Libertatea de concepţii false

Conţinutul capitolului:

02-01-01) Concepţiile şi rolul lor în apariţia EN.

02-01-02) Sursele de generare a concepţiilor.

02-01-03) Concepţii explicite şi implicite.

02-01-04) Concepţii explicite „vădit vide” şi „active”.

02-01-05) Practica de contrapunere şi de preschimbare mecanică.

02-01-06) Anticoncepţiile. Definiţie şi tipuri. Exemple de concepţii despre „viitor”.

02-01-07) Elaborarea listei concepţiilor.

02-01-08) Clasificarea concepţiilor după conţinutul lor.

02-01-09) Scopuri puternice şi scopuri slabe.

02-01-10) Clasificarea interpretărilor. Problema rudelor. Concepţia „legăturii”.

02-01-11) Selectarea interpretărilor. Exemple.

02-01-12) Examinarea concepţiilor: argumente şi contraargumente.

02-01-13) Metoda verificării directe a concepţiilor.

02-01-14) Varierea ciclică a interpretărilor.

02-01-15) Concepţia abstractă de „eu”. Practica de concepere a lipsei.

02-01-01) Când începi înlăturarea EN, observi că ele apar, de cele mai multe ori, atunci când evenimentele iau o altă întorsătură decât cea dorită de tine. EN sunt însoţite de gânduri de felul: „asta nu-i corect”, „aşa nu-i bine”, „trebuie să fie altfel”, adică reprezentările tale despre ceea ce „trebuie” să fie sunt în contradicţie cu ceea ce se întâmplă în realitate, obişnuinţa de a avea EN se declanşează prompt în asemenea momente. Perfecţionând eforturile de înlăturare a EN, consolidând claritatea înţelegerii că nu doreşti să le mai ai, că vrei să pui capăt acestei deprinderi de care te-ai săturat, întărindu-te în dorinţa îmbucurătoare de a avea percepţii revelatoare (PR), obţinând plăcerea de la o judecată limpede, ajungi să dai dovadă de un interes stabil pentru o examinare critică a concepţiilor.

În ştiinţă, cuvântul „concepţie” este utilizat pentru a denota un sistem de ipoteze şi interpretări ale datelor experimentale, între elementele căruia nu există contradicţii logice vădite. În contextul acestei cărţi, cuvântul „concepţie” va fi utilizat în conformitate cu sensul pe care l-a obţinut în vorbirea noastră curentă – „un sistem de reprezentări preluat în mod mecanic”.

„În mod mecanic” înseamnă prin imitare oarbă, fără a sta pe gânduri, sub influenţa EN (de exemplu, fiind influenţat de senzaţia de inferioritate, de stângăcie, de frica de o atitudine negativă faţă de sine, frica de izolare etc.), fără careva raţionamente proprii, fără a căuta de sine stătător temeiuri în formă de date experimentale, fără o verificare prin propria experienţă. Altfel spus, o afirmaţie se acceptă ca o credinţă, în cele ce urmează omul trăieşte cu ea de parcă certitudinea acestei afirmaţii ar fi absolută.

„Un sistem de reprezentări” este un set stabil de gânduri ce apar în mod curent în anumite împrejurări.

De exemplu, dacă un copil s-a lovit şi a început să plângă, apare o „garnitură-standard” de gânduri: „copilul plânge – îl doare – trebuie alinat”, ceea ce serveşte drept temei de a spune că există concepţia: „Copilul care plânge trebuie alinat”. Cu timpul, însă, vei descoperi că acest copil plânge tot mai des şi cere tot mai mult. La un moment, vei începe să pui la îndoială această concepţie, vei începe să judeci. Ca rezultat al raţionamentelor, observărilor, presupunerilor ce decurg din ele şi experienţei noi pe care ai acumulat-o, poţi ajunge la concluzia că „a alina” înseamnă a-l obişnui pe copil cu mila faţă de sine. În consecinţă, ai putea să-ţi schimbi comportamentul: nu numai să nu alini, ci, din contra, să-l lipseşti pe copil de atenţie ori de câte ori el este afectat de EN puternice, iar de îndată ce în plânsul lui apare o pauză, să-i acorzi atenţie, să dai dovadă de simpatie faţă de el, dacă o ai. Ca rezultat, copilul va înţelege că plânsul fără istov şi mila puternică faţă de sine îl lipsesc de atenţia ta, va avea un stimulent pentru a renunţa la deprinderea cultivării EN în această situaţie. Iar tu, în consecinţă, vei înlătura concepţia, vei avea percepţia lucidităţii şi-ţi va rămâne doar să obţii înlăturarea impecabilă a EN, care apar din obişnuinţă în momentul în care copilul vrea să-ţi cucerească atenţia prin plâns.

02-01-02) Obţii concepţii din sursele cele mai diverse.

De exemplu, dacă, în timpul prânzului, mama ta va observa un gândac de bucătărie, îşi va crispa faţa, va striga şi, cu tot dezgustul şi cu toată frica, va arunca gândacul la toaletă, tu, fiind copil mic, care preia şi absoarbe totul ce vede, vei prelua şi această atitudine faţă de gândaci, după care vei accepta uşor concepţia: „Gândacii de bucătărie sunt o scârboşenie”. Iată, deci, calea emoţională de transmitere a concepţiilor.

Altă cale este cea „autoritară”. Dacă un careva om „stimat”, „superior” sau „deştept”, plin de emfază, îţi va spune că nu trebuie să faci cutare sau cutare lucru, poţi accepta orbeşte această afirmaţie, or, nu poate un om atât de „deştept” şi „stimat” să vorbească prostii.

Cea de treia cale este mimicria. Nimerind în societatea unor oameni, începi să împrumuţi concepţiile lor dacă, vrei să fii acceptat, să nu fii respins.

Vreau să scot în evidenţă, aparte, durerea şi frica legată de ea drept o cale de preluare a concepţiilor. Dacă un copil, căzând, s-a lovit şi s-a speriat, atunci el, sub influenţa bunicii miloase, va accepta uşor concepţia că „e rău şi periculos să alergi repede, dar e bine şi eşti în siguranţă când stai liniştit”.

Cea de-a cincea cale este bazată pe o eroare: un set de fapte este apreciat drept complet şi definitiv. Spunând: „Pe Marte nu există viaţă”, subînţelegi la început că această presupunere se bazează pe datele cunoscute acum, că în viitor s-ar putea descoperi orice, lucrurile cele mai neverosimile şi imprevizibile, dar, cu timpul, apare siguranţa fermă că pe Marte nu există viaţă.

Cea de-a şasea cale este o eroare pur logică, deci, sau insuficienţa, falsitatea premiselor, ipotezelor iniţiale, sau tâmpenia, adică acea inerţie specifică a gândirii care este generată de EN puternice.

Cea de-a şaptea cale se bazează pe senzaţia propriei importanţe. Să spui ceva cu emfază, „în cunoştinţă de cauză” înseamnă să te ridici în ochii soţiei, prietenului, colegului. După asta nici nu-ţi rămâne altceva decât să-ţi aperi „punctul de vedere” până la capăt, oricât de absurd ar fi el, recurgând la presiuni psihologice („Ei, cum de nu înţelegi nici atâta lucru?”), la o încurcare premeditată a problemei, adică la o cultivare conştientă a neclarităţii.

A opta cale sunt alte concepţii care generează dorinţe mecanice persistente, sâcâitoare. Dacă tatăl tău consideră că fiica „e datoare” să comunice unde are ea de gând să înnopteze, cu cine face sex etc., apoi, ori de câte ori pleci fără să-i spui nimic, el simte un impuls de alarmare, de agresivitate, vrea să te impună să execuţi dorinţa lui, de aceea începe să născocească diferite sperietori. Cu cât mai straşnică va fi prostia pe care o va născoci, cu atât e mai mare probabilitatea că ea va avea efect asupra ta. Aşadar, el depune eforturi speciale pentru a genera în sine concepţii noi, încercând să ţi le transmită, să ţi le inoculeze pentru a te face docilă, a te ţine la puşcărie.

Calea a noua, una din cele mai răspândite, este lipsa de sinceritate în raţionamente. De exemplu, substitui argumentele, nu duci raţionamentul până la capăt, prevăzând că rezultatul va contraveni convingerilor tale, s-ar putea întâmpla să te leneveşti să examinezi minuţios punctele vulnerabile, „înguste” ale concepţiei tale. Pentru asemenea „raţionamente” sunt caracteristice elemente de felul: „Este evident că…”, „E ştiut de toată lumea că…”, „Savanţii au descoperit demult că…” (desigur, în asemenea cazuri nu se fac nici referinţe la declaraţii concrete ale savanţilor, nici confruntări cu alte păreri) etc.

02-01-03) Oamenii gândesc foarte rar, deoarece prin cuvântul „a gândi” se subînţelege nu procesul de meditare, comparare şi analiză a unor argumente, ci un proces de jonglare cu anumite concepţii.

Concepţiile se împart în două clase mari. Prima o reprezintă concepţiile explicite, acelea pe care omul poate să le formuleze independent, pe care el însuşi le promovează activ. Poţi să citeşti o mulţime de cărţi despre folosul verzei şi să începi a-i convinge pe ai casei de acest folos.

Să ne imaginăm o altă situaţie. Omul este întrebat: e posibil oare să încetezi a mai avea EN? Desigur, el va răspunde negativ, dar asta nu înseamnă că el ar fi meditat cândva asupra acestei chestiuni, că ar fi examinat argumentele sau mărturiile cuiva ori că ar fi încercat să depună eforturi. Nici nu i-au trecut prin minte asemenea gânduri. Până a i se pune întrebarea, el, mai curând, nici nu ştia că va răspunde anume în acest mod. Dacă i s-ar fi propus mai înainte să enumere, explicit, toate reprezentările sale despre lume, această concepţie nici nu ar fi apărut în listă. Asemenea concepţii eu le numesc implicite. Deşi-s implicite, ele determină comportamentul omului într-un mod tot atât de rigid ca şi cele explicite. Dacă omul care împărtăşeşte concepţia implicită „Este imposibil de a nu avea EN” va fi impus să mediteze, el poate ajunge la concluziile cele mai diferite: „Încetarea este imposibilă”, „Poate, este posibil de a înceta”, „Nu ştiu, n-am încercat”, „Trebuie să mă mai gândesc”, „Şi de ce nu?” etc. Cu toate acestea, el se va purta aşa de parcă acceptă concepţia că e imposibil de a nu mai avea EN, o acceptă totalmente şi fără nici o rezervă.

Chiar dacă omul încalcă legea numai pe motiv că nu o cunoaşte, el, oricum, va purta răspundere pentru încălcare. Exact la fel, concepţiile oamenilor se răsfrâng asupra acestora, chiar dacă purtătorii concepţiilor nici nu bănuiesc despre ele.

Iată încă un exemplu de concepţie implicită: „Eu nu voi putea atinge luciditatea până la sfârşitul vieţii mele”. Este imposibil de a detesta această concepţie în practică. E puţin probabil că această concepţie ar putea trezi nelinişte, deoarece operează cu ceva foarte îndepărtat, „sfârşitul vieţii”, dar şi cu o noţiune incertă, vagă – „luciditate”. Concepţia dată nu trezeşte un dialog lăuntric perceptibil, dialogul extern, în voce tare, este ocupat de ceva mai necesar. Dacă cineva are să exprime acest gând, s-ar putea întâmpla chiar să nu-l accepţi (în funcţie de dispoziţie) ori să rămâi fără o atitudine determinată, totuşi, concepţia va exista, inhibând, suprimând aspiraţia. Conştientizarea faptului că ai o asemenea concepţie poate veni spontan ca rezultat al eforturilor de înlăturare a EN, de generare a percepţiilor revelatoare, de control asupra dialogului lăuntric haotic, al discuţiilor cu alţi practicanţi etc. Abia după asta vei simţi greutatea care te apasă, vei putea să începi a depune eforturi pentru a arunca greutatea acestei concepţii.

Concepţia explicită este accesibilă pentru studiere îndată, pe când cea implicită trebuie să fie mai întâi depistată, ceea ce nu este deloc un lucru simplu. După depistare ea mai trebuie formulată clar ca s-o poţi face obiect de analiză.

Pentru depistarea unei concepţii implicite îţi sugerez să foloseşti fixarea în scris a dialogului lăuntric în momentul apariţiei EN, când există trena FN sau SEN. Orice concepţie, explicită sau implicită, este un fragment de dialog lăuntric (DL), adică o consecutivitate de gânduri fugare. Dialogul lăuntric constă din câteva straturi (despre aceasta voi vorbi mai amănunţit în capitolele următoare). Dialogul lăuntric „desluşit” constă din cuvinte rostite în sine integral, un asemenea gând poate dura fracţiuni de secundă şi mai mult. Dialogul lăuntric „orb” constă din frânturi de cuvinte şi imagini având durata de 1/30 secunde, de aceea gândul format ca o înlănţuire a unor asemenea frânturi poate avea o durată foarte scurtă, de exemplu, o treime de secundă. Prin urmare, „prinderea” şi fixarea unor asemenea gânduri cere o atenţie susţinută, o viteză mare de înlăturare a EN.

O asemenea practică o numesc „muncă operativă asupra concepţiilor implicite”.

Altă metodă este căutarea unor gânduri de rezonanţă. Având un FN sau o SEN, nu le înlătur imediat, ci le las în mine şi trec, în gând, de la o temă la alta, întrebându-mă: „Ce mă nelinişteşte, mă oprimă? Am lăsat fierul de călcat în priză? Nu. Copilul e flămând? Nu… Am neplăceri la serviciu? Nu…” Caut gândurile care ar provoca o rezonanţă – se va observa un salt al intensităţii FN, vor apărea EN. Asta înseamnă că a fost găsită direcţia pentru căutarea concepţiei implicite. Acum pot să încep a tria gândurile din acest domeniu până la rezonanţa următoare, ceea ce va îngusta şi mai mult domeniul căutării. Cu cât mai precis este delimitat cercul, cu atât e mai mare probabilitatea survenirii clarităţii spontane. Cu cât mai frecventă este o asemenea practică, cu atât mai perfecte devin abilităţile.

A treia metodă de depistare a domeniului de căutare a concepţiilor implicite este „modelarea de rezonanţă”. Modifică, imaginar, situaţia reală şi observă ce se întâmplă: FN se intensifică, slăbeşte sau rămâne neschimbat. De exemplu, imaginează-ţi mai întâi că ţi-a fost majorat salariul, iar apoi – că ai să câştigi în viitor mai puţin ca până acum. Apoi modelează imaginar altă situaţie: copilul tău a început să înveţe mai bine – mai rău etc. De fiecare dată vei consemna o slăbire sau intensificare a FN, dar o temă anumită va genera o rezonanţă deosebit de puternică, ceea ce înseamnă că anume acolo e „boala”.

De multe ori, căutarea concepţiilor scoate în evidenţă „buchete întregi”. De exemplu, ai oaspeţi, îi serveşti cu ceai. Spontan, apare o nelinişte. Cercetând frânturile dialogului lăuntric, înţelegi ce-i la mijloc: te temi, nu cumva copilul tău să înceapă a clefăi în prezenţa oaspeţilor. De aici prima concepţie: „Clefăitul e un lucru urât, e o lipsă de cultură”. Îţi continui săpăturile: „Bine, dar de ce mă tem eu… doar eu nu clefăi… fiindcă-i copilul meu”. De aici şi a doua concepţie: „Port răspundere pentru comportarea copilului meu” şi tot aşa. Devine clar: Concepţiile apar în conglomerat, susţinându-se una pe alta. Pentru a ajunge la claritate, este necesar de a le selecta minuţios, analizând fiecare chestiune în parte.

02-01-04) Să examinăm două tipuri de concepţii explicite. Primele, chiar la cea mai apropiată examinare, se dovedesc a fi vădit neîntemeiate. Le vom numi „vide evident”. Examinarea celui de-al doilea tip nu te va conduce îndată la claritate, este necesară o analiză, o examinare a argumentelor, argumentelor în contrariu, contrariilor argumentelor în contrariu etc. Vom nota asemenea concepţii cu termenul „concepţii de lucru”.

Eliberarea de o concepţie vidă evident doar pare a fi un lucru simplu, dar asta nu-i aşa. Or, în pofida faptului că inconsistenţa ei este evidentă pentru tine, ea există în acest loc, prin urmare, există şi o cauză a acestui fapt. Cauza poate fi una din cele nouă enumerate mai sus, mai poate fi vorba de inerţie, obişnuinţă, deprindere. Înlăturarea, eliminarea oricărei deprinderi, fie ea chiar absolut inofensivă, cere eforturi consecvente cu anticiparea bucuriei, mai ales, dacă această obişnuinţă are un reazem în altele, de exemplu, în obişnuinţa de a avea EN în această situaţie. Bunăoară, în copilărie, credeai că eşti urâtă, slută. Chiar dacă te-ai convins mai târziu că e o părere greşită, ai înţeles că eşti frumoasă pentru unul, iar altuia nu-i trezeşti nici o emoţie, din inerţie, continuai să fii posedată de aceleaşi EN atunci când făceai cunoştinţă cu băieţii, concepţia explicită s-a transformat în una implicită, continuând să fie un trăgaci pentru apariţia EN.

02-01-05) Pentru depăşirea inerţiei care prelungeşte existenţa unor concepţii vădit false (sau care, prin analiză, au fost aduse până la starea când falsitatea lor este aproape evidentă), îţi recomand metoda opunerii. Formulez un gând care neagă concepţia dată, adică formulez o concepţie-contrariu, apoi fac practica formală (a se vedea în cele ce urmează capitolul corespunzător). Îmi pun de sute de ori întrebarea: ce cred eu că este corect, concepţia sau concepţia-contrariu? Gândul că „sunt urâtă” sau gândul că „unul mă place, altul nu”? Ca rezultat al unei asemenea practici, ea fiind însoţită de înlăturarea impecabilă a EN ce apar, se atinge scopul propus: influenţa concepţiei vădit false asupra comportamentului meu slăbeşte treptat până dispare cu totul.

O altă abordare se numeşte practica substituirii mecanice (SM). Ea este eficientă pentru acele concepţii vădit false care ţi-au fost impuse literalmente cu forţa, printr-o presiune psihică brutală. Mama s-a aplecat deasupra ta şi ţipă: „TU AI SĂ STAI CUMINTE ODATĂ???!!!”, sau, din contra, te priveşte trist, mai că nu plânge: „Ei, de ce mă faci de ruşine?…” Tu te faci ghem şi „înţelegi”: să stai cuminte este bine, să faci obrăznicii este rău.

Practica substituirii mecanice constă în faptul că rosteşti în glas, de multe ori, concepţia-contrariu, de exemplu, o oră întreagă, câte o oră în fiecare zi. În acest mod, concepţia slăbeşte esenţial, ca şi cum o pană dezbate pana bătută anterior.

Această practică îţi permite, de asemenea, să duci la bun sfârşit înlăturarea concepţiilor de lucru, atunci când ele au fost reduse până la nivelul de evident false sau un nivel apropiat.

Pentru concepţia: „Oamenii trebuie ajutaţi” drept concepţie-contrariu va servi: „Vreau să-i ajut doar pe cei care vreau eu, care mi-s simpatici”. În alte cazuri, concepţia-contrariu se poate forma printr-o simplă adăugare a negaţiei: „Dacă el face sex cu alta, asta înseamnă că el nu mai are afecţiune pentru mine” – „Dacă el face sex cu alta, asta NU înseamnă că el nu mai are afecţiune pentru mine”,

Această practică poate fi îmbinată cu o altă activitate, ea nu pierde prea mult din eficienţă în acest caz.

Pe parcursul vieţii noastre, am repetat concepţia dată, în voce ori în gând, de zeci şi sute de mii de ori, dar forţa influenţei oarbe este cu mult mai mică decât forţa acţiunii alese drept rezultat al dorinţei îmbucurătoare, de aceea este suficient să repeţi concepţia-contrariu doar de câteva mii de ori pentru a-ţi atinge scopul, dizlocuind în mod mecanic concepţia vădit falsă. Concepţia-contrariu nu ia locul concepţiei iniţiale şi nu se transformă ea însăşi într-un obstacol, deoarece tu n-o foloseşti orbeşte, ci într-un scop absolut clar – să dizlocuieşti un mecanism eterogen.

Această practică poate fi înfăptuită împreună cu alte practicante – mai întâi, concepţia-contrariu o rosteşte în glas una, apoi alta, ascultarea atentă nu este necesară.

02-01-06) Să definim termenul „concepţie-contrariu” („anticoncepţie”). Concepţia-contrariu este o afirmaţie care:

a) contravine sensului concepţiei examinate;

b) rezonează cu percepţiile revelatoare (PR);

c) mi se pare, în momentul dat, mai fondată, mai aproape de adevăr decât concepţia propriu-zisă.

Concepţiile-contrariu ale concepţiilor abstracte pot să nu aibă proprietatea „c)”, deoarece, prin definiţie, ultimele nu pot fi nici fundamentate, nici negate. De exemplu, pot forma următoarea concepţie-contrariu: „Nu există viitor, există doar aici-şi-acum”. Eu nu pot să fundamentez această afirmaţie, deoarece, prin cuvântul „viitor”, nu se subînţelege nici o totalitate concretă de percepţii, de aceea nu pot spune nici că el există, nici că el nu există, doar nu e clar despre ce-i vorba. Întrucât, însă, această afirmaţie conduce la un impuls de anticipaţii, la manifestarea dorinţelor îmbucurătoare, la eliberarea de povara diferitelor îngrijorări generate de gândurile despre „viitor”, apare dorinţa de a cultiva această concepţie-contrariu.

Dar nu este oare aplicarea concepţiilor-contrariu o formă de autoînşelare? Voi demonstra că nu-i aşa. Concepţia iniţială care susţine că „există viitor” este doar un set de cuvinte care nu semnifică nimic, deoarece ai gânduri care includ cuvântul „viitor”, ai emoţii trezite de gândurile ce conţin acest cuvânt, dar nu există nici o percepţie independentă pe care tu ai numi-o „viitor”. Orice percepţie există doar aici-şi-acum. Aşadar, ai posibilitatea să alegi: ori susţii gândurile care, din obişnuinţă, generează EN, ori le promovezi pe acelea care neagă gândurile precedente şi EN nu apar. Şi primul, şi cel de-al doilea gând sunt nişte concepţii abstracte, adică afirmaţii care nu înseamnă nimic. Desigur, apare dorinţa de a susţine gândul-2, iar, după ce el va reduce la zero influenţa negativă a gândului-1, voi renunţa cu uşurinţă la ambele, întrucât înţeleg clar că, prin cuvântul „viitor”, nu se subînţelege nici o percepţie concretă. Altfel spus, eu nu încep „să cred” în concepţia-contrariu, ci o folosesc ca pe un instrument eficient. Atunci când generezi cuplul concepţie – concepţie-contrariu, te eliberezi de automatismul impus, iar în cazul concepţiilor obişnuite mai obţii şi o experienţă veridică, având apoi posibilitatea să accepţi un punct de vedere sau altul cu mai mare temei ori să le respingi pe ambele.

Dacă pe un taler al balanţei se află o concepţie pe care am pus-o acolo într-o stare inconştientă, am împrumutat-o în mod mecanic, apoi eu vreau, pentru început, s-o echilibrez cu o concepţie-contrariu, examinându-le apoi pe ambele, fiind într-o stare liberă de prejudecăţi şi EN.

Unele fraze ce conţin cuvinte care nu semnifică pentru mine nimic concret, sunt în rezonanţă cu percepţiile revelatoare (adică apare un impuls de percepţii revelatoare), de aceea, din considerente tactice, eu le păstrez în vocabularul meu pentru un timp anumit.

Chiar şi o adiere uşoară de vânt poate frânge un copac enorm, care s-a îndoit sub greutatea sa. Ani întregi, o concepţie poate să contravină bunului simţ şi dorinţelor îmbucurătoare, dar, la un moment, ea se prăbuşeşte parcă de la sine. Poţi să trăieşti 30 de ani, să comunici cu rudele (pentru că „aşa trebuie”, „aşa se obişnuieşte), dar nu cu oamenii care-ţi prilejuiesc bucuria dorită. Poţi să te saluţi cu vecinii, să susţii discuţiile despre starea vremii şi serviciu timp de 30 de ani doar fiindcă „ţi-i incomod să-i refuzi”. La un moment, intoxicarea cu această minciună, cu această eternă frică de atitudinea negativă va deveni atât de clară, criza se va „coace” în aşa măsură, încât va fi suficient să auzi concepţia-contrariu doar fugitiv pentru ca puroierea să erupă claritate: „D-apoi se poate trăi altfel!” Masa critică acumulată declanşează o avalanşă.

Cu alte concepţii va trebui să lucrezi mult până vei obţine năruirea lor, dar aceasta nu-i o muncă de dragul unor câştiguri fantomatice, rezultatul îl obţii chiar acum, de îndată ce atingi o creştere relativă a clarităţii. După fiecare serie de substituiri mecanice, după fiecare analiză de argumente „pro” şi „contra” apare un aflux de claritate, cu el rezonează alte percepţii revelatoare, înaintezi, pas cu pas, spre realizarea dorinţelor îmbucurătoare, spre eliberarea de EN şi tâmpenie, spre cultivarea şi dezvoltarea percepţiilor revelatoare.

02-01-07) Claritatea obţinută în ceea ce priveşte prezenţa concepţiei poate să dispară deja peste un minut, concepţia va dispărea iar în domeniul celor implicite – ai să uiţi, pur şi simplu, despre descoperirea făcută. Este uşor să te convingi de acest fapt: încearcă să enumeri, chiar acum, concepţiile pe care le-ai descoperit în tine. În cel mai bun caz, îţi vei aminti doar despre o parte infimă a lor. Tocmai acest lucru înseamnă că toate concepţiile pe care nu ţi le-ai amintit în momentul dat se află în afara controlului, în afara observării şi, se prea poate, influenţează direct asupra ta cu aceeaşi putere.

Obţinând claritatea, nimereşti într-o situaţie neobişnuită pentru tine, o stare în care nu eşti deprinsă să te afli, de aceea foarte repede (uneori – în numai câteva secunde) începi să luneci în starea obişnuită, în care claritatea nu exista. Deseori, una şi aceeaşi descoperire o faci de mai multe ori, până când claritatea devine stabilă, de aceea îţi recomand să-ţi întocmeşti o listă a concepţiilor tale, completând-o pe măsura descoperirii altora noi. Această modalitate îţi va înlesni nu numai analiza concepţiilor, dar şi procesul căutării în rezonanţă a concepţiei ce determină FN curent – iei lista şi treci consecutiv toate poziţiile.

În cazul raţionării mecanice nu are loc apariţia PR-clarităţii şi, dacă ai ajuns o dată la o careva concluzie, data următoare, pur şi simplu, ai s-o repeţi fără a simţi ceva nou, pe când PR-claritatea este trăită ca ceva nou de fiecare dată, chiar dacă ea este descrisă printr-o frază pe care o cunoşti deja.

Oamenii obişnuiţi nu ajung niciodată la claritate, ci doar schimbă o concepţie pe alta – la început cred în ceva, apoi în altceva. Este tot atât de greu să găseşti un om care a ajuns la claritate, dar nu a făcut, pur şi simplu, concluzii în baza regulilor logice ca şi pe unul care posedă experienţa înlăturării EN, dar nu dizlocuirii ei de o altă emoţie.

02-01-08) Iar acum hai să clasificăm concepţiile după conţinutul lor. Diferite tipuri de concepţii posedă o forţă, o stabilitate diferită, ele diferă şi prin gradul şi calitatea integrării în conglomeratul conceptual general. De multe ori, este raţional să se aplice diferite abordări pentru un tip sau altul. Iată de ce sarcina separării precise a concepţiilor, inclusiv după criteriul sensului, este interesantă şi eficientă.

Două clase mari sunt concepţiile „abstracte” şi „mixte”.

Concepţiile abstracte sunt afirmaţii formate din cuvinte care nu definesc nici un fel de percepţii concrete, adică sensul cărora este absolut neclar. De exemplu: „Lumea este eternă”. Tu n-ai idee ce înseamnă „eternă” şi ce înseamnă „lume”, nu posezi ansambluri concrete de percepţii pe care le-ai putea defini prin aceste cuvinte. Sau concepţia: „Eu sunt om”. Nu-i clar nici ce-i asta „eu”, nici ce înseamnă „om”, dar, desigur, toţi sunt convinşi că ei sunt oameni. Alte exemple: există schimbarea, există neschimbatul, există luminarea, există obscuritatea, există subiectul, există obiectul, există viul şi există mortul, este una, este alta, este existenţă, este inexistenţă, este conştientul şi este inconştientul, este activ şi pasiv, exist eu şi exişti tu, există întreg şi există parte, există trecut, prezent şi viitor.

Concepţiile mixte sunt afirmaţii în care cuvinte lipsite de sens de felul „eternitate”, „cumsecădenie”, „ordine cosmică”, „echitate”, „dumnezeu” sunt alternate cu termeni care notează percepţii, interdicţii, motive cât se poate de concrete, de exemplu, „ruşine”, „nu se poate”, „fă”, „eşti dator” etc. De exemplu, „echitatea cere ca eu să fac cutare sau cutare lucru”. Nimeni nu înţelege ce înseamnă „echitate”, dar e înţeles ce-i asta „să faci cutare lucru”. Sau: „e o ruşine să fii rea”. Nu se ştie ce înseamnă „să fii rea”, dar e ştiut ce înseamnă „să simţi ruşinea”. Oamenii se condamnă pe sine înşişi la putrezire în sensul direct al cuvântului cu ajutorul unui număr enorm de concepţii mixte. Concepţiile mixte au un efect ucigător asupra capacităţii de a avea percepţii revelatoare (inclusiv dorinţe îmbucurătoare), întrucât reglementează rigid viaţa ta, dar sensul acestei reglementări este neînţeles. Imaginează-ţi un articol din codul penal care sancţionează „caracterul rău” fără careva explicaţii. Sau un articol ce stabileşte pedeapsa pentru „încălcarea providenţei divine”. Ce haos ar surveni, dacă puterea legislativă ar judeca după asemenea articole, iar puterea executivă ar executa neabătut hotărârile judecăţii? În viaţa ta de fiecare zi anume aşa se întâmplă. Legiuitorul (concepţia) spune: „E ruşine să fii gol”, executorul (dorinţa mecanică) dictează: „Îmbracă-te imediat!”, supraveghetorii (emoţiile de ruşine, teamă de reprobare etc.) urmăresc ca această comandă să fie executată imediat. În definitiv, avem un haos oribil, o îngrămădire de EN, lipsa dorinţelor îmbucurătoare, prin urmare, lipsa schimbărilor ce duc la stările dorite de tine.

Continuarea clasificării concepţiilor depinde de imaginaţia ta. De exemplu, concepţiile mixte pot fi divizate în:

*) Concepţii uzuale

*) Concepţii despre practică

*) Concepţii sociale

*) Concepţii fundamentale

*) Preferinţe mecanice

*) Îngrijorări

*) Aprecieri

*) Scopuri mecanice

*) Estimări mecanice

*) Interpretări mecanice

Concepţiile uzuale sunt afirmaţii ce reglementează viaţa omului la el acasă. „Albiturile în dulap trebuie să fie curate”, „Pe podea nu se mănâncă”, „Trebuie să te scoli devreme, să nu te tăvăleşti în aşternut până târziu”, „Trebuie neapărat să lucrezi şi să câştigi cât mai mulţi bani”, „Trebuie să-i stimezi pe cei mai în vârstă”, „Lucrurile trebuie păstrate cu grijă”, „Trebuie să ai un scop clar în viaţă şi tinzi să-l realizezi” etc. Toate concepţiile uzuale operează cu termenii „trebuie” sau „nu se poate”, „nu-i bine” etc. Ce-i asta „trebuie”, „nu trebuie”, „bine” şi „nu-i bine”, de ce asta nu se poate, iar aceea – se poate, nu se ştie, de fapt, nimeni nici nu se gândeşte prea mult la asta.

Prin analogie cu concepţiile uzuale, se pot forma concepţii chiar şi în baza practicii mele: „trebuie să înlături EN”, „este rău să fii conceptual” etc. Practica căii directe constă a depune eforturi pentru realizarea unor dorinţe ÎMBUCURĂTOARE, adică însoţite de entuziasm, anticipări şi alte PR, cu condiţia că aceste dorinţe aparţin unei din două clase: 1) înlăturarea obscurităţilor (EN, concepţii mecanice, adică a unor dorinţe ce nu prilejuiesc bucurie, a unor senzaţii neplăcute, conştiinţei care distinge în mod mecanic); 2) generarea PR (v. lista în capitolul „Strategia practicii eficiente”). În toate cazurile, îţi recomand să urmezi dorinţele îmbucurătoare, dar, dacă ele nu se referă la cele două clase, apoi asta, prin definiţie, nu e practică a căii directe, de aceea este raţional de a-i da fenomenului orice altă denumire, de exemplu, „etape preliminare”.

Concepţiile sociale reglementează comportamentul omului în societate, în relaţiile sale cu alţi oameni sau cu institutele sociale – oficiul stării civile, magazinul, poliţia, colaboratorii la serviciu etc.

Pentru o muncă eficientă asupra concepţiilor este raţional a le scoate în evidenţă şi a întocmi o listă a unor maladii conceptuale deosebit de grave, care au pătruns atât de adânc în om, încât o simplă indicare a lor, nemaivorbind de acum despre examinarea lor imparţială sau înlăturare, reprezintă o sarcină extrem de complicată în legătură cu EN foarte puternice care apar imediat, atât emoţii de rupere, cât şi de oprimare. Aceste concepţii eu le numesc „fundamentale”. Având în vedere numărul enorm de EN aflate în legătură cu ele, practicantul poate nici să nu reuşească să descopere în sine asemenea concepţii! Aici este raţional să te adresezi altor practicanţi pentru ca ei „să te treacă” prin tot spectrul de concepţii fundamentale cunoscute de ei, observând reacţiile tale. Sarcina este simplificată de acel fapt că orice epocă, orice cultură are concepţii fundamentale tipice pentru ea.

Preferinţele mecanice reprezintă un set de gânduri pe tema: „Bine-ar fi să fie uite-aşa”. De regulă, tu nici nu încerci să te întrebi ce-ar fi „bun” în asta, ci acţionezi după o schemă acceptată din obişnuinţa, nu analizezi ce-a fost în trecut în cazurile când se întâmpla ceea ce tu considerai „bun”. Preferinţele non-mecanice sunt presupuneri bazate pe un calcul: „În virtutea acestor împrejurări şi următoarelor legităţi cunoscute de mine, presupun să aceste evenimente, cu un grad sporit de probabilitate, vor avea următorul efect”.

Îngrijorările reprezintă un caz particular al preferinţelor mecanice şi sunt un set de gânduri pe tema „Cât de straşnic ar fi, dacă se vor întâmpla cutare şi cutare lucruri”, „Nu de Domnul să se întâmple asta”. Aceste gânduri sunt însoţite de EN cu aceeaşi denumire. În asemenea cazuri, tu nu analizezi modificările survenite după ce se întâmpla anume aceea de ce te temeai. Dacă vei face o listă a unor asemenea situaţii, vei descoperi cu uşurinţă că, drept rezultat al acestor evenimente, viaţa s-a schimbat în aşa mod, încât mai târziu te-ai gândit: „Ce bine e că totul s-a întâmplat anume aşa”.

Aprecierile reprezintă o descriere a unui grup de percepţii în corespundere cu o anumită scară. Aprecierea mecanică apare atunci când scara aleasă de tine fie că este absurdă, adică nu e fondată pe analiza experienţei tale, e preluată în mod mecanic, fie că lipseşte cu desăvârşire şi aprecierile se formează din simpla obişnuinţă sau cu scopul de a susţine EN. Dacă aprecierea apare în urma unei dorinţe îmbucurătoare şi e bazată pe o gândire clară, ea nu devine o tăbliţă rigidă fixată de un grup de percepţii, o poţi înlătura în orice moment, ca rezultat, totalitatea de interpretări devine flexibilă, îţi lasă libertate pentru a depăşi conştiinţa ce discerne în mod mecanic.

Scopurile mecanice sunt un set de gânduri pe tema: „Trebuie să obţin acest lucru”, „Este necesar a obţine următoarele”. În acest caz, tu nu analizezi schimbările care au avut loc după realizarea scopurilor mecanice precedente. Dacă ai face o asemenea analiză, ai putea să descoperi uşor că, în foarte multe cazuri, drept rezultat erai stăpânită de dezamăgire, obţineai nu ceea ce ţi-ai pus în gând. Scopurile non-mecanice sunt gânduri de felul: „Vreau să-mi realizez cutare dorinţă îmbucurătoare”. Nu confunda gândurile şi dorinţele! Există dorinţa de a ieşi la plimbare şi este gândul: „Vreau să plec la plimbare”. În procesul realizării dorinţei îmbucurătoare (adică atingerii unui scop non-mecanic) eu urmăresc prezenţa rezonanţei dintre această dorinţă îmbucurătoare şi dorinţele definite ca „mijloace ale realizării dorinţei”.

La aceeaşi clasă de scopuri se referă şi gândurile pe care le numim „scopuri intermediare”, ce corespund dorinţelor pe care le numim „mijloace”. Dacă ai dorinţa să mănânci un scrob, atunci există şi gândul-scop „Vreau să prepar un scrob”, şi gândul-scop intermediar „[în virtutea împrejurărilor cutare (la ele se referă şi dorinţa îmbucurătoare, şi faptul că ai aragaz etc.) şi legităţilor cutare cunoscute de mine] este necesar să aprind aragazul”. Încurcătura în problema dată apare ca urmare a faptului că un cuvânt, „scopul”, serveşte pentru a nota şi gândurile, şi dorinţele. Înlăturând această confuzie, este foarte uşor să ajungi la claritate.

Aprecierile mecanice sunt un set de gânduri pe tema: „El nu trebuia să procedeze astfel”, „Un om bun”. Aprecieri non-mecanice sunt gânduri de felul: „În legătură cu următoarele sale manifestări, am temei să presupun că el simţea următoarele”, „Deoarece el se manifestă în felul următor, pot califica acţiunile sale în următorul mod”.

Interpretările mecanice se bazează pe o triere aleatorie, pe o deprindere mecanică ori sunt condiţionate de EN, dar nu se bazează pe raţionamente. De exemplu, dacă tu ai intrat şi ai strigat, eu aş putea să mă obijduiesc, voi găsi o interpretare care susţine obida: „El e un neruşinat”. Dacă, totuşi, sunt un om cu mintea trează, voi înţelege că, în acest caz, este posibil un şir de interpretări: tu faci un experiment, e o glumă, pur şi simplu, tu strigi, dar nu la mine etc. În funcţie de împrejurări şi legităţile cunoscute mie voi determina, până la urmă, care presupunere este mai întemeiată. După aceasta aş putea să-ţi pun nişte întrebări, să observ purtarea ta şi să-mi corectez interpretarea, dacă vor apărea temeiuri pentru aceasta.

02-01-09) Voi defini noţiunea de „scopuri puternice”. Acestea-s scopurile care, crezi tu, te vor face mai fericită – să absolveşti universitatea, să te căsătoreşti, că faci o carieră, să înveţi japoneza, să-ţi faci muşchi etc. Dacă aceste scopuri nu sunt atinse, apare mila faţă de sine însoţită de gânduri de felul: „Uite dacă aş fi realizat asta, ar fi viaţă!…” Sigur, atingerea unor asemenea scopuri nu-l face pe nimeni mai fericit, e uşor să te convingi că e anume aşa, privindu-i pe alţii ori chiar privindu-te pe tine însăţi după ce ai atins un scop. Cuprinsă de vervă, îţi formulezi noi scopuri, nici ele nu te fac fericită, născoceşti iar explicaţii şi îndreptăţiri pentru asta, îţi propui scopuri noi, până când dorinţele îmbucurătoare nu mor cu totul, iar tu însăţi nu mori împreună cu ele de bătrâneţe şi marasm.

De regulă, oamenii îşi pun scopuri puternice, călăuzindu-se de instinctul turmei sau pornind de la concepţii, sau de la EN, sau din dorinţa de a poseda, de a avea SPI, a produce impresie asupra altora, a fi mulţumiţi. Ei nu-şi fac griji cu studierea vieţii oamenilor care au atins asemenea scopuri pentru a se gândi: în ce mod anume scopul atins îi va face mai fericiţi. În procesul atingerii scopurilor puternice, oamenii, de regulă, au tot spectrul cunoscut lor de EN.

Dacă scopurile tale sunt determinate de SPI, de dorinţa de a produce impresie, atunci înveţi cu entuziasm limbile, citeşti diferite cărţi, începi să te descurci în cele mai diferite materii, înveţi să declami, să captivezi, să povesteşti, devii enciclopedist, poţi să-i înveţi pe alţii, să-i impresionezi prin cunoştinţele şi capacităţile tale, scrii cărţi… şi, desigur, totodată, ai pe parcurs un număr enorm de EN şi-ţi închei viaţa în marasm şi pustiire deplină, cu un cap plin de cifre, fapte şi ipoteze, cu o inimă care s-a transformat într-un simplu muşchi, potrivit tuturor legilor anatomiei, şi cu un creier care a avut aceeaşi soartă.

Un om care se călăuzeşte de o dorinţă îmbucurătoare îşi pune şi el scopuri, dar simte bucuria şi plăcerea chiar acum, în fiecare moment al procesului de realizare – asta-i proprietatea (însuşirea) dorinţelor îmbucurătoare, atât atingerea scopului, cât şi faptul că scopul n-a fost atins nu schimbă plăcerea pe care o are el de la viaţă.

Prin scopuri slabe subînţeleg acelea pe care oamenii şi le propun pentru a fi turmentaţi, pentru a umplea cu ceva starea cenuşie şi plictiseala. Sunt nişte ţăruşi pe care ei le bat în pustiu ca să le pară că merg încotrova. Înainte e un gol total, dar cine are forţe pentru a recunoaşte cu onestitate acest lucru? Şi atunci ei aruncă încolo, într-un gol necunoscut, un ţăruş careva, el se înfige în ceva şi ei se târăsc spre el, obţinând o uşurare anestezică, tâmpită în tot procesul mişcării, uşurare ce alternează cu accese chinuitoare de nemulţumire şi de înţelegere a faptului că viaţa este lipsită de sens. Până la urmă, ei au o clipă de liniştire moartă atunci când îşi ating scopul, apoi iar încep să se mişte în această nesfârşită groapă. De exemplu, arunci o privire în programele TV şi vezi că azi se va transmite un meci de fotbal. Te-ai liniştit: seara nu va fi goală, ai un scop. Apoi îl suni pe prieten şi iată că pleci, împreună cu soţia, în ospeţie. Mai trageţi o bere, mai discutaţi despre una, despre alta. Dimineaţa te aşteaptă serviciul, acolo nu ai la ce te gândi, scopul e cât se poate de clar, el te va adormi de luni până vineri, iar duminică voi pleca să văd un film, acum voi lua cina, deci, ora imediat următoare este ocupată. Toate acestea-s nişte scopuri „slabe”, dar e foarte greu să te smulgi din mreaja lor. Eu numesc aceste scopuri „slabe”, deoarece ele nu se manifestă ca o sclipire strălucitoare îndelungată, ele te cuprind ca o ceaţă densă, dar această ceaţă te ţine ca în chingi. Viaţa cotidiană a unui om obişnuit nu poate fi concepută fără scopuri slabe. Nu există un timp în care el nu ar fi ocupat cu ceva, dacă, totuşi, apare aşa o vreme, imediat se face simţită îngrijorarea, plictiseala. Dacă nu-ţi găseşti îndată o careva ocupaţie, EN cresc până la o intensitate insuportabilă. Îţi mai aminteşti când ai stat, pur şi simplu, te-ai plimbat fără un scop anume ultima dată? Pur şi simplu, ai contemplat cerul, ai trecut prin pădure, eliberându-te de gânduri? Acumularea permanentă de scopuri slabe face din viaţa ta un terci mort, fără nici un gust.

Încearcă să te afli între oameni fără să faci ceva. Reacţia va fi promptă şi agresivă: ei vor depune toate eforturile pentru a te lansa iar pe orbita acţiunii, pentru a te impune să faci măcar ceva. Vor fi alese mijloacele accesibile – persiflarea, condamnarea, aprecierea negativă, violenţa directă. Toţi trebuie să alerge pe cerc, fiecare trebuie să aibă probleme. E o lege nescrisă a societăţii în care trăim. Nimeni nu va fi lăsat să plece dincolo de sârma ghimpată aşa, pur şi simplu, santinelele principale fiind chiar propriile tale concepţii şi temeri. Or, asta-i straşnic de tot să recunoşti sincer că toate scopurile tale sunt deşarte, că ele te poartă pe un cerc vicios, toate acumulările şi realizările nu schimbă nimic în modul în care trăieşti această clipă – în EN sau în PR. Practica înlăturării scopurilor slabe este însoţită, la început, de un şoc de felul celui pe care-l are un om care se droghează sistematic atunci când a fost lipsit de doza obişnuită, printr-un impuls puternic de EN, de dorinţe-spasme, dar, după ce depăşeşti acest sindrom al abstinenţei, apare o PR uimitoare de plinătate, integritate. Dorinţele îmbucurătoare, anticipaţia şi alte PR, care se trezesc pe măsura eliberării de scopurile slabe, nu numai că nu contravin acestei integrităţi, ci, din contra, rezonează cu ea.

Activitatea mecanică umple toată viaţa cu vârf, o face lipsită de sens şi cenuşie. Deşi-i complicat, nu este imposibil să rupi acest cerc, problema constă doar în eforturile tale îmbucurătoare. Aruncă o privire asupra vieţii tale din ultima oră şi spune: parcă nu ai fost ocupată cu ceva? Parcă gândurile tale nu săreau dintr-o parte în alta? Câte minute în fiecare zi suferi din cauza faptului că nu eşti liberă de concepţii, EN, dorinţe mecanice? Câte minute de timp net eşti cuprinsă de o sete irezistibilă de PR? Şi, desigur, în tot acest răstimp speri la ceva? Te gândeşti la căutări, adevăr şi dragoste? E o prostie evidentă. Chiar şi numai pentru a învăţa limba engleză trebuie să te dedai la această ocupaţie în mod serios şi pe multă vreme. Atunci de ce oamenii cred că, pentru a se elibera de obscurităţi, a învăţa să trăiască PR, este suficient să trăncăneşti despre asta, uneori, la o halbă de bere? Nimic nu se va schimba în tine, dacă nu te vei consacra în întregime căutării tale, practicii tale, zi cu zi, oră cu oră, minut cu minut. Oare chiar acest lucru mai necesită explicaţii? Zi cu zi priveşti televizorul, faci sex, speli podelele, găteşti mâncare, visezi la un salariu mare, la o maşină strălucitoare şi haine frumoase, de îndopi, îţi creşti bicepşii şi-ţi antrenezi intelectul, având continuu EN sau EP, dar unde-i în toate astea aspiraţia spre libertate de obscurităţi, spre trăirea PR? Lucrezi zilnic câte 10 ore pentru a câştiga pentru pâine, dar oare pentru pâine? Nu pentru cristal – lustre – set de mobilă – maşină – vilă – mofturile soţiei – invidia prietenilor? Iar apoi acelaşi om, cu o mutră patetică, declamă că adevărul este intangibil şi inaccesibil!

Timpul trece, în fiecare an oamenii schimbă unele planuri pe altele, indiferent de faptul dacă ele se realizează ori ba. Acest lanţ fără capăt nu se termină vreodată. Niciodată nu dispare această speranţă incertă „de a trăi cândva, pe urmă, pentru sine”, dar asta nu se va întâmpla vreodată de la sine, la asta nu te vor aduce nici un fel de dorinţe mecanice lipsite de bucurii. În primul rând, treburile nu iau sfârşit niciodată. În cel de-al doilea, în clipele în care omul îşi dă seama că scopurile sale anterioare au fost lipsite de sens, el este cuprins de groază, el începe să caute cu îmfrigurare altul. În al treilea rând, când apare, măcar pentru un timp scurt, posibilitatea de „a trăi pentru sine”, se descoperă că oamenii habar nu au ce înseamnă să trăieşti pentru tine, doar ei nu mai au careva dorinţe îmbucurătoare! Atunci ei îşi născocesc un „hobby”, o ocupaţie ce le prilejuieşte satisfacţia posedării, le permite să producă impresie asupra altora, iar toate acestea, în mod inevitabil, se soldează nu noi EN, cu noi scopuri mecanice.

Eu îţi propun o metodă de a te rupe din acest cerc vicios, înlăturând obstacolele conceptuale pentru a urma dorinţele îmbucurătoare, adică acelea care sunt urmate de percepţii revelatoare – simpatie, anticipaţie, simţul frumosului, tainei, aspiraţiei etc. Orice scop formulat în afara dorinţelor îmbucurătoare, un scop ce nu rezonează cu ele te va conduce iar la EN. Transformă-te într-un vânător – urmăreşte, adulmecă fie şi cele mai slabe, cele mai mărunte dorinţe îmbucurătoare, realizează-le şi atunci ele vor începe să se intensifice, să se aprofundeze, să se extindă, să dizlocuiască percepţiile obscure, să atragă percepţiile revelatoare. Criteriul libertăţii de scopurile conceptuale este anticipaţia, extazul trăirii tainei fiecărui moment.

Independent de loc şi timp, miliarde de oameni merg pe unul şi acelaşi drum: naşterea – acumularea – posedarea – moartea. Timpul liber devine foarte împovărător, deoarece fiecare tinde cu febrilitate să-şi ocupe timpul cât mai dens cu orice ar fi. Şi dacă omul rămâne pentru un timp în afara activităţii, el simte că lumea din jurul său aleargă undeva înainte, iar el parcă ar fi la marginea drumului. Şi atunci sare în prima şea pe care o vede, galopând din urmă. Aşa şi trec toţi, iar praful ridicat de ei ba se ridică, ba se aşează.

02-01-10) Printre interpretări se poate evidenţia o clasă aparte, interpretările de sens, de legătură, predestinaţie etc., şi o altă clasă aparte – interpretarea circumstanţelor, care, la rândul lor, pot fi divizate în interpretările comportării altor oameni, interpretarea „comportării obiectelor”, interpretarea propriului comportament etc.

Când îmi dau seama că fenomenul nu este decât un fenomen, dar nu un fenomen „pentru ceva” şi „din cauza că”, acest fapt îmi înlesneşte înlăturarea interpretărilor mecanice. Unii oameni consideră, la modul cel mai serios, că, dacă există stele, apoi asta-i trebuie cuiva, iar dacă plantele au frunze, apoi „pentru” a produce clorofilă. Este o formă extremă de interpretări mecanice, dar mulţi suferă de ea. Percepţiile, totalităţile cărora le numim „fenomene ale lumii înconjurătoare”, pur şi simplu, există şi nu există nici percepţie a „moralei”, nici percepţie a „echităţii”, nici percepţie a „sensului”, fiindcă a plăsmui pentru ceva „sens” înseamnă a introduce interpretarea „predestinaţiei” sau „menirii”, ceea ce este o născocire pură, deoarece nimeni nu are aşa o percepţie ca „predestinaţia”. Acest lucru e foarte simplu să-l înţelegi cu mintea, dar e foarte greu să te izbăveşti de obişnuinţa bolnăvicioasă de a căuta în toate „sensul”, „predestinaţia”, „legătura mistică”, „pedeapsa” şi alte trăsături. Secolul nostru este considerat unul ateist, ceea ce, desigur, e incorect, fiindcă aproape toţi de-a rândul suferă de superstiţii primitive, de plăsmuirea de „sensuri”, „legături”, „semne” şi „importanţe”.

Să examinăm, de exemplu, „legătura”. Dacă vom apăsa o tastă pe claviatură, pe ecran va apărea o literă. Anume acest lucru îl au în vedere oamenii treji la minte, spunând că între apăsarea tastei şi apariţia literei „există o legătură”, dar, deoarece în limbajul obişnuit prin cuvântul „legătură” se mai subînţelege şi ceva material, palpabil – o funie, un lanţ, apare confundarea sensurilor (anume din această cauză consider că nu e raţional folosirea cuvântului „legătură” în contextul dat, propunând ca el să fie schimbat cu altul). Până la urmă, oamenii încep să creadă că există un fel de „legătură” dintre apăsarea clapei şi apariţia unui simbol, o „legătură” care ar fi ceva material, o careva totalitate de percepţii, pe când nici un fel de percepţii de acest gen nu există, cuvântul „legătură” notează anume aceea ce aveau ei în vedere, adică faptul că percepţia „apăs tasta” este urmată de percepţia „apariţia simbolului pe ecran”. Când această înţelegere lipseşte (iar ea lipseşte la toţi de-a rândul), încep a creşte cu duiumul şi celelalte concepţii – despre karma, răsplată etc.

Asemenea raţionamente pot să pară prea complicate, dar, la o examinare mai îndeaproape, în ele nu există nimic complicat. E mai greu să te descurci în toate astea prima dată, dificultatea, în fond, constă nu în raţionamentele propriu-zise, dar în depăşirea inerţiei de a completa, imaginar, percepţiile lipsă, în depăşirea fricii de a rămânea fără iluzii. Iar când survine claritatea, ea se extinde cu uşurinţă şi asupra celorlalte situaţii similare, se dovedeşte că este de-a dreptul formidabil – a avea claritate.

Voi exemplifica printr-un dialog tipic:

– Există legătură dintre copil şi mamă.

– Cum o percepi tu?

– Lui îi era rău ieri şi eu tot mă simţeam rău.

– Prin urmare, există percepţia cuvintelor lui că se simţea rău, percepţia comportării lui pe care tu o interpretezi că „i-i rău” şi percepţia ta pe care tu o numeşti „mi-i rău”. Dar ce este „rău”? Există oare siguranţa că subînţelegeţi prin acest cuvânt unul şi acelaşi lucru? Există oare certitudinea că „rău” pentru tine n-a apărut din simpla obişnuinţă de „a-ţi fi rău” atunci când lui „i-i rău”? Tu vezi că el e trist, îţi apare mila faţă de el – amândurora „li-i rău”. Dar unde-i percepţia „legăturii”?

– D-apoi cum, asta şi este legătura dintre noi: el se simte rău şi eu mă simt rău.

– Asta nu-i „legătură”, ci e simpla obişnuinţă de a avea anumite percepţii în anumite condiţii.

– Nu, asta-i legătură, lui îi era rău şi mie îmi era rău.

Discuţia continuă pe acest cerc vicios. Este imposibil a explica dacă nu există eforturi sincere pentru a atinge claritatea.

În ceea ce priveşte interpretarea comportării altor oameni, e acelaşi lucru. Oamenii şi comportarea lor sunt pentru tine doar un set specific de percepţii ALE TALE, despre care nu poţi să spui nimic altceva decât că ele există. Vrabia a zburat. Parcă acest lucru îţi generează emoţii negative? Nu, deoarece eşti deprinsă a percepe acest fapt ca „un fenomen al naturii” (ceea ce, apropo, este o concepţie abstractă). Un trecător a înjurat murdar. Acest lucru trezeşte EN? Desigur, fiindcă acţionează o altă deprindere, fiindcă tu nu-l priveşti pe trecător ca pe un „fenomen al naturii”, tu îl înzestrezi cu „voinţă”, „conştiinţă” (ceea ce, apropo, este o concepţie abstractă), se includ respectiv şi alte stereotipuri ale comportării, adică apar EN. Dacă, însă, înţelegi că percepţia unui om care înjură este, pur şi simplu, aşa un set de percepţii ALE TALE, pe care tu le numeşti „fenomene ale lumii din jur” (ceea ce, apropo, este o concepţie abstractă), apoi stereotipul de reacţionare în formă de EN poate nici să nu se manifeste. Când asupra ta vine un val puternic al mării, te grupezi ca să rezişti la el, să-l înfrunţi, dar îl urăşti oare? Ba nu, tu poţi să simţi chiar o bucurie, o admiraţie, un extaz, deşi înţelegi că valul te poate lovi destul de puternic, uneori valurile omoară. Atunci când eşti agresată de un om beat, faci acelaşi lucru, îl respingi, dar, din obişnuinţă, interpretezi acţiunile lui ca pe un rezultat al sumării mecanice a dorinţelor în acel loc, ci îţi plăsmuieşti un careva „el”. Întrucât există concepţia că „el” „e obligat”, ai EN.

Tu crezi că rudele, apropiaţii tăi posedă capacităţi deosebite, care-i disting pe aceşti oameni dintre alţii, îi fac „mai aproape” de tine. Or, nu există nici un fel de percepţie de felul „legătură de rudenie”, tu o plăsmuieşti, iar apoi urmezi nişte stereotipuri fondate pe această fantomă. Ce decurge din faptul că această femeie a născut un copil, din care, în mod enigmatic, s-a format apoi aceea ce tu numeşti „eu însămi”? Oare din asta decurge că veţi avea interese comune, că are să-ţi fie interesant să trăieşti, să comunici cu ea? Ba şi cu soţul, tată, fratele, sora ei, soţia fratelui, copiii lor, bunica, bunicul, prietenii lor – oare asta nu-i o prostie strigătoare la cer?? Dar ce decurge din faptul că ai născut un copil? Înseamnă oare acest fapt că, iată, acest absolut necunoscut, care a nimerit în burta ta, de acum înainte trebuie să-ţi trezească interesul, să-ţi fie apropiat? La fel ca şi viitoarea lui soţie, viitorii copii, fratele soţiei, copiii fratelui soţiei… Concepţia despre „apropierea” rudelor posedă două proprietăţi unice: a) ea este „sfânta sfintelor” în societatea noastră; b) lipsa de sens, inconsistenţa ei, contradicţia ei cu toată cealaltă experienţă a vieţii noastre este atât de mare, încât este imposibil să n-o observi. Dar orice încercare de a gândi sincer pe această temă, de a începe să te comporţi în conformitate cu dorinţele tale îmbucurătoare, contrar concepţiei date, este sortită la o ură deosebit de pronunţată din partea rudelor. Dacă subapreciezi acest fapt, te expui pericolului. Apropo, despre „apropiere”. De îndată ce fiul sau fiica îşi dă seama că părinţii nu-i trezesc interesul, de îndată ce el sau ea începe să urmeze propriile dorinţe îmbucurătoare, „apropierea” pe care o simt părinţii faţă de el (ea) capătă o formă foarte stranie – forma de ură. Într-o culegere de articole voi plasa articole ale practicanţilor pe aceste teme şi vei vedea că nu fiecare al doilea sau al treilea, ci fiecare nouă din zece practicanţi se ciocnesc de următoarele situaţii: de îndată ce părinţii văd că el încetează a se mai preface că societatea lor îi trezeşte interesul, că el începe să înlăture EN, călătoreşte, se călăuzeşte de dorinţele îmbucurătoare, ei îi declară „dragului” copil, „celei mai apropiate fiinţe” un adevărat război: îl răpesc, îl încuie cu lacăt, îl leagă, încearcă să-l dea pe mâna psihiatrilor (ceea ce este imposibil în zilele noastre), ba chiar încearcă să-l omoare! La „soluţionarea problemei” este atrasă poliţia care-şi exercită pilduitor funcţiile: urlă la copiii neascultători, chiar dacă aceşti copii au atins vârsta majoratului (!!), îi intimidează, îi ameninţă cu puşcăria (!!). Părinţii iubitor depun cereri la organe precum că eu aş avea o sectă, că aş viola fetele, le-aş vinde la casele de toleranţă, le-aş preface în „zombie” (??), îmi trimit mie, autorul acestei cărţi, scrisori, în care mă ameninţă cu moartea şi chiar pun la cale, în modul cel mai serios, omorul, declarând în auzul tuturor că vor să mă ucidă ca pe o creatură a infernului. De aici decurge un sfat pentru viitorii practicanţi: dacă vrei să le dai posibilitate să ia cunoştinţă de PCD, dă-le cartea mea într-un teanc de alte cărţi – de Osho, Castaneda, Gurdjiev etc. Las’ să aleagă singuri, iar tu alege-ţi calea singură, nu de ocupa de „iluminare” – ocupaţia este lipsită de perspective. În caz contrar, te aşteaptă un război pe viaţă şi pe moarte pe care ţi-l vor declara „apropiaţii”.

Dar nu este suficient doar să înţelegi, în mod raţional, că „legătura de rudenie” este o fantomă plăsmuită pentru a depăşi acţiunea acestei fantome, acţiune care se exprimă în tot felul de „eu sunt datoare”. Pentru depăşirea reală a acţiunii mecanismelor, îţi recomand să efectuezi o cercetare a rudelor, o investigaţie completă. Lămureşte-te: ce fel de oameni sunt, în ce măsură îţi sunt apropiaţi şi-ţi trezesc interesul. Fă o listă din sute de întrebări, răspunsurile la care sunt semnificative pentru tine însăţi, roagă să-ţi răspundă şi ei, motivându-ţi dorinţa anume prin faptul că vrei să-i cunoşti mai bine. Întreabă şi despre sex, şi despre EN, despre tot ce te interesează de bună seamă. Apoi analizează răspunsurile lor cu imparţialitate şi fă-ţi o părere sinceră despre ei. Precizează, pune întrebări, fă-ţi o părere clară.

Iar acum să trecem la chestiunea privind interpretarea circumstanţelor. Când, poticnindu-de, te loveşti dureros de o piatră, apare gândul: „Uite-o, pacostea, trebuia să fie anume aici…”. Când, deschizând cartea, o scapi din mână pentru a treia oară consecutiv, îţi trece prin gând: „Ce mai e şi asta?”, începi să te iriţi. Asemenea manifestări care vădesc prezenţa unor interpretări mecanice sunt o mulţime – este suficient să priveşti lucrurile mai atent ca să descoperi că viaţa e pătrunsă de ele, fiecare clipă e umplută cu interpretări. Tu „ştii” că, bunăoară, cartea trebuie să se deschidă la prima încercare, piatra „nu trebuie” să se afle în calea ta, eşti sigură că băiatul vecinilor „trebuie” să te salute primul, iar fiul tău „e obligat” să înveţe bine, că guvernul „e dator” să promoveze o politică monetară mai corectă, iar un frigider nou „n-ar trebui” să se defecteze îndată. Interpretările mecanice sunt pretutindeni, viaţa e îmbibată cu ele.

Şi atunci când începi să înlături interpretările mecanice, apare o prospeţime deosebită, apar percepţii revelatoare. În copilăria timpurie erai liberă de povara interpretărilor, pur şi simplu, priveai lumea cu ochii larg deschişi, acum, pe măsura înlăturării interpretărilor mecanice, începi să simţi că prospeţimea impresiilor copilăreşti se reîntoarce. Lumea devine mai profundă, mai largă, mai înaltă, mai grandioasă, mai surprinzătoare, mai transparentă, în ea cresc dimensiuni noi ale percepţiilor, care înainte vreme erau suprimate imediat în faşă.

Interpretările sunt nişte coagulate de gânduri care se grupează în structuri conceptuale rigide. E uşor să vezi acest lucru. Mergând pe stradă, ştii că acum e „iarnă”. Venind acasă, ştii ce se află de cealaltă parte a geamului. Plecând la serviciu, ştii precis că vei ajunge anume acolo şi că acolo va fi ceea ce este de obicei. Eu ştiu cum mă cheamă. Ştiu în ce ţară trăiesc, care oameni mă înconjoară. Toate acestea reprezintă o totalitate de interpretări fixată rigid şi eu n-am posibilitate să văd ceea ce nu văd de obicei. Dacă văd un „copac”, apoi „ştiu” că e un „copac” – ramuri, trunchi şi frunze. Eu nu iau în seamă spaţiul dintre frunze, nu văd jocul umbrelor, nu am simţul frumosului şi anticipaţia care, în mod misterios, rezonează cu el. Eu nu iau în seamă sclipirea dorinţei îmbucurătoare, nu mă întorc ca să merg în altă parte, or, eu „ştiu” că plec la magazin.

Îmi place să călătoresc, să mă plimb printr-un oraş necunoscut, să privesc la cele mai obişnuite lucruri, având o surprinzătoare senzaţie de detaşare, de prospeţime, numai datorită faptului că aici nu recunosc nimic, n-am fost aici niciodată şi nu ştiu ce mă aşteaptă după colţ. Ştiu că aici nu mă ştie nimeni şi mă simt eliberat. Nu ştiu ce senzaţii voi avea peste un minut sau două, nimic nu e programat, obişnuinţele încă nu s-au format. Dar ce te împiedică că simţi acelaşi lucru chiar aici şi acum – la tine acasă, la serviciu, în transportul public? Numai obişnuinţa de a te percepe „acasă”, iar asta mai e şi deprinderea de a avea o stare cenuşie, a fi insensibilă, obosită, a nu aştepta nimic, a nu-ţi asculta dorinţele, percepţiile revelatoare. Când îmi imaginez că trăiesc într‑un alt oraş, că aici nu mă ştie nimeni, că eu în genere nu-s eu, viaţa se trezeşte, dorinţele îmbucurătoare se intensifică. Da, desigur, îndată vine gândul „Ăsta e doar un joc, de fapt, ştiu unde mă aflu” şi totul dispare, iarăşi vine la putere obişnuita stare cenuşie. Desigur, conştiinţa raţională clară nu contravine percepţiilor revelatoare, dar printr-o asemenea practică de „uitare” poţi trezi la viaţă acele PR, care, din obişnuinţă, nu se manifestă în circumstanţele date, să le memorezi şi să le antrenezi, învăţând să le ai independent de interpretări, Şi deoarece se developează acele percepţii pe care nu le-am avut, înseamnă că „eu” cel din trecut nu mai sunt eu, or, „eu” reprezintă doar o notaţie pentru o totalitate de percepţii care se manifestă în locul dat.

În fiecare minut, în fiecare secundă, ne înşelăm pe noi înşine, spunându-ne că toate sunt deja cunoscute, ştiute. Se ştie ce există acum şi ce va fi, unde voi fi peste un minut etc. Computerul din cap lucrează neîntrerupt şi, atâta timp cât el e-n funcţiune, fii sigură, 99% din tot ce-i interesant, din tot ce-ai putea să simţi chiar acum trece pe lângă tine. Asupra lumii se imprimă o schemă a descrierilor ce nu-ţi permite să ieşi din limitele ei.

Mă trezesc dimineaţa. Spun: sunt acasă, e casa mea, e apartamentul meu, e oraşul meu, am să fac cutare sau cutare lucru, iată ce mi-am preconizat, afară plouă, e o stare nesuferită, sumbră, fără perspective… iese la suprafaţă tot şirul de asocieri şi deprinderi ce ţine de această descriere şi eu devin o fiinţă cenuşie şi pustie.

Mă trezesc dimineaţa. Ştiu că voi depune eforturi pentru înlăturarea obscurităţilor, întristărilor, de aceea se poate întâmpla orice. Poate să mi se arate ceva nou, independent de faptul unde-s eu şi cine-s eu, viaţa se poate schimba în orice moment, dacă voi recurge la acţiuni ce mă eliberează din prizonieratul stereotipurilor perceptive şi de atitudine faţă de lume. Şi eu simt că palpez pulsul vieţii, şi chiar acum încep, de bună seamă, să se producă lucruri curioase – apar gânduri noi, interesante, stări de spirit proaspete, licăriri de PR noi sau deja cunoscute, eu încep să mă comport altfel, chiar în mine se deschide o cale.

Înainte vreme, simţeam o necesitate acută de a iubi, dar computerul din capul meu îmi spunea: „Tu vrei să iubeşti, d-apoi n-ai pe cine!” Ei, nu există acum în preajma mea aşa un om care m-ar entuziasma, faţă de care aş simţi dragoste. Şi îndată mi se făcea trist, posac şi urât pe suflet. Aşa putea să dureze luni în şir, nu simţeam dragostea, fiindcă nu aveam pe cine iubi. Dar a venit ziua când m-am întrebat: dar, la o adică, în ce constă diferenţa? Eu vreau să simt dragostea. Acum. Oare are importanţă că acum nu am asupra cui s-o revărs? Poate, trebuie, pur şi simplu, să‑mi imaginez aşa un om, or, eu vreau să trăiesc o dragoste, dacă vreau să iubesc, are importanţă – pe cine? Am încercat să-mi imaginez o fată, s-a plăsmuit un careva chip, dar eu am înţeles: nu, nu voi reuşi să iubesc un chip abstract. Atunci am pus întrebarea altfel: poate, voi avea posibilitatea să trăiesc dragostea, acceptând ipoteza că undeva este o fată pe care, dacă aş întâlni-o, aş iubi-o. Da, ochii mei n-o văd, nu ştiu nimic despre ea, dar faptul că simt dorinţa de a iubi tocmai înseamnă că o simt şi o iubesc. De ce trebuie să-mi omor dorinţa de şi capacitatea de a iubi cu raţionamentele? E acelaşi lucru ca şi cum ai spune: acum e noapte, dragă, e întuneric beznă, eu nu te văd, cum pot să te iubesc? E o prostie? O prostie. Or, aceste două situaţii se aseamănă foarte mult între ele: nu văd, nu aud, nu ştiu despre existenţa iubitei, dar anume necesitatea de a iubi şi este cea mai nemijlocită cunoştinţă despre ea. Acceptând spre examinare această ipoteză, am descoperit că sunt în stare să simt dragostea! În acel moment, mă simţeam puţin dement, mă intimidam, deoarece mintea-mi şoptea: „Ia ai mai făcut-o… cum poţi să iubeşti nu se ştie pe cine? E o aberaţie, un delir…” Delir sau nu, dar opţiunea e foarte simplă: ori eu simt dragostea chiar acum, ori n-o simt. Am ales s-o simt, realizând astfel generarea directă a percepţiei revelatoare, înlăturând starea cenuşie susţinută de concepţiile despre lipsa fetei iubite. Dacă cineva are să numească trăirile mele iluzie, prostie sau demenţă, apoi mie de asta nu-mi pasă, deoarece ÎMI PLACE tocmai ceea ce simt, îmi place cum se schimbă viaţa drept rezultat al unor asemenea trăiri.

Ulterior, am trăit dragostea care nu este îndreptată spre nimeni concret în aşa măsură, în care am reuşit s-o suport în genere. Relaţiile personale cu iubita nu reprezentau un obstacol pentru aceasta, or, personalităţile noastre nu se intersectau, iar predispoziţia mea de atunci spre EN nu devenea un obstacol pentru dragoste. Acea dragoste avea proprietăţi unice – ea nu numai că nu era îndreptată asupra cuiva concret, ea nici nu ieşea din mine! Eu mă aflam parcă în calea unui torent de iubire ce nu începea nicăieri şi pleca în neant, străpungându-mă. Ulterior, experienţa unei asemenea iubiri m-a învăţat să iubesc şi un om concret, fără impurităţi de EN ale spiritului de proprietar, fără gelozie etc. Dragostea a devenit anume o Trăire, ci nu un amestec sălbatic de EN şi EP.

Nimic nu limitează viaţa mai tare ca „înţelegerea” falsă precum că viaţa este limitată. Experimentele mele m-au condus la concluzia că emoţiile nu-s o parte inalienabilă a „mea”, ele pot fi alese la dorinţă. Şi când m-am pus pe gânduri: ce vreau eu anume, am văzut că EN e o valiză pe care o port din inerţie, că vreau s-o arunc. Atunci mi-am pus sarcina să încetez EN, realizarea acestei sarcini dovedindu-se un lucru foarte interesant, deşi deloc simplu.

02-01-11) Schimbările din viaţa omului devin pentru el o nouă închisoare, deoarece sunt generate nu de eforturile pentru realizarea dorinţelor îmbucurătoare, ci de influenţa dorinţelor mecanice condiţionate de EN, concepţii, temeri. De exemplu, te măriţi nu de aceea că ai o dragoste şi o dorinţă îmbucurătoare să trăieşti cu acest om, ci fiindcă „trebuie”, „e timpul”, „e comod”, „e avantajos”, „aşa mă sfătuiesc prietenele”, „apare un temei legal pentru sex”, „e timpul să am copii, căci predestinaţia femeii este…”, „pare să fie un om bun…” etc. Treci dintr-o celulă în alta, schimbi obiectele ataşamentului şi felurile de obscurităţi, iar viaţa rămâne aceeaşi sursă de întristări, indiferent de felul în care vei proceda. Pentru oameni este aplicabil întru totul sfatul: „Fă cum vrei, dar oricum ai să regreţi”.

Una din metodele de a te ţine la puşcărie este de a alege interpretările în mod mecanic, adică nu cu ajutorul unor meditaţii sau prin rezonanţă cu PR, ci în mod automat, adică din obişnuinţă, sub influenţa EN şi concepţiilor, după care interpretarea „se încleie” mort de fenomen şi va fi percepută de acum înainte nu ca una dintre multele posibile, ci ca o expresie a „adevăratei esenţe”. Concepţiile înconjurate de interpretări automate capătă o rigiditate deosebită, devin „reazem” pentru om, indiferent de faptul ce suferinţe îi provoacă acest „reazem”, iar temerile blochează accesul raţiunii în acest domeniu. Dacă, de exemplu, ai concepţia „copilul trebuie să-şi facă lecţiile” şi există interpretarea „e copilul meu”, apoi nimic nu-l va mai salva pe nenorocit – va face lecţii până se va învineţi, oricare ar fi dorinţele sale îmbucurătoare. Dacă, însă, vei studia concepţia despre „copilul meu” şi, în locul interpretării „copilul meu” vei alege „un om independent cu propriile sale dorinţe îmbucurătoare, care-şi alege el însuşi viaţa, care va învăţa el însuşi, inclusiv va trage învăţăminte din consecinţele opţiunilor sale”, atunci şi concepţia ta „copilul trebuie” se va dezgoli, va deveni accesibilă pentru studiu, îşi va pierde puterea pe care a avut-o asupra ta, va înceta să mai fie sursă a unui număr incredibil de diferite EN, în afară de aceasta, copilul tău va avea şansa de a evita violenţa necruţătoare, şansa de a începe să aibă dorinţe îmbucurătoare şi să şi le realizeze, să înceapă a trăi.

Privind la o bucată de carne, un om obişnuit vede în ea o cină copioasă, pe când un vegetarian – o parte a corpului unui animală detaşată de la corp. Şi-ntr-un caz, şi-n altul bucata de carne e aceeaşi, dar interpretările diferă radical. În ambele cazuri, însă, oamenii consideră că anume interpretarea lor este justă şi alta nu poate fi. Este interpretat FIECARE fenomen şi eveniment, chiar şi cel mai neînsemnat.

Alegerea interpretărilor este condusă de un set de concepţii şi obişnuinţe, dar se poate trăi altfel. De exemplu, ai fost concediată de la servicii. Dacă tu nu cunoşti PR, apare interpretarea uzuală a acestui eveniment ca un prilej pentru apariţia EN. Dacă, însă, eu fac practica, apoi vor apărea totalmente alte interpretări: „a) a apărut posibilitatea de a mă antrena în înlăturarea unor EN puternice şi dacă eu le voi depăşi, apoi abilităţile de înlăturare a EN vor fi mai perfecte, PR se vor manifesta mai activ; b) am fost aruncat din mediul în care mi-am creat o mulţime de obişnuinţe mărunte ce na-m reuşit să le înlătur în mod impecabil, în noile condiţii voi putea să-mi creez deprinderi noi; c) încă nu se ştie cum se va schimba viaţa, ce posibilităţi noi vor apărea”. Încă un exemplu: a apărut o EN. O interpretare este că „ăsta e un obstacol pentru practica mea”, a doua – „asta va intensifica practica, deoarece am obţinut încă o experienţă de înlăturare a EN, am depistat o situaţie în care EN apar ca şi mai înainte, generând încă o dată aspiraţia spre PR”.

Eu aleg interpretările ce nu contravin clarităţii raţionale şi rezonează cu PR, deoarece înţeleg că nu există percepţia „în realitate”. Nu este deloc obligatoriu ca o interpretare să fie unică, ele pot fi câteva şi nu-s un obstacol una pentru alta. Dacă a apărut o EN, apoi ce-i asta în realitate: un obstacol sau o trambulină? Sau şi una, şi alta? Şi ce este un arbore „în realitate”? Frunzele sau spaţiile dintre ele? Sau şi una, şi alta? Sau şi un simţ al frumosului care, dacă nu există un paravan sub formă de EN, apare TOTDEAUNA cu aceeaşi regularitate în acest loc, la fel ca şi percepţiile vizuale, tactile, auditive? Or, eu fixez: „există senzaţia frumosului”, dar nu există percepţia „simţul meu de frumos”.

Când alegi o interpretare în mod mecanic şi începi să crezi că doar ea este cea justă, te transformi într-un cadavru. Te prefaci într-o proastă care „le ştie pe toate”. Anticipaţia, aspiraţia, presimţirea, iar după ele şi alte PR încetează să mai apară, raţiunea te părăseşte, dorinţele îmbucurătoare nu se manifestă, nu vei mai avea descoperiri, EN vor avea o putere absolută asupra ta, transformând chipul tău într-o mască, iar corpul tău – într-un buboi dureros care îmbătrâneşte impetuos. Priveşte în jurul tău: oamenii care te înconjoară totdeauna le ştiu pe toate. Când ai auzit pentru ultima dată, drept răspuns la întrebarea ta, fraza: „Încă nu m-am lămurit până la capăt în această problemă” sau „Nu am temeiuri suficiente pentru a judeca despre aceste lucruri”, sau „M‑am gândit la asta, dar nu am ajuns la o concluzie distinctă”, sau „În momentul de faţă punctul meu de vedere este următorul, el se bazează pe cutare observări, presupuneri şi pe cutare informaţii şi nu am, deocamdată, argumente care m-ar face să-mi schimb punctul de vedere”? Am să-ţi răspund: nu ai auzit şi nici n-ai să auzi vreodată asemenea răspunsuri decât de la oameni care fac practica mea.

Libertatea de concepţii deschide calea spre trăirea PR. De exemplu, dacă vrei să simţi tandreţe, simpatie, admiraţie, frumuseţea, dar nu există omul asupra căruia poţi să ai aceste PR, apoi nici nu le trăieşti, devenind astfel victimă a concepţiei că aceste trăiri pot exista doar în cazul în care sunt îndreptate asupra cuiva sau a ceva concret, pe care-l cunoşti, îl vezi, îl percepi. Te gândeşti: „Nu am pe cineva pentru care aş avea aceste trăiri…” şi cu asta se termină totul, pe când în realitate nimic nu te împiedică să ai aceste PR.

Drept rezultat al unui studiu sincer al interpretărilor apare claritatea că nu există nici un fel de „în realitate”, ci există doar percepţiile şi interpretările lor, care pot fi contradictorii logic sau nu, pot să rezoneze cu PR sau să nu rezoneze, să corespundă observărilor disponibile ori ba, să fie elaborate şi în baza mărturiilor altor oameni sau fără aceste mărturii. Această claritate, la fel ca şi oricare alta, este trăită ca ceva uluitor, ca o senzaţie de spaţiu nelimitat, de libertate.

Claritatea ce apare drept rezultat al eliberării de dictatul interpretărilor mecanice este o percepţie revelatoare aparte. Când descriem această percepţie, recurgem la imagini şi cuvinte, dar claritatea nu e nici imagine, nici cuvânt. Deosebiri sunt multe:

a) când apare claritatea ce rezonează cu cuvintele „toţi oamenii din jur dorm continuu ori sunt deja morţi”, apoi peste un minut claritatea dispare, deşi gândirea limpede poate să rămână, dar, oricât ai întoarce fraza aceasta pe o parte şi pe alta, nu vei reuşi să generezi claritatea din nou decât ca rezultat al unor noi eforturi, unui nou salt spre sinceritate;

b) claritatea are o mulţime enormă de nuanţe, niveluri, pe când claritatea raţională are unul singur: ori înţelegi desfăşurarea raţionamentelor, ori n-o înţelegi;

c) claritatea provoacă o rezonanţă cu alte PR, pe când claritatea raţională rămâne o percepţie izolată, anume din această cauză oamenii dezvoltaţi din punct de vedere intelectual rămân, de cele mai multe ori, tâmpi, cufundaţi totalmente în EN.

Etcetera. În limbajul cotidian cuvântul „claritate” desemnează ambele fenomene, această identificare provoacă multe încurcături.

Încă un exemplu: obişnuinţa de a interpreta unele condiţii ca „incomode pentru practică”. Or, o dată ce condiţiile sunt „incomode”, trebuie ori să aşteptăm până ele „se vor ameliora”, ori să începem „să le ameliorăm”, consumând, poate, toată viaţa şi rămânând, în fond, în alte „condiţii incomode”. Domeniul condiţiilor ce nimeresc în categoria „incomode” se poate extinde până la aşa grad, încât el va cuprinde întreaga viaţă, devenind o îndreptăţire pentru lipsa practicii. Această greşeală poate fi evitată, definind strict sensul termenului „incomod”, precum şi mergând în întâmpinarea dorinţelor îmbucurătoare, inclusiv dorinţelor de a schimba condiţiile, dorinţelor de a înceta să le mai schimbi şi dorinţelor de a te concentra asupra practicii în orice condiţii şi la orice dorinţe. Practica devine deosebit de eficientă anume în condiţiile pe care nu ţi le doreşti, dacă hotărârea şi asiduitatea ta sunt la înălţime, atunci poate să apară dorinţa de a-ţi crea special condiţii pe care le interpretai anterior ca incomode (vezi în cele ce urmează capitolele despre stalking şi ascetism). Poziţia practicantului este următoarea: orice împrejurări sunt condiţii excelente pentru practică, ele-s o provocare pe care o accepţi cu bucurie şi anticipaţie. Te asediază rudele agresive? Astea-s condiţii excelente pentru înlăturarea AN de răspuns, agresivităţii de răspuns, milei faţă de sine etc. Nu te atinge nimeni, ai de toate şi nu te distrage nimeni? Sunt condiţii excelente pentru înlăturarea mulţumirii de sine, plictiselii, stării cenuşii, dorinţelor mecanice. Dorinţa de a schimba condiţiile, cu toate acestea, se poate manifesta liber şi ea, realizându-se paralel cu alte dorinţe. Sarcina este doar să facem ca această dorinţă să fie îmbucurătoare, să fie însoţită de anticipaţie, ca ea să nu fie determinată de mila faţă de sine şi alte EN.

Din Castaneda: „Ostaşul îşi ia soarta, oricare ar fi ea, şi o acceptă cu smerenie aşa cum este ea, dar nu ca pe un prilej de regret sau de mândrie, ci ca pe o provocare vie”. Substituie cuvântul „soartă” prin „percepţiile pe care tu le numeşti „împrejurările create” şi percepţiile pe care tu le numeşti „eu însămi”, iar cuvântul „smerenie” – prin „lipsa EN şi EP”, „provocare vie” – prin ceea ce rezonează cu anticipaţia, aspiraţia şi atunci sensul acestei fraze va deveni absolut clar.

Aceste exemple sunt, mai mult sau mai puţin, clare. Dar iată un alt exemplu, înţelegerea căruia îţi va cere un anumit efort. Consideri oare că frunzele, ramurile şi trunchiul sunt părţi ale arborelui? Da, consideri. De ce? De ce frunza e o parte a copacului, iar maşina care stă sub el – nu? Pentru că frunza creşte treptat? Dar şi maşina se apropie treptat, cu ce-i mai rău un „treptat” decât altul? Pentru că poţi să urmăreşti calea de la arbore până la tulpină fără a-ţi rupe privirea? Dar şi de la maşină până la trunchi poţi să urmezi o privire neîntreruptă, cu atât mai mult, dacă maşina e lipită de copac. Pentru că seva curge prin ramuri spre frunze? Dar şi de la roţile maşinii curge un pârâu spre arbore. Până la urmă, înţelegi clar că problema: „Ce este o parte a copacului?” se rezolvă prin convenţie, înţelegere, criteriile prin care faci deosebirea se găsesc fără greutate: o frunză ruptă de la copac se schimbă repede, ea începe să se usuce, pe când maşina nu se va schimba, îndepărtându-se la un metru. Făcând abstracţie are un caracter ciclic, copacul are frunze oricând, pe când în taiga există miliarde de arbori de care maşina nu se atinge niciodată. Acum hai să ne punem întrebarea: senzaţia de frumos pe care o am atunci când privesc acest copac este o parte a lui? Oricărui om această întrebare i se va părea tâmpită, or, este absolut „clar” – sigur că nu, simţul frumosului nu este o parte a copacului. Voi da drept exemplu un dialog care demonstrează posibilitatea unei alte interpretări:

– Când privesc copacul şi văd tulpina lui, am o percepţie vizuală – e anume percepţia mea, dar eu o numesc „percepţia unei părţi din arbore”. Dacă an o senzaţie de frumos, de ce n-aş numi-o şi pe ea percepţie a unei părţi a arborelui?

– Pentru că, ori de câte ori priveşti copacul, ai percepţia „văd tulpina”.

– Eu am şi senzaţia de frumos când îl privesc.

– De fiecare dată?? Când priveşti orice copac?

– Da, dacă nu am EN.

– Aha, deci, dacă ai EN, senzaţia de frumos nu mai există?

– Sigur că da, dar, dacă vei închide ochii, nici tu nu vei mai avea percepţia tulpinii.

– Dar frunzele copacilor sunt diferite, diversitatea lor e infinită, iar simţul frumosului e unul şi acelaşi, tocmai acest fapt înseamnă că senzaţia de frumos nu e o parte a arborelui, ci o particularitate a percepţiei tale, or, dacă îţi vei pune ochelari cu sticle roze, asta nu va însemna că lumea e roză?

– Senzaţia de frumos nu e una şi aceeaşi. Ea-i tot atât de infinită în diversitatea ei, dar tu îţi petreci toată viaţa în EN şi percepţiile revelatoare sunt pentru tine o raritate, de aceea nici nu ai experienţa de diferenţiere, deosebire a nuanţelor acestei senzaţii.

Iată aşa un dialog neobişnuit ce deschide calea pentru multe investigaţii, descoperiri. În acest exemplu, drept cauză a prezenţei unei interpretări false este nu numai lipsa unui sens precis al cuvântului „parte”, dar şi lipsa experienţei de a avea PR. Omul care nu s-a antrenat în a deosebi culori şi forme va spune că toate frunzele sunt la fel, dar toţi copiii sunt antrenaţi să deosebească formele şi culorile, deoarece, dacă mama spune „dă-mi ceaşca albastră”, iar tu ai s-o aduci pe cea violetă, apoi ai să obţii o porţie de EN, care va deveni un stimulent pentru a deosebi albastrul de violet.

Încă un exemplu simplu, dar concludent: şezi în birou şi „ştii” că dincolo de geam este un oraş zgomotos şi murdar, iar peste perete – nişte oameni tâmpi şi irascibili. Dar dincolo de perete şi geam este şi altceva – există oceanul, există pădurea, munţii, animalele, pur şi simplu, asta nu se vede prin geam, dar asta există, or, tu ai călătorit şi ai văzut toate acestea. Atunci de ce alegi să te gândeşti la ceea ce nu rezonează cu PR? Din obişnuinţă. Ambele interpretări nu contrazic reprezentărilor tale despre lume, de aceea practicantul alege să ştie ceea ce se află în afara biroului – oceanul, culmile munţilor, luncile şi pădurile.

Încă un exemplu, examinarea căruia conduce la consecinţe îndepărtate. Orice-ar zice filozofii, oamenii (inclusiv aceiaşi filozofi) cred fără rezerve în faptul că există subiect şi obiect. Or, asta este doar o interpretare a percepţiilor noastre. Explicaţia se află la suprafaţă, aici nici nu se cere o analiză aprofundată. Priveşte tu însăţi: ce poţi spune despre toate percepţiile care există decât faptul că ele există? Iată ce: poţi să indici deosebirile şi să descrii aceste deosebiri. Asta-i indiscutabil, asta şi facem – indicăm deosebirile, dăm diferitelor grupe de percepţii diferite denumiri, folosim aceste denumiri în viaţa de fiecare zi şi în practică, obţinând rezultatele dorite. Desigur, niciodată nu vor reuşi să descoperim aşa-numitul „hotar”, bunăoară: „scaun” este ceea ce are picioare, o suprafaţă pentru şezut pe aceste picioare şi o spetează fixată de această suprafaţă. La magazinul de mobilă, vom descoperi un alt obiect, care tot scaun se cheamă, dar care nu seamănă deloc cu descrierea noastră, de exemplu, va fi ceva fără picioare, fără spetează, dar cu ceva care aminteşte prea puţin obişnuita suprafaţă pentru şezut. Cu acelaşi succes, obiectul în cauză ar putea fi numit „pernă”. Asta o înţeleg toţi, dar incertitudinea nu ne încurcă nicidecum să obţinem realizarea dorinţelor noastre în activitatea de fiecare zi, de aceea folosim cu succes acest procedeu – grupăm percepţiile şi ne înţelegem privind denumirea lor.

Mergem mai departe. Ce subînţeleg eu, spunând „mâna mea”? O totalitate de percepţii vizuale, tactile. Ce am în vedere când zic „mâna lui”? Puţin alt grup de percepţii. Or, asta e doar o notare, pe ce ne bazăm când plăsmuim un careva „eu” şi el, dacă nu există percepţia de „eu” sau „el”? Ce este „copacul”? E şi el o totalitate de percepţii. În care temei spunem: „copacul” este un obiect? Or, nu există aşa o percepţie „obiect”, există doar percepţii concrete pe care le notăm, folosind cuvântul „copac”, dar acestea-s percepţiile „mele” – senzaţia scoarţei, gustul frunzei, toate acestea există aici, „la mine”, dar ce-i „copacul”? Nu-i clar. Este evident faptul că şi „eu”, „tu”, „obiect” sunt doar nişte moduri de notare a percepţiilor! Exact la fel eu aş putea să joc şah cu mine însumi, împărţind, convenţional, gândurile ce apar după fiecare mutare cu „negrul” ca „eu”, iar gândurile ce apar după mutarea cu „albul” – ca „adversarul”.

Şi atunci ce rezultă? Rezultă ceva care schimbă într-un mod atât de catastrofal tot ce iese din cadrul modului obişnuit de a vedea lumea, încât noi, pur şi simplu, dizlocuim, nu acceptăm toate acestea, cultivând astfel lipsa sincerităţii, laşitatea şi tâmpenia. Reamintesc că gândul şi claritatea sunt percepţii cu totul diferite. E uşor să formulezi şi să înţelegi raţionamentele, iar ca să posezi claritate trebuie să depui eforturi deosebite – eforturi pentru curmarea tâmpeniei, eforturi de aspiraţie spre sinceritate. Şi dacă cineva ar fi un om foarte sincer, dacă el ar tinde spre claritate aşa cum jinduieşte cel de se îneacă la o înghiţitură de aer, i-ar fi suficient să citească doar aceste fraze pentru a căpăta claritatea deplină, pentru a obţine astfel „cunoaşterea lipsei dualităţii”. Întrucât, însă, asemenea oameni nu există, recurg la practici intermediare – la crearea unor insuliţe intermediare de claritate.

Dacă cineva afirmă că el a „cunoscut lipsa dualităţii”, asta înseamnă că el nu are nici pentru o clipă EN şi are tot timpul PR din cele mai strălucite. Deci, demascarea mincinosului este elementară, dacă, desigur, nu te arunci în tâmpenie nelimitată şi nu-ţi desenezi un om într-un mod lipsit cu totul de bunul simţ.

02-01-12) Formulează o concepţie, de exemplu: „Soţul meu suferă, fiindcă eu fac sex cu prietenul meu, prin urmare, eu sunt vinovată de suferinţele sale”. Pune-o la îndoială: „Parcă eu îi cauzez suferinţe? Eu nu fac altceva decât să urmez dorinţele mele îmbucurătoare şi i-am explicat acest fapt. Parcă nu el se chinuieşte pe sine însuşi, interpretând comportamentul meu ca pe o insultă, ca pe o indiferenţă faţă de el?” La asta se poate găsi şi un contraargument: „Da, el interpretează aşa, dar asta e imperfecţiunea lui, de ce să-i cauzez durere?” La asta se poate replica: foarte mulţi oameni vor ceva de la mine, literalmente, prin fiecare acţiune a mea „cauzez” cuiva suferinţe, încât nu există o modalitate de a-l izbăvi pe om de asemenea chinuri, el o poate face doar singur – prin eforturile sale. Soţul îţi cere să urmezi 10 reguli de conduită, poţi să încerci să le execuţi, dar dorinţele tale îmbucurătoare vor începe să se usuce şi bucuria vieţii împreună cu ele, iar el, peste puţin timp, va formula cerinţe noi, nerespectarea cărora va „trezi” iar iritarea, obida, neliniştea lui etc. Toate astea dovedesc că el, pur şi simplu, nu vrea să trăiască altfel. Încă un argument în contrariu: dacă el suferă, dar nu vrea să sufere, las’ să spună ce acţiuni a întreprins ca să nu sufere, ca să schimbe.

Lanţul de argumente şi contraargumente poate fi prelungit şi mai departe, îţi recomand să faci anume acest lucru, creând o listă cât mai mare de argumente, contraargumente şi contra-contraargumente ca nimic să nu rămână în umbră, fiecare argument cunoscut ţie să fie examinat. Discută cu alţi oameni, la sigur, ei vor găsi multe argumente „pro” şi „contra” pe care tu nu le-ai observat.

În definitiv, îţi va fi clar că nimic nu poate fi dovedit – lanţul de argumente „pro” şi „contra” este infinit, dar ceea ce va rămâne fără schimbare este sentimentul tău de vină, adică vei trăi aşa, de parcă vina ta ar fi fost dovedită. Organizează-ţi un asalt al concepţiei, revino mereu la această temă, reciteşte-ţi notiţele, obţine claritate în faptul că nu-i nici un temei de a considera că tu eşti „vinovată” de suferinţele soţului. Contrariază claritatea despre lipsa temeiurilor pentru a crede că sentimentul de vină este îndreptăţit în situaţia dată şi claritatea faptului că sentimentul de vină apare oricum. Repetă acest exerciţiu de 100 ori de 1000 de ori, fixează faptul că nu există temeiuri raţionale pentru vină, iar vina există, până când, la urma urmelor, nu va apărea o nouă calitate a clarităţii însoţită de un nou grad de libertate de sentimentul de vină în situaţia dată.

Desigur, nu este posibil nici să demonstrezi concepţia, nici s-o infirmi, or, ea operează cu termeni ce nu conţin în sine nimic concret: „vinovată”, „echitabil”, „trebuie”. De exemplu, prin cuvântul „dragoste” fiecare subînţelege un set arbitrar de percepţii, incluzând adesea în el şi EN distrugătoare de felul geloziei, agresiunii, milei faţă de sine. Nimeni nici nu-şi pune întrebarea care anume set de percepţii are el în vedere când spune „dragoste”. Acest fapt, însă, nu-i împiedică pe oameni să discute despre „dragoste”, să poarte dispute despre ea, să se „înţeleagă” unul pe altul, deşi este absolut clar că nici o înţelegere nu poate exista până atunci, până când n-a fost definit despre ce este vorba.

Este imposibil să obţii claritate în raţionamente până nu substitui toate cuvintele parazite de felul acestora prin alte cuvinte, care au pentru tine un sens determinat. Dar chiar şi fără înfăptuirea unei asemenea munci se poate obţine eliberarea de sub puterea concepţiilor prin metoda descrisă mai sus. La o anumită etapă de examinare a argumentelor şi contraargumentelor inconsistenţa, absurditatea concepţiei poate deveni evidentă.

Analiza consecutivă a concepţiilor abstracte scoate în evidenţă absurditatea lor tot atât de repede. Să ne punem, de exemplu, întrebarea: „Când omul se schimbă, el devine altul sau rămâne acelaşi?” O întrebare simplă, nu-i aşa? Cineva are să răspundă: „E acelaşi om, numai că e schimbat”. Altul va răspunde cu aceeaşi convingere: „E un alt om, doar el s-a schimbat”. Pe această siguranţă se vor clădi alte concepţii – fiecare şi le va crea pe ale lui. Hai să examinăm această chestiune mai amănunţit.

Pare evident faptul că, dacă s-au schimbat gândurile, emoţiile, dorinţele, senzaţiile (s-a schimbat poziţia corpului, prin urmare, s-au schimbat şi senzaţiile, chiar şi compoziţia chimică a corpului e alta – careva molecule l-au părăsit, au intrat altele), apoi în acest loc a apărut un alt set de percepţii, adică un alt om, deosebirile pot fi enorme: peste o secundă, încuviinţarea se schimbă pe ură, dorinţei de a îmbrăţişa îi ia locul dorinţa de a lovi. Totul se schimbă neîntrerupt. Dar dacă omul se schimbă mereu, atunci reiese că unul îşi propune scopul, iar altul îl atinge? Eu duc lingura la gură, iar ea va nimeri în gura altuia? Succesul vine la unul, insuccesul – la altul, „eu însumi” nu voi obţine nici un rezultat, ba şi „cel” care-l va obţine nu va profita de el – iarăşi va fi un careva alt om… Această concluzie de acum n-are s-o mai accepte nimeni, iar dacă cineva se va preface că o acceptă, apoi putem să-l întrebăm: de ce continuă să-şi urmărească scopurile, doar altul va profita de rezultat. Dacă el va răspunde: „Mie mi-i totuna”, apoi încearcă să-i iei lucrurile şi vei vedea că nu i-i totuna, el nu va accepta ca un altul să-i ia rezultatele muncii. Reiese că nimic evident aici nu-i.

Acum să admitem că omul rămâne acelaşi. În acest caz, contradicţia apare imediat: dacă el rămâne acelaşi, apoi despre care schimbare se poate vorbi? Reiese că nici o variantă, nici cealaltă nu este posibilă. Poate, omul rămâne el însuşi, dar e schimbat? Dar ce rămâne neschimbat? „Eul”? Apoi că nu există percepţia de „eu”, iar toate percepţiile care există sunt schimbătoare fără excepţii.

Am ajuns într-un impas disperat. Ca rezultat, concepţiile abstracte „omul se schimbă” şi „omul e neschimbător” îşi pierd importanţa, decad treptat din raţionamente şi din dialogul lăuntric.

Să examinăm concepţia de „trecut şi viitor”. Când spunem: „Există o portocală”, subînţelegem că există nu numai gândul „portocală” sau imaginea portocalei, dar şi o diversitate enormă de percepţii, senzaţii pe care le numim „gustul portocalei”, „senzaţia de la coaja portocalei” etc. Dacă există trecutul, apoi, în afară de gândul „acest trecut” există şi alte percepţii ale trecutului. Dacă în trecut am avut unele trăiri, iar acum am altele, spunem că s-a produs o schimbare. Adică noţiunea de „schimbare” se fondează pe concepţia abstractă a existenţei trecutului, prezentului şi viitorului. Pentru a compara, eu trebuie să-l trăiesc pe „eu cel de ieri”, apoi să-l compar cu „eu cel de acum”. Dar cum s-o fac? Să-mi amintesc ce-am trăit ieri? Dar acesta nu-i trecutul, acestea-s gânduri pe care eu le am acum, în prezent. Eu pot spune: ieri am avut o bucurie, dar asta nu va fi „eu am ieri o bucurie”, ci fie gândul care există acum, fie bucuria pe care o simt chiar acum. Orice percepţii sunt ceea ce se întâmplă anume acum sau, vorbind mai precis, ceea ce este, deoarece cuvântul „acum” reiese din concepţia existenţei „mai înainte” şi „mai târziu”.

De aici – o concluzie clară: cuvintele „prezent”, „trecut” şi „viitor” notează doar grupe de percepţii, care există „acum”, dar nu ceva ce „nu există acum”. Ceea ce numim „trecut” este, bunăoară, emoţia care însoţeşte gândul „asta a fost ieri” şi imaginea însoţită de acelaşi gând. Ceea ce am numit „modificare” este doar o imagine însoţită de gândul: „A fost aşa, dar a devenit aşa”.

02-01-13) Unul din cele mai simple procedee de înlăturare a concepţiilor este controlul lor în practică. Dar această metodă, s-ar părea, elementară, aproape că nu se foloseşte, deoarece oamenii, în loc să-şi studieze experienţa, o ghemuiesc într-o concepţie. Dacă ai concepţia: „E foarte plăcut să faci sex cu o fată frumoasă”, apoi de aici ia naştere dorinţa mecanică (DM) de a face sex anume cu persoana pe care o consideri frumoasă. De fiecare dată, însă, când fata frumoasă mai e şi geloasă, insensibilă, tâmpă, când are o atitudine negativă faţă de sex, tu treci totul la capitolul „deosebire de caractere”, continuând să-i atribui, imaginar, ceea ce nu percepi, dizlocuind ceea ce percepi. Din lipsă de sinceritate şi analiză consecventă, tu nu obţii experienţa de ciocnire cu realitatea – faci cunoştinţă cu o fantomă desenată de tine şi te desparţi tot de ea, ca rezultat, concepţia rămâne neschimbată şi iei totul de la început.

Crezi că cei mai mulţi fizicieni sunt deştepţi? Fă o investigaţie, pune-le întrebări, analizează răspunsurile. Crezi că filozofii sunt înţelepţi, iar scriitorii – enigmatici? Studiază-i sincer, fără teama de a vedea realitatea, oricum ar fi ea.

Noi nu comunicăm nici cu un om ca cu o fiinţă reală. Îl completăm, „îl desenăm” imaginar pe fiecare, iar apoi comunicăm cu acest chim plăsmuit. Această afirmaţie se referă, întâi de toate, la oamenii pe care „îi cunoaştem” cel mai mult timp. În jurul acestor fantome apar cele mai diferite obscurităţi, întristări, inclusiv ataşamentul, gelozia, în jurul lor se creează nori întregi de dialog lăuntric (DL). Se poate întâmpla că tu însăţi, fără a-ţi da seama de acest lucru, vei căuta să-ţi îndreptăţeşti, în DL, acţiunile în faţa părinţilor şi cunoscuţilor. Întrucât „comunicarea”, atât în discuţii reale, cât şi în DL, e cu nişte fantome, desigur, nu va exista nici o „explicaţie”, nici o înţelegere – fantoma va continua să existe în forma ei veche, fiind o sursă de EN.

Un procedeu foarte eficient de depistare şi înlăturare a plăsmuirilor este în apropierea consecutivă de omul în cauză, apropiere, la fiecare etapă a căreia îi faci un „portret”, îţi determini atitudinea faţă de el. Cam în acelaşi mod procedezi atunci când faci cunoştinţă cu un om prin Internet: mai întâi îţi faci o impresie despre om după primul mesaj, apoi – după al doilea, apoi – după prima fotografie, după a doua, apoi – după un schimb aprofundat de mesaje, apoi – după o discuţie telefonică, după o întâlnire faţă-n faţă etc. Procesul de determinare a atitudinii este facilitat de o listă de calităţi – treci prin ea şi pui note. La început, rezultatele intermediare vor diferi mult unele de altele, dar, pe măsură ce vei acumula experienţă de înlăturare a fantomelor şi dizlocuire, atitudinea ta iniţială faţă de om va coincide tot mai mult cu cea finală.

Cu cât mai puternice sunt EN trăite, cu atât comportarea ta va fi mai automată, cu atât mai complicat va fi să-ţi distingi percepţiile, făcând analiza lor consecutivă.

Cu cât eşti mai liberă de concepţii, cu atât mai des şi mai clar trăieşti dorinţele îmbucurătoare ce rezonează cu PR.

02-01-14) Să examinăm un exemplu cu interpretarea „singurătăţii” sau „aflării între oameni”. O interpretare poate fi schimbată uşor cu alta în funcţie de faptul ce sens atribui cuvântului „singurătate”. Aflându-te între oameni, poţi să te consideri singur, trăind EN corespunzătoare, iar, pe de altă parte, stând într-o odaie pustie, te poţi considera o parte a unui grup de oameni, trăind sau EN, sau PR, la alegere.

Prin analogie cu practica percepţiei ciclice, pe care o facem cu EN, putem să recurgem la o practică similară în raport cu interpretările. Drept rezultat, vom obţine o slăbire a automatismului generării interpretărilor, va apărea posibilitatea atingerii clarităţii raţionale şi manifestării licăririlor de trăire a clarităţii.

02-01-15) Există oare o percepţie concretă pe care ai putea s-o numeşti „eu”? Emoţiile, gândurile, dorinţele îi sunt atribuite unui careva „eu”, percepţia căruia nu există, după cum nu există nici percepţia de „apartenenţă” a dorinţei, gândului cuiva anume. Descrierea exactă a situaţiei date este următoarea: în totalitatea de percepţii, există şi gânduri care includ cuvântul „eu”, ce nu notează prin sine nimic concret, adică aceste gânduri sunt nişte concepţii. Să fugim de această incertitudine, definind cuvântul. „Eu” este o notaţie pentru totalitate de cinci feluri de percepţii cunoscute nouă, care nu se definesc nicicum una prin alta şi nu se reduc una la alta. Este imposibil a defini aceste feluri de percepţii, deoarece „a defini” înseamnă a reduce la altceva, ceea ce este imposibil în cazul dat (de exemplu, un om orb de la naştere nu poate înţelege ce înseamnă „a vedea”, oricât te-ai strădui să-i explici). Iată de ce poţi doar să le enumeri. Nimic altceva decât aceste cinci tipuri de percepţii nu face parte din „eu”: senzaţii, emoţii, gânduri, dorinţe, distingeri.

Senzaţiile fizice (mai departe – pur şi simplu „senzaţii”) reprezintă toate tipurile de percepţii pe care le reunim în noţiunea de „corpuri fizice”. Ideea de „corp fizic” este o concepţie, deoarece, dacă rămânem în cadrul mărturiei sincere despre percepţiile noastre, apoi tot ce putem spune este că există câteva feluri de percepţii pe care raţiunea noastră le uneşte în noţiunea de „corp fizic” şi anume – percepţii vizuale, auditive, gustative, tactile, sexuale etc. a vedea „un corp” înseamnă a avea careva percepţii vizuale. A atinge „un corp” înseamnă a avea nişte percepţii tactile. Dar, tot aşa cum reunim senzaţiile prin termenul „corp fizic”, putem reuni toate emoţiile prin termenul „corp emoţional”, iar gândurile – prin termenul „corp mental”. Din obişnuinţă, nu facem acest lucru, de aici apare o contrapunere falsă dintre senzaţii, pe de o parte, şi emoţii şi gânduri – pe de altă parte. Din obişnuinţă, nu facem acest lucru, ca rezultat, „corpul” se consideră ceva real, atributul principal al „eului”, iar emoţiile, gândurile şi dorinţele – ca ceva puţin real, ca un atribut secundar al „eului”. După percepţia „scot rochiţa” de multe ori urmează percepţia „văd sânişorii”, ceea ce serveşte drept temei de a crede că „sânişorii” sunt o parte a „corpului fizic”. Uneori, însă, aceste percepţii nu apar una după alta, de exemplu, poate urma percepţia „văd sutienul”, dar asta nu schimbă nimic, deoarece raţiunea pune toate acestea într-o schemă fără contradicţii interne. Exact la fel, după percepţia „aud cuvântul „idiotule” urmează adesea percepţia „emoţie de indignare”, în alte cazuri ea nu apare, dacă există percepţia gândului că „de bună seamă, sunt un idiot”. Vreau să demonstrez că nu există nici un temei raţional pentru a numi setul de senzaţii „corp de senzaţii” şi a nu numi un set de emoţii „corp emoţional”. Este vorba doar de obişnuinţă.

Conştiinţa distinctivă este o percepţie aproape inobservabilă pentru cei care trăiesc EN şi nu au PR, de aceea, în activitatea practică de eliberare de EN, concepţii, dorinţe mecanice şi de obţinere a PR o lăsăm în afara atenţiei, vorbind, deocamdată, doar despre patru tipuri de percepţii.

Să examinăm acum drept exemplu totalitatea arborilor şi altor plante din care constă pădurea. Fiecare om obişnuit îşi dă seama că el nu percepe o pădure ca ceva ce există prin sine în afara celor din ce constă ea. Pădurea este doar o denumire. Tot aşa şi „eu” este doar o denumire de pădure ce constă din cinci feluri de „plante”. Această afirmaţie arată calea spre libertate. Toată viaţa te-ai gândit că există un careva „eu” profund, careva tainiţe ale „eului”, supraconştiinţa, subconştiinţa şi alte hăţişuri, în care este aproape imposibil să pătrunzi. Tu credeai că e un lucru extrem de complicat, de neconceput, încurcat, că doar un om genial, straşnic dezvoltat „spiritual” poate găsi calea spre libertate. Când colo, „eu” reprezintă doar patru tipuri de percepţii şi nimic mai mult! Nu are cine să fie întristat – există, pur şi simplu, întristările, obscurităţile. Nu are cine să tindă spre PR – există, pur şi simplu, dorinţa îmbucurătoare de a avea PR. „Nimeni” nu este tâmp – există, pur şi simplu, percepţia tâmpeniei care poate fi înlăturată, dacă apare dorinţa de a o înlătura. Nu are cine să fie legat, n-ai pe cine elibera. E acelaşi lucru ca şi cum i-ai spune deţinutului care-şi imaginează rânduri nesfârşite de pereţi şi celule: există un perete în faţă, altul – în spate, la stânga, la dreapta, deasupra şi dedesubtul tău, dar asta-i tot! Deasupra tavanului nu există un perete „supraconştient”, dacă vei sparge podeaua, vei găsi libertatea, lumea inimaginabilă a percepţiilor revelatoare. Vă imaginaţi câtă bucurie, siguranţă şi hotărâre îi va inspira deţinutului această noutate? Tu eşti un deţinut şi eu îţi comunic această noutate îmbucurătoare: eu am spart peretele, descoperind acolo libertatea, scriu această instrucţiune simplă pe care va putea s-o folosească orice doritor. Delectează-te cu această noutate, concepe-o, mângâi-o şi dă-ţi seama că libertatea e chiar alături, tu poţi s-o iei cu mâinile goale, dacă te pui pe treabă cu asiduitate, atenţie, hotărâre şi anticipaţie.

În studierea concepţiei de „eu” sunt aplicabile metodele descrise mai sus, dar, drept completare, îţi mai propun încă una – practica „conceperii lipsei”. Poţi folosi eficient această practică pentru împrăştierea concepţiilor care au aceleaşi proprietăţi ca şi concepţia de „eu”. Imaginează-ţi că am concepţia de forţă irezistibilă, care constă în faptul că în casa mea ar trăi un hipopotam. Privind, ascultând, mirosind atent, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge la concluzia că, pare-se, nu mai există nici un fel de hipopotam, în orice caz, nu reuşesc că descopăr nici un fel de mărturii ale prezenţei hipopotamului, de aceea, până la apariţia acestor mărturii, voi trăi aşa de parcă el nu există. E foarte simplu, dar, din careva cauze, noi toţi credem cu încăpăţânare că, între percepţii, există o careva fiară – „eu”.

În general vorbind, practica mea este foarte simplă. Nu trebuie să faci nu se ştie ce pentru careva „bunuri” fantomatice în viitor, să crezi că aceste „bunuri” neînţelese ţie acum vor veni, dacă vei renunţa la ceea ce vrei acum. Calea sincerităţii este alta: dacă ai văzut că ceva este o iluzie, cale întoarsă nu există, este imposibil să revii înapoi, la credinţa oarbă. Rezultatele eforturilor depuse se văd imediat, tu simţi plăcerea lor chiar acum: dacă ai înlăturat EN chiar acum, tot acum ai avut un impuls de PR. Pe calea directă nu există discipoli şi nici lideri. Fiecare îşi urmează propriile dorinţe îmbucurătoare şi atunci când apare percepţia revelatoare, te simţi descoperitor şi eşti acest descoperitor.

Pentru a permanentiza conştiinţa faptului că „eu” reprezintă doar o notaţie pentru toate percepţiile, sunt necesare eforturi permanente – nu mai mici decât cele ceruite de controlul asupra înlăturării EN, control exercitat în fiecare secundă. Este necesar de a înfrânge obişnuinţa de a plăsmui o fiară care există de la sine. Mie mi-a fost cel mai uşor să fac acest lucru prin trierea percepţiilor existente – asta este şi asta este, nimic altceva nu percep.

Unul din obstacolele în calea spre conştientizarea absenţei constă în faptul că „eu” este un cuvânt ce s-a înrădăcinat foarte trainic în limbajul nostru. Folosim acest cuvânt de sute de ori pe zi, susţinând astfel şi concepţiile aflate în legătură cu el. Iată de ce un procedeu foarte eficient este renunţarea la folosirea cuvintelor „eu”, „tu”, „ea”, recurgând la ele doar în comunicarea cu persoanele de la care aştepţi o reacţie previzibilă (la serviciu, de exemplu). Îmi place să folosesc, în locul cuvântului „eu”, sintagma „acest loc”, iar în loc de „eu vreau” poţi spune „există dorinţa”, în loc de „eu cred” – „există gândul”.

Este analogică practica de conştientizare a lipsei lui „tu”, „ea” – îţi dai seama de faptul că percepţiile „văd poponeaţa”, „sunetul vocii”, „gustul gurguilor”, „atingerea cu limba de pupăză”, simpatia, tandreţea există, iar percepţia „ea” – nu.

Ca rezultat al acestei clarităţi apare o percepţie neobişnuită. Poate să apară o interpretare mecanică a ei drept „singurătate”, dar asta nu-i singurătate, deoarece „singurătatea” este starea în care exist „eu” şi există un „tu” inaccesibil, există şi EN cu acest prilej. Dar această percepţie nouă rezonează cu ideea de „nelimitat”, „deschidere”. Simţi o libertate pătrunzătoare şi îmbucurătoare până la lacrimi prilejuită de faptul că eşti liberă de eterna frică de singurătate, care s-a dovedit a fi un simplu balon de săpun. Descoperi că toată viaţa ta, scopurile şi valorile tale au fost fondate pe credinţa în „spectator”, în „altul”. Oamenii joacă într-un spectacol absurd, interminabil de la naştere până la moarte. Acum această himeră a plesnit, ei şi ce? În faţa ta se zbenguie, aidoma unor pui jucăuşi de tigru, dorinţele îmbucurătoare care te duc la percepţii revelatoare nu „de dragul cuiva” şi nu „din cauza că”, ci doar în virtutea prezenţei unei aspiraţii impetuoase. Toată viaţa ai jucat şah cu tine însăţi: îţi imaginai un adversar, câştigai, pierdeai, trăiai ciuda sau mulţumirea, iritarea sau dorinţa de a face pe placul cuiva. Deodată, ai ridicat ochii şi… nu-i nimeni! Există alegerea – sau putrefacţia întristărilor, sau călătoria prin lumea nesfârşită, surprinzătoare a percepţiilor revelatoare. Tertium non datur – cea de-a treia posibilitate, cale nu există.

Obişnuinţa de a plăsmui „subiecte”, „obiecte” este puternică prin excelenţă, de aceea este necesar a depune eforturi permanente de sinceritate (adică de fixare a percepţiilor aşa cum sunt ele, fără plăsmuiri şi dizlocuiri, fără cenzură şi oglinzi ce denaturează), pentru a crea şi a consolida o nouă deprindere – deprinderea de a avea claritate în faptul că nu există percepţiile care nu-s, ci există doar percepţiile care sunt. În diferite situaţii, acest scop este atins cu un grad diferit de dificultate. Una e să concepi acest lucru când şezi pe canapea şi cu totul alta – când discuţi, când există percepţia unor strigăte de mânie sau de atingeri tandre. Apar interpretări false, de exemplu, „Dacă nu există nimeni, atunci pentru ce trebuie să simţi tandreţe? Întrebarea este lipsită de sens, deoarece înseşi cuvintele „de ce?” presupun prezenţa unui subiect care ia decizia şi se subînţelege că nu există dorinţa de a trăi tandreţea. Dar totul e foarte simplu: există dorinţa îmbucurătoare de a trăi tandreţea, există plăcerea tandreţei, există dorinţa de a intensifica această percepţie şi puterea acestei dorinţe învinge puterea dorinţelor de a lăsa totul cum este, revenind în bezna EN şi tâmpeniei.

Este imposibil de a calcula în ce condiţii anume poţi obţine consolidarea, fixarea acestei clarităţi – în singurătate de sihastru sau, din contra, în mulţime. Asta nu depinde de condiţii, ci de faptul dacă îţi urmezi dorinţele îmbucurătoare.

Prin iluzia de „eu” tu te înşeli în două moduri – pe de o parte, crezând că în tine şi în alt om există „eu”, pe de alta – crezând că în piatră, arbore, plantă „eu” nu există, ceea ce, desigur, este un fals, deoarece nu există aşa o percepţie ca „nu există eu” ca să nu mai vorbim de acum despre faptul că nu este determinat despre lipsa a ce anume este vorba. Dacă un cuvânt nu notează nici un set concret de percepţii, atunci nu putem spune în genere nimic despre asta – nici că „asta” există, nici că „asta” nu există. Emoţia, gândul, percepţia există, iar percepţia „eul nu există” – nu-i. Nu este greu să înţelegi acest lucru. O dezvoltare firească a acestei practici este practica „nu-râu”, „nu-munte”, care este descrisă în capitolul despre conştiinţa de distingere revelatoare.

Aplicând consecvent acest mod de abordare, putem obţine claritatea în ceea ce priveşte concepţiile abstracte fondate pe distingere mecanică. Privim o piatră ce se află în mare şi ne facem concluzia că piatra e una, iar marea e alta. Concluzia este bazată pe faptul că se vede graniţa dintre mare şi piatră şi această graniţă există azi şi va exista şi mâine, şi peste un an. Iar dacă ne uităm la o ceaţă uşoară, apoi ne va fi mai greu să spunem că ceaţa e una, iar aerul e altceva, întrucât ceaţa se împrăştie imperceptibil în aer. Or, ştim foarte bine că şi piatra, peste milioane de ani, se va dizolva în ocean, prin urmare, concluzia noastră este pe cât se poate de convenţională. Cum ar putea să judece despre lume o fiinţă care ar trăi o singură zi? Ea ar putea să creeze aşa reprezentări despre lume care nouă ni s-ar părea absurde.

Să privim problema din alt punct de vedere: facem concluzia despre existenţa a două obiecte distincte, deoarece între ele există o graniţă clară. Dar şi între ochi şi pleoapă există o graniţă nu mai puţin distinctă decât între piatră şi apă în mare, dar oare este acest fapt un temei suficient pentru a crede că omul reprezintă ceva ce constă din câteva părţi diferite? Formal, putem face acest lucru, aşa şi procedăm când operăm cu obiectele, totuşi, ţinem minte că omul nu este o simplă totalitate de mai multe obiecte, ci un organism complicat, un tot întreg. Atunci de ce numim piatra şi marea două obiecte diferite? Din obişnuinţă. Acest exemplu vădeşte clar dublul standard al gândirii conceptuale.