonanţă cu simţul frumosului. Apare senzaţia unui jar puternic în piept – o sferă chihlimbarie de foc”.

„Renunţarea la sine” sau „Devotamentul”

*) gândul de rezonanţă: nu-mi trebuie nimic pentru mine, vreau să dau totul fiinţelor iubite, care trăiesc cu aspiraţia – totul ce se poate da în genere. Apare dorinţa de a da totul, de a arunca, a nu avea nimic propriu, de a nu avea nimic pentru sine – nici avere, nici scopuri, nici chiar dorinţe şi front de lucru, îndreptate spre luminarea „proprie”, dacă această luminare proprie se concepe anume ca ruptă de la dorinţa de a folosi toate calităţile tale revelatoare pentru a influenţa asupra altor fiinţe cu aspiraţie.

*) Ia naştere atunci când trăirea simpatiei şi recunoştinţei iese din limite

*) e în rezonanţă cu detaşarea.

*) Ariciul: „trăirea devotamentului este însoţită de o siguranţă stranie – nu e siguranţa de ceva anume, ci o siguranţă fără obiect, o indestructibilitate, o siguranţă de neclintit, lipsa şovăielilor, vânzolelii”.

*) Ariciul: „devotamentul intens e în rezonanţă cu „anticipaţia-nu-pentru-sine” – îmi imaginez clipa când vor fi multe boturi şi eu voi avea o dorinţă îmbucurătoare atât de intensă, neclintită şi extatică de a mă deda toată lor, cu tot timpul meu, pentru a-i învăţa, încât nici n-are să-mi rămână timp pentru practica mea, pentru descoperirile mele, eu nu voi avea nimic, iar acolo va fi totul”.

*) Fiord: „e în rezonanţă cu percepţia „nu-s graniţe””.

*) Fiord: „percepţia de sine şi a altei fiinţe faţă de care simt devotament ca un tot întreg. Cerul amurgului poate avea diferite nuanţe, dar e un singur cer”. Imaginea de rezonanţă a lui Ramakrishna: „o creangă ce pluteşte pe râu „împarte” râul în două, dar e un singur râu”.

*) Fiord: „un efect surprinzător apare cu dorinţele îmbucurătoare la trăirea devotamentului – nu există distingere între ceea ce-i „ale mele” şi „ale lui”.

*) Încetarea distingerii dorinţelor îmbucurătoare ca „ale mele” şi „ale lui” e trăită cu atât mai surprinzător, cu cât „dorinţele mele” erau totdeauna o parte a suveranităţii personale şi, oricât de mare nu ar fi apropierea dintre două fiinţe, totdeauna există o distingere clară a dorinţelor tale şi ale lui, mai mult, distingerea minuţioasă a dorinţelor tale este o condiţie obligatorie a dezvoltării lor în continuare, a dezvoltării PR şi atunci când există devotamentul, apoi însăşi capacitatea de a distinge devine mai acută ca de obicei, dar, pur şi simplu, dispar hotarele dintre dorinţele „mele” şi „ale tale”, adică dacă fiinţa pentru care trăieşti devotamentul are o dorinţă îmbucurătoare şi ţi-o spune, o manifestă, o realizează, apoi tu trăieşti această dorinţă absolut ca pe a ta „proprie” (e de remarcat faptul că, bineînţeles, asta nu înseamnă că îmi apare, în mod automat, dorinţa de a realiza această dorinţă, de aceea, în pofida faptului că spectrul dorinţelor îmbucurătoare în acest loc creşte, priorităţile în realizare pot să rămână cele de până acum, modificându-se doar parţial, în acest timp apare „practica în comun” – o ramificare uluitoare a practicii căii directe).

====================

Sectorul Existenţei:

linia 1

„nu-mi trebuie nimic”, „sfârşitul grijilor”

detaşarea

linia 2

seriozitatea

indestructibilitatea

linia 3

prospeţimea

imperturbabilitatea

linia 4

electricitatea

liniştea

anestezia

solidificarea corpului

umplerea

vidul în piept

duritatea

pielea jupuită

ieşirea voinţei

valul de plăcere

sfera medie a golului

sfera mică a golului

sfera mare a golului

chacrele

(deocamdată, aceste trăiri fizice sunt, pur şi simplu, adunate grămadă, fără sortare)

linia 4:

chihlimbarul

lumina aurie în cerul albastru

linia 5:

ţesătura abstractă a evenimentelor

=====================

„Nu trebuie nimic”, „sfârşitul grijilor”

*) Imagine: într-un sătuc rătăcit de munte, toată familia se adună seara lângă vată, cântă toţi – şi bătrânele, şi fetiţele mici. Bătrâna are 80 de ani, ea ştie că va muri în curând, ei nu-i mai trebuie nimic în viaţa asta, nimic n-o mai nelinişteşte, în curând ea va muri şi viaţa îşi va urma făgaşul ei fără dânsa, ea nu mai poate schimba nimic, ea poate doar să ajungă la sfârşitul zilelor sale

*) seară târzie, în lumina felinarului scânteiază fulgii mari, pufoşi care cad lent

*) Ariciul: o casă pustie, cântă o muzică liniştită, scârţâie uşa legănată de o boare de ne-vânt. Aşa a fost sute de ani în urmă, aşa va mai fi câteva sute de ani înainte

*) timpul s-a sfârşit

*) o particularitate caracteristică a acestei PR este asocierea cu încetarea a tot ce este trecător. Gândurile de rezonanţă conţin cuvintele „sute de ani”, „aşa va fi totdeauna”, sau nişte imagini contrarii, de exemplu, imaginea amintită a bătrânei care ştie că va muri în curând şi că pentru ea timpul s-a sfârşit. Şi într-o imagine, şi-n cealaltă „timpul s-a sfârşit” în virtutea proporţiilor lui mici în exclusivitate sau enorme. Nici un scop uzual nu poate avea importanţă în aceste proporţii.

*) Şopârla: „o bătrână în tamburul unui tren indian. Doarme pe podea, învelindu-se într-un sari de un roz-aprins. Murdărie, prin uşa deschisă suflă vântul nocturn, ea doarme în huruitul trenului, labe mici, glezne subţiri, mâini smolite, în riduri, cu nişte brăţări ieftine – apare o tandreţe faţă de tot. Ai vrea să-i strângi labele, s-o mângâi. Pe urmă ea şede şi, zâmbind uşor, se zgâieşte la oamenii care trec pe alături. Nimeni n-o ia în seamă, ea nu-i nimic pentru ei, nimic mai mult decât gunoiul în care şede. În ochii ei e o lipsă de griji şi o curiozitate copilărească, ea nu mai are de ce se teme, nu are unde se grăbi – e săracă lipită pământului şi foarte bătrână. Când s-a ridicat, a mai apărut un impuls de tandreţe – micuţă, suplă, ia, un fir de iarbă uscată de la care nu-ţi poţi lua ochii. De la ea vine spre mine ceva foarte atractiv pentru mine – nu pot să numesc asta forţă, forţa se asociază cu ceva ce se manifestă distinct. Iar bătrâna asta parcă nici nu-i, totuşi, există tandreţea, lipsa de griji, de ataşament care apar anume atunci când o văd. Aş putea să mi-o imaginez ca pe un ostaş care a ales o asemenea viţă pentru practica sa”.

„Detaşarea”

*) Sqwo: „când apare detaşarea, percepţiile de personalitate încep să fie percepute ca nişte haine, ca ceva ce poţi să-ţi pui şi să scoţi de pe tine”.

*) Un citat din Wiwekananda: „Când omul concepe că viaţa este veşnică el stă cufundat în contemplare pe malul râului, fiind gata oricând să-şi dea trupul ca pe un fleac, aşa cum aţi da un pai care nu vă trebuie pentru nimic. În asta constă bărbăţia lor, eroismul lor, în această stare de pregătire de a primi oricând moartea ca pe un frate, fiindcă ei sunt convinşi că pentru ei nu există moarte. În asta rezidă acea forţă a lor care i-a făcut invincibili”.

*) un steguleţ tibetan care flutură în vânt

*) în rezonanţă cu sfera golului mediu

*) imagine: parcă ar exista un tub făcut din peliculă, ea-i cât se poate de materială, tare, dar scoţi pelicula (adică percepţiile în acest loc) strat după strat şi, după ce ai scos ultimul strat, vezi că nu mai este nimic.

*) Ariciul: nu există nici o fiinţă despre care aş putea spune că ea înţelege cu ce trăiesc, că-mi este aproape. Nici o amintire că asemenea fiinţe ar fi existat cândva. Nu există nici gândul că ar fi posibilă existenţa unei fiinţa apropiate. Nu există nici o dorinţă de asemenea fiinţe. (Dar, desigur, nu există nici înstrăinare, îndepărtare, anume din acest motiv este posibil un asemenea paradox aparent ca o rezonanţă puternică a detaşării cu simpatia, devotamentul. Paradoxul aparent apare doar din cauza faptului că, pentru un om cu obscurităţi, fraza „nu există o fiinţă aproape” se asociază trainic cu EN-singurătarea, mila faţă de sine)

*) detaşarea şi devotamentul sunt în rezonanţă reciprocă şi pot să se manifeste aproape concomitent şi cu aceeaşi putere, alternând una cu alta, de parcă s-ar legăna pe valuri un iaht, care e dus de vele puternice spre orizont

*) Maimuţica Pufoasă: „rezonanţă cu sintagma „singurătate îmbucurătoare” – imaginea unui drum larg fără sfârşit, unicul lucru pe care-l doresc este să privesc înainte şi să merg fără să mă opresc. Există claritatea că am drumul meu, am dorinţa îmbucurătoare de a-l urma, a depune efort cu efort, a-mi atinge scopul. Ştiu precis că aici nu-i nimeni. Toţi ceilalţi oameni sunt percepuţi ca un vis, ca ceva ce nu există în lumea asta. Aici există doar drumul. Aici nu există evenimentele vieţii obişnuite, ele sunt nesemnificative, atitudinea faţă de ele este aceeaşi ca şi faţă de vise atunci când eşti treaz. Concentrare, aspiraţie. Fiecare pas e plăcere şi bucurie. Fiecare pas e ferm, sigur, energic. Este imposibil să oboseşti. Lipsesc gândurile despre aceea unde voi ajunge. Există plăcere aici şi acum din faptul că eu merg. Presimţirea misterului, necunoscutului. Există siguranţa că Bodhi şi Ariciul merg pe drumul lor, unde nu există nimeni în afară de dânşii. Siguranţa că aceste drumuri nu vor coincide niciodată. Când mă gândesc la asta apare dorinţa îmbucurătoare de a păşi mai departe. Când există singurătatea îmbucurătoare, există totdeauna şi asiduitatea – dorinţa îmbucurătoare de a lupta, de a depune eforturi în orice condiţii. Sunt sigură că nimic nu mă poate abate din acest drum, sunt gata de orice obstacole, sunt gata să lupt împotriva lor, îmi văd scopul, îl voi atinge cu orice preţ, nimic nu mă va impune nici să cotesc, nici să mă opresc. În orice condiţii, eu voi merge pe acest drum”.

*) Maimuţica Pufoasă: „toate boturile au plecat. Am rămas singură. Nu-mi va mai scrie nimeni, nimeni nu-mi va indica obscurităţile, nimeni nu va mai exercita presiuni asupra mea. Am rămas singură în mijlocul drumului – fără lucruri, fără toc şi caiet, fără boturi şi fără Bo. Nu mai am la cine spera şi nici ce aştepta. Îmi rămâne un singur lucru – să continui să merg mai departe”.

„Prospeţimea”:

*) Totul parcă se umple de răcoarea dimineţii, totul e pătruns de acea prospeţime pe care o simţi când ieşi dimineaţa devreme din cort şi priveşti la culmile munţilor aprinse în auriu.

*) Fiord: „este însoţită de senzaţia aerului geros de martie pe faţă şi în plămâni. Apare dorinţa de a inspira adânc”.

„Seriozitatea”:

*) Această seriozitate nu e îngrijorare, nu e mâhnire. Ea e compatibilă cu zâmbetul, cu nebuniile, cu jocul, tandreţea, devotamentul etc. Dacă-i incompatibilă cu ceva, apoi numai cu tolerarea obscurităţilor din tine, cu lipsa de sinceritate.

*) Fraza de rezonanţă: „nu am pe cine conta”. Când practicantul rămâne singur în faţa lumii din jur, când alături de el nu se află cineva care ar putea să-l „asigure”, indicându-i lipsa de sinceritate, apoi în asemenea condiţii devine clar că, dacă nu vei fi sincer, nimeni nu te va asigura, nimeni nu-ţi va sugera. Viaţa ta e totalmente în mâinile tale. Nu ai la cine conta.

*) Cu cât mai multe sunt descoperirile, cu atât mai pronunţată e seriozitatea.

„Indestructibilitatea”

*) invulnerabilitatea absolută – aşa cum nu poate fi distrus ceea ce nu există

*) fraza de rezonanţă: „viaţa nu a început niciodată şi nu va înceta niciodată”

*) nu există reazem, nu există în genere – nici prezenţă, nici absenţă nu-i, înseşi noţiunile de „reazem”, „suport” îşi pierde orice sens, respectiv, nu există nici neliniştile ce ţin de prezenţa sau absenţa lor. Nu ai de ce te agăţa, nu ai ce păzi, deoarece nimic din ceea ce ai putea să dobândeşti ori să pierzi nu are nici o importantă

*) fraza de rezonanţă – „înainte nu există nimic”. Concentrarea deplină asupra „aici-şi-acum”, asupra PR, libertatea absolută de FN, rezonanţă cu sintagmele „încredere deplină”, „suport indestructibil”, „imperturbabilitate indestructibilă”. Din punctul de vedere al logicii, „nu există nimic înainte” şi „presimţire” conţin o contradicţie, dar aceste fraze nu sunt elementele unui raţionament, ci fraze de rezonanţă cu PR, de aceea pot să rostesc concomitent ambele fraze, trăind şi indestructibilitatea, şi aşteptarea

*) gânduri de rezonanţă: „numai aşi şi poate fi”, „aşa e întotdeauna”

*) rezonanţă cu sfera medie a golului

*) Fiord: „rezonanţă cu imaginea unei stânci enorme. Apare senzaţia unei suprafeţe dure în tălpi”.

„Vidul în piept”

*) regiunea senzaţiilor: în regiunea coşului pieptului cu diametrul de aproximativ 30 de centimetri şi adâncimea de 10-15 cm

*) caracterul senzaţiilor: de parcă de acolo a fost evacuat aerul, de parcă acolo s-ar fi format un vid. Presiune în interior, colaps.

*) senzaţii însoţitoare: tărie în acelaşi loc, tărie în gât, din când în când – greţuri, tensiune alternantă din interiorul capului, ieşirea voinţei

„Sfera medie a golului”:

*) regiunea senzaţiilor: un spaţiu sferic mai mult sau mai puţin conturat cu diametrul de 1-2 metri în jurul graniţelor vizibile ale corpului cu centrul aproximativ în centrul pieptului. Pentru primele experienţe este caracteristică o nedeterminare a formei, ea poate fi percepută ca un volum amorf sau numai ca partea anterioară a sferei.

*) caracterul senzaţiilor: spaţiul din interiorul sferei este saturat cu o vibraţie foarte fină, care creează un efect de umplere, de tărie. Distingerea senzaţiei poate avea un grad atât de înalt, încât poţi să vorbeşti, să te mişti şi să percepi spaţiul. Mişcările prea intense diluează această senzaţie. Senzaţia sferei pline poate deveni chiar mai distinctă decât senzaţiile obişnuite ale corpului, care pot să slăbească ori chiar să dispară aproape totalmente.

„Sfera mică a golului”:

*) regiunea senzaţiilor: o bilă cu diametrul de circa 5 centimetri, se manifestă în interiorul graniţelor vizibile ale corpului

*) caracterul senzaţiilor: descrierile de rezonanţă: „infinit dur”, „indestructibil”, „duritate indestructibilă”.

„Pielea jupuită”:

*) Suprafaţa corpului capătă, pentru un anumit timp, o suprasensibilitate, de parcă ar fi rămas fără piele. Orice atingere, cea mai slabă, de ea generează o senzaţie destul de intensă. Este însoţită de senzaţii specifice în muşchi, oase. Nu e o senzaţie dureroasă, e în rezonanţă cu PR, totuşi e destul de istovitoare. Apare după PR deosebit de îndelungate şi intensive, fiind un element de transformare a corpului.

„Ieşirea voinţei”

*) regiunea senzaţiilor – o sferă în jurul buricului cu diametrul de 10-20 cm, senzaţiile există atât în adânc, cât şi în exteriorul graniţelor vizibile ale corpului

*) caracterul senzaţiilor: rupere, de parcă ceva tinde să iasă afară dinăuntru

*) senzaţii însoţitoare:

–a) vibrare în regiunea indicată – ea poate fi de diferite frecvenţe, de la 10 până la 50 pe secundă, amplitudinea variază de la slabă până la foarte mare, uneori chiar vibrează sensibil muşchii abdominali, vibraţia o va simţi uşor orice om care va pune mâna pe burta ta

–b) „tărie” în gât, în piept, în frunte

–c) „anestezie” în partea de sus a corpului

„Valul de plăcere”

*) Valul de plăcere cu „furnicare” puternică trece prin corp, începând undeva în plexul solar şi trecând în front larg pe tot spatele (cu epicentrul în coloana vertebrală), plecând în gât şi undeva mai sus, în rezonanţă cu senzaţia de plăcere este dezdoirea elastică a spatelui cu o uşoară aruncare bruscă a capului înapoi şi desfacerea umerilor – aceste acţiuni intensifică plăcerea până la extatică.

„Chihlimbarul”

*) Lumina blândă a razelor soarelui ce străbat norii, lumina chihlimbarie în pădurea de pin, de parcă n-ar exista nici o sursă de lumină, există doar lumina ce vine de pretutindeni.

*) O dimineaţă însorită de vară răzbate prin storurile încă trase, toate obiectele din odaie emană o lumină blândă. Şi nu numai obiectele, dar toate percepţiile sunt pătrunse de această lumină: dorinţele, acţiunile, gândurile – totul luminează ca un chihlimbar moale, în această lumină nu există nici un fel de griji, există numai copilărie, vară şi bucuria unor lucruri simple.

„Lumina aurie în cerul albastru”

*) Prin toată lumea vizibilă străbate un spaţiu albastru, de parcă cerul ar fi pretutindeni – chiar aici şi el e pătruns de scântei aurii minuscule care zboară de pretutindeni.

„Liniştea”:

*) scăderea intensităţii, îndepărtarea sunetelor, o claritate deosebită, duritate, relief al percepţiilor nesupuse distragerilor haotice

*) Fiord: „rezonanţă cu imaginea unui televizor care funcţionează mereu şi tot bolboroseşte ceva până când, de odată, este oprit busc. Nici un sunet. Senzaţia este însoţită de plăcere, de o învăluire blândă aşa cum apa lacului învăluie dimprejur piatra. Rezonanţă cu fraza: „oprirea lumii”, se percepe ca lipsa scurgerii timpului. De parcă m-am aflat toată viaţa în centrul unui vârtej şi tot observam o mişcare turbulentă a aerului în jurul meu, când colo, acest vârtej a dispărut fără urmă, a survenit un repaus deplin, totul a înmărmurit. Este însoţită de senzaţia de uşurinţă în corp şi frumuseţe. E în rezonanţă cu simţul frumosului şi claritatea pătrunzătoare”.

„Anestezia”

*) O stare când „liniştea” devine dominantă, de parcă ai ieşi înainte şi ar împinge cu siguranţă imaginile, sunetele, senzaţiile pe planul doi. Lumea parcă s-a oprit şi tu eşti în epicentrul ciclonului. Apare iluzia „îngheţării”, slăbirii senzaţiilor.

„Amorţirea, solidificarea corpului”

Continuarea liniei „liniştii” şi „anesteziei”. Corpul parcă înţepeneşte, se solidifică, fiind pătruns de o duritate ce-l posedă integral. Apare dorinţa de a înmărmuri şi a nu te mişca.

„Ţesătura abstractă a evenimentelor”

Se manifestă la re-trăirea evenimentelor care au exercitat o influenţă reală esenţială asupra vieţii mele. Adică nu a evenimentelor care „trebuie” să pară „importante” potrivit concepţiilor şi preferinţelor mecanice, ci acelor în care persistă ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte, de parcă într-o linişte profundă se produce pe neobservate şi inevitabil ceva ce mă va face cu totul altul de azi înainte. „Re-trăirea” este o amintire cât se poate de detaliată plus eliminarea tuturor EN – adică parcă trăiesc acel segment al vieţii fără EN care-l însoţeau atunci.

*) Fraza de rezonanţă: „percepţia celor ce se află în spatele circumstanţelor, a celor ce le determină, le umplu de conţinut”

*) Este însoţită de detaşare, ieşirea voinţei, sfera golului, hotărâre, presimţire, încredere.

=====================

Sectorul Plăcerii

linia 1

bucuria sau „bucuria calmă”

bucuria de lucruri simple, bucuria fără motiv

admiraţia

linia 2:

plăcerea (sau delectarea)

desfătarea

extazul

atmanul

====================

„Bucuria” sau „bucuria calmă”

*) imaginea de rezonanţă: un cotei de curte clăpăug, cu nasul umed, ochi jucăuşi, care aleargă prin ogradă, muşcă uşurel, latră periodic, se opreşte brusc, se umflă prin părţi, de pe limbă îi curge salivă, apoi iar o ia din loc

*) e în rezonanţă cu un comportament pe care boturile îl numesc „animalic”. Un exemplu de descriere a unui asemenea comportament: „am început să ne facem de cap, să hârâim, să ne muşcăm, să ne tăvălim, ea era o adevărată fiară în acest joc, ţipa, mârâia, râdea, au fost câteva clipe când fonul negativ dispărea cu totul, era o deschidere totală pentru această fiinţă, o dedare totală jocului cu ea. Ea s-a dedat totalmente jocului, era evident că ea nu se gândeşte cum arată când e privită dintr-o parte, ea se nebunea cu bucurie, fără rezerve. Parcă am prins ambele o undă şi ea ne poartă, şi toate mişcările ei sunt în rezonanţă cu dorinţele mele îmbucurătoare şi viceversa”.

*) Agava: „a căzut o povară şi respir cu tot pieptul. Totu-i uşor! Un râs copilăresc lipsit de griji. Zbor în mers – nu există senzaţia corpului, numai atingerea drumului care mângâie tălpile şi răspunde prin valuri plăcute în spate şi în mâini.

„Bucuria de lucruri simple”, „bucuria fără motiv”

*) bucuria este generată literalmente de tot ce cade în câmpul de vedere, mai ales, acest lucru se manifestă la perceperea oamenilor care trăiesc PR şi a ceea ce noi numim „natură”.

*) gândul: ce bine-i că această piatră există!

„Admiraţia”:

*) Agava: „când priveşti de pe un mal înalt la cerul-râu, ţi se taie respiraţia”.

„Plăcerea” (delectarea):

*) uşoară, calmă, transparentă

*) imaginea de rezonanţă: alături de cascadă se creează o perdea foarte fină, aproape invizibilă de stropi de apă. Doar curcubeul o trădează şi e o prospeţime pătrunzătoare la inspiraţie.

*) rezonanţă cu „delectarea”, dar cuvântul „delectare”, pentru e evita confuzia termenilor, îl voi folosi în temei pentru denumirea senzaţiilor

Vanessa: „rezonanţă cu imaginea unui pârâuaş, care-şi croieşte pârtie prin pădure printre rădăcini”.

E posibil că această rezonanţă apare şi datorită faptului că procesul căutării acţiunilor ce produc plăcere aminteşte mult mişcarea unui pârâuaş care se strecoară printre crengi, dâmbuşoare, rădăcini.

„Desfătarea”

*) moale, densă, iar când e intensă, apoi dizolvă totul în calea sa.

„Extazul”

*) Când desfătarea atinge un anumit grad de intensitate (prin definiţie, notez acest nivel de intensitate egal cu 8), ea capătă o calitate ce este în rezonanţă cu sintagma „insuportabil de bine” şi această PR eu o numesc „extaz”.

*) Când atinge un anumit grad de intensitate (prin definiţie, eu îi atribui valoarea 7-8), extazul capătă o calitatea ce este în rezonanţă cu adjectivul „vâscos”. Eu numesc această formă de extaz „extaz vâscos”. O deosebire caracteristică de la extazul obişnuit este că absolut orice percepţie (chiar şi aceea care, în afara PR ar fi dureroasă, neplăcută sau istovitoare) generează numai intensificarea impulsurilor de extaz.

*) Forma extatică a desfătării se deosebeşte de „extaz” – aici ar putea să apară o confuzie de termeni (mai ales, la teoreticieni, dificultăţile cărora nu mă privesc, deoarece mă interesează cei care fac practică, nu teorie), dar eu admit acest lucru în virtutea faptului că în rezonanţă cu această PR este anume cuvântul „extaz”. „Forma extatică a desfătării” se deosebeşte de „extaz” prin calitatea aflată în rezonanţă cu „triumful”, „neclintirea”.

*) Trei centre ale manifestării extazului sunt mijlocul gâtlejului, mijlocul părţii de sus a pieptului, inima. Aprinse concomitent, toate trei centre aduc extazul până la calitatea de insuportabil, extazul cuprinde tot corpul şi iese din limitele lui, se trezesc trăirile fizice, începe incinerarea „Atmanului”.

Din jurnalul Ariciului: „m-a trezit o senzaţie acută de extaz. În gâtlej, punctul, se pare e situat ceva mai jos de mijloc, nu ţin minte sigur. Din nou aceeaşi particularitate – în acel punct extazul este insuportabil în aşa măsură, încât se pare că aşa ceva nu poate fi, iar în tot corpul – mediu în comparaţie cu cel din punct, iar comparativ cu ceea ce a fost – insuportabil.

Mai înainte, când simţeam extazul în gâtlej, el slăbea tot mai mult pe măsura îndepărtării de gât, amortizând treptat. Puteam arăta aproximativ hotarul lui, iar uite aici el nu mai există. Iar de astă dată extazul era în tot corpul, chiar şi în labe, tot atât de strălucit ca şi în piept, ca şi alături de punct. Şi iar imaginea becului – în el lumina se aprinde momentan şi uniform, liber.

Când m-am trezit, trăirea abia începea, iar când ea s-a aprins, corpul a devenit cu două treimi mai uşor, hotarele s-au contopit, au apărut fragmente ale sferei medii a golului. O sferă distinctă nu era, dar se forma ceva în jur. Nu ţin minte cât a durat asta. Ţin minte că extazul a scăzut de câteva ori şi-l reîntorceam prin eforturi. Apoi nu ştiu cum am adormit.

Mi-am amintit că Bo îmi spune că e necesar să aprinzi triunghiul extazului, atunci apare atmanul, iar ăsta încă nici nu-i triunghi, sunt doar nişte fragmente ale lui, oare chiar pot să existe asemenea percepţii?”

„Atmanul”

*) este conjugat cu o senzaţie fizică: „alungit, de mărimea degetului mezin, în inimă”

*) fraze de rezonanţă: „o plăcere de nedescris”, „mai presus de toate plăcerile posibile”, „dincolo de limitele posibilului”

*) fire aurii strălucitoare se scurg în toate direcţiile înăuntrul şi în afara corpului. Nu-s graniţe.

*) Ariciul: „m-am trezit noaptea de la o senzaţie de un punct de plăcere insuportabilă în inimă, mi s-a tăiat respiraţia, punctul a devenit pe dată o pietricică de duritate cu desfătare insuportabilă. În momentul următor tot corpul a luminat cu desfătare, de parcă sunt un bec care străluceşte cu diferite nuanţe de desfătare insuportabilă. Bec – pentru că se întâmplă că senzaţia se revarsă prin corp ca ceva dens şi parcă o împiedică ceva, şi eu pot să urmăresc că undeva ea-i mai strălucitoare, undeva încă nu-i aşa de strălucitoare, iar în acest caz nu a fost o răspândire treptată, s-a aprins pe dată totul ca lumina în bec şi au început să alterneze diferite nuanţe ale plăcerii.

În pietricica tare din inimă era aşa o concentrare a extazului, încât mi se părea că pot să mor de asta. Atman? Imediat au apărut gândurile-sceptici: eu nu pot avea aşa ceva. Percepţia a început a slăbi. Atunci am generat renunţarea la sine – nu vreau asta pentru mine, vreau să dau asta lui Fiord, vreau să cresc această pietricică în mine şi să i-o dau lui Fiord. Percepţia s-a intensificat brusc, a apărut o trăire în rezonanţă cu fraza: „nu vreau PR pentru sine, nu vreau să mă împac cu faptul că, se prea poate, nu mai există nimeni şi să plec în peşteră să generez PR. Vreau PR numai pentru faptul ca ele să fie în alte locuri, voi lupta pentru acele fiinţe”.

Acum nu mai am acea percepţie, repet cuvintele pe care le-am memorizat aproximativ, dar nu le trăiesc. Ţin minte numai că această abnegaţie e în rezonanţă cu atmanul”.

====================

Sectorul Clarităţii

linia 1

Jocul umbrelor

Lipsa „eu-lui”

Toţi dorm

Şi aici, deocamdată, percepţiile vor fi, pur şi simplu, enumerate fără clasificare.

Subliniez încă o dată: claritatea este o PR independentă. Când o descriem, recurgem la imagini şi cuvinte, dar claritatea nu reprezintă nici imagini, nici cuvinte (v. 02-01-10).

=====================

Calităţile generale ale „Clarităţii”

*) Fiord: „După ce am citit analiza notiţelor mele făcută de Bo, am trăit claritatea-10 şi bucuria. După asta a fost percepţia de sine ca o sferă de cristal care emană în toate direcţiile o lumină pură albă rece. În acest moment aveam senzaţia clarităţii şi prospeţimii. Apoi a apărut o trăire puternică a simţului frumosului, o admiraţie mută a frumuseţii clarităţii: claritatea era trăită ca o fiinţă uluitor de frumoasă. Vroiam să înmărmuresc, să-mi reţin respiraţia şi să contemplu frumuseţea clarităţii. Apoi intensitatea simţului frumosului a scăzut până la 6 şi s-a menţinut ca un fon câteva ore. A apărut claritatea că simţul frumosului şi claritatea se manifestă totdeauna împreună, eu, pur şi simplu, nu observam acest lucru mai înainte”.

„Jocul umbrelor”

*) scăderea bruscă, practic, până la zero absolut, a semnificaţii tuturor lucrurilor care se produc în lumea oamenilor dominaţi de obscurităţi, mai înainte evenimentele erau „ponderabile”, „reale”, iar acum ele parcă se retrag pe planul doi, ca nişte umbre tulburi, abia perceptibile mişună undeva departe şi nu există o metodă ca să-mi apară EN la perceperea acestor umbre. Pe planul din faţă – entuziasmul, presimţirea, aspiraţia, desfătarea etc.

*) Fiord: „deseori îmi apare imaginea unui perete îndepărtat al peşterii, luminat slab de lumina roşiatică a unui rug, pe perete se văd nişte umbre neclare. Rezonanţă cu claritatea: apare înţelegerea absurdităţii ataşărilor. Rezonanţă cu „aici şi acum”.

*) Fiord: „rezonanţă cu trăirile fizice ale unei bare lăuntrice rezistente, diametrul căreia este cam jumătate din diametrul corpului”.

„Lipsa „eu-lui””:

*) rezonanţă cu gândul: „este imposibil a trece pe seama oricui eliminarea obscurităţilor. Nimic în afară de eforturile manifestate în acest loc nu pot genera PR în acest loc. Există numai percepţii, printre care nu există percepţia „eu” sau „tu”.

*) rezonanţă cu singurătatea îmbucurătoare, cu suficienţa de sine absolută.

„Toţi dorm”:

*) dintr-o dată devine clar că toţi oamenii din jur dorm sau chiar sunt morţi, ei nu sunt vii, sunt doar nişte mecanisme, doar arareori trece ceva viu.

=====================

06-02-02) Lista şi descrierile de rezonanţă ale calităţilor PR:

“caracterul extatic”

„concentrarea” sau „saturaţia” sau „densitatea”

„profunzimea” sau „caracterul simfonic”, sau „lăţimea spectrului” sau „abundenţa nuanţelor”

„intensitatea”

„gradul de pătrundere”

„caracterul magnetic”, „atracţia magnetică”

„atotcuprinderea” sau „capacitatea de pătrundere”

„masivitatea” (e proprie FR)

„prospeţimea” (e mai mult caracteristică pentru PR extatice)

Calităţile PR mai pot fi descrise prin metoda de rezonanţă:

„Caracterul extatic”

*) Ariciul: „Rezonanţă cu imaginea apei de claritate cristalină, unui pârâuaş furtunos, dar absolut transparent”

*) Imaginea de rezonanţă a omului care trăieşte orice PRE (PR de intensitate extatică): o haită de tigri se strecoară pe culmile colinelor – fiecare pe colina sa, unde vor întâmpina răsăritul împreună. Un tigru s-a şi ridicat pe culmea sa şi şede pe ea cu limba scoasă, aşteptând răsăritul care va veni neapărat atunci când ceilalţi tigri vor ajunge pe culmile lor (deci, atunci când alte PR în acest loc vor atinge forma extatică).

*) Caracterul extatic intens însoţit de lacrimi. Şi EN puternice sunt însoţite de lacrimi, dar deosebirea dintre stări este, desigur, enormă, deşi, dintr-o parte, această deosebire n-o percepe omul care nu cunoaşte PRE.

Deoarece mai înainte lacrimile erau condiţionate totdeauna de EN, de exemplu, de mila faţă de sine, apar îndoieli: oare nu există aici un adaus de MS, dar, după investigarea percepţiilor ajungi la concluzia indubitabilă că nu poate fi nici vorbă despre nici un fel de MS la o PR atât de puternică. De parcă se ridică un val oarecare din piept spre cap şi apar lacrimi. Ramakrishna spunea că, atunci când numai la amintirea despre fiinţa faţă de care simţi devotament încep să curgă lacrimi, asta înseamnă că executarea practicilor formale nu mai este raţională pentru tine, dorinţa de a le face dispare, deoarece o PR atât de intensă este deja capabilă să se reproducă pe sine şi să reproducă alte PR fără suport în forma executării practicilor formale – distragerile haotice devin atât de slabe, încât nu mai pot să împiedice concentrarea asupra PR, intensificării lor în avalanşă.

Poate, anume pe asta se bazează una din rătăcirile foarte răspândite – atunci când profanii observau dintr-o parte manifestarea PR extatice în om şi vedeau curgerea abundentă şi îndelungată a lacrimilor, ei îşi făceau concluzia greşită că omul simte o milă puternică sau ceva de felul ăsta, de aici, posibil, şi cultul milei în multe religii (de exemplu, în creştinism şi în tâlcuirea creştină a budismului, unde mila este prezentată în imaginea „nobilă” a cuvântului „compasiune”, fiind dizlocuit faptul că, în budism, „compasiune” înseamnă anume o PR, iar concret – o dorinţă îmbucurătoare extatică pentru ca şi alte fiinţe să se elibereze de obscurităţi, pentru ca în ele să se manifeste PR).

Există o deosebire fiziologică substanţială dintre lacrimile generate de PRE şi cele condiţionate de EN:

a) la PRE lacrimile pot curge tot timpul, destul de intens şi nu apare pustiirea nici psihică, nici fiziologică, nici în timpul acesta, nici după, aşa cum e în cazul EN, ci, din contra, în tine parcă se toarnă forţe noi, mase tot mai grandioase de extaz şi alte PR.

b) chiar şi după o curgere foarte îndelungată a lacrimilor la PRE aproape că nu se umflă deloc faţa, iar dacă şi apare ceva de felul acesta, apoi trece foarte repede, în câteva minute, încât nimeni nici nu va putea presupune că iată acest om nu demult a „plâns” două ore la rând, din contra, faţa exprimă prospeţime.

c) Fiord: „în timpul PRE respiraţia este însoţită de o senzaţie distinctă de plăcere, la expiraţie plăcerea e mai mare ca la inspiraţie”. În timpul lacrimilor provocate de EN puternice apar diferite senzaţii dureroase în corp, care pot duce la boală.

*) Extazul este însoţit de o intensificare bruscă a sincerităţii. Simţi aproape fizic cum ies din tine cu lacrimile lipsa de sinceritate. Apare efectul purificării-limită. Se acutizează brusc capacitatea de pătrundere a tuturor PR. (Şi, desigur, nimic similar nu se observă în cazul lacrimilor provocate de EN, după ele rămâne doar un FN puternic, pustiire, stare gri, milă faţă de sine şi dorinţa de mulţumire de sine).

*) Ariciul: „Apare subit o percepţie de dig spart. Anticipaţia s-a intensificat brusc, a luat foc şi ce-a fost după asta aproape că nu distingeam. Era un extaz maxim din cele accesibile mie. A durat, poate, vreo două minute. Părea că nu pot înceta asta chiar dacă aş fi vrut. Gata, a erupt, nimic nu-l mai poate opri, pot doar să trăiesc această stare. Personalitatea nu mai era în acest loc. Corpul părea un vas în care a apărut Ceva. Nu era nimic în afară de insuportabil, o tensiune mare a insuportabilului. Această percepţie o numeam mai înainte un torent puternic de extaz, un torent puternic indestructibil. Când ea e prezentă, aproape că nu pot controla corpul. Şi iar aceeaşi calitate: ea nu poate fi un impuls de scurtă durată, dacă a erupt, apoi ţine mult, stabil, chiar dacă încerc să mă distrag de la ea.

După ea e înţepenire, mâinile tremură, corpul seamănă puţin a fi de bumbac, gândul la această percepţie de frige în piept. Detaşare, de parcă totul s-a retras pe planul doi, a încetat să existe. E ceva ce nu pot descrie după ce acest ceva dispare. Când asta aproape că s-a retras, mi se pare că de data aceasta voi putea descrie totul mai amănunţit, dar până scriu, uit totul cu desăvârşire în afară de „puternic, insuportabil, a erupt”.

Mai ţin minte ca prin ceaţă că aveam dorinţa să plec în asta totalmente. Acum parcă-mi amintesc un vis foarte ceţos. Era percepţia acestui torent puternic ca ceva aproape, ceva în ce vreau să plec pentru totdeauna, fără întoarcere.

Exista o imagine: pot să plec chiar acum. Eram gata la 10 să plec, nici un fel de ataşări. Acolo-i ceva la ce nu te poţi opune, eu nu mai existam, era doar această plăcere arzătoare insuportabilă care se trăgea la ceva încă mai insuportabil”.

*) Voi atribui la descrierile PRE şi acea „disperare” ce apare uneori atunci când ele nu-s. Cuvântul „disperare”, de obicei, este folosit şi pentru descrierea unor EN puternice, şi în sintagme de felul „pornire disperată – ca o expresie a gradului extrem de hotărâre. Eu voi folosi acest cuvânt anume în sensul de „gradul extrem de hotărâre, imposibilitate de a trăi pe vechi”. Fiord: „era o disperare atât de puternică din cauza lipsei PRE, încât îmi venea să distrug pereţii casei. Percepţia de sine ca un tigru care loveşte cu labele în gratiile cuştii, gratiile se deformează, dar nu se rup”.

„Concentrarea” sau „saturaţia” sau „densitatea”

*) PR poate fi discretă ca nişte nori zdrenţăroşi sau densă, vâscoasă –aceste cuvinte sunt în rezonanţă destul de precisă cu această calitate şi indică la ea.

*) O povestire de rezonanţă din Mahabharata:

„Mergeţi amândoi cu mine, a zis Drona. Ei au ieşit din palat. „Priviţi încolo. Am legat ţinta, a spus el. Iată acolo, în vârful copacului, e fixat un papagal din lut cu o ţintă roşie la gât. Duriodhana, ridică arcul şi ţineşte”. Duriodhana a făcut ce i s-a spus.

– Priveşte la papagal. Ce vezi?

– Văd papagalul.

– Unde-i papagalul?

– Stă pe creangă.

– Mai vezi ceva pe creangă?

– Da, câteva fructe alături de el.

– Ce face papagalul?

– Stă, pur şi simplu.

– Tu vezi toate astea?

– Da.

– Scoate săgeata din arc.

Duriodhana fu derutat. „De ce? Eu pot să trag, Învăţătorule”.

– Nu, pur şi simplu, las-o să cadă din arc.

El l-a chemat pe Ardjuna:

–Pregăteşte-te şi ţinteşte.

– Sunt gata.

– Vezi creanga?

– Nu, Învăţătorule.

– Vezi papagalul?

– Nu, Învăţătorule.

– Ce vezi tu?

– Eu văd numai ţinta roşie.

„Profunzimea” sau „caracterul simfonic”, sau „lăţimea spectrului” sau „abundenţa nuanţelor”

*) pe măsura dezvoltării, PR încep să se manifeste nu ca izbucniri disparate, ci ca un spectru integral.

Un citat din jurnal: „mă plimbam prin pădure – un soare strălucitor, vine primăvara, totul se topeşte activ. De odată observ că, atunci când calc într-un pârâuaş, simt un impuls perceptibil de PR. Am început să-l „ascult”, a apărut claritatea că ea e în rezonanţă puternică cu cuvintele „desfătare”, „admiraţie”. Am trăit-o foarte intens, uneori la 10.

Am descoperit pe neaşteptate că simt plăcere de la foarte multe şi diverse percepţii – de la privirea scoarţei copacului, de la sunetul a două beţişoare la frecarea lor, am ridicat o crenguţă uscată de pin, am rupt-o în câteva bucăţele şi sunetul de la frecarea şi lovirea lor una de alta crea şi el plăcere. Strigătele păsărilor, susuratul apei, vederea suprafeţei pârâului, privirea la creanga de brad, senzaţia pământului umed care se lasă sub picioare, iarba umedă… atât de multe-s şi toate trezesc nuanţe puţin diferite de desfătare.

Am descoperit că atunci când PR se manifestă într-un spectru larg, asta le conferă stabilitate – le pot simţi intens şi timp îndelungat, ceea ce, la rândul său, apropie manifestarea lor în formă extatică, trezind rezonanţa (în rezonanţă e şi cuvântul „iau foc”) PR mai înalte de pe aceeaşi linie. Până când am observat şi am studiat acest fenomen, am descoperit încă o PR care a început să se manifeste în spectru larg – dorinţele îmbucurătoare. De odată ele au devenit multe şi asta s-a soldat cu aprinderea aspiraţiei. Am fixat că manifestarea delectării în spectru larg se soldează cu aprinderea desfătării, iar manifestarea bucuriei în spectru larg – la entuziasm.

Venind în pădure (în munţi, la mare), am simţit de multe ori o careva PR, dar când mă străduiam s-o descriu, s-o fixez, nu reuşeam nicidecum. Abia încep să descriu, iese o aberaţie – nimic clar, un amestec eterogen şi nu e surprins ceva esenţial. Până la urmă, am înţeles ce anume trăiesc şi am înţeles de ce nu pot descrie. Termenul adecvat este „simfonia desfătărilor”. Apar diverse PR, unele dintre care se manifestă în spectru larg, la spectrul de nuanţe ale desfătărilor se adaugă spectrul nuanţelor frumuseţii, se adaugă nuanţe ale bucuriei etc., de aceea nici nu-mi reuşea descrierea exactă, deoarece eu căutam ceva concret în ceea ce era din start ceva extrem de compus, ba încă în schimbare continuă, în funcţie de care percepţii vizuale, auditive etc. sunt prezente. „Simfonia desfătărilor” este trăită ca o lovitură detunătoare, ca o cufundare în ceva în ce te îneci, ca un exces îmbătător.

*) Un citat din Ariciul: „e destul să-mi imaginez pădurea ori să nimeresc în ea că fiecare mărunţiş trezeşte un impuls al acestei percepţii, pe care eu o consideram îndrăgostire, dar dacă numesc asta „desfătare”, şi-n acest caz este rezonanţă. Mi se face insuportabil de bine de la fiecare mărunţiş de acest gen”.

„Intensitatea”

*) Alte cuvinte de rezonanţă pentru denumirea acestei calităţi – strălucirea, puterea.

„Gradul de pătrundere”

*) Alte cuvinte de rezonanţă pentru denumirea acestei calităţi – capacitatea de pătrundere, înălţimea tonului, sinceritatea, puritatea.

„Caracterul magnetic”, „atracţia magnetică”

Alte cuvinte de rezonanţă pentru denumirea acestei calităţi – stabilitatea, capacitatea de autoconcentrare, lipirea, indestructibilitatea. Voi recurge la o analogie: admitem că în spatele unei suprafeţe se află un magnet puternic. Luăm un alt magnet (PR pe care o trăim), îl apropiem de suprafaţă şi apare efectul „lipirii”, „atracţiei”, el poate fi abia perceptibil, încât e destul să laşi mâna ca magnetul să cadă, dar poate fi şi mai stabil, ba se poate agăţa atât de tare încât pare că nici n-ai să-l poţi smulge.

„Atotcuprinderea”, „capacitatea de pătrundere”

*) Când PR capătă calitatea intensă de „atotcuprindere”, ea parcă te posedă totalmente şi foarte profund, de parcă mai înainte PR se manifesta doar în centru, la suprafaţă, iar restul rămânea inert, hibernat, de odată parcă se produce o explozie moale şi PR te cuprinde totalmente, te îmbibă, ajungând până în „colţişoarele cele mai dosite”. Imaginea de rezonanţă – o stâncă acoperită cu muşchi deşi, de sus pe ea se scurge un pârâuaş de munte şi fiecare pietricică şi mănunchi de iarbă elimină umezeală de parcă sunt saturate de ea, până la o exaltare epuizantă.

*) Fiord: „Un impuls subit de devotament, a durat vreo oră. E ca un salt enorm înainte şi în sus, iar apoi o cădere înceată şi dulce în hău. O siguranţă clară că intensitatea e peste 10. când intensitatea PR e sub 10, o percep ca „îngustă”, „în hotare”, iar după 10 PR explodează şi devine largă şi adâncă precum cerul. Este deja imposibil de a vorbi despre intensitate în puncte, PR e pretutindeni, inundă cu sine realitatea şi deja nu mai este „PR în mine”, ci „eu în PR”.

„Masivitatea” (e proprie fonului revelator)

*) Imaginea de rezonanţă: de parcă un strat masiv de apă se află la fundul unui iaz, unduind uşor. Fonul revelator capătă calitatea unei fluidităţi masive, dure.

„Prospeţimea” (e mai mult caracteristică pentru PR extatice)

*) Prospeţimea geroasă dimineaţa devreme în munţi. Apare chiar o senzaţie falsă de răcoare în tot corpul. Falsă, deoarece în acest moment poate fi arşiţă şi eu pot simţi această arşiţă, dar dacă arşiţa e puternică, senzaţiile neplăcute cauzate de ea dispar.

06-02-03) Lista şi notaţiile pentru acordurile de PR

Pentru a denumi EN, în fiecare limbă există o sumedenie de cuvinte – de exemplu, alarmare, îngrijorare, nelinişte, derută, frică – toate sunt denumiri ale uneia şi aceleiaşi EN. Şi mai există zeci de procedee de a reda nuanţe ale aceleiaşi emoţii – „mă roade ceva”, „nu-mi găsesc loc” etc. Pentru a reda diferite nuanţe ale cuvântului „ticălos” există cel puţin vreo douăzeci de cuvinte în fiecare limbă. Dar încearcă şi găseşte un sinonim pentru PR-devotament! Cum să redai senzaţia eternei primăveri? Nu există cuvintele respective, deoarece omenirea aproape că nu posedă experienţa trăirii PR. Limbajul trebuie creat. O sarcină aparte este crearea termenilor pentru a denumi acordurile (îmbinări stabile de PR aflate în rezonanţă reciprocă puternică şi, din acest motiv, manifestate de multe ori concomitent, formând în ultimă instanţă complexe legate puternic între ele). Pe măsură ce eu, împreună cu alţi practicanţi, voi alege termeni pentru notarea acordurilor, îi voi plasa aici.

Acorduri duble:

*) „bucuria luptei”         „asiduitate” + „exaltare”

*) „ ? „                           „sinceritate” + „înverşunare”

*) „ ? „                           „claritate” + „triumf”

*) „ ? „                           „devotament” + „desfătare”

*) „ ? „                           „detaşare” + „chemare”

*) „ ? „                           „asiduitate” + „hotărâre”

*) „ ? „                           „simţul frumosului” + „tandreţe”

*) „ ? „                           „devotament” + „tandreţe”

*) „ ? „                           „devotament” + „asiduitate”