Conţinutul capitolului
07-02-01) Viziunea.
07-02-02) Ştiinţa.
07-02-03) Poziţia exploratorului.
07-02-04) Măsurarea evoluţiei.
07-02-05) Caracterul aleatoriu al legilor evoluţiei.
07-02-06) Examinarea evoluţiei din unghiul de vedere al teoriei dimensiunilor ascunse.
07-02-01) Pauza la expiraţia dragonului (a se vedea 07-01-23) este însoţită, de multe ori, de accese de plictiseală, stare cenuşie, monotonie. Intensitatea dorinţelor existente e prea mică pentru a purcede la realizarea lor, iar să începi să faci măcar ceva (uite, nici vesela nu e spălată…) doar ca să umpli cu ceva golul gri tot nu vrei, deoarece există experienţa neplăcută a faptului că asta nu face decât să îndepărteze momentul în care DÎ se vor trezi cu o nouă putere, duce doar la o intoxicaţie mai profundă şi de o durată mai lungă, la trezirea EN şi FN, apatiei. Şi atunci iei decizia să te confrunţi cu cenuşiul faţă-n faţă, să nu te ascunzi de el prin acţiuni mecanice, dar să-l simţi, să-l distingi, să-ţi dai seama de ceea ce se întâmplă, să simţi dorinţă de a pune capăt acestei stări neplăcute, să elimini accesele de panică, dorinţele spasmodice de a face măcar ceva pentru a-ţi umple cu ceva golul plictiselii etc. Întru-un careva moment, încep să apară scintilaţii puternice de PR şi, pe fonul stării gri, aceste scintilaţii par foarte strălucitoare şi profunde. Contrastul dintre impulsurile de PR şi cenuşiul predominant e cu mult mai puternic decât contrastul dintre PR cu intensitatea de 3 şi de 6, bunăoară. În acest moment, profitând de un contrast atât de izbitor, poţi să atragi atenţia asupra faptului că scintilaţiile de PR posedă o însuşire deosebită care se află în rezonanţă cu termenul „profunzime”. Această calitate poate fi distinsă şi în alte situaţii, nu numai în exemplul dat de mine.
Încă o descriere de rezonanţă: „de parcă s-ar sparge o carapace”, „lumea din interior şi ce din exterior capătă volum”. Este necesar a distinge minuţios percepţiile şi notările lor. În exemplul e mai sus, pe fonul plictiselii apare deodată un impuls de PR, iar noi putem distinge că există percepţia pe care o denumim „calitatea intensităţii acestei PR”, sau, mai pe scurt, „intensitatea PR”, dar mai există şi „calitatea profunzimii acestei PR”, sau, mai scurt, „profunzimea PR”. Cu acelaşi succes, în loc de „profunzimea PR”, aş putea spune „calitatea nr. 13 a acestei PR”, remarcând apoi că această calitate nr. 13 este în rezonanţă cu cuvântul „profund”.
Vorbind despre profunzimea PR, putem să remarcăm că însăşi noţiunea de „profunzime” se asociază cu ceva spaţial, adânc (adâncimea lacului), ba şi alte descrieri rezonatoare ale acestei calităţi a PR apelează, aşa sau altfel, la cuvinte ce au asociaţii cu dimensiunea, volumul. Dar, desigur, în „profunzimea PR” nu poţi vârî o riglă, nu poţi arunca o piatră, adică în PR nu percepem careva spaţiu-timp în sens fizic.
Nu orice sclipire strălucitoare de PR posedă calitatea de „profunzime” sau de „atotcuprinzător”. PR poate fi „strălucitoare” (sau intensă), dar nu „profundă” şi nu „atotcuprinzătoare”. Şi invers, chiar PR de intensitate slabă poate poseda calitatea pe care o definim prin termenul „profunzime”. Aici se manifestă o deosebire esenţială dintre descrierile PR şi ale proceselor fizice, când folosim unii termeni pentru ultimele (strălucire, profunzime) pentru descrierea calităţilor PR, or, dacă un bec aprins într-un mediu, începe să ardă mai strălucitor (mai intens), apoi lumina lui începe să pătrundă mai adânc şi mai amplu în acest mediu.
Aşadar, PR pot să posede calităţi diferite fără legături vizibile între ele. Se poate afirma doar un lucru: cu cât mai des trăieşti PR şi cu cât ele sunt mai strălucitoare, cu atât e mai mare probabilitatea că profunzimea, caracterul atotcurpinzător şi magnetizarea se vor manifesta mai frecvent.
Scintilaţiile de PR care mai posedă şi calitatea „profunzimii” sunt însoţite de percepţii uluitoare. Când încerci să descrii aceste percepţii, începi, în mod inevitabil, să recurgi la imagini vizuale, începi să descrii ceea ce vezi în termeni de percepţii vizuale, ceea ce poate să-l înşele pe omul care te ascultă, ba şi pe tine însuţi, dacă nu depui eforturile necesare pentru delimitarea percepţiilor şi cuvintelor folosite pentru descrierea lor. Faptul că descrii aceste percepţii în termeni de percepţii vizuale nu înseamnă că aceste percepţii sunt anume senzaţii vizuale.
Există încă un exemplu de acest gen. De multe ori, fonul revelator (FR) intens este însoţit de „o lumină aurie”, care parcă te-ar pătrunde şi pe tine, şi totul în jur. În această situaţie poţi să-ţi analizezi percepţiile vizuale şi să remarci că iluminarea locului în care te afli nu a crescut (ea poate chiar să scadă). Indiscutabil, lumina solară este în rezonanţă cu percepţia acestei lumini aurii, dar ea este doar în rezonanţă cu ea, dar nu este aceeaşi lumină. Orice încercări de a descrie percepţia „luminii aurii” se vor reduce la folosirea imaginilor vizuale, de aceea omul care te ascultă îşi va crea presupunerea persuasivă că tu descrii anume o careva percepţie vizuală, adică el va atribui ceea ce percepi tu la scandha percepţiilor. Între timp, tu vei avea claritatea deplină că aceasta nu are absolut nimic cu percepţiile. Pasul următor va fi de a încerca să identifici această percepţie ca PR. Totuşi, aceasta nu e o PR. Or, tocmai de aceea eu folosesc pentru a nota aceste percepţii termenul „calităţile PR”, dar nu PR aparte. În primul rând, PR pot să se manifeste fără aceste percepţii, iar în cel de-al doilea, percepţia pe care eu o numesc „calitatea profunzimii” se poate manifesta într-un mod absolut identic la trăirea diferitelor PR. Anume din acest motiv, cuvântul „calitate” mi se pare cel mai potrivit – prin analogie cu acele calităţi pe care le atribuim obiectelor materiale. Percepţia mărului poate fi însoţită de percepţia pe care o notăm prin cuvântul „roşu”. Avem, însă, claritatea că „roşu” nu e un soi de mere, mai posedăm şi experienţa că şi percepţia altor obiecte poate fi însoţită de percepţia de „roşu”. Iată de ce numim acest lucru „calitate” şi afirmăm în acest mod lipsa unei legături obligatorii între percepţiile de „obiect” şi percepţiile de „calitate a lui”.
Dar tot aşa cum, în lumea noastră obişnuită, „roşu” nu poate fi fără „ceva ce este roşu”, „profunzimea” nu poate exista aparte de „acea PR care se percepe ca profundă”.
Aşadar, percepţia PR poate fi însoţită de percepţii stranii, care „de parcă le-ai vedea chiar, drăcie!” – şi de lumină aurie, şi de profunzime, şi de lărgimea atotcuprinzătorului, şi de magnetizare, totuşi, asta nu e nici vedere, nici PR, ci ceva cu totul alta.
Şi atunci când descriem EN putem recurge la folosirea cuvântului „profund”, „adânc” – „tristeţe adâncă”. Este de remarcat faptul că epitetul „profund” în aplicare la EN nu are nici o atribuţie la termenul „profund” în raport cu PR. Vorbind despre „tristeţe profundă”, am în vedere intensitatea ei sporită, gradul sporit de dizlocuire de către ea a altor percepţii, numărul impunător de alte EN, diverse gânduri, senzaţii care apar în legătură cu această tristeţe.
Nimic în afară de PR nu poate fi însoţit de acea percepţie specifică, neobişnuită, pe care o notăm ca „profunzimea PR”. Este justă şi afirmaţia reciprocă – dacă există tocmai acea percepţie a „profunzimii”, în aceeaşi clipă există neapărat şi o careva PR.
Descriind o „PR profundă”, vom utiliza, în mod inevitabil, cuvintele care se asociază cu un grad sporit de saturaţie a vieţii – „de parcă ar fi spartă o carapace”, „de parcă lumea ar fi căpătat volum”, „de parcă în faţa mea s-au deschis nişte spaţii inimaginabile” (în acelaşi timp, nu apare o careva claritate în ceea ce priveşte nişte posibilităţi noi şi în genere nimic în afară de această percepţie de „parcă vedere” a „clarităţii” nu apare, iar cuvintele folosite sunt doar nişte imagini de rezonanţă).
Cititorii cărţilor lui Castaneda ştiu cât de mult timp a încercat Don Juan să descrie această percepţie de „parcă vedere” în aşa un mod, ca să păstreze şi indicarea acestui efect de „parcă vedere”, evitând, totodată, confuzia ei cu percepţia vizuală. Nu prea i-a reuşit acest lucru, deoarece Castaneda, potrivit rapoartelor sale, la început, încerca să folosească anume ochii pentru a obţine „viziunea”. Până la urmă, Don Juan a folosit, totuşi, cuvântul „viziune”, indicând deosebirea ei principială de percepţia vizuală obişnuită. Putem să-l înţelegem – când există „viziunea”, apoi, măcar să plesneşti, dar anume „parcă vezi”, e absolut real „parcă vezi” şi trebuie să depui eforturi de distingere ca să înţelegi că aceasta nu este o „vedere cu ochii”. În cărţile lui Castaneda termenul „viziune” se foloseşte între ghilimele ori e scris cu litere cursive. Exemple de asemenea percepţii se pot întâlni la Ramakrishna, care folosea şi el, pur şi simplu, cuvântul „a vedea” când spunea că poate s-o „vadă”, în orice moment, pe zeiţa Kaly tot atât de clar cum îi vede pe oamenii care stau în faţa lui, ba chiar şi mai clar. Este cazul, însă, să ne dăm seama că el înţelegea că nu este o percepţie vizuală obişnuită măcar şi în virtutea faptului că alţii nu vedeau ceea ce „vedea” el. Mama lui Ramakrishna aminteşte şi ea „vederea” unui val luminos enorm, pe care nu-l vedea nimeni dintre condrumeţele sale, val care a invadat-o şi după care ea a rămas gravidă cu Ramakrishna. Este caracteristic faptul că şi mama lui Ramakrishna descrie PR puternice care însoţeau această invadare, şi Ramakrishna trăia PR extatice în momentele „vederii” deosebit de pronunţate a zeiţei Kaly. Castaneda nu distingea PR într-o clasă independentă de fenomene, de aceea în rapoartele sale nu este indicată o dependenţă directă a prezenţei PR la „viziune”, dar acolo, unde el încerca să-şi descrie percepţiile în timpul „viziunii”, se pot întâlni, de multe ori, descrieri aflate în rezonanţă cu PR (deosebit de des, el aminteşte o claritate deosebită).
Să facem unele totaluri intermediare:
*) „Viziunea” este un mod de a percepe specific, care nu se reduce nici la unul de alt fel, poate fi descris cel mai simplu în termeni de văz obişnuit şi care, la început, aminteşte atât de mult percepţia vizuală obişnuită, încât se cer eforturi pentru a distinge una de cealaltă.
*) „Viziunea” este însoţită întotdeauna de PR.
*) PR nu este însoţit totdeauna de „viziune”, altfel spus, PR nu posedă neapărat calitatea de profunzime [„vizibilă”], dar, în procesul manifestării sale, PR poate „căpăta profunzime” sau poate „să o piardă” destul de dinamic şi anume această circumstanţă face comodă o asemenea descriere, când vorbim despre „profunzime” ca o „calitate” a PR, pe care PR poate s-o posede ori să n-o posede, independent de intensitatea sa.
*) PR, în afară de calitatea „profunzimii”, mai poate avea calitatea de „lărgime” sau „atotcuprinzător”. Cuvântul şters, palid „lărgime” este în rezonanţă slabă cu această calitate, deoarece, atunci când această calitate se manifestă, ea este trăită că „atotcuprinzătoare”, „captivantă”. Lumea de parcă s-ar desfăşura în lăţime până la nişte limite inimaginabile, tot aşa după cum spunem în cazul profunzimii: „de parcă lumea ar avea o profunzime de neconceput”.
*) PR poate să posede calitatea pe care eu o numesc „magnetizare”, „magnetism”. Descrierea de rezonanţă: „de parcă un roi întreg de PR se aprind şi se concentrează într-un ghem dens”.
*) Cu cât mai des şi mai intens trăiesc diverse PR, cu atât mai mare este probabilitatea că se vor manifesta „profunzimea”, „atotcuprinzătorul” şi „magnetismul”.
*) În nici un caz, niciodată şi nici în cel mai mic grad nu este posibil a trăi profunzimea, atotcuprinzătorul sau magnetismul, dacă în acest moment există FN sau EN. Acest fapt va deveni evident dacă ne vom aminti că toate „calităţile PR” sunt inseparabile de PR înseşi, iar PR şi EN sunt incompatibile principial.
*) Starea „PR plată” (adică PR lipsită de alte calităţi decât intensitatea) şi starea de „PR spaţiale” (adică PR, cărora le sunt proprii şi alte calităţi amintite) diferă una de alta tot atât de cardinal, după cum starea de „PR plată” diferă de starea gri sau EN
*) PR plată, intensitatea căreia atinge valori extatice, se transformă, în mod inevitabil, într-o PR spaţială.
În acest loc este uşor „a sări din balamale”, transformându-te într-un ezoteric balonat, care deschide cărţile lui Castaneda, Isherwood, Satprem şi începe să jongleze cu nişte cuvinte ce nu înseamnă nimic pentru el. Dacă am găsit o asemenea intersecţie uluitoare cu descrierile lui Castaneda, apoi hai să începem a flecări despre ouăle luminoase şi punctele de montare, iar dacă şi experienţa lui Ramakrishna vădeşte o careva intersecţie cu a noastră, apoi hai să ne rugăm zeiţei Kaly. Vreau să-l avertizez pe cititorul meu să nu comită această eroare gravă. Judecând după cărţile lui Castaneda, Don Juna se străduia să contureze cât mai convingător în faţa lui un nou tablou al lumii – cu puncte de asamblare, care se deplasează sub influenţa loviturii nagvalului în profunzimea oului sclipitor etc. Dar de ce Don Juan era interesat de aceasta? Deoarece Castaneda PERCEPEA toate aceste ouă sclipitoare şi altă realitate uluitoare, o percepea sub influenţa lui Don Juan. Şi Don Juan era interesat ca şi Castaneda să posede, din timp, o descriere adecvată a noii realităţi. Forţa motrice a lui Castaneda era Don Juan, care, potrivit cărţilor, aplicând un procedeu sau altul, îl deplasa pe Castanea în altă percepţie a realităţii. Iar pentru tine forţa motrice este trezia, claritatea, suportul ferm pe experienţă, respingerea concepţiilor, folosirea unor termeni definiţi cu stricteţe, trăirea PR etc. Iată de ce sarcina ta este contrară sarcinii lui Don Juan – SĂ NU crezi orbeşte în noul tablou al lumii, descris la Castaneda. SĂ NU începi a genera siguranţa mecanică în faptul că există ouă sclipitoare şi alte minuni. Dar putem să remarcăm ca un fapt cert acela că descrierea „viziunii” pe care o întâlnim la Castaneda se aseamănă foarte mult cu descrierea „viziunii”, experienţa căreia o capătă practicantul PCD, care cultivă PR. Iată de ce aş accepta cele descrise de Castaneda în calitate de ipoteză. Nu o presupunere (deoarece presupunerile pot fi bazate doar pe propria experienţă, pe fundamentul trainic al percepţiilor proprii), ci anume ca o ipoteză. Ipoteza, spre deosebire de presupunere, se deosebeşte de o fantezie deşartă doar prin faptul că posedă o structură armonioasă, relativ lipsită de contradicţii. Matematicianul sau fizicianul pot spune „o ipoteză frumoasă”, având în vedere faptul că, în pofida lipsei unor confirmări directe sau chiar indirecte, structura ipotezei este simplă şi elegantă, nu necesită introducerea unei mulţimi de parametri necunoscuţi, folosirea ei simplifică ceea ce este complicat şi explică ceea ce este neînţeles. Şi fizicianul-experimentator, având în faţa sa un câmp larg pentru noi experimente, îl va concepe anume pe acela care ar conduce la o descoperire, dacă ar fi corectă acea sau altă „ipoteză frumoasă”. În acest mod, ipotezele devin un reper pentru investigaţii practice şi noi putem proceda la fel.
Niciodată, în nici un fel de împrejurări să nu devii ezoteric – om care, făcând o mutră gravă, debitează cuvinte răsunătoare ce nu înseamnă pentru el nimic. Capul tău trebuie să zboare în norii ipotezelor şi presupunerilor, mâinile tale trebuie să opereze cu logică, iar picioarele trebuie să stea ferm pe solul trainic al experimentului. De altfel, este aproape imposibil să urmezi sfatul meu, deoarece dorinţa de a te avânta, călare pe calul iute al ezotericii în depărtările nesfârşite ale cuvintelor frumoase, este aproape de neînvins, mai ales dacă ai asupra cui să produci impresie… Dar răsplata este inevitabilă. Numai experienţa reală poate genera presentiment şi presimţirea bucuriei. Numai operarea cu termeni inteligibili (adică termeni care notează o totalitate de percepţii proprii, numită de tine) poate conduce la presupuneri, descoperiri, la apariţia interesului şi dorinţei de investigaţii. De îndată ce te prăbuşeşti în domeniul ezotericului, totul moare: şi pasiunea de cercetător, şi dorinţele îmbucurătoare, totul. Rămâi cu nimic şi, pentru a învia din nou, trebuie să te retragi la vechile tale poziţii: să determini ce anume percepi, ce termeni aplici pentru a numi ceea ce percepi. Abia atunci în tine se vor trezi iarăşi şi PR, şi dorinţa de cercetare, şi viaţa în genere.
Dar oare intersecţia apare numai cu scrierile lui Castaneda şi altor autori? De fapt, nici nu e de mirare: dacă doi oameni îşi cercetează sincer percepţiile, apoi, desigur, drept rezultat, ei vor descrie lumea percepută de ei în aşa fel, încât descrierile lor se vor intersecta, experienţa unuia va corespunde experienţei altuia, va servi drept reper, sugestie etc. Iată, însă, că o intersecţie de alt gen va fi cu totul surprinzătoare, spus mai simplu, dementă chair.
07-02-02) Pentru persoanele care posedă o experienţă considerabilă de trăire a PR, la fel ca şi pentru cele care au o experienţă de observare asupra celor care trăiesc PR frecvent şi intens, este un fapt incontestabil că PR influenţează asupra corpului fizic. La rezultatele acestei influenţe se pot atribui şi aşa-numitele „trăiri fizice” (TF), nişte senzaţii cu totul neobişnuite, care, de regulă, sunt trăite pe parcursul unui interval de timp limitat, dar care se soldează cu nişte efecte cumulative, printre care este şi creşterea substanţială a sensibilităţii erotice a corpului – ultimul se transformă într-o „zonă erotogenă” totală, se diversifică esenţial senzaţiile erotice. La aceleaşi efecte se referă şi creşterea simţitoare a imunităţii – bolile, pur şi simplu, sar ca mingea de la perete, bolile vechi dispar fără urme, chiar şi cele care se consideră incurabile, iar altele noi nu apar nici chiar în condiţiile în care îmbolnăvirea se consideră inevitabilă. Tot aici trebuie atribuită şi creşterea bruscă a rezistenţei, uneori ea pare imposibilă. Se schimbă până şi aspectul exterior al corpului, aspectul, culoarea, mirosul pielii, proprietăţile ei la palpare – totul intră în rezonanţa cu senzaţia de frumos, de putere, de tandreţe. Chiar şi mirosul şi gustul sudorii devin plăcute. Încet, dar se schimbă şi forma corpului, modificările pot fi mai perceptibile sau mai puţin perceptibile, dar se observă efectul general – creşte rezonanţa cu simţul frumosului, atracţia erotică. Şi ultimul ca ordine, dar nu ca importanţa, factor: încetineşte, ba chiar încetează cu totul îmbătrânirea corpului. La început, corpul „întinereşte” vizibil, apoi se fixează la o anumită „vârstă”, care, se pare, nu se mai schimbă. Încetinirea timpului fiziologic este o consecinţă inseparabilă a RP. În procesul îmbătrânirii, participă un număr enorm de mecanisme diverse. Gerontologia, care studiază aceste procese, este, în esenţă, tot atât de complicată ca şi toate ştiinţele despre fiinţele vii în ansamblu – fiziologia, citologia etc., de aceea, strict vorbind, nici nu este o ştiinţă aparte. Îmbătrânirea este un proces care cuprinde toate aspectele fiziologiei umane. Tot organismul este supus îmbătrânirii, de la celule până la organe. Iată de ce încetinirea, iar uneori şi încetarea îmbătrânirii este un efect „global” în cadrul omului. Nu este o influenţă izolată asupra unor procese aparte, ci un fenomen atotcuprinzător.
Ne-am ciocnit oare de ceva similar în trecut? Da, ne-am ciocnit. Experienţa lui Michelson şi Morley a scos la iveală un fapt de neconceput: viteza luminii este constantă. Aceeaşi concluzie decurge, în mod inevitabil, din ecuaţiile lui Maxwell pentru câmpul electromagnetic. Măsurările făcute ulterior cu precizie oricât de mare nu au schimbat absolut nimic în această afirmaţie: viteza luminii este constantă şi obişnuita lege a compunerii vitezelor a murit. A devenit clar că lumea din jur manifestă nişte proprietăţi pe care, deocamdată, nu le cunoaştem. După lucrările lui Einstein, care a propus un tablou al lumii lipsit de contradicţii interioare şi surprinzător de nou, numim această lume „relativistă”, adică o lume în care acţionează legi relativiste, legi care se manifestă la viteze apropiate de viteza luminii, dar aceasta nu e o careva „altă lume”, e aceeaşi lume a noastră, pur şi simplu, aceste proprietăţi uimitoare le putem observa doar în condiţii aparte, de exemplu, la viteze comparabile cu viteza luminii. Einstein, creând teoria relativităţii, a împăcat fizica clasică newtoniană cu această descoperire a constanţei vitezei luminiii, dar tabloul lumii creat de el, deşi este întru totul adecvat, adică este în deplină corespundere cu sute de mii de experienţe oricât de precise care au fost făcute, rămâne pentru noi neverosimil. De exemlu, spaţiul, într-un sistem de referinţă care se mişcă în raport cu noi, se comprimă, din punctul nostru de vedere, iar din punctul „lor” de vedere, din contra, se comprimă al nostru, dar ambele puncte de vedere sunt corecte. Acelaşi lucru e şi cu timpul: într-un sistem de referinţă care se mişcă faţă de al nostru, din punctul nostru de vedere, este încetinit. Dar ce înseamnă „timp încetinit”? Înţelegem timpul ca o viteză a desfăşurării proceselor fizice. Într-un sistem care se mişcă în raport cu noi, orice procese fizice ni se vor părea că se desfăşoară mai lent, de aceea spunem, pur şi simplu, că „acolo timpul e încetinit”. Vorbind în limbajul corpuscular, la trecerea de pe o orbită anumită pe altă orbită anumită într-un anumit atom, electronul emite un foton de o frecvenţă strict determinată. Dar dacă vom compara iradierea atomului care zboară pe lângă noi într-un accelerator cu iradierea atomului aflat în repaus faţă de noi, frecvenţele vor fi simţitor diferite. Iar o particulă instabilă, accelerată până la viteze apropiate de viteza luminii, poate exista de sute, mii de ori mai mult timp decât o particulă aflată în repaus faţă de noi! Adică este vorba nu despre o careva încetinire „aparentă” a timpului, ci despre o încetinire cât se poate de reală. Toate procesele „de îmbătrânire” a particulei încetinesc, anume acest fapt îl notăm ca „timpul acolo a încetinit”.
În literatura fantastică (de anticipaţie, SF), se poate întâlni, de multe ori, descrierea unui om care, navigând mult timp cu viteze apropiate de viteza luminii, se întoarce pe pământ după sute de ani de la moarte foştilor săi contemporani. În acest caz, este postulat, inevitabil, că însuşi omul şi-a trăit doar obişnuita sa viaţă, să zicem, 40 de ani cosmici, adică în timp ce pe Pământ au trecut 500 de ani, el a trăit „în viaţa sa psihică” obişnuiţii 40 de ani, dar nu 500. Şi acest fapt a devenit, în fantastică, un lucru atât de obişnuit, încât a început să fie apreciat mai că nu ca un fapt ştiinţific. În orice caz, o asemenea reprezentare a intrat sigur în schema conceptuală. Dar este de remarcat faptul că nimeni nu l-a accelerat pe om până la viteze apropiate de viteza luminii, prin urmare, nimeni nu ştie cum se desfăşoară viaţa psihică a omului în condiţiile unor asemenea accelerări. Or, viteza este relativă, iar acceleraţia – nu! De ce va rămâne tânăr anume cosmonautul care se va întoarce pe Pământ? Or, când el va zbura faţă de Pământ cu o viteză apropiată de viteza luminii, din punctul său de vedere, anume Pământul va zbura relativ cu el cu aceeaşi viteză, nu-i aşa? Răspunsul e în acceleraţie. Anume el, la început, se va accelera, iar apoi se va accelera iarăşi, dar cu semnul minus (adică îşi va micşora viteza), apoi se va întoarce şi va începe iar să se accelereze, apoi să frâneze. Deosebirea dintre noi şi el va consta anume în acceleraţie. El va simţi suprasarcini, masa lui va creşte, iar noi nu vom simţi toate acestea. Un curs de teorie a relativităţii nu ar încăpea în această carte, de aceea, pur şi simplu, voi mai aminti o dată: noi nu posedăm experienţa faptului dacă viaţa psihică a omului încetineşte sau nu împreună cu încetinirea „timpului” în sistemul său, împreună cu încetinirea tuturor proceselor fizice, prin urmare, şi celor fiziologice.
Aşa dar, încetinirea îmbătrânirii este un proces pe care-l cunoaştem bine… din cursul de fizică relativistă!
Se poate oare admite, cu titlu de ipoteză, că PR exercită asupra omului aceeaşi sau aproape aceeaşi influentă, pe care ar exercita-o asupra sa accelerarea până la viteze comparabile cu viteza luminii? În virtutea faptului că rezultatele se aseamănă, se poate. Pentru simplitatea limbajului, s-ar putea spune că PR, fără careva găuri negre şi viteze apropiate de viteza luminii, conduc la apariţia unei lumi pseudorelativiste, adică unei lumi care posedă, ipotetic, unele proprietăţi apropiate de proprietăţile lumii relativiste. „Lume pseudorelativistă” sună complicat, de aceea voi introduce termenul „pre-lume”, or, deocamdată, nu avem temeiuri serioase pentru a identifica pre-lumea şi lumea relativistă, chiar şi numai în cadrul acestei ipoteze libere. Putem doar să fixăm unele manifestări asemănătoare.
Încetinirea îmbătrânirii are loc, iar încetinirea vorbirii omului – nu, din care fapt putem concluziona că proprietăţile pre-lumii nu pot fi observate în lumea „materiei grosolane”, tot aşa după cum proprietăţile lumii relativiste sunt imperceptibile la vitezele noastre obişnuite. Proprietăţile pre-lumii se răsfrâng asupra corpului nostru fizic în mod indirect, printr-o consecutivitate ce leagă PR, „lumea psihicului”, „lumea fiziologicului”.
O asemenea întorsătură a ipotezei, chiar dacă pare fantastică, în realitate nu este aşa, căci… posedăm o asemenea experienţă! Multor oameni, în vis (eu nu mai vorbesc despre visele conştientizate, o experienţă strălucită a cărora o au unii practicanţi), au avut prilejul să trăiască o bună bucată de viaţă psihică, ba chiar foarte mare, pe care ei ar fi reuşit s-o descrie în câteva pagini de text, dar la trezire se dovedea că au trecut doar vreo cinci minute. Ariciul, de exemplu, posedă experienţa de a fi trăit în ViCo trei luni de viaţă foarte intensă, în timp ce în lumea trează a trecut doar vreo oră. Corelaţia dintre timpul „psihic” şi cel „fizic” constituie, în cazul dat, circa 2000:1!!
Făcând un bilanţ intermediar, putem enunţa ipoteza:
„PR se soldează cu manifestarea proprietăţii pre-lumii sau, vorbind la figurat, reprezintă o parte psihică a omului, iar prin ea, şi fizică, influenţa pre-lumii, proprietăţile căreia în multe privinţe sunt echivalente cu lumea relativistă, studiată foarte puţin, doar în ceea ce priveşte particulele elementare sau obiectele astronomice atât de îndepărtate, încât putem judeca despre ele iarăşi numai în baza unor particule elementare şi radiaţii. Manifestarea proprietăţilor pre-lumii sau, vorbind la figurat, „aflării în pre-lume” se soldează cu o condensare, extindere bruscă a experienţei psihice, iar influenţa ei asupra corpului fizic este de aşa natură, încât, în pofida lipsei unei careva încetiniri a mişcărilor şi reacţiilor fiziologice, îmbătrânirea organismului încetineşte sau se opreşte cu totul”.
Proprietăţile lumii relativiste sunt cât se poate de neobişnuite, după cum o ştim din fizică, şi dacă „partea psihică” a omului se transferă într-o lume, ce are cel puţin ceva comun cu lumea relativistă (deoarece omul există), ţinând cont de faptul că proprietăţile pre-lumii exercită influenţă asupra comportamentului omului în lumea obişnuită (ceea ce, indiscutabil, decurge din încetinirea procesului de îmbătrânire), se poate admite că şi corpul omului, care trăieşte PR deosebit de intense şi „spaţiale”, se va supune unor influenţe de alt gen, va obţine şi alte proprietăţi surprinzătoare.
O asemenea ipoteză distruge obstacolul ce apare, în mod inevitabil, în faţa oricărui om sănătos la minte, atunci când citeşte cărţile aceluiaşi Castaneda, ale lui Dalai-Lama, sau ale lui Tulku Urgen Rimpoche, sau ale lui Isherwood despre Ramakrishna sau ale lui Satprem despre Aurobindo etc. În aceste cărţi, mărturiile unor minuni absolut imposibile, neverosimile sunt citate atât de des, încât, fără voi, încetezi să mai ai încredere în ceea ce descrie autorul. Faptul dat, la rândul său, atrage o criză neplăcută, deoarece anume aceşti autori ţi se par a fi cei mai sinceri, mai înţelepţi. Anume în aceste cărţi se întâlnesc aglomeraţii de experienţă ce nu poate fi inventat pe loc gol, care se confirmă în permanenţă pe măsura propriei tale înaintări în practica ajungerii la PR, în claritate, în eliminarea obscurităţilor. Ipoteza enunţată permite, la urma urmelor, de a arunca o punte a explicaţiei: cu cât omul trăieşte mai multe PR, cu cât aceste PR sunt mai „multidimensionale” şi intense, cu atât mai mult corpul său capătă proprietăţi de „pre-lume”, proprietăţi care, de pe poziţiile noastre obişnuite, cotidiene, par a fi imposibile.
Remarcăm că în pre-lume se deplasează nu un aparat, nu o particulă elementară „simpte” fenomene neverosimile, ci însuşi omul! Înseamnă oare acest fapt că putem, în sfârşit, să aruncăm o punte de la psihic la fizic, să cunoaştem fizica nu cu ajutorul aparatelor, ci nemijlocit prin percepţii?
Să mai examinăm un aspect. Ştim despre existenţa mecanicii cuantelor. Nu ar fi o exagerare să spunem că mecanica cuantelor n-o înţelege şi n-a înţeles-o nimeni. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre teoria relativităţii, totuşi, la mecanica cuantelor afirmaţia poate fi atribuită într-o măsură mult mai mare. Comprimarea spaţiului, încetinirea timpului şi chiar curbarea spaţiului, echivalenţa dintre curbarea spaţiului şi masă, echivalenţa dintre masă şi energie, echivalenţa dintre accelerare şi masă… Toate aceste probleme sofisticate ce sunt legate, în ultimă analiză, de viteze apropiate de viteza luminii ţi le poţi imagina cumva, poţi să le desenezi, să le reduci la careva modele inteligibile. Dacă un om care se deplasează cu o viteză apropiata de viteza luminii va emite un foton, apoi ce va fi? Or, viteza luminii este constantă şi viteza deplasării omului nu se adună cu viteza fotonului, reiese, deci, că fotonul se va târî încet înaintea omului? Pentru noi – da. Iar pentru el fotonul va zbura înainte cu obişnuita viteză a luminii. Probleme şi exerciţii de acest gen sunt o sumedenie, totuşi, rezolvarea lor poate fi făcută, mai mult sau mai puţin, inteligibilă. Einstein nu-şi rupea părul din cap, ba nu numai el. Cel care nu-şi rupe părul din cap, încercând să înţeleagă fizica cuantică, acela nici pe aproape nu-şi dă seama ce distanţă enormă îl desparte de înţelegere. Acum vreau să amintesc un singur aspect – probabilitatea. „Electronul”, de exemplu, nu e altceva decât „densitatea probabilităţii descoperirii electronului”. Această chestie pe care noi o numim „electron” se manifestă ba ca o particulă, ba ca o undă şi nimeni niciodată nu va reuşi nici să-şi imagineze, nici să deseneze şi să conceapă asta. În schimb multe lucruri pot fi descrise de ecuaţii, iar în baza rezultatelor obţinute se construiesc aparate care funcţionează impecabil, cea ce şi fac oamenii, aruncând problemele înţelegerii mai departe.
Dacă vom trimite spre un ecran, capabil să înregistreze, un singur electron sau un foton printr-o fantă foarte îngustă, atât de îngustă, încât, conform principiului nedeterminării lui Heisenberg, nedeterminarea impulsului său va începe să crească simţitor, atunci fotonul va putea fi descoperit pe ecran în locurile cele mai neaşteptate, nicidecum nu în faţa fantei. Şi fiecare foton următor va cădea, cu o anumită probabilitate (care poate fi calculată precis) la locul său. Dacă vom emite concomitent trilioane de fotoni (adică vom emite o lumină continuă), apoi pe ecran se va vedea o dungă clară, în cazul dat, din contul caracterului de masă, abaterile individuale nu vor mai putea fi observate. Legile opticii funcţionează impecabil, dar nu din cauza faptului că principiul incertitudinii şi celelalte efecte cuantice nu mai sunt în vigoare, ci datorită faptului că ele sunt nivelate din contul unui număr enorm – raza de lumină reprezintă un număr astronomic de fotoni.
Există oare în PCD ceva ce s-ar descrie prin legile probabilităţii acolo, unde, la prima vedere, probabilitatea nu are ce căuta? Desigur că există. Dacă trăieşti o PR intensă, există doar o probabilitate a faptului că ea va obţine calitatea de profunzime sau de atotcuprinzător şi nu este deloc clar – de ce, doar în timpul când există o PR puternică nu-s şi nici nu pot fi nici un fel de EN, s-ar părea, nu există nici un fel de obstacole. Eu niciodată nu voi putea afirma că o PR puternică va deveni „profundă”, eu pot opera doar cu categorii de probabilitate: „cu cât mai frecvent şi mai intens… cu atât e mai probabil…”. Iar în caz de PR de masă se poate vorbi deja despre legităţi, fără a recurge la probabilitate, la fel ca şi-n cazul cu optica, ştiinţa care studiază fluxuri mari de fotoni: dacă vei trăi PR intens şi timp îndelungat, atunci legitatea devine ca din beton armat: „de îndată ce intensitatea PR atinge 7, ea capătă şi „volum”.
Asemănarea dintre descrieri este certă şi ipoteza despre o careva relaţie profundă dintre fizică şi PCD capătă noi trăsături.
Se poate oare vorbi despre percepţiile psihice în limbajul interacţiunilor? După cum se ştie din fizică, toată diversitatea interacţiunilor poate fi redusă la patru tipuri fundamentale: interacţiunea gravitaţională, electromagnetică, slabă şi puternică (ultimele două există la nivel subatomic). Fiecărui tip de interacţiune, în afară de cea gravitaţională, îi corespunde o particulă, care poate fi considerată ca o porţie minimă a acestei interacţiuni – fotonii (interacţiunea electromagnetică), gluonii (puternică) şi bozonii de calibrare (slabă).
Sarcina electrică pozitivă o atrage pe cea negativă sî o respinge pe cea pozitivă. PR „atrag” alte PR. PR „resping” EN. EN „atrag” alte EN şi „resping” PR. După cum vedem, putem folosi liber limbajul interacţiunilor pentru descrierea proceselor psihice.
Să revenim la faptul existenţei omului. În general vorbind, este un fapt incomprehensibil şi doar de aceea că e obişnuit această incomprehensibilitate se şterge, se dizlocuieşte. Există, în general vorbind, două modalităţi de a prezenta omul: animistă (omul este un suflet încărcat cu trup) şi materialistă (sufletul şi corpul reprezintă niveluri diferite ale materiei). Abordarea animistă este lipsită de perspectivă în toate sensurile, iar principalul este că ea contrazice observărilor descrise mai sus, care constau în faptul că PR, lucru cert, influenţează asupra corpului. Oamenii observau şi mai înainte că lumea psihicului influenţează, indiscutabil, asupra lumii fizicului: oamenii mai calmi trăiesc mai mult, corpul li-i mai sănătos, se observau cazuri de tămăduire miraculoasă de boli incurabile în cazul oamenilor care luptă cu optimism pentru supravieţuire, dar nu se predau în disperare. Dar asemenea observări niciodată nu erau prea clare în virtutea faptului că şi oamenii, practic, nu se deosebesc unul de altul, toţi plutind într-o ceaţă de tâmpenie, în otrava EN şi FN. Experienţa de cultivare a PR face ca asemenea observări să devină incontestabile în mod deosebit – lumea psihicului exercită o influenţă semnificativă asupra lumii fizicului. Dar, în general vorbind, cadavrul se deosebeşte esenţial de „corpul viu”, de aceea pentru mine este surprinzător faptul în ce măsură poate fi viabil punctul de vedere religios, absolut inconsistent, care separă „spiritul” şi „materia” printr-o ruptură de netrecut. Dacă interacţiunea există, apoi ea înseamnă prin însuşi faptul existenţei sale că noi ne confruntăm cu diferite niveluri ale materiei, dar nu cu lucruri principial diferite. Dacă PR influenţează asupra corpului, ba încă într-un mod atât de evident, apoi acest fapt tocmai şi înseamnă că, în esenţă, avem de a face u materie de diferit nivel, de diferită calitate. Lumea psihicului este materială, este un fapt evident. Dar din aceasta deloc nu rezultă că am avea acum, în locul „mişcărilor spiritului” o lume rece a unor roţi dinţate descrise de formule – eterna oroare a reducţionismului este adus la viaţă de tâmpenie. Mai mult, legătura indisolubilă dintre fizic şi psihic ne permite să afirmăm, în mod simetric, că materia posedă conştiinţă la toate nivelurile. O anumită conştiinţă proprie omului modern corespunde unui anumit corp uman cu proprietăţile sale cunoscute – proprietăţile pielii, muşchilor, oaselor, sângelui etc. O anumită conştiinţă proprie animalului din timpurile noastre corespunde şi ea unui anumit corp de animal, este de remarcat faptul că corpurile noastre au proprietăţi asemănătoare, aproape identice şi acest fapt se poate trata în folosul teoriei despre evoluţia omului de la animale – omul s-a separat relativ nu demult din lumea animală, încât ne mai leagă şi comunitatea în structura cor[ului şi chiar, în multe cazuri, uşurinţa apariţiei simpatiei reciproce. Faptul că animalele sunt fiinţe care judecă şi simt (ceea ce este aproape acelaşi lucru) acum le este clar aproape tuturor. O anumită conştiinţă a insectelor corespunde unor anumite corpuri ale lor, acelaşi lucru se poate spune şi despre plante. Ei bine, cu acest fapt poţi să te deprinzi, mai greu sau mai uşor, există şi în zilele noastre care consideră că plantele sunt fiinţe care simt şi au conştiinţă, fapt confirmat indirect (de exemplu, dependenţa clară a vitezei creşterii şi a fertilităţii plantelor de muzica ce-i este difuzată). Acum vreo sută de ani nimeni nu ar fi luat în serios ipoteza că plantele ar putea poseda conştiinţă tot aşa cum azi puţin cine ar lua în serios ipoteza că pietrele, munţii, vântul, marea sunt fiinţe care posedă conştiinţă şi simţire, chiar dacă, în cazul lor, conştiinţa şi simţirea sunt de alt tip, care diferă esenţial de ale noastre. Cu toate acestea, oricât de incredibil ar suna „marea conştientă”, „muntele care simte”, însuşi faptul existenţei omului, precum şi faptul incontestabil al influenţei „corpului psihic” asupra „corpului fizic” demonstrează că şi pietrele, şi vântul conştientizează, or, corpul nostru fizic constă, în ultimă analiză, din minerale, iar fiziologia noastră este un lanţ de reacţii pur chimice, iar chimia nu e altceva decât o ramură a fizicii, or, în procesele chimice participă obiecte pur fizice – molecule, atomi.
De aici apare, în mod firesc, o întrebare simplă: dacă noi toţi, într-o măsură sau alta, suntem fiinţe conştiente, apoi e posibilă oare o modalitate de comunicare? E posibil oare aşa un mod de comunicare, în care ar fi cu putinţă o interpretare rezonabilă, constructivă a rezultatelor ei, pe care o putem folosi în activitatea materială şi psihică? Dacă acest lucru şi este posibil, apoi, în tot cazul, nu pe calea pe care au încercat să meargă numeroşii cercetători a tot felul de „fenomene paranormale”, nu prin folosirea aritmometrelor şi spectrometrelor. Ci anume pe calea pe care, propriu zis, o avem – pe calea folosirii a noi înşine drept o verigă de legătură gata dintre materiile de niveluri atât de diferite. Iată de ce, un fizico-psiholog din viitor reprezintă azi o figură mai că nu ireală – el însuşi este şi aparat de percepţie, şi interpretator al datelor obţinute. Făcând calcule, el va controla continuitatea trăirii PR, susţinerii lor la nivelul necesar de intensitate, profunzime, atotcuprinzător şi magnetizare, fixând concomitent observările şi înregistrând datele.
De aici, desigur, decurge că există posibilitatea de a descrie lumea psihicului şi fizicului într-un limbaj unic. A crea o teorie supra-generală a materiei, care uneşte acele tipuri de materie, pe care noi le separăm în „lumea psihicului” şi „lumea fizicului”. A arunca o punte nu numai teoretică, dar şi cât se poate de practică dintre „fizicieni” şi „lirici”. A uni ceea ce oamenii nu mai speră de mult timp să poată uni. A descoperi legile fizicii drept rezultat al „călătoriilor conştiinţei”. A călători nu cu „aparatele”, ci cu „simţurile”. A nu trimite nave spaţiale în galaxiile îndepărtate, ci a călători încolo, „a debarca” şi a le cerceta „în corpul psihic” sau în „corpul fizic transformat”, ceea ce va fi aproape un sinonim.
Reprezentările despre materie se vor schimba iarăşi într-un mod cardinal, revoluţionar (Materie conştientă?? Atom sensibil??? Aiureală!), dar pentru fizicieni aşa ceva nu ar prezenta nimic nou. Toate acestea par a fi o aiureală chiar cu totul completă, dar nu din lipsa de temei a ipotezei, ci prin faptul că aceste concluzii sunt neobişnuite prin excelentă. „Aiureală totală” este epitetul care a fost aplicat, la timpul său, şi în raport cu teoria relativităţii cu ale ei curbări ale spaţiului, şi mecanica cuantelor pentru efectele de tunel şi densităţile probabilităţii în locul unor corpuscule dure, ba şi ipoteza despre forma sferică a pământului şi necesitatea de „merge cu capul în jos” şi de „a nu vărsa marea”, care decurgea din ea, şi teoria superstrunelor cu multitudinea de dimensiuni, compactizate, comprimate în „cutele” spaţiului, ba şi „m-teoria” inimaginabilă care a crescut din teoria superstrunelor. Hai mai bine să vedem la ce ne va conduce călătoria în lumea percepţiilor revelatoare. Iar încă mai bine ar fi să participăm la această călătorie, or, fiecare poate deveni cercetător – nu sunt necesare nici acceleratoare ce costă miliarde de dolari, nici institute cu mii de colaboratori, nici chiar un laborator mic cu microscoape şi epruvete nu ne trebuie. Omul însuşi este şi un aparat cu valoare de unicat pentru investigaţii, şi obiectul, şi subiectul investigaţiei. Însuşi omul e şi „călătoria”, şi, concomitent, călătorul. Situaţia când un savant agresiv şi tâmp stă în faţa aparatelor, face descoperiri, dar, în acelaşi timp, se descompune de viu în urma bolilor, va rămâne în trecut, va deveni imposibilă în principiu. Savantul viitorului, în procesul investigaţiilor sale, va evolua el însuşi, proporţiile, scara evoluţiei sale vor limita proporţiile, scara investigaţiilor lui. Dominaţia „naturii a doua” cu toate consecinţele oribile ale ei – c…carea planetei, sortirea omului la degradare psihică şi fizică şi dependenţă totală de tehnologii – toate acestea vor începe să se retragă pe planul doi ca un coşmar.
07-02-03) Viitorul, fără îndoială, va fi. Este cert faptul că el nu se va asemăna cu ceea ce este „acum”. Se poate discuta despre aceea cum va fi viitorul, dar e puţin probabil că cineva are să pună la îndoială faptul că el se va deosebi, ba încă tare, de prezent. Ritmurile schimbărilor cresc. Luaţi o carte, citiţi, priviţi cum trăiau oamenii o sută de ani în urmă, încercaţi să simţiţi viaţa lor, pătrundeţi-vă de Ideile şi lumea din acea epocă. Deosebirea faţă de contemporaneitate este colosală, e imposibil s-o descrii, s-o exprimi în nici un fel de cuvinte, imagini, cifre. Ritmurile schimbării modului de viaţa au devenit atât de mari, încât toate epocile precedente ni se par încremenite! Noţiunea de „secolul al XIX-lea” este conjugat în mintea omului modern cu ceva în stagnare, ceva ce se mişcă abia-abia, „nu se întâmplă nimic”, ei, poate, o dată în zece ani se mai schimba ceva… Or, oamenii care ţin minte acele timpuri ar putea să confirme: contemporanii percepeau viaţa în secolul al XIX-lea ca o goană dementă (eu vorbesc despre aşa-numita „lume occidentală”)! Un val interminabil de descoperiri în ştiinţă, transformări în tehnologii, un ritm turbat al vieţii, un volum de informaţii care nu poate fi „digerat”, o sumedenie de transformări sociale, care schimbau toată viaţa societăţii până la cele mai mici mărunţişuri. Exista senzaţia de saturaţie, „nu mai avem unde goni”. Iar un careva secol al XIV-lea în Europa este perceput de contemporanii noştri ca o pată neagră şi omogenă, ei, la sigur, acolo, de bună seamă, „nu se întâmplă nimic”, „obscuritate medievală”, da, duceau războaie, afumau cerul cu ruguri (sobele au fost inventate doar la sfârşitul veacului), mătăhăiau cu spada (praful de puşcă, în forma sa cea mai primitivă, cea mai timpurie începu să se răspândească abia în a doua jumătate a secolului), da, făceau mâncare şi mâncau. Se năşteau şi mureau ca prin vis. Dar cel care ţine minte viaţa din acele timpuri va confirma: oamenii îşi percepeau secolul ca unul… dement! O goană dementă a tehnologiilor (!! – da-da, ceea ce acum ni se pare nici că se poate mai elementar, demult uitat şi aruncat la gunoi din netrebuinţă, atunci era abia o invenţie) – oamenii nu dovedeau, pur şi simplu, să meargă în pas cu tehnologiile! Acolo unde încă ieri era o pădure de netrecut, azi a apărut un oraş, noi relaţii economice, noi relaţii sociale, noi idei, noi scopuri – totul apasă asupra simţurilor, totul captivează. Probabil, sună straniu fraza: „Secolul al paisprezecelea – secolul dezvoltării furtunoase a tehnologiilor, transformărilor sociale şi economice”? E straniu, dar e fapt, chiar dacă ştiinţa modernă nu recunoaşte, deocamdată, acest fapt, deoarece artefactele din acele timpuri care au ajuns până la noi sunt deficitare.
Oricum ar fi, în pofida faptului că înţelegem deosebirile colosale în modul de viaţă al oamenilor din diferite epoci, modul nostru modern de viaţă ni se pare definitiv, etern, intact, corect, bun etc. Dar nu va fi aşa. Deja peste 10 ani viaţa se va schimba foarte mult, peste 20 ea va fi greu de recunoscut, iar peste 50 de ani – de nerecunoscut. Iar tu nu vei mai fi – tu vei muri. Tu nu vei fi. Nu ştim, nu putem să concepem, să ne imaginăm – ei, cum vine asta, „eu nu voi fi”? D-apoi că nu vei fi tot aşa cum nu există cei care care au murit deja. Teoria reincarnării este o consolare foarte slabă – poţi observa acest lucru atunci când te vei îmbolnăvi grav, vorbele de felul „ei hai, nu te mai chinui atâta, ai să te reincarnezi în viaţa viitoare” ţi se par o batjocură şi nu fac decât să accentueze panica şi tristeţea. Tare mult vrei să trăieşti. Or, în viitor viaţa va fi, neapărat, alta, mai interesantă, mai plină. Iată, de exemplu, acum toţi muncesc. Câte opt ore zilnic, ba mai consumă câte două-patru ore în drum. Şi acest lucru pare a fi de nestrămutat, etern. Dar nu totdeauna a fost aşa. Încă acum o sută de ani (iar în unele locuri – şi astăzi), oamenii munceau nu câte opt ore, ci de la răsărit până se lăsa întunericul, câte 12, 14 ore! Şi lor această ordine li se părea de nestrămutat. Dar s-a dovedit că nu se poate trăi astfel, asta nu e viaţă, ci ocnă. Iar oamenii vor să trăiască, să se dedea plăcerii. Şi cu cât mai multe plăceri devin cunoscute şi accesibile, cu atât mai mult le doreşti. Deja acum oamenii nu mai vor să lucreze câte opt ore – ei vor să trăiască! Economia Europei trece printr-o depresie serioasă şi ea va cădea, în mod inevitabil, şi în cele ce urmează – locuitorii Europei s-au istovit să se chinuiască, au obosit să ardă la serviciu. Ei vor un salariu mai mare, o zi de muncă mai scurtă şi un concediu mai lung. Şi la serviciu vor să se istovească mai puţin, să se odihnească mai mult în odăile de relaxare. Locuitorii Rusiei, Chinei, Indiei, Braziliei, Malayzieiei, Argentinei etc. deocamdată nu pot înţelege acest lucru – ei nu au o locuinţă acătării, o maşină de spălat, un televizor, multora nici mâncare nu le ajunge, despre ce fel de micşorare a zilei de muncă poate fi vorba? Vom munci din zori până noaptea. Şi muncesc. Şi economia ţărilor lor creşte şi va creşte de 10 ori mai repede ca cea europeană. Şi Europa va ajunge, inevitabil, la marginea civilizaţiei. În general vorbind, ea deja este la periferie, economia ei nu creşte. Cunoaşteţi nivelul pătrunderii Internetului în Spania sau Portugalia? La nivelul unei şcoli de la ţară din Rusia. Cunoaşteţi nivelul concurenţei în Olanda? Ea nu există acolo, concurenţa e înăbuşită la nivel de lege, la ce ne trebuie concurenţă? Ea te încurcă să simţi mulţumirea: ai un magazin la piaţă, înseamnă că nu ţi se va permite să deschizi un altul. Calm şi linişte. Europa va pleca degrabă la periferia economică, iar cei care încă nu şi-au cumpărat maşini de spălat îndeajuns, care încă nu s-au săturat, vor cumpăra îndeajuns şi se vor sătura în următorii 50-100 de ani. Şi vor porni pe aceleaşi urme: ajunge atâta muncă, ajunge schimb de gol pe deşert – o maşină pe alta aproape la fel. Nu fac toate astea cât viaţa mea! Eu am o maşină, ea mă poartă 10 ani şi mă va mai purta tot atâta. Iar vecinul şi-a cumpărat un automobil de model nou! „Ia uite ce face! Dacă aş putea şi eu la fel”, se va gândi un rus contemporan. „Idiotul! Să-ţi consumi viaţa pentru a schimba o cutie de tinichea pe alta!”, se va gândi tot el deja peste 20-30 de ani. Ei, şi cu ce se vor sfârşi toate? Sunt sigur: se vor termina cu aceea că oamenii vor reduce timpul consumat pentru muncă la un minim ce pare azi ireal, derizoriu – de exemplu, câte două ore de trei ori pe săptămână. Şi patru luni concediu. Iar mulţi oameni vor înceta să muncească în genere. Acea ameliorare a calităţii vieţii, pe care ei vor obţine-o prin muncă nu va costa cât timpul consumat din VIAŢA lor. Şi un truditor care, din motive neînţelese, munceşte ca un arici câte patru ore pe zi, va fi în stare să asigure un nivel de viaţă acceptabil pentru 10 rude şi amante nelucrătoare. Iar eu le propun tuturor: depuneţi eforturi pentru a înceta să mai munciţi ori ca să munciţi minimul necesar. Toate aceste cutii de tinichea nu costă cât viaţa ta. NIMENI nici nu-şi propune drept scop de a înceta să muncească, apoi ce-i de mirare în faptul că oamenii nu ating acest scop? În societatea noastră domină noile cutii de tinichea drept un scop suprem, desigur, în virtutea sărăciei spirituale. Cu cât mai săracă este viaţa ta psihică, cu atât mai mult îţi doreşti să umpli golul cenuşiu cu o nouă cutie de tinichea. Este un cerc vicios pe poţi, totuşi, să-l roteşti în direcţie opusă.
Întru-un viitor destul de apropiat oamenii vor înceta să muncească şi vor tinde să capete o plăcere maximă de la viaţă. Iar tu nu vei fi. Iar ei vor trăi, vor obţine o sumedenie de impresii noi, vor studia ceva interesant, vor călători, vor citi, vor scrie, vor studia, vor face investigaţii, se vor freca, îşi vor dezvolta inteligenţa, se vor bucura de viaţă. Iar tu nu vei fi. Tu nu vei fi doar din cauza faptului că tu, ca un idiot perfect, ai hotărât că nu se poate trăi fără EN, că oamenii se voi chinui aşa tot timpul, că altfel este cu neputinţă şi imposibil. Că nu se poate trăi fără concepţii. Că dorinţele îmbucurătoare sunt un moft. Că este deja târziu sau încă e devreme. Eşti un idiot, de aceea nici nu vei fi. Tu nici nu vei face măcar o încercare. Tu nici nu vei încerca să devii puţin mai sincer, să începi a elimina concepţiile şi EN, a căuta şi a realiza DÎ. Cu sentimentul datoriei îndeplinite, cu un aer vajnic, sărind cu toporul la tot ce-i viu, vei putrezi de viu în tâmpenie şi EN.
Dar poţi să schimbi totul şi poţi începe chiar acum. Chiar acum poţi să-ţi aminteşti de acel câine clăpăug, care aleargă prin poiană, să simţi pentru el simpatie. Şi aceasta va fi „generarea PR”. Şi această PR, ÎN MOD INEVITABIL, ÎN ORICE CAZ ŞI INDEPENDENT DE ORICE AR FI, va exercita influenţă asupra corpului tău. Tu ştii deja care-i această influentă – încetinirea îmbătrânirii, chiar până la începutul întineririi, încetarea bolilor, umplerea cu senzaţii surprinzător de plăcute. Această PR va croi, în mod inevitabil, cale de un pas spre noi descoperiri, nu pe hârtie, ci chiar „în tine însuţi”, va fi un pas spre a schimba însăşi viaţa ta. Un pas e puţin, desigur. Dar tu însuţi vei dori mai mult, pentru că E FOARTE PLĂCUT să trăieşti PR, iar scopul face cât eforturile. Şi dacă, drept rezultat, nu vei reuşi să obţii ritmul necesar de schimbare, vei îmbătrâni şi vei muri, apoi există temeiuri serioase de a crede că „moartea” nu e aceeaşi pentru toţi, după cum nici viaţa nu e una pentru toţi. (E încă o întrebare şi mare întrebare, cât timp se cere pentru a opri îmbătrânirea şi tâmpenia. Desigur, asta depinde de sinceritatea şi hotărârea ta. Şi de faptul, în ce stare erai când ai început. Dacă ai cancer şi ţi-au rămas doar trei luni până vei muri, ai timp de ajuns? Eu nu am dovezi, ele vor apărea cu timpul, când se vor găsi oameni care, aflându-se într-o atare stare, se vor apuca de PCD, dar am siguranţa că un asemenea om are timp destul pentru a opri şi a întoarce îndărăt procesul îmbătrânirii şi morţii de pe urma bolilor). Moartea diferă de moarte. Moartea nu „egalează” pe nimeni, aşa cum cred mulţi oameni tâmpi, care intenţionează să se predea. Dar o investigare serioasă a fenomenelor, printre care este şi „moartea”, va deveni posibilă pentru tine abia după ce investigaţiile te vor aduce la cercetarea unor fenomene existente cu certitudine cum ar fi „visele conştientizate” şi „ieşirile din corp”.
Şi totuşi tu ai să rămâi să stai deoparte? Vei putrezi cu mândrie de boli şi bătrâneţe ca să le faci „în ciudă” proştilor ălora care practică PCD? Iar eu – nu. Eu aleg să fac o încercare, cu atât mai mult că viaţa în PR şi în eforturile de atingere a lor, de investigare a lor este incomparabil mai frumoasă şi mai interesantă decât putrezirea în tâmpenie, EN şi lipsă de sinceritate. Or, este un scop-minimum interesant, nu-i aşa? Să atingi aşa un nivel de trăire a PR, ca să încetineşti măcar procesul de îmbătrânire. Îţi imaginezi ce însufleţire vei simţi atunci când vei observa rezultatul? În ce măsură se va schimba totul? Mai ales, ţinând cont de faptul că un an trăit în FN şi EN, în condiţii de zi de muncă de opt ore plus drumul plus… nu este egal nici măcar cu o săptămână trăită fără distragerea de la investigaţiile tale, o săptămână trăită în PR, chiar să nu fie ele permanente, schimbându-se una pe alta. Această comparaţie are şi suport material. Atunci când aveam EN, trăind viaţa unui om obişnuit, uneori făceam notiţe într-un jurnal. Am scos pe o foaie aparte numărul descoperirilor făcute de mine în jumătate de an de asemenea viaţă (unele clarităţi semnificative în ceea ce mă priveşte pe mine însumi, modul meu de viaţă, percepţiilor noi, noi dorinţe îmbucurătoare etc.), şi s-a dovedit că acest număr este egal cu numărul de descoperiri pe care eu le făceam atunci, în timpul acelei comparaţii, timp de o zi-două, cel mult, o săptămână. Şi tu ai să rămâi să stai deoparte? Ai să revii la „obligaţiile” tale (născocite în proporţie de 99%, generate de tâmpenie şi plăsmuiri), la temerile tale de atitudinea negativă a altor oameni (care, în 99% din cazuri, nu vor exercita nici o influenţă asupra vieţii tale, în genere), la sarcinile care stau în fată ta de felul „a câştiga bani pentru o nouă maşină / locuinţă / aspirator de praf / copil (generate, în proporţie de 99%, de plictiseală, tâmpenie, dorinţa de uitare de sine, de moarte, dar nu de necesitate)? Vei continua să observi, neputincios, aidoma unui observator pasiv, cum agresiunea, mila de sine, plictiseala, apatia te devorează? Le vei găsi îndreptăţire şi vei continua să trăieşti în această negură toxică? Nu-i greu să găseşti îndreptăţire. Toţi acei oameni care trăiesc în jurul tău le posedă în abundenţă, întreabă-i şi vei auzi o sumedenie de explicaţii de ce nu se poate trăi fără EN, de ce nu trebuie, nu-i bine, e imposibil să trăieşti aşa, Priveşte: au schimbat oare aceste explicaţii ceva în faptul că ei, fiind încă tineri, au început să îmbătrânească, au devenit nesinceri, veştezi, pe jumătate morţi, oameni care nu obţin nici o plăcere de la viaţă.
Tu ai şansa să devii un om al viitorului chiar acum, în obscuritatea noastră medievală.
Să revenim la efectul încetinirii îmbătrânirii. Desigur, lucrul cel mai simplu este de a-l explica printr-o careva încetinire a ciclurilor fiziologice, dar nu prin încetinirea timpului şi existenţa unor careva „pre-lumi”, accesul la care ni se deschide prin PR. Dar fraza „simpla încetinire a unui careva ciclu fiziologic” poate să pară convingătoare doar pentru un om care nu a deschis niciodată manualul de fiziologie. Oricare ciclu fiziologic, chiar cel mai elementar, la prima vedere, este complicat INCREDIBIL. Este inimaginabil de complicat, complicat ÎN AŞA MĂSURĂ, încât această complexitate este imposibil de descris – deschide orice teză care descrie în amănunte orice proces care se desfăşoară măcar şi într-o singură celulă. Iar în organism se desfăşoară ATÂTEA procese, încât pentru descrierea lor cantitativă am fi nevoiţi să recurgem la numere astronomice, care în principiu nu încap în minte. Dar mai există ceva încă mai surprinzător, încă mai complicat decât toate aceste procese încâlcite la infinit – e vorba de coordonarea, acordarea reciprocă a acestor procese. Iată un mister dintre mistere. Fiziologul care nu este surprins până la stadiul de cădere a maxilarului de jos atunci când observă coordonarea proceselor în organism la TOATE nivelurile nu e fiziolog. Dar, poate, mai există şi un mister încă mai mare? Da! El constă în faptul că, în cazul când se încalcă echilibrul în tot acest număr astronomic de reacţii infinit de complexe şi coordonate, el, acest echilibru, se restabileşte, de regulă, fără greutate. Aici nici chiar cuvântul „minune” nu se potriveşte, aici nu există cuvinte, stai, pur şi simplu, cu gura căscată în tăcere. Şi în toate astea ceva, „pur şi simplu”, va încetini? D-apoi că acest „pur şi simplu” se numeşte „boală”. Organismul va începe să se descompună, dacă echilibrul tulburat nu se va restabili. Iar organismul omului, sub influenţa PR, nu numai că nu se distruge, ci, din contra – bolile dispar, îmbătrânirea încetineşte, rezistenţa devine aproape ireală, senzaţiile corporale sunt surprinzător de plăcute şi-s în rezonanţă cu PR. Deci, în cazul dat se poate vorbi numai despre o încetinire totală, integră a proceselor, prin urmare, modelul încetinirii timpului este cât se poate de potrivit.
Ştim că dacă un om poate citi într-un an, 100 de cărţi, stând pe Pământ, apoi alt om, mişcându-se faţă de primul cu o viteză apropiată de viteza luminii, poate trăi de 10 ori mai mult, dar, vai, nu aici e secretul longevităţii! Se crede că plinătatea vieţii sale nu se va schimba, de exemplu, el va citi tot 100 de cărţi, deoarece procesele fizice, care asigură lectura cărţii, vor încetini de acelaşi număr de ori.
Noi ştim – din însuşi faptul existenţei omului, care întruneşte „materia” şi „psihicul” decurge că viaţa psihică a omului este, indiscutabil, materială. De aici se poate presupune că, la fel ca şi celelalte forme ale materiei, pe care le cunoaşte, materia psihică va fi supusă încetinirii relativiste generale a timpului. Aşadar, omul care se mişcă în raport cu primul om, nu numai că va citi aceleaşi 100 de cărţi, dar şi va putea să conceapă, să tragă concluzii din cele citite etc. doar în aceeaşi măsură. Probabil, el nici nu va putea trăi PR mai profunde şi mai abundente. Dacă admitem că lucrurile se prezintă anume astfel, atunci, în mod inevitabil, ajungem la o contradicţie, pentru că, de fapt, omul care trăieşte PR şi îşi încetineşte îmbătrânirea, nu trăieşte, pur şi simplu, tot atâta (chiar şi în acelaşi interval de timp, ca să nu mai vorbim despre o durată mai mare a vieţii), ci de 10, de 100 de ori mai mult şi mai profund. Prin urmare, lucrurile nu se prezintă aşa cum e descris mai sus şi acest fapt cere explicaţie.
Ştim deja că în somn, cu atât mai mult, într-un vis conştientizat, suntem în stare să trăim atât de mult şi atât de profund, cât nu dovedim să simţim, în stare de trezie, în acelaşi interval de timp fizic, nici pe aproape. Îndrăgostirea, în vis, este atât de intensă, pătrunzătoare şi atotcuprinzătoare, saturată de devotament, încât în stare de trezie noi nici nu ne putem apropia de asemenea stări. De aici nu este greu să facem concluzia că „sufletul”, care îşi slăbeşte „povara trupului”, este capabil să trăiască substanţial mai intens şi mai profund. Cu cât mai mult corpul fizic încetează de a fi „trup”, cu atât mai intensă şi mai diversă este lumea psihicului. Cunoaştem faptul că, sub influenţa PR, corpul nu numai că-şi încetineşte îmbătrânirea, dar şi simte transformări, după care devine cu mult mai senzual, apar „senzaţii revelatoare”. Iată de ce contradicţia descrisă mai sus decade – pe de o parte, omul care trăieşte PR, trăieşte o încetinire pseudorelativistă a materiei psihice, care se extinde, treptat, şi asupra fiziologiei, prin acele legături ce corelează psihicul şi fizicul, dar nu se extinde asupra mişcărilor sale fizice. Pe de altă parte, acele modificări în corp, care însoţesc acest proces, contribuie la o accelerare cu mult mai pronunţată, la o aprofundare mult mai esenţială a proceselor psihice nu numai prin eliberarea lor, prin desfăşurarea mult mai liberă, dar şi prin aşa un factor nou cum este rezonanţa permanentă a senzaţiilor revelatoare şi PR.
07-02-04) Totuşi, ce mai este şi chestia asta „pseudorelativistă”? Introducând noţiunea de „pseudorelativism”, încercăm să şedem pe două scaune, chipurile, şi suntem într-un univers relativist, parţial, dar parţial nu suntem. La o careva materie asta se referă, la o alta – nu. Aşa nu e bine. Oare nu s-ar putea să găsim un model mai simplu, mai elegant? S-ar putea, deşi acest model ar putea să-i pară cititorului, iar din nou, absolut dement:)
Pentru început, va trebui să mai facem o incursiune în teoria relativităţii, dar mai întâi hai să coborâm la un nivel încă mai simplu şi mai inteligibil. Imaginează-ţi nişte oameni care trec în fugă pe lângă tine, de la stânga la dreapta, prin pustiu, cu o anumită viteză, să zicem, 10 kilometri pe oră, ei nu ar putea să alerge mai repede pe arşiţă, iar să fugă mai încet nu le permite pasiunea sportivă. În calea alergătorilor se află o distanţă de 100 de metri, pe care tu, medic sportiv, privindu-i dintr-o parte, le măsori viteza. În afară de aceasta, fiecare alergător are cu el un aparat care măsoară continuu viteza. Primii câţiva alergători au parcurs 100 de metri în 36 de secunde, în deplină concordanţă cu valoarea calculată. Iar ultimul – în 50 de secunde. Făcând o concluzie justă despre aceea că băiatul s-a istovit şi că îl ameninţă un şoc termic, îl scoţi din cursă, dar el, indignat, îţi întinde aparatul său de măsură care indică: alergătorul n-a redus viteza! Explicaţia se găseşte uşor: dacă primii atleţi au alergat distanţa strict de la stânga la dreapta, apoi ultimul, fiindcă nu vedea direcţia precisă, din cauza prafului ridicat, din greşeală, a alergat sub un unghi, ca rezultat, traiectoria lui a fost mai lungă, în acea măsură, în care ipotenuza e mai lungă decât cateta. Ultimul atlet a alergat cu o viteză normală, dar, întrucât viteza lui a fost distribuită pe două direcţii, apoi în direcţia de la stânga la dreapta el s-a deplasat mai încet ca ceilalţi.
Aplicând cam aşa un model, Einstein s-a priceput că teoria relativităţii va deveni foarte frumoasă şi accesibilă, dacă vom presupune că timpul reprezintă una dintre dimensiuni, la fel ca şi cele trei spaţiale. Această idee parcă nu ar conţine nimic străin, deoarece, în primul rând, orice eveniment cere patru coordonate – trei spaţiale, pentru a-l determina în spaţiu, şi una temporală, pentru a-l stabili în timp. Evenimentul este determinat numai atunci când el este determinat de patru parametri – un punct în spaţiu şi timp. În cel de-al doilea, se poate spune cu deplin temei că noi ne mişcăm continuu în timp, or, orice am face, ceasul mereu numără, iar ceasul şi este un aparat de măsură a timpului.
De fapt, definirea abstractă a timpului este un proces extrem de complicat, dacă asta e posibil în genere. Când încerci să-l defineşti, cazi mereu în aceea că, pur şi simplu, eviţi folosirea cuvântului „timp”, dar introduci această noţiune implicit, încurcându-te pe tine însuţi. Iată de ce eu sunt adeptul acelei soluţii neobişnuite care spune: timpul este „ceea ce e măsurat de ceas”, Desigur, acum trebuie să definim ce este „ceasul”, ba încă s-o facem în aşa mod, ca să nu folosim, implicit, termenul „timp”. Ceasul poate fi definit ca un dispozitiv care efectuează mişcări regulate. Dar oare nu introducem noţiunea de timp atunci când spunem „regulate”? Nu, regularitatea putem s-o măsurăm cu o simplă riglă, adică putem introduce noţiunea de regularitate fără a folosi, implicit, noţiunea de timp, ci recurgând numai la măsurarea distanţelor. Admitem, o roată în rotaţie are, într-un punct al circumferinţei sale de la margine, o „ieşitură”, o convexitate şi în timpul rotaţiei se atinge cu această convexitate de o riglă care se mişcă uniform sub ea. În locul atingerii, pe riglă rămâne o pată. Măsurând distanţele dintre pete şi convingându-ne că ele sunt egale, facem concluzia că roata se mişcă uniform, cu regularitate. Desigur, în acest timp trebuie să ne convingem cumva că rigla noastră se mişcă uniform, dar pentru aceasta nu vom avea nevoie de ceas, ci doar cunoştinţa noastră despre aceea că mişcarea uniformă este o mişcare fără acceleraţie. Să punem pe riglă un arc sensibil cu o bucată de grafit la capăt. După experiment vom vedea: dacă grafitul nu a lăsat nici o urmă pe riglă, înseamnă că nu a fost acceleraţie şi mişcarea a fost rectilinie şi uniformă. Iată de ce definirea timpului ca „ceea ce măsoară un mecanism care funcţionează cu regularitate”, nu se reduce iar la o introducere implicită a timpului, nu este un fel de tautologie şi, prin urmare, este cât se poate de îndreptăţită şi chiar e foarte profundă. Şi atunci substituirea frazei „ceva influenţează asupra timpului” prin fraza „ceva influenţează asupra funcţionării ceasului” ne dă o posibilitate excelentă de a înţelege mai clar timpul şi a cerceta proprietăţile lui.
Aşadar, în caz general ne mişcăm tot timpul în spaţiu şi în timp sau, vorbind mai simplu, „în spaţiu-timp”. Străfulgerarea genială a lui Einstein a constat în faptul că el a presupus că timpul poate participa în divizarea vitezei în aşa un mod, în care se produce divizarea vitezei în exemplul cu alegătorul. Prin urmare, dimensiunea temporală participă la divizarea vitezei. Calculele ulterioare arată că, oricât de paradoxal şi inimaginabil ar acest lucru, cea mai mare parte a a deplasărilor obiectelor se produce anume în timp, dar nu în spaţiu. Noi ştim că, atunci când corpul trece pe lângă noi, timpul, în sistemul lui de coordonate, trece mai încet ca în sistemul nostru. Parafrazând, se poate spune: cu cât mai repede se deplasează corpul în spaţiu, cu atât mai încet se mişcă el în timp, or, „a se mişca încet în timp” tocmai înseamnă că timpul acolo trece mai încet, îmbătrânirea decurge mai lent, ceasul merge mai încet. Iar mai departe Einstein a presupus că în genere toate obiectele din univers se mişcă în spaţiu-timp cu una şi aceeaşi viteză – viteza luminii. În spaţiu ele se pot mişca cu orice viteză mai mică decât viteza luminii, iar în spaţiu-timp – numai cu o viteză sumară pe toate cele patru direcţii – cu viteza luminii. Aşadar, o parte a mişcării sumare a corpului are loc în spaţiu, iar altă parte – în timp, dar viteza sumară e una şi aceeaşi – ca la alergătorul nostru. Cu cât mai mult alergătorul se abate spre noi, cu atât mai încet el se deplasează de la stânga la dreapta. Cu cât mai mare este viteza particulei în spaţiu, cu atât e mai mică viteza în timp, adică timpul celui care se mişcă încetineşte. Când toată mişcarea trece integral în spaţială, atunci şi se obţine viteza maximă în spaţiu – aceeaşi viteză a luminii, respectiv, un asemenea corp nu se mai poate mişca în timp. De aceea fotonii, care se mişcă în spaţiu cu viteza luminii tot timpul, nu îmbătrânesc în genere – acei fotoni care au apărut în momentul naşterii Universului nostru aşa şi au rămas şi nu s-au schimbat deloc, nu s-au schimbat în genere, pentru că „a se schimba” este sinonim cu „a îmbătrâni”, „a se mişca în timp”. Fotonul, fiind generat, niciodată nu se va mai schimba atât timp cât va exista. El poate să-şi înceteze existenţa (de exemplu, în procesul absorbţiei sale de electron), dar nu poate să se schimbe.
De aici e clar că, deoarece totul în lumea noastră se mişcă foarte încet în raport cu viteza luminii, principala parte a mişcării noastre revine anume pe seama timpului.
Iar acum hai să ne amintim că trăirea PR încetineşte timpul, adică viteza deplasării noastre în spaţiu trebuie să crească? Da, trebuie, ba încă foarte mult! Or, pentru ca să se manifeste efectele încetinirii timpului, corpul trebuie să se mişte cu o viteză uluitoare, aproape de viteza luminii. Dar acest lucru nu se întâmplă, eu stau sub copac aşa cum stăteam şi nu dispar nicăieri cu viteză cosmică. Prin urmare, această viteză trebuie să crească într-o careva a cincea dimensiune şi această dimensiune a cincea poate să participe „cu drepturi egale” la distribuirea vitezei. Despre ce fel de dimensiune este vorba? Eu voi numi-o „dimensiune a evoluţiei”. Cu cât mai intensă este PR, cu cât mai mult influenţează ea asupra corpului, încetinind timpul pentru procesele fiziologice, cu atât mai mare este componenta timpului în coordonatele evoluţiei, adică cu atât mai repede se desfăşoară procesul evoluţiei. Ştim că evoluţia este un proces extrem de lent, dar, în prezenţa PR, el începe să se desfăşoare extrem de repede. Specia umană poate trăi aproape neschimbată o mie, zeci de mii de ani, în timp ce sub influenţa PR corpul ei începe să se schimbe uluitor de repede, dar nu numai corpul. Apar noi percepţii, noi posibilităţi, inclusiv de felul celor pe care le găsim la Castaneda.
Aşadar, evoluţia este proprie la tot ce există în aceeaşi măsură ca şi poziţia în spaţiu şi existenţa în timp. Evoluţionează totul şi totdeauna, dar cu viteze diferite. Fiecare obiect se mişcă în spaţiu, timp şi evoluţie (poate, doar cu excepţia aceloraşi fotoni, pentru care toată mişcarea a trecut în spaţiu).
O asemenea ipoteză este frumoasă. Ea descrie simplu şi clar o mulţime de fenomene enigmatice, care includ în sine şi încetarea îmbătrânirii la PR. şi faptul că omul care trăieşte PR devine „mai înţelept” (adică începe să posede claritate, distingere revelatoare şi multe alte proprietăţi), şi existenţa evoluţiei pentru tot ce-i viu şi multe altele. Din această ipoteză, la rândul său, se pot deduce o serie întreagă de alte ipoteze extrem de interesante.
De aici, de exemplu, e clar că este absolut greşit să punem procesul evoluţiei în dependenţă de timp, acestea-s fenomene cu totul diferite, ele diferă tot atât de mult ca spaţiul şi timpul. Ar putea să treacă oricât de mult timp fără ca evoluţia să existe, e tocmai ceea ce observăm la fiecare pas, văzându-i pe bătrâni care au trăit o viaţă lungă, dar, în lipsa PR, nu au făcut nici un pas în evoluţia lor.
Aici putem face pasul următor, revenind la efectul încetinirii îmbătrânirii. Despre evoluţie ştim foarte puţin, aproape nimic. Putem să ne mocoşim în oasele pietrificate ale dinozaurilor, dar vom înainta foarte puţin. Deoarece acum pornim de la ideea că timpul şi evoluţia sunt „dimensiuni” tot atât de diferite ca timpul şi spaţiul, putem să presupunem că îmbătrânirea nu e legată de timp în genere. Îmbătrânirea este efectul unei înaintări nule sau aproape nule în evoluţie. Iar dacă mişcarea în dimensiunea evoluţiei are loc, apoi îmbătrânirea încetineşte până la încetare deplină. Aici putem evita paradoxul întineririi. Corpul omului care trăieşte PR, fapt cert, nu numai că încetează a mai îmbătrâni, dar întinereşte. Nu cunoaştem mişcare înapoi în timp, deci, dacă am presupune că îmbătrânirea este un proces care depinde de timp, apare o dificultate – necesitatea de a introduce mişcarea îndărăt în timp. Acum o asemenea necesitate nu mai există, deoarece am definit că îmbătrânirea este un proces independent de timp, deşi se desfăşoară în timp ca şi toate celelalte (cu excepţia fotonului amintit, de exemplu).
Înaintarea omului în dimensiunea evoluţiei exercită un efect de întinerire asupra corpului său. Vreau să atrag atenţia că este vorba anume de un „efect de întinerire”, dar nu de o întinerire reală, în genere, cuvântul „întinerire” nu e la locul lui aici. Există iluzia că, în tinereţe, toţi oamenii au un corp frumos, plăcut. Conform observărilor mele, îndată după 12-14 ani corpul începe să îmbătrânească atât de repede, încât deja la 17-18 ani nu mai rămân, practic, oameni, corpurile cărora trezesc simţul frumosului, atât la vedre, cât şi la pipăit. Prin urmare, pentru modificarea corpului sub influenţa PR este raţional să fie găsit un termen special.
Reamintesc: ceea ce descriu eu în acest capitol poartă un caracter ipotetic, decurge din raţionamente puţin confirmate prin bază factologică, necesită confirmare, corecţie sau infirmare prin practica de cultivare a PR, dezvoltarea „viziunii” şi alte observări. Eu nu expun aici o teorie încheiată şi lipsită de contradicţii şi procedez astfel în mod premeditat, deoarece, în primul rând, aş fi nevoit să mă bazez pe fapte şi observări care nu au fost încă descrise, pe care boturile contemporane nu ar fi reuşit, deocamdată, să le confirme prin experienţa lor, iar în cel de-al doilea, aş vrea să le arăt cititorilor modul de a raţiona al unui teoretician, cu cele mai interesante zig-zaguri, impasuri şi revelaţii. Aşa că acest capitol se va completa şi se va corecta.
07-02-05) “Pre-evoluţia” reprezintă nişte schimbări stabile în orice fiinţă, care survin numai după numeroase eforturi îndreptate spre atingerea plăcerii sau mulţumirii, eforturi care schimbă această fiinţă în aşa un mod, încât ea începe să trăiască mai frecvent stările dorite. În cazurile în care nu putem judeca despre aceea ce anume trăieşte fiinţa dată, drept criteriu al existenţei evoluţiei este aşa o transformare a ei, care asigură posibilitatea de a avea o alimentaţie mai bună, un spaţiu vital mai mare, o protecţie mai eficientă, o longevitate mai mare.
„Evoluţia” = pre-evoluţia + apariţia unor stări noi, atractive, necunoscute mai înainte
„Super-evoluţia” = evoluţia + apariţia unor noi „cicloane”, adică a unor noi DÎ stabile şi puternice pentru obţinerea unor noi stări dorite.
Cultivarea dorinţelor îmbucurătoare, deci, căutarea, distingerea, formularea + realizarea DÎ (RDÎ) este, aşadar, o parte inseparabilă a proceselor evolutive.
Timpul nu influenţează asupra îmbătrânirii. Îmbătrânirea este o consecinţă exclusivă a încetării sau încetinirii procesului de evoluţie. Teza dată este confirmată prin faptul că experienţa masivă a PR, atingerea FR încetineşte şi chiar opreşte îmbătrânirea corpului, corpul trece prin transformări fizice, modificarea proprietăţilor sale, calităţile lui devin mai perfecte (frumuseţea aspectului exterior, plăcerea atingerii, creşterea profunzimii senzaţiilor, trăirile fizice, rezistenţa etc.).
„Evoluţia erei noi” reprezintă modificările ce ţin de atingerea unui fon revelator continuu sau aproape continuu şi a unor scintilaţii de PR. Omul raţional (Homo sapiens, HS) se transformă (sau cedează locul, deoarece nu rezistă la concurenţă – la alegerea lui proprie!) în om revelat.
Omul raţional (HS) pierde catastrofal concurenţa în faţa viitorului om revelat (ORe) în virtutea efectului unei serii întregi de cauze:
*) longevitatea ORe este de cel puţin două ori mai mare ca la HS
*) ORe îşi petrece viaţa, în cea mai mare parte a ei, în apatie, boli, tot felul de stări deprimate ce survin din cauza predominării EN, în timp ce viaţa ORe este plină de conţinut, energică, îi aduce plăcere
*) longevitatea substanţial mai mare şi caracterul deplin al vieţii ORe îi permite să acumuleze o enormă experienţă de viaţă (în cazul HS, experienţa aproape că nu se acumulează, deoarece experienţa nu este, pur şi simplu, un careva număr de evenimente trăite, dar şi analiza lor trează, capacitatea de a te schimba, de a te adapta), precum a se consolida economic. HS începe să îmbătrânească inevitabil, să se descompună tocmai atunci când el ar putea să-şi sporească puterea economică – la 40-45 de ani
*) HS sunt dezbinaţi, în comunitatea lor acţionează legea junglei, toţi îi devorează pe toţi. ORe sunt foarte uniţi, nutresc unul faţă de altul simpatie, dorinţa de susţinere reciprocă. Posedând o experienţă enormă, o bază economică crescândă, solidă, acumulată într-o viaţă îndelungată şi energică, dorinţa de a-şi susţine semenii, ORe asigură o poziţie iniţială avantajoasă în exclusivitate pentru noii ORe sau cei care vor să devină astfel de oameni
*) În cazul HS o bază economică unică, pur şi simplu, lipseşte – succesiunea se desfăşoară în baza principiului „tot ce-i al meu rămâne copiilor”, iar copiii sunt de multe ori, oameni absolut întâmplători, de multe ori, lipsiţi totalmente de abilităţile necesare şi dorinţa de a gestiona şi a dezvolta. În cazul ORe, succesiunea se face în baza simpatiei, averea nu este moştenită de nişte oameni întâmplători, care au apărut, nu se ştie de ce, din spermatozoidul sau ovulul tău, ci de alţi ORe, care sau vor gestiona eficient, sau vor transmite succesiunea altor oameni de felul lor
*) HS sunt extrem de încătuşaţi. Relaţiile lor pe orizontală se reduc la cercul rudelor şi „prietenilor”, în toate cazurile, ei trăiesc într-o atmosferă de antipatie reciprocă, neîncredere, teamă, iar scopurile lor sunt determinate, întâi de toate, de concepţii. ORe trăiesc într-o structură flexibilă prin excelenţă, deoarece simpatia şi dorinţa de susţinere, cu intensitate diferită, există mai că nu între fiecare doi oameni. Acest fapt permite de a obţine o experienţă diversă, a găsi un câmp optim pentru aplicarea eforturilor. Scopurile ORe se formează din urmarea unor dorinţe îmbucurătoare, prin urmare, ele se realizează cu mai mult succes, deoarece aceşti oameni acţionează cu entuziasm, presentiment
*) Societatea ORe este foarte atractivă pentru oamenii de tip intermediar – cei care, deşi nu-s gata să tindă continuu spre PR, totuşi, împărtăşesc, fie şi numai în vorbe, în mare măsură, principalele sau unele valori ale ORe. ORe, pentru oamenii de un asemenea tip intermediar, sunt „buni prieteni”, „parteneri siguri”, „oameni interesanţi”, deoarece ORe, de bună seamă, sunt oameni de nădejde, interesanţi, tind spre un parteneriat constructiv. Ca rezultat, cele mai dezvoltate, în planul evoluţiei, pături ale HS (Neti a găsit pentru notarea lor un termen reuşit, „simpaţii” – cei care simpatizează practica şi îi simpatizează pe practicanţi), susţine societatea ORe, sunt interesaţi în prosperare şi mulţumire reciprocă
*) HS nu se pricepe deloc în oameni, se bazează pe dizlocuiri şi plăsmuiri, fapt care complică succesul său în business, ba şi-n toate celelalte, acest succes poate fi doar întâmplător. ORe sunt capabili de a selecta oameni optimi pentru poziţiile necesare, a aprecia adecvat situaţiile, găsind soluţii
Desigur, vorbind despre „avantajele” ORe faţă de HS, am în vedere un proces care se desfăşoară în timp, în care comunitatea de ORe, crescând, va cunoaşte etape de creşteri şi descreşteri, dar, în lumea modernă, totul se desfăşoară foarte repede, evoluţia timpului nou este şi ea un proces rapid, deci, nu este exclus că, deja peste 200-300 de ani, ORe va începe să joace un rol important pe planetă.
„Vectorul evoluţiei” este direcţia modificărilor ce se produc în urma cultivării anumitor DÎ. Cultivarea dominantă a devotamentului conduce la unele schimbări, iar a setei de investigaţie – la altele.
Nu este exclus faptul că analiza vectorială a proceselor evolutive îşi va ocupa locul în viitoarea ştiinţă despre evoluţie.
Cunoaştem faptul că „distanţa” este măsura cantităţii spaţiului cuprins între două puncte, iar „durata” – măsura cantităţii timpului care a trecut între două evenimente. Ce este „distanţa în sensul evoluţiei”? Am putea s-o exprimăm numeric? De exemplu, am putea, pornind de la măsurarea parametrilor corpului, pe care gerontologia le asociază cu îmbătrânirea (schimbarea conductibilităţii pielii, concentraţiei de enzime, hormoni, gradul de activitate a proceselor de regenerare a celulelor etc.)? Atunci am avea careva date numerice indirecte.
Relaţia dintre evoluţie şi spaţiu-timp este demonstrată de influenţa PR asupra corpului fizic. Existenţa acestei relaţii înseamnă că evoluţia se supune unor legi stricte. Un jet de apă ce împrăştie picături ni se pare şi el haotic, cu toate acestea, şi el, în ansamblu, şi orice element al său, se supune onor legi stricte ale mecanicii şi hidrodinamicei, iar haosul aparent este condiţionat de complexitatea procesului. După cum se ştie din fizica cuantică, ecuaţiile ei permit de a face preziceri extrem de precise în ceea ce priveşte comportarea materiei, chiar dacă ele operează cu probabilităţi. La nivel microscopic continuă să acţioneze nişte legi stricte, dar aceste legi determină doar probabilitatea faptului care anume eveniment viitor se va produce. Acelaşi lucru e şi în evoluţie. Procesele evolutive determină strict probabilitatea viitorului, dar anume probabilitatea. Dacă generăm PR, eliminăm tâmpenia etc., atunci înaintarea omului în dimensiunea evoluţiei se va produce… cu o anumită viteză, într-o anumită direcţie sî cu o anumită probabilitate. În momentul de faţă, nu dispunem de material experimental suficient pentru spune cert că acel caracter aleatoriu al legilor evoluţiei este acelaşi ca şi-n cazul fizicii cuantice sau e ca la jetul de apă. În cazul cu apa avem posibilitate, în principiu, să calculăm comportamentul fiecărei picături, dacă vom face uz de calculatoare foarte puternice pentru a determina mişcarea. Altfel spus, aici probabilitatea este dictată de complexitatea proceselor. În cazul cu fotonul, caracterul aleatoriu există ca un principiu profund, inalienabil al existenţei materiei. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să învăţăm, în primul rând, să determinăm numeric înaintarea omului în dimensiunea evoluţiei, iar în cel de-al doilea, să învăţăm a face acest lucru foarte şi foarte precis, abia după asta – să calculăm evoluţia după o singură PR, după un flux de PR, variind intensitatea PR, profunzimea, atotcuprinsul, măsurând desfăşurarea evoluţiei, tot aşa după cum procedăm în cazul cercetării efectului fotoelectric – fenomen care l-a adus pe Einstein la formularea principiilor fundamentale ale mecanicii cuantice. Efectul fotoelectric este fenomenul de „dezbatere” a electronilor de pe suprafaţa metalului sub acţiunea luminii. Intuitiv, ni se pare: cu cât este mai mare energia fluxului luminos, cu atât mai mulţi electroni vor fi eliberaţi şi cu atât mai mare va fi energia lor. Experienţa a infirmat această presupunere – la o lungime de undă suficient de mare, oricâtă energie ar poseda fluxul luminos, electroni liberi nu apar în genere. Şi viceversa: la o frecvenţă suficient de mare a luminii, chiar şi la energii mici, electronii apar. Faptul dat putea fi explicat doar prin revenirea la o idee similară cu cea a lui Newton precum că lumina constă din nişte corpuscule de natură stranie. Împreună cu experienţele privind interferenţa unor electroni aparte, acest fapt a condus la o noţiune stranie – „dualism corpuscular-ondulatoriu”, care reflectă faptul că o particulă microscopică este, concomitent, şi particulă, şi undă. Nu este exclus faptul că şi la cercetarea evoluţiei vom obţine careva rezultate surprinzătoare. Sunt sigur că le vom obţine aproape cu certitudine. Măcar şi în virtutea faptului că un corp enorm, greu, masiv cum este corpul nostru obţine calităţi proprii aceloraşi fotoni, de parcă am nimeri într-un univers fantastic, în care valoarea constantei Planck a devenit enormă şi lumea noastră macroscopică a început să vădească nişte proprietăţi cuantice cum ar efectul de tunel etc. Evoluţia, fizica cuantică, teoria evoluţiei şi teoria superstrunelor, fără îndoială, vor forma ştiinţa viitorului.
07-02-06) Acum vă propun să privim evoluţia puţin din alt unghi de vedere. Această privire ne va permite să facem ipoteza despre evoluţie încă mai profundă şi mai interesantă, dar pentru aceasta ne va trebui să consumăm puţin timp pentru a ne face o reprezentare despre una din proprietăţile fundamentale ale materiei.
Pentru început, vom introduce noţiunea de „dimensiune compactizată”. E destul de simplu. Să ne imaginăm un fir subţire. El este infinit de subţire şi, oricât l-am examina, el nu are grosime. Un asemenea fir ni se pare unidimensional şi, pentru determinarea poziţiei unui corp pe el, ne este suficientă o singură coordonată. Dar tehnologia microscoapelor a făcut un pas înainte şi iată că noi, privind firul într-un microscop nou, vedem că firul posedă, totuşi, grosime, reprezentând un cilindru foarte fin. A doua dimensiune era ascunsă de noi mai înainte din cauza imperfecţiunii aparatelor noastre, ea este „compactizată”. Prezintă interes faptul că, folosind acest fir în viaţa de toate zilele, noi, ca şi mai înainte, vom porni de la premisa că el este unidimensional. În baza acestei supoziţii vom obţine rezultate corecte în calcule, or, grosimea firului este atât de mică, încât nu afectează în nici un fel dispozitivele noastre gigantice comparativ cu firul.
(Această analogie nu este întru totul corectă, deoarece în ea „noua dimensiune” este una dintre cele trei dimensiuni obişnuite pentru noi, pe când o dimensiune compactizată cu adevărat nu se reduce la cele trei cunoscute. Ce ar prezenta, în universul nostru, o dimensiune nouă, compactizată, vom putea spune doar atunci când vom vedea la microscop distanţe atât de mici, la care există acest fenomen).
Introducerea unor dimensiuni suplimentare ar putea să pară o scamatorie, or, suntem deprinşi că există doar trei dimensiuni. Ne mai putem împăca cu faptul că timpul este o dimensiune ca şi toate celelalte, deoarece ştim destul de bine că există timp, ba şi modelul spaţiu-timpului cvadridimensional ne este, mai mult sau mai puţin, „înţeleasă la nivel intuitiv”, or, intuiţia este bazată pe experienţa noastră de viaţă şi ceea ce nu face parte din experienţa noastră nu poate participa la „înţelegerea intuitivă”. Apoi atunci există oare careva temeiuri serioase pentru introducerea unor dimensiuni suplimentare? Fără îndoială, ele există şi sunt legate aceste temeiuri de teoria superstrunelor (pentru simplitate – a „strunelor”). Dacă vom generaliza ecuaţiile teoriei generale a relativităţii, teorie creată de Einstein, pentru spaţiul cu o dimensiune suplimentară, vom obţine un rezultat surprinzător: ecuaţiile suplimentare ce ţin de noua dimensiune sunt… ecuaţiile lui Maxwell pentru câmpul electromagnetic! Acesta a fost primul succes reuşit, deşi formal, al unei încercări de a crea elementele unei teorii care ar uni gravitaţia şi electromagnetismul (în anii 20 ai secolului al XX-lea, interacţiunea slabă şi cea nucleară tare încă nu fusese descoperite, dar atunci, când ele au fost nu numai descoperite, dar şi unite cu interacţiunea electromagnetică, teoria, care prevede o dimensiune suplimentară, a devenit deosebit de interesantă). Einstein era foarte interesat de a înainta în aceste investigaţii, dar, în acele timpuri, era, practic, imposibil să înaintezi mai departe din cauza că datele experimentale erau foarte sărace. Din acea teorie reieşea că gravitaţia poate fi trecută în obişnuitul nostru spaţiu tridimensional, pe când electromagnetismul este transmis de nişte unde care folosesc o dimensiune nouă, „compactizată”. Prin urmare, în fiecare punct al spaţiului nostru, oriunde, în jurul nostru şi în noi, există o „picătură” de dimensiune compactizată. Calculele arată că dimensiunile acestei picături sunt de miliarde de miliarde de ori mai mici decât posibilităţile celor mai moderne procedee de observare a materiei, de aceea, deocamdată, nu le putem observa, cu toate acestea, ele exercită o influenţă asupra vieţii noastre, generând fenomene pe care le putem observa, de exemplu, permiţând răspândirea câmpului electromagnetic.
Dezvoltarea ulterioară a teoriei strunelor a arătat că ea are o mare viabilitate. Ea explică frumos şi inteligibil atât de multe lucruri ce nu puteau fi explicate de teoria cuantică în forma ei clasică, încât, deja prin 1995, aproape toată comunitatea fizicienilor a recunoscut-o drept punct de vedere ce are cele mai mari perspective. Introducerea unei dimensiuni suplimentare conducea la paradoxuri aberante (de exemplu, sub formă de probabilităţi infinite sau negative etc.), dar, în urma unor investigaţii, s-a constatat că dacă vom introduce suplimentar şase dimensiuni spaţiale compactizate, atunci toate paradoxurile vor dispărea. Ecuaţiile teoriei strunelor sunt extrem de complicate . Aşadar, potrivit reprezentărilor moderne, universul nostru are 10 dimensiuni – trei spaţiale, explicite, desfăşurate, una temporală, desfăşurată şi altele şase spaţiale compactizate. Ecuaţiile teoriei strunelor sunt extrem de complicate, iar aparatul matematic este abia în stadiu de dezvoltare, de aceea, deocamdată, nu numai că nu putem obţine soluţii precise pentru ecuaţii, dar şi înseşi ecuaţiile le putem scrie doar aproximativ, de aceea pot fi nu 10 dimensiuni, ci 11, dar acest fapt nu este esenţial pentru scopurile noastre.
Vreau să menţionez principalul: fizica modernă CERE existenţa dimensiunilor compactizate, adică existenţa dimensiunilor compactizate este necesară pentru aceea ca universul nostru să fie aşa cum este el. Mişcându-ne în spaţiu, noi, de fapt, ne deplasăm nu numai în trei dimensiuni spaţiale desfăşurate, dar şi în câteva compactizate. Noi le intersectăm de un număr infinit de ori, dar nu le putem observa, deoarece şi noi înşine suntem obiecte macroscopice, şi organele noastre de simţ sunt tot aşa, chiar fiind intensificate prin metodele moderne de observare, ele sunt, totuşi, prea mari pentru ca asupra lor să influenţeze cumva această intersecţie a dimensiunilor compactizte, adică rezultatul final, pur şi simplu, „se şterge”, se nivelează şi noi nu suntem în stare să-l observăm.
E necesar să ne amintim că timpul este o dimensiune „cu aceleaşi drepturi”, echivalentă în spaţiu-timpul cvadridimensional. Nu e de mirare că fizicienii s-au pus pe gânduri: dar de ce dimensiunile compactizate trebuie să fie neapărat spaţiale? Nu poate fi printre ele şi o dimensiune temporală compactizată?
Noţiunea de „timp compactizat” pare a fie neinteligibilă la nivel intuitiv, de aceea voi explica. În exemplul de mai sus cu firul o dimensiune, cea în lungul firului, nu este compactizată şi noi putem merge în această dimensiune oricât am dori. A doua dimensiune este compactizată şi noi, descoperind grosimea firului, mergând în ea la stânga, în scurt timp vom ieşi în acelaşi loc, dar deja din dreapta. Asta înseamnă că, mişcându-ne în dimensiunea „de gen timp” compactizată, putem ajunge în acelaşi punct al acestui „timp” de tip nou. În momentul de faţă, fizicienii nu înţeleg cam ce ar corespunde teoriei dimensiunii temporale suplimentare, or, nu există nici un fenomen care ar cere această dimensiune. De exemplu, interacţiunea electromagnetică nu se încadra nicidecum în teoria generală a relativităţii einsteniană, reunirea gravitaţiei şi a câmpului electromagnetic părea imposibilă. Noua dimensiune tocmai că a rezolvat problema. Dar nu există nici un fenomen „de gen timp” care ar cere existenţa unei dimensiuni compactizate pseudotemporale. Iată de ce această ramură a teoriei strunelor se dezvoltă extrem de încet şi, posibil, va fi uitată pentru mult timp, deoarece teoria strunelor se dezvoltă furtunos pe alte direcţii.
Iar acum să ne amintim despre evoluţie. Evoluţia este un proces „de gen timp” în aşa măsură, încât noi, din greşeală, am considerat iniţial că procesul îmbătrânirii, care este un proces evolutiv în esenţă, ar fi dependent de timp. Evoluţia necesită dimensiunea respectivă pentru ca noi să putem vorbi despre ea ca despre ceva ce nu se reduce la spaţiu-timp. Nu ne-am ciocnit niciodată de faptul că timpul ar putea să meargă îndărăt, dar dacă dimensiunea evolutivă există în mod compactizat, atunci acest fapt ar însemna o posibilitate principială a unui proces de evoluţie inversă! Să ne amintim discuţiile îndelungate şi sterile despre posibilitatea ca o parte din maimuţele contemporane să fie succesor, dar nu predecesori ai umanităţii şi nu nişte ramuri laterale ale procesului evolutiv – în procesul dezvoltării sale, omenirea a format ramuri laterale care au de-evoluat, au degenerat, transformându-se în maimuţe (posibil, nu în cele de azi, ci în altele, care au dispărut deja). Aceste discuţii sunt, deocamdată, sterile, deoarece sunt sărace datele experimentale (adică arheologice), dar nu este exclus faptul că în viitor vom descoperi o asemenea posibilitate de degenerare a omului. În lumea altor forme biologice asemenea exemple, posibil, există deja.
Pentru mine este cert faptul că o parte din umanitatea contemporană va degenera. Omul care va cultiva PR va deveni Omul Revelat, cu noi proprietăţi, cu o nouă fiziologie, cu noi posibilităţi. Omul, care cultivă mulţumirea, va rămâne Homo Sapiens, cel care cultivă EN va degenera.
Procesul degenerării ar putea să se desfăşoare, de exemplu, în felul următor: un anumit grup de oameni va rămâne steril, pur şi simplu, şi va dispărea, orice eforturi ar depune medicii. Cu un asemenea fenomen ne-am confruntat nu demult pe continentul american, unde, în pofida tuturor eforturilor civilizaţiei moderne, o întreagă etnie a pierdut capacitatea de reproducere, sterilitatea a cuprins-o. Este interesant faptul că această etnie se distingea prin faptul că reprezentanţii ei deveneau alcoolici sadea, cultivau tâmpenia, apatia, EN. Din considerente de „corectitudine politică”, cercetarea etniilor este imposibilă în timpurile noastre, toate acestea fiind blamate ca „rasism”, o mătură oarbă. Nu este exclus faptul că acest cretinism, în scurt timp, se va extinde şi asupra psihologiei şi sociologiei şi, în curând, de rând cu pierderea libertăţii cuvântului, libertăţii de expresie (pe care am şi pierdut-o, de facto, chiar şi în ţările dezvoltate, de exemplu, chiar şi numai discutarea unor asemenea chestiuni este pasibilă de răspundere penală acolo), vom pierde şi ştiinţele social-psihologice, iar dacă te uiţi mai atent, apoi şi arheologia este o ştiinţă „rasistă”, or, din datele arheologice decurg concluzii diferite pentru etnii diferite… ba chiar şi ştiinţele istorice ar trebui interzise pentru a nu ne afecta mulţumirea de sine cu referinţe la momente extrem de neplăcute din trecut, care scot în evidenţă nişte trăsături specifice ale unei sau altei etnii…
După cum am spus, deplasându-ne în spaţiu, noi nu observăm dimensiunile spaţiale compactizate, deoarece influenţa lor este ştearsă şi prea mică, încât şi legile lui Newton la viteze mici, şi legile teoriei relativităţii la orice viteze, se realizează cu o precizie-limită, în limita preciziei aparatelor noastre. Dar viaţa unei specii biologice este un proces foarte îndelungat, care durează mii, milioane, sute de milioane de ani, de aceea atunci când fiinţele biologice se deplasează timp de milioane de ani prin dimensiunile evolutive compactizate, acest fapt exercită, totuşi, un efect cumulativ asupra eredităţii lor, de aici şi posibilitatea realizării evoluţiei.
Să ne amintim şi despre aşa un fenomen cum sunt „trăirile fizice”. Uneori ele sunt însoţite de senzaţii de „ardere” în tot volumul unui segment al corpului, pretutindeni înăuntru. Şi aici nu e vorba de acelaşi „înăuntru” ca şi în cazul unui proces fiziologic, or, atunci senzaţiile sunt localizate în conformitate cu caracterul proceselor ce au loc. Aici, însă, apare anume aşa o senzaţie de parcă tot sectorul de corp, în volumul şau deplin, în fiecare celulă, este plin cu această senzaţie de ardere.
Mai putem să ne amintim cât de repede EN se soldează cu degenerarea unei personalităţi aparte, blocând orice posibilitate de evoluţie, cât de repede PR accelerează evoluţia. Acest fapt tocmai şi înseamnă că PR sunt legate de dimensiunea evolutivă, intensificând pătrunderea noastră reciprocă. Cercetarea PR şi cercetarea de sine în PR devin un proces deosebit de captivant. Ce alegi tu – să rămâi să stai deoparte?
Gândurile schiţate aici sunt doar nişte fragmente ale ipotezei care leagă PCD şi fizica, dar în viitor, e posibil, vom reuşi să creştem din ele încă o teorie de rând „a tot ce este” cu valoare deplină.