Gândirea raţională lucidă (GRL)

Conţinutul capitolului:

02-02-01) GRL este necesară pentru obţinerea unor PR continue

02-02-02) Eliberarea de cuvinte parazite. Exemplu de cuvânt parazit: „folos”

02-02-03) Principiile elaborării valorilor cuvintelor

02-02-04) Utilizarea cuvintelor, exemple de definiţii şi înlăturări.

02-02-05) Patru etape de realizare a PR-clarităţii

02-02-01) Obţinerea GRL este una din dorinţele îmbucurătoare care apar la înlăturarea EN. În afară de aceasta, ea este necesară pentru manifestarea stabilă a PR, inclusiv pentru trăirea Lucidităţii. Dacă gândeşti în mod conceptual, folosind cuvinte prin care nu se subînţeleg seturi concrete de percepţii, înseamnă că nu posezi o distingere clară a percepţiilor, nu poţi diviza percepţiile în dorite şi nedorite, dorinţele îmbucurătoare puternice nu vor reuşi să se manifeste, schimbările nu se vor produce.

Omul care tinde spre GRL, confruntându-se cu argumentele în favoarea unui sau altui punct de vedere, fie că le va examina, fie nu, în funcţie de prezenţa dorinţei îmbucurătoare în momentul dat, va înlătura EN care apar. Un om tâmp va simţi şi va manifesta indignare, agresiune, o dorinţă irezistibilă de a replica, înstrăinare.

Omul care tinde spre GRL, simte un interes pentru inventarierea concepţiilor sale, manifestă iniţiativă în această muncă, îşi examinează cu minuţiozitate punctele de vedere, verificându-le sub aspectul suficienţei fondării lor.

Întreabă-l pe un om obişnuit orice şi n-ai să auzi un răspuns de felul: „Trebuie să mă mai gândesc” sau „Nu posed o informaţie suficientă ca să am un punct de vedere motivat”, sau „M-am gândit la asta, dar n-am reuşit să înţeleg” sau măcar „În momentul de faţă sunt tentat să cred că…, deoarece dispun de următoarele informaţii”. Vei auzi un punct de vedere rigid, care nu admite negare, despre orice, începând cu prezenţa vieţii pe Marte şi terminând cu eficienţa trihomoniazei în combaterea gândacului de Colorado şi probleme de sens al vieţii. Şi dacă vei încerca să pui la îndoială punctul său de vedere, ba încă vei recurge la argumente, te vei ciocni de o AN puternică.

Oamenii „ştiu” totul despre orice şi anume totalitatea acestor reprezentări constituie lumea în care ei trăiesc. Este foarte dificil să distrugi concepţiile, deoarece fiecare din ele este un suport iluzoriu pentru mulţumire, autoliniştire, agresiune şi celelalte reacţii obişnuite. Distrugerea concepţiei se aseamănă cu un ciorap care se destramă: este suficient să faci o gaură şi de la ea încep să se împrăştie numeroase fisuri în tot ansamblul de reprezentări anumite, ceea ce trezeşte o frică sălbatică: se năruie lumea! Oamenii se tem straşnic să gândească în mod sincer şi consecvent, or, în acest caz ei se vor vedea impuşi să renunţe la toate dogmele, la „cunoştinţele precise”, rămânând doar cu puncte de vedere mai mult sau mai puţin argumentate, care se pot schimba în orice moment când apare o informaţie suplimentară. Lumea încetează a mai fi rigidă şi determinată, ea se transformă într-un mister, în jurul căruia este zidit un sistem flexibil de reprezentări bazate pe observări. Te simţi ca şi cum te-ar fi scos cineva dintr-un aşternut cald şi comod. Dar abia după ce te eliberezi de concepţii, începi să înţelegi că acela nu era un aşternut comod, ci un mormânt sumbru.

Majoritatea covârşitoare a oamenilor se lenevesc să se gândească la asta, ei nu au dorinţa lucidităţii, ei vor să-şi primească doza obişnuită de narcotic (televizorul, hrana, orgasmul ori cearta), să se turmenteze cu bere şi să se prăbuşească în nesimţire până în dimineaţa zilei următoare, când, slavă Domnului, nu mai ai timp să te mai gândeşti, trebuie să te scoli şi alergi la şcoală / facultate / serviciu. În acest mod, oamenii îşi cultivă şi prostia, şi tâmpenia. Prostia este incapacitatea de a raţiona consecvent, căci nu ajunge concentrare sau lipsesc abilităţile necesare. Tâmpenia constă în lipsa stabilă a dorinţei de a gândi, a medita, a raţiona (chiar şi referitor la subiectul îndrăgit de discuţii), însoţită de o poziţie agresiv-defensivă, un salt al EN, fraze de genul „Acum nu sunt dispus să meditez”, „Tu însuţi nu raţionezi, ci manipulezi cuvintele”, „Toţi mă înţeleg, numai tu nu doreşti să faci acest lucru” etc. Dacă un om tâmp acceptă raţionamentele tale, apoi nu de aceea că ar fi ajuns la claritate, ci doar pentru a evita o situaţie de conflict – acest lucru îl descoperi lesne, cercetând faptele lui ulterioare.

A căpătat o răspândire generală opinia precum că viaţa e complicată, încurcată şi este, practic, imposibil să te lămureşti în ea. Pleci la bibliotecă, deschizi cartea vreunui filozof de popularitate şi ce vezi? Monadă, imanenţă, construcţii, echitate, conştiinţă, subconştient, supraconştiinţă, emanaţie, dumnezeu, bine, folos, daună – o harababură terminologică. Termenii se îngrămădesc unul peste altul fără nici o definiţie clară – care set concret de percepţii are în vedere un termen sau altul.

Omul care tinde spre GRL fixează mai întâi o careva percepţie sau o totalitate de percepţii, apoi o numeşte cu un termen anumit. Un om tâmp utilizează termenii fără a se gândi la faptul ce totalităţi concrete de percepţii subînţelege el, recurgând la ei. Drept rezultat – o chiseliţă, o încurcătură fără nici un luminiş care se numeşte „operele filozofilor”, convingerea generală precum că legile dezvoltării vieţii psihice sunt extrem de încurcate. De fapt, nu-i aşa. Ele-s foarte simple. Oamenii rătăcesc între trei arbori doar din cauza că cred că rătăcirea ar fi inevitabilă, iar „călăuzele” (cărţile de psihologie, „ezoterică” şi filozofie) îi încurcă şi mai mult. Să începi a gândi singur, bazându-te doar pe analiza propriilor percepţii e straşnic… cum vine asta? eu să încep să mă gândesc?? Păi, oare chiar atâtea minţi luminate n-ar fi ajuns la înţelegere clară, dacă asta ar fi atât de simplu? Eu sunt aşa deşteaptă, iar ei sunt atât de tâmpi? Da, ei sunt aşa de tâmpi. Ei n-au reuşit să găsească drumul, iar tu poţi să-l găseşti, măcar şi datorită faptului că citeşti această carte care este o călăuză spre Conştiinţa Lucidă. Ai o şansă şi depinde numai de tine cum ai să dispui de ea.

Aşadar, în calea spre GRL este necesară căutarea fundamentării raţionamentelor. S-ar părea că e o banalitate. Or, parcă toţi înţeleg că, dacă exprimi o opinie, ea trebuie să fie fundamentată. Ba nu, toţi se consideră oameni cu mintea sănătoasă, de aceea să începi această muncă înseamnă să recunoşti că nu ştii lucruri elementare. Iată şi Vasile ştie ce înseamnă „violenţă”, întreab-o măcar şi pe Tatiana, ea o să-ţi spună ce înseamnă „bun”, apoi cum vine asta: eu sunt cel mai prost? Am vorbit cu mulţi gânditori de profesie – matematicieni, fizicieni, economişti, jurişti, filozofi, psihologi etc. S-ar părea: dacă nu ei, apoi cine? Anume ei trebuie să poarte drapelul raţiunii clare. Paradoxul, însă, constă în faptul că „gânditorii” ajung la turbare, la dezmăţ atunci când le pui întrebări de felul celor pe care le pun eu aici: „De ce este vinovat soţul care şi-a părăsit soţia?” sau „Ce-i aceea echitate?” Şi asta e din cauza că nu mai sunt ei nici un fel de gânditori, ei se mişcă pe pârtia înţelegerilor uzuale, la fel ca şi majoritatea oamenilor.

Deschide orice carte a unui gânditor apreciat. Cine-ţi place mai tare? Heidegger? Hegel? Jose Ortega i Gusset? Cant? Schopenhauer? Poţi să găseşti acolo măcar un alineat fără sperietori de felul „imanenţă” sau „transcendenţă”? Deschide dicţionarul filozofic în care sunt explicaţi aceşti termeni. E o adevărată unealtă de tortură! Eşti şocat de torentul de cuvinte fără sens. Desigur, dacă vrei să-ţi iei examenul la filozofie, apoi nu-i spune profesorului că nu înţelegi cuvintele „imanent” şi „transcendent”, că explicaţiile din manual („imanent – ceea ce-i este propriu intrinsec fenomenului, obiectului, procesului”, „transcendent – ceea ce este inaccesibil pentru cunoaştere, ceea ce se află de cealaltă parte a experienţei”) nu-ţi explică nimic, întrucât nu ai percepţia de „propriu intrinsec” şi „de cealaltă parte a experienţei”, în caz contrar de aşteaptă sentinţa de „obtuz şi fără nici o şansă”. Ştii ce-i aceea „noţiune transcendentală”? Astea-s aşa-numitele „noţiuni nelimitat de largi” – „bine, adevăr, existent” etc. În loc să se spună despre aceste cuvinte că sunt absurde, adică nu numesc totalităţi concrete de percepţii, în loc să se renunţe la folosirea lor, ele au fost numite „nelimitat de largi”, iar ca nu cumva să înceapă cineva să gândească, creierul a fost ţintuit cu termenul „transcendental”.

Priveşte cu ce pioşenie se uită lumea la „filozofie”, „ezoterică”! Dacă vezi un amestec sălbatic de cuvinte neînţelese, apoi, în loc să te întrebi cu nedumerire: „Unde-s, totuşi, definiţiile inteligibile ale acestor termeni?”, închizi cartea, gândind: „Da… e un gigant… nu e de mintea mea…” Şi în manualul de fizică se conţin o mulţime de cuvinte neînţelese, dar fizica e fondată pe raţionamente logice şi analiza observărilor, fiecare termen folosit este definit în mod obligatoriu – dacă nu în volumul dat, apoi în cel precedent. Imaginează-ţi că ai găsit în manualul de fizică aşa o frază: „Atomul – ei, asta e când substanţa ni se prezintă aşa cum este ea în calitatea ei intrinsecă”. Aberaţie? Dar în filozofie ceaţa din raţionamente a devenit normă, ea e ridicată la rangul de lege a naturii.

Ne-am acoperit cu mucegaiul unor cuvinte fără sens, ne-am umplut de râia nenumăratelor concepţii construite din aceşti termeni şi toate astea sugrumă GRL şi PR.

02-02-02) Izbăvirea de cuvinte-paraziţi este o condiţie necesară pentru a ajunge la GRL, deoarece întrebuinţarea unor cuvinte care nu semnifică un set concret de percepţii este incompatibilă categoric cu GRL. Imaginează-ţi un inginer care operează cu simboluri, sensul cărora îi este necunoscut. El nu va construi nimic niciodată.

Înlăturarea cuvintelor-paraziţi poate fi însoţită de regret, de un sentiment de pierdere, or, excluderea lor din lexic face imposibilă susţinerea unor concepţii ce includ aceste cuvinte în calitate de părţi componente. În afară de aceasta, folosirea unor cuvinte cu sens nedefinit îţi permite să jonglezi cu aceste cuvinte, să găseşti nişte contradicţii fără sfârşit, să te încurci în raţionamente, toate acestea lasă anumite impresii, de care te vei lipsi. Lucrul asupra cuvintelor-paraziţi îl voi examina în compartimentele următoare, iar aici voi face pentru exemplu analiza cuvântului „folos”.

Această noţiune poate fi privită sub două aspecte – ca folos „în genere” şi ca folos în cadrul unui anumit proces examinat. Oamenii recurg la acest termen în ambele cazuri.

Vorbind despre folos în genere, presupunem că un careva proces poate fi încheiat definitiv şi fără consecinţe. Dar orice eveniment are urmări, despre care nu putem să nu ştim nimic, de aceea noţiunea de „folos în genere” nu are sens. E un lucru elementar, de aceea voi da numai un exemplu-două.

Bunăoară, am câştigat mulţi bani şi consider că asta-i „bine”, „folositor”, deoarece eu pot să cheltuiesc aceşti bani pentru acţiuni „utile” şi plăcute. Asta, însă, nu e aşa. De o să-mi cumpăr casă ori de voi pleca într-o călătorie, îi voi dărui sau îi voi depune la bancă, orice decizie aş lua, ea îmi va schimba cursul vieţii, generând evenimentele următoare. Spunând că este „folositor” să primeşti mulţi bani, presupunem că evenimentele ce vor urma vor fi în exclusivitate dorite, plăcute sau, cel puţin, plăcerea va fi mult mai care ca în cazul în care nu aş fi primit aceşti bani. Dacă asta ar fi aşa, orice eveniment „folositor în genere” ar fi un mijloc de ameliorare ireversibilă a vieţii. Dacă banii ar fi „folositori în genere”, atunci cei bogaţi ar fi mai fericiţi ca cei care nu-s bogaţi. Nu trebuie să ai prea multă perspicacitate ca să-ţi dai seama că asta nu-i aşa. Schimbarea modului de viaţă nu schimbă calitatea ei – locul unor griji şi suferinţe îl iau altele, uneori chiar mai mari.

Un alt exemplu: am început să alerg, să înot, corpul a devenit mai puternic, iar sănătatea – mai stabilă, am mai multe forţe. Oricine va spune să sunt schimbări „folositoare”, dar asta este incorect. Dacă ar fi aşa, oamenii cu o sănătate trainică ar fi mai fericiţi ca cei susceptibili la diferite boli. Sigur că nu-i aşa. Am început să alerg prin pădure şi mi-am frânt un picior. Am devenit mai energic, mi-am pornit o afacere, dar am dat faliment. Am devenit mai sănătos, am plecat într-o călătorie în India şi am înşfăcat un tifos. Am plecat să alerg prin pădure, dar n-am plecat la film şi nu m-am întâlnit cu fata ceea cu care îmi era atât de bine… şi tot aşa. Nu putem să ştim niciodată urmările unei sau altei împrejurări. Am găsit bani – „folos”. Am pornit o afacere şi m-am ars – „daună”. Disperat, m-am pornit spre pădure să mă spânzur, dar am întâlnit o fata de care m-am îndrăgostit – „totuşi, a fost bine”. Fata s-a dovedit a fi o ticăloasă – „nu degeaba am pornit eu toate astea”. În schimb, tatăl ei s-a dovedit a fi un om minunat, m-a luat la catedra lui „totuşi, a fost bine”. Drept că s-a descoperit că nu fac nici cât o ceapă degerată ca savant şi mi s-a făcut vânt de la catedră – „asta-i rău”. Scuipând pe viaţa savantă, am descoperit că îmi produce satisfacţie cu totul altceva – „asta-i bine” şi tot aşa. Cercul evenimentelor e nesfârşit şi nu există nici unul care, la sigur, ţi-ar aduce fericirea, deoarece fericirea nu constă în aceea cum este în jurul tău, ci în a avea percepţiile care-ţi plac.

Nu există nici un „folos” nici în cazurile când încercăm să-l determinăm în anumite limite.

Să examinăm „folosul pentru sănătate”. Dacă eşti bolnav, începi să înghiţi pastilele prescrise de medic şi asta se consideră „util”. Îmbolnăvindu-mă, voi bea eu însumi pastile, deoarece consider că asta va spori probabilitatea însănătoşirii. Dar este incorect să consideri că asta-i „folositor pentru sănătate”, deoarece a crede astfel înseamnă a presupune că tu deţii o informaţie absolut veridică şi completă despre modul în care influenţează aceste pastile anume asupra ta şi anume în cazul dat, că ştii că nu există careva efecte secundare nedorite. O asemenea informaţie, însă, nu există şi nici nu va exista niciodată. Paracetamolul se considera mulţi ani un remediu eficient pentru răceală, dar abia nu demult s-a stabilit că el are o acţiune negativă asupra ficatului. Multă vreme se considera că apendicele şi amigdalele sunt părţi ale corpului absolut inutile, de aceea copiilor li se înlătura şi una, şi alta. Mai târziu s-a stabilit că ele joacă un rol semnificativ în sistemul imun. Nici un medicament nu este studiat până la capăt. O corporaţie farmaceutică gigantică poate să vândă ani în şir un preparat în toată lumea, chiar dacă s-a stabilit deja că el provoacă dezvoltarea cancerului – există o sumedenie de exemple în acest sens. Dar asta nu schimbă nimic în faptul că tu consumi aspirină, dacă ai febră, iar în caz de dizenterie – levomicetină: ai decis să procedezi astfel şi obţii rezultatul dorit de tine, dar „e util” sau nu – nu se ştie, căci cuvântul „folos” presupune un „bine”, iar ce este „bine” pentru corp în cazul dat, cum să măsori „binele” ăsta – nu se ştie. Corpul îmbibat cu doctorii îşi pierde capacitatea de a opune rezistenţă bolii de sine stătător şi cere tot mai multe pastile tot mai des, când ai febră, trebuie să decizi – să recurgi la antibiotice (care-ţi vor slăbi imunitatea, vor intoxica stomacul, vor lovi în ficat) sau să ieşi din situaţie fără ele (cu riscul de a fi bolnav mai mult timp, de a avea complicaţii). Un om obişnuit decide în funcţie de concepţia sa despre „util”. Omul care a înlăturat concepţia despre „folos” va lua act de informaţia disponibilă, apoi va proceda în conformitate cu dorinţele sale îmbucurătoare. Drept rezultat al unei asemenea politici se descoperă că ceea ce numim „corp fizic” nu este o bârnă neputincioasă şi inertă, care trebuie îngrijită aşa cum o mamă dementă îngrijeşte un copil, reglementând fiecare acţiune a lui. Urmându-ţi dorinţele îmbucurătoare, descoperi o nouă lume a senzaţiilor plăcute ce rezonează cu PR.

Să examinăm „folosul pentru afaceri”. Cred că tuturor „le este clar” că pentru business e folositor să ai venituri. Iar statistica dovedeşte că 80% din falimente se produc anume drept rezultat al creşterii firmei, deoarece ea devine un ostatic al creşterii sale: o firmă mică îşi ocupa nişa ei, iar pentru o firmă mare nişa poate să nu se găsească; un conducător, fiind priceput în afaceri mici, se poate rătăci atunci când proporţiile activităţii cresc; este necesar să fie schimbată structura afacerii, să angajezi şi să instruieşti oameni noi, să treci la o nouă schemă de impunere fiscală, să arendezi un nou local, să ţii piept unor concurenţi noi, mai puternici, vor apărea şi problemele gestionării, birocraţiei etc. … şi ceea ce ai aşteptat, şi ceea ce te-a luat prin surprindere, iar cale întoarsă nu mai există. Sau, din contra, proprietarii se pot mulţumi cu ceea ce au, dar firma se va prăbuşi.

Nu există „folos pentru cauză”, deoarece, spunând „pentru folosul cauzei”, subînţelegem că, după ce „folosul” s-a produs, „cauza” va fi într-o stare „mai bună”, ceea ce contravine experienţei. Orice acţiune pe care o considerăm „utilă” va trage după sine o sumedenie de cele mai diferite consecinţe, prin urmare, vorbind despre „utilitate”, afirmăm că toate evenimentele ulterioare vor fi şi ele „utile”. Altfel spus, dacă firma mea a câştigat ceva bani, apoi, potrivit unei asemenea logici, asta se va solda ireversibil cu creşterea firmei, independent de orice alte împrejurări. Dar cum poţi să numeşti util ceea ce duce la Dumnezeu ştie care urmări?

Să examinăm acum folosul în cadrul unui interval de timp concret. Se poate spune că eu nu pot şti cum vor evolua evenimentele în viitor, da ştiu că, în timpul de faţă, este „folositor” ca firma să câştige mai mulţi bani, de aceea nu mă voi gândi la materii înalte, ci voi întreprinde acţiuni care vor aduce firmei mele venit chiar acum: va creşte suma pe cont în bancă, solvabilitatea, se va ridica rating-ul, va creşte încrederea cumpărătorilor faţă de brand, la fel şi preţul acţiunilor, toate acestea fiind un criteriu de „utilitate” a operaţiunii date. Făcând un „util acum” după altul, voi aduce firma la dezvoltare şi prosperare. Anume aşa şi se procedează: se definesc criteriile „utilităţii”, dar se dă uitării faptul că aceste criterii sunt doar nişte instrumente care permit de a stabili dacă acţiunea dată corespunde concepţiei general acceptate despre „folos”. Or, aceste concepţii nu reprezintă un adevăr etern, ele sunt în mişcare continuă. Un model de eficienţă economică este schimbat cu altul, deci, nici aici nu există nici un fel de „folos” – există doar acţiuni pentru atingerea unor scopuri anumite.

Poziţia omului liber de concepţia despre „folos” este următoarea: eu vreau să ating cutare scopuri, iau act de cutare date, eu vreau să întreprind următoarele acţiuni. O asemenea poziţie asigură flexibilitatea absolută, claritatea în dorinţele îmbucurătoare, posibilitatea de a le urma, libertatea de acţiuni mecanice care nu bucură.

02-02-03) Utilizăm cuvinte, sensul cărora este atât de difuz, încât, drept rezultat, foarte rar apare înţelegerea reciprocă şi înţelegerea pentru sine. Nu vreau să încerc să dau cuvintelor semnificaţii absolut exacte, deoarece asta: a) este imposibil în principiu, fiindcă orice limite sunt convenţionale; b) nu este necesar pentru scopurile mele. Vreau doar să precizez sensul cuvintelor în aşa măsură, în care precizarea mi-ar permite să-mi realizez dorinţele, de exemplu, dorinţa clarităţii, dorinţa schimbului de experienţă cu alţi practicanţi etc. Pe măsură ce „limba păsărească” cedează locul unui limbaj ce oglindeşte mai precis, apare dorinţa de a continua purificarea limbajului.

Metoda de elaborare a semnificaţiei termenilor:

1. Dau o definiţie pentru termen.
2. Alcătuiesc vreo zece-douăzeci de îmbinări de cuvinte, în care foloseam acest termen anterior.
3. Înlocuiesc în fiecare sintagmă termenul prin definiţia mea şi analizez: devine oare sensul frazei acela pe care vreau să-l comunic, este oare exprimat precis acest sens?
4. Dacă în majoritatea absolută a cazurilor sensul frazei devine mai precis, eu consider că folosirea termenului în accepţia dată este raţională. În celelalte cazuri, în care sensul frazei a devenit mai puţin precis, voi utiliza alţi termeni.

Exemplele sunt date mai jos. Poate să apară întrebarea: în ce mod definesc, să zicem, cuvântul „argument”, folosind cuvinte nedefinite de felul „rezultat”, „observare”? Reiese că definesc ceva anume prin nedefinit? Eu nu mă ocup de fizică sau matematică, domeniul meu este o disciplină practică – ingineria percepţiilor. Nu am dorinţa de a susţine teza, a primi un premiu, a deveni „savant”, de aceea nici nu mă interesează atingerea unor scopuri abstracte, realizarea unor scopuri abstracte, construcţia unor teorii frumoase şi a unor sisteme axiomatice. Mă interesează o sarcină foarte concretă: obţinerea unei plăceri tot mai mari şi mai mari, inclusiv plăcerii pe care o prilejuieşte claritatea. Eu am o plăcere mai mare atunci când încep să folosesc un cuvânt care, drept rezultat al investigaţiilor mele, a căpătat o concretitudine considerabil mai mare. Subliniez: nu „exhaustivă”, nu „absolută”, ci „considerabil mai mare”. Oamenii care, chipurile, caută „claritate absolută” şi ignorează paşii concreţi de atingere a unei clarităţi intermediare tot mai mari, în consecinţă, rămân nişte tâmpi iremediabili, la fel ca şi cei care nu vor să înlăture EN, ci „caută” o „luminare absolută”, rămânând în consecinţă o băşică de biomasă în putrefacţie obsedată de ură.

După ce am dat o definiţie termenului şi am început să-l folosesc, descopăr că:

• apare o claritate considerabil mai mare, exprimarea devine mai precisă, creşte gradul de înţelegere reciprocă cu interlocutorul, dispare necesitatea de a recurge la precizări nesfârşite, a reveni înapoi etc.
• este mai uşor să-mi descriu percepţiile, să construiesc modele lipsite de contradicţii interne, să relev (!) şi să descriu legăturile reciproce;
• îmi reuşesc mai uşor analiza şi sinteza, adică secţionarea arbitrară a fenomenului într-o totalitate de elemente şi procesul de depistare a relaţiilor dintre ele (ceea scoate în evidenţă influenţa pozitivă a clarităţii raţionale asupra evoluţiei conştiinţei de distingere);
• îmi face mai multă plăcere procesul gândirii, apare o rezonanţă mult mai distinctă a GRL şi celor mai diverse PR;
• îmi produc o plăcerea mai mare aşa consecinţe ale clarităţii survenite cum ar fi capacitatea de a-mi planifica mai precis şi a realiza mai eficient dorinţele îmbucurătoare, ceea ce conduce la „developarea”, intensificarea, evoluţia lor;
• munca de epurare a limbajului e în albia practicii de „condensare” – v. secţiunea „Strategia practicii eficiente”.

Dacă eu, călăuzindu-mă de argumentul de caracter „academic”, aş încerca să definesc mai întâi cuvintele „eu”, „rezultat”, „îmi place”, „plăcere”, apoi, în consecinţă, n-aş reuşi să dau o definiţie mai precisă pentru cuvântul folosit acum, aş ajunge la impas, dar, până la urmă, TOTUNA aş continua să folosesc acest cuvânt în sensul lui vechi, difuz, întrucât nu ar dispărea nicăieri dorinţele mele, inclusiv dorinţele îmbucurătoare (de exemplu, dorinţa de a vorbi), pentru realizarea cărora aş fi nevoit să utilizez aceste cuvinte. Iată de ce înaintez de mai puţină claritate la mai multă, de la plăcere mai mică la una mai mare. Drept rezultat al faptului că dau o definiţie mai precisă cuvântului folosit, obţin rezultatul dorit, chiar dacă definiţia constă din cuvinte care nu au fost definite precis. Dacă în viitor îmi va apărea dorinţa de a defini cuvântul „rezultat”, voi reveni la definiţia cuvântului „argument” şi fie că voi preciza-o, fie că o voi înţelege cu o claritate încă mai mare. Chiar şi cuvântul ”scaun” nu-l putem defini exact, deoarece nu există o delimitare clară a scaunului de alte obiecte – există scaune în formă de pufuri, de exemplu, se poate face un scaun care se deosebeşte cât de mult doreşti de un plan cu patru picioruşe, încât unui alt om nici n-o să-i treacă prin minte că acest obiect este un „scaun”. Cu toate acestea, când spunem „scaun”, având în vedere o scândurică orizontală ce are picioruşe, înţelegem mult mai clar despre ce vorbim decât atunci când rostim „providenţa divină”. Cuvântul „îmbrăcăminte” este mult mai clar, decât era clar cuvântul „comodă”, când îl foloseam unde nimeream, dar nu numai pentru a defini senzaţii fizice neplăcute, de aceea, definind cuvântul „comod” în felul în care am făcut-o eu mai jos, am redus nivelul incertitudinii cuvântului „comod” până la nivelul de incertitudine a cuvântului „îmbrăcăminte”, ceea mă aranjează perfect, deoarece nu mă împiedică să-mi realizez dorinţele îmbucurătoare.

În procesul epurării limbajului, desigur, apar obstacole, de exemplu:

1. stupoarea iniţială – dorinţa de a „evita” această chestiune, a o lăsa pentru altă dată, deoarece tare nu vrei să începi a-ţi controla vorbirea, să depui eforturi şi să ieşi, târându-te, din tâmpenie, vrei să curgi în albia utilizării obişnuite a cuvintelor, nu vrei să-ţi comprimi atenţia, or, va trebui să te ţii mereu de limbă;
2. gânduri sceptice de felul:

*) „e o muncă infinită” (acest sceptic slăbeşte pe măsură ce munca se înfăptuieşte şi tot mai multe cuvinte capătă valori tot mai precise, intră în lexicul tău cu sensuri noi, devine clar că, indiferent de faptul când va fi încheiat lucrul, deja acum obţii rezultatele dorite – începi să simţi o plăcere mai mare pe care ţi-o produce procesul etc. – după cum este expus mai sus);

*) „atingerea clarităţii este imposibilă – totuna, totul va rămânea neclar” (şi acest sceptic slăbeşte pe măsura înfăptuirii practicii):

*) „totuna ceilalţi oameni nu mă vor înţelege, or, ei nu au de gând să recurgă la definiţiile tale” (acest sceptic e lipsit de temei, căci metoda selectării definiţiilor presupune că oamenii care discută cu tine te vor înţelege, la fel ca şi până acum, în conformitate cu nivelul lor de claritate în ceea ce priveşte termenul dat, nu mai rău decât mai înainte, dacă ai să le explici ce ai în vedere, ei vor avea posibilitate să te înţeleagă mai bine).

02-02-04) Unele cuvinte au un caracter parazitar de 100%, adică exprimă categorii morale lipsite de orice conţinut concret. Vreau să exclud totalmente asemenea cuvinte din vorbirea mea, de exemplu, cuvintele „bine” şi „rău”. Utilizând asemenea cuvinte, oamenii nu au în vedere nimic concret, ci doar notează cu ele o atitudine pozitivă sau negativă. Ce poate să însemne: „Ai procedat rău”? Că eu aş fi vrut ca tu să procedezi altfel? Că am pierdut ceea ce aş fi vrut să am? Că simt acum o durere fizică? Că am început să am careva EN? Tot ce vreţi – nimeni nici nu se gândeşte la asta.

În cazul altor cuvinte, chiar dacă ele au valori difuze şi se folosesc adesea pe negândite, oamenii, totuşi, subînţeleg prin ele ceva concret, deşi acel ceva este diferit în fiecare caz. Unor cuvinte de acest fel li se poate da certitudine, uniformitate, un caracter univoc, dacă vom limita sfera lor de utilizare cu un anumit domeniu – de exemplu, v. definiţia cuvântului „comod” – am limitat folosirea acestui cuvânt la sfera apariţiei unor senzaţii (fizice) neplăcute, iar în toate celelalte cazuri voi căuta alţi termeni, obţinând drept rezultat starea dorită de a fi liber de încurcătură.

Nici vorbă, vreau să exclud totalmente din limbaj paraziţii lexicali clasici („l-paraziţi”), paraziţii din sfera comunicării („c-paraziţi”) şi argotismele care deservesc EN.

Prin l-paraziţi subînţeleg totalitatea de „adausuri” agasante: „ei”, „adică”, „asta, cum îi zice”, „de felul”, „vrasăzică”, „în principiu”, „pur şi simplu”, „aş vrea să spun că”, „da, dar…”, „cam aşa”, „hai să zicem aşa” etc.

Când vorbesc despre „c-paraziţi”, am în vedere totalitatea de „adausuri” fonetice sâcâitoare care nici cuvinte nu-s. De regulă, omul nu numai că le înlătură cu greu, dar şi le depistează anevoios. Multe boturi, chiar şi peste un an de practică intensivă, pot să descopere cu uimire că, în pofida progreselor realizate în dezvoltarea atenţiei, nici nu-şi dădeau seama că folosesc paraziţi comunicativi la fiecare pas. Exemple:

*) o dublare uşoară a primei consoane în frază: „vvreau să vă spun…”

*) o clipire mai puternică din pleoape la începutul rostirii frazei

*) lungirea ultimei vocale între părţile frazei: „cred căăă… azi eu…”

*) tot felul de „e…”, „m…” între fraze

*) o listă cu adevărat infinită de diverse mişcări obsedante în timpul vorbirii – tot felul de crispări, scărpinături, întinderi, într-un cuvânt, cele mai diferite mişcări cu diferite părţi ale corpului şi multe altele.

Argotismele – cuvintele care substituie cuvintele obişnuite şi însoţesc expresia unei sau altei EN, care, până la urmă, „concresc” atât de mult cu însuşi cuvântul, încât nu mai sunt observate: „biştari” în loc de „bani”, „sugativă” în loc de „fată”). Tot aici se atribuie nenumăratele „super”, „fain” etc.

Consecinţele negative ale folosirii paraziţilor nu se limitează doar la survenirea tâmpeniei şi incapacităţii de a distinge percepţiile (unul din amatorii de argotisme a descris problema sa astfel: „Am căzut în stupoare după încercarea de a face fixarea zilnică, mi-am dat seama că, pur şi simplu, nu mă descurc în percepţii şi nu ştiu ce să fixez. Totul se contopeşte într-un torent, într-o obscuritate fără nici o rază de lumină”). Problema constă şi în faptul că FIECARE parazit este legat, inevitabil, cu un impuls de EN, pe care el tocmai trebuie s-o deservească, s-o susţină. Anume EN au fost cauza că omul a început să folosească paraziţii, de aceea înlăturarea necondiţionată a paraziţilor va fi o lovitură puternică pentru suita neîntreruptă a impulsurilor „mici” de EN, responsabile pentru un FN dens, continuu, care otrăveşte totul şi, de multe ori, este imperceptibil tocmai din cauza faptului că e obişnuit, uzual.

Înlăturarea paraziţilor este urmată de un efect puternic în realizarea unei clarităţi mai mari.

Exemple de definire a cuvintelor:

Argumente – fraze care: 1) sunt construite clar şi fără contradicţii; 2) descriu observările şi rezultatele analizei lor, având legătură cu tema discutată; 3) exprimă o anumită poziţie – acord, dezacord, acord parţial, completare, un nou punct de vedere, o rectificare etc.

(Ne/) Raţional (sinonime – (in /) funcţional, (in/) eficient – ceva despre care există temei de a se crede că aplicarea lui (nu/) va spori probabilitatea obţinerii rezultatului scontat.

Pozitiv (/negativ) – ceva despre care există temei de a se crede că aplicarea lui (nu/) va spori probabilitatea obţinerii rezultatului scontat.

Minciună – realizarea dorinţei de a denatura fixarea propriilor percepţii (independent de procedeu – deplasarea accentelor, expunerea confuză, substituirea directă etc.), care este motivată de EN sau de concepţii. De cele mai multe ori, drept motiv servesc îngrijorarea pentru eventuala opinie, neliniştea, SPD, SPI, dorinţa de a produce impresie etc.

Adevăr din obişnuinţă – dorinţă mecanică de a suprima dorinţa mecanică de denaturare a informaţiei despre percepţii.

Sinceritate – dorinţă îmbucurătoare de a distinge percepţiile.

Presupunere – concluzie despre probabilitatea mare a unui eveniment, fapt etc., făcută în temeiuri concrete (observări, o listă de legităţi cunoscute).

Optimal – ceva care, fiind aplicat, conduce, cu o probabilitate sporită, calculată în baza legităţilor cunoscute, la aşa un caracter al rezultatului obţinut, care este cel mai dorit – de exemplu, în modul cel mai rapid sau cel mai complet (în funcţie de faptul ce vreau eu anume – o soluţionare mai rapidă a problemei sau mai completă etc.), adică „optimal” înseamnă cel mai raţional.

Comod – un lucru, obiect etc., care, fiind folosit, nu provoacă senzaţii (fizice) neplăcute. Când nu este vorba anume despre senzaţii neplăcute, cuvântul „comod” nu se aplică.

Tâmp – lipsit de claritate raţională ca rezultat la influenţei EN sau EP, dar nu în urma lipsei de antrenament sau de informaţie.

Eroare – concluzie greşită condiţionată de lipsa antrenamentului necesar sau a informaţiei, dar nu de influenţa EN.

Simplu – ceva care, folosindu-l, nu am dificultăţi.

(De exemplu – „un criteriu simplu”. Înainte, într-o asemenea situaţie, puteam spune „comod”, „adecvat”, „funcţional”, „bun” etc., din care cauză nici vorbitorul, nici interlocutorul nu au o claritate exhaustivă în cele spuse).

Pot – există o metodă de a face anumite acţiuni raţionale care, cu o probabilitate mare, mă vor aduce la scop. (Adică separăm aici posibilitatea tehnică de dorinţă / nedorinţă, corectând, de exemplu, confuzia care se conţine în întrebarea: „Pot să te văd mâine?” Fraza „nu pot să înlătur EN” devine acum şi lipsită de sens, deoarece posibilitatea tehnică de înlăturare a EN există totdeauna, este doar o problemă a dorinţei tale, deci, formularea precisă va fi: „nu vreau să înlătur EN”. Survine claritatea, dar nu o claritate prea plăcută, nu-i aşa? Aşa şi vrei s-o trimiţi undeva mai departe). Cuvintele „poţi”, „posibilitate” capătă sensul corespunzător.

Indiferenţă – nu există preferinţe semnificative în opţiunea despre care este vorba.

Trecere sub tăcere – faptul că nu ţi-ai exprimat poziţia (atitudinea) sau nu ai comunicat verbal informaţia despre percepţiile tale din cauza EN (de exemplu, fiindcă eşti îngrijorat de opinia altor oameni) şi din lipsă de dorinţă a sincerităţii.

Utilizarea (omului) – realizarea propriilor dorinţe vizavi de un om sau cu participarea lui, profitând de faptul că el nu declară, deschis şi insistent, că nu doreşte să faci acest lucru cu el, în condiţiile în care: 1) nu te interesezi de ce omul nu te refuză – fiindcă se teme să refuze, se sfiieşte sau nedorinţa lui nu e chiar atât de puternică şi 2) nu-i declari deschis omului că vrei să-ţi realizezi dorinţa, profitând de faptul că el nu te refuză şi nu te interesează de ce el nu te refuză.

Impecabilitate – modul de a acţiona care te conduce într-un fel optim la rezultatul dorit de tine.

Obidă – milă faţă de sine + agresiune, dorinţă de răzbunare

Aroganţă răutăcioasă – SPI + agresiune + bucurie răutăcioasă + dorinţa de a umili, de a face de râs, a pedepsi.

Necesar (pentru atingerea unui scop în împrejurările date) – ceva fără care, în opinia vorbitorului, nu-ţi poţi atinge scopul propus în împrejurările date. De exemplu, „ca să nu te asfixiezi atunci când te cufunzi în apă, e necesar să inspiri aer în plămâni, să-ţi opreşti respiraţia şi să nu respiri sub apă”. În acelaşi timp, e clar că, dacă circumstanţele s-au schimbat reţinerea respiraţiei nu mai este necesară (de exemplu, dispui de mască pentru înot sub apă şi balon cu oxigen), adică „poţi să te lipseşti de reţinerea respiraţiei”.

Patinarea în EN – totalitatea percepţiilor: 1) dorinţa de a înlătura EN; 2) EN de diferită intensitate; 3) scintilaţii scurte şi slabe de PR.

Doborârea EN – reducerea rapidă (mai puţin de 2-3 secunde) a intensităţii EN ca rezultat al depunerii eforturilor de înlăturare a EN.

Oboseală – totalitate de senzaţii fizice care apar după solicitări fizice îndelungate sau intense. Deseori sunt însoţite de dorinţa de a înceta pentru un timp orice solicitări sau solicitările fizice de un anumit tip (de exemplu, ochii au obosit de o citire îndelungată). Este compatibilă întru totul cu PR. Boturile folosesc cuvântul „oboseală” doar pentru a numi cu el senzaţiile fizice. În alte cazuri, boturile se exprimă: „moleşeală”, „SEN” etc., căci, dacă în loc de „moleşeală” se spune „oboseală”, se îndreptăţeşte existenţa SEN – asta, chipurile, nu-i o simplă moleşeală, ci „eu am obosit”.

Odihnă – realizarea dorinţei de a înceta, pentru un timp, solicitările fizice datorită survenirii oboselii. Boturile folosesc acest cuvânt doar atunci când e vorba de oboseală fizică pentru a nu se înşela pe sine înseşi, a nu ceda în faţa obscurităţilor – moleşelii, mulţumirii de sine, deconcentrării.

O listă mai precisă şi mai deplină de termeni – în secţiunea „Termeni”.

Exemple de cuvinte trimise la gunoi.

„Folos”. Nu există nici un mod de a şti ce va fi în viitor drept urmare a acţiunii care se numeşte folositoare, careva urmări ai să începi să le determini ca nedorite. Uneori, cuvântul „folositor”, „util” este întrebuinţat în sensul de „pozitiv” sau „raţional”, dar eu prefer să utilizez anume aceşti termeni în asemenea cazuri măcar şi din cauza faptului că ei nu se asociază atât de rigid cu anumite categorii morale, cu nişte cuvinte ce ar exprima o „bunătate” sau o „răutate” absolută. Şi derivatele urmează să fie expediate la gunoi: „folositor”, „inutil” (deşi cuvântul „inutil” înseamnă, de cele mai multe ori, nu „rău în sens absolut”, ci anume neraţional, eu renunţ la acest cuvânt pentru a nu înmulţi duplicatele fără necesitate şi pentru a nu reanima nici măcar umbra acestei infecţii lipicioase – cuvântul „folos”).

„Ajutor” – şi acest cuvânt este întrebuinţat cu semnificaţia de „bunătate” absolută, când omul „ajută”, el crede că face o acţiune „bună” în orice condiţii. Dacă eu sap o groapă, iar cineva vine şi „mă ajută”, asta înseamnă că el şi-a pus scopul să sape o groapă doar din cauza faptului că eu o sap. El nu se interesează, poate, îmi place să sap singur, poate, din contra, îmi vine greu şi, în timpul realizării acestei sarcini, am să mă pun pe gânduri – oare chiar vreau s-o sap într-adevăr, sau mă impun s-o fac de dragul unei concepţii etc. „Ajutorul” apelează, de multe ori, la un „folos” abstract.

De exemplu, omul vrea să bea rachiu, iar tu îi arunci sticla hăt departe, adică mergi împotriva dorinţelor lui, dar numeşti acest lucru „ajutor”. În ’39, trupele sovietice, împreună cu fasciştii germani, au rupt Polonia în două, au declarat război Finlandei, după război au intrat în Ungaria, Cehoslovacia, au ocupat Ţările Baltice – toate astea erau numite „ajutor”. Denunţătorii „ajutau” puterea sovietică să-i întemniţeze pe dizidenţi, comuniştii sovietici „ajutau” „popoarele frăţeşti”, susţinând regimurile dictatoriale în Iugoslavia şi Cuba, iar chinezii „ajută” şi azi poporul Tibetului să se debaraseze de otrava budismului – sângele unui milion şi jumătate de călugări tibetani ucişi încă nu i-a săturat. Oamenii tocmai de aceea şi întrebuinţează cuvântul „ajutor”, fiindcă el nu are un sens limpede, poţi numi „ajutor” orice acţiune atunci când cauţi să trezeşti o atitudine pozitivă faţă de tine, deoarece există concepţia: „Ajutorul este un bine”.

Propun cuvântul „susţinere”. Ce înseamnă „susţinere” – e clar. Omul face ceva, declară că el face asta şi vrea s-o facă, vrea să obţină un rezultat, iar tu din partea ta faci totul ca el să poată obţine acest rezultat. Aici totul e destul de clar.

„Trebuie”. Molimă de categoria superioară. Şi sinonimele – la gunoi: „se cuvine”, „sunt dator” (să fac ceva), „n-am încotro”.

„Interacţiune”. De obicei, prin acest cuvânt se subînţelege o totalitate cât se poate de largă şi de vagă de procedee posibile şi imposibile de a face schimb de informaţii. Noţiunea este atât de vagă, încât folosirea ei e imposibilă. Eliminarea acestui cuvânt nu va conduce la probleme de exprimare, deoarece fiecare dintre procedeele posibile de schimb de informaţii are o denumire proprie, aceste procedee, dacă există o asemenea dorinţă, pot fi grupate în clase, fiecărei clase i se poate da o denumire propriile. La gunoi e şi locul sinonimelor: „comunicare” („am comunicat cu el”– cum trebuie înţeleasă această vorbă? Aţi vorbit? Aţi făcut schimb de replici „Salut-pe curând”? V-aţi frecat? Aţi făcut schimb de rezultate în studiul concepţiilor? Aţi schimbat două priviri de sub sprâncene??…). Derivate – „a comunica”.

„Rău”. Şi antonimul la gunoi: „bun”. „Potrivit” – tot acolo.

„Funcţional”. Sună ca un savantlâc, sinonim al cuvântului „raţional”.

„Prieten”, „prietenie”, „[om] apropiat”, „apropiere”. Cuvinte lipsite de orice sens concret. Parcă notează un careva grad confuz de loialitate-limită a oamenilor unul faţă de altul, dar, de cele mai multe ori, exprimă o simplă obişnuinţă a unui om cu altul, care este însoţită nu de loialitate şi simpatie, ci chiar de detestare şi ură.

„Neutru”. Sinonim al cuvântului „indiferent”.

„Impresii”. E un substituent al termenului „emoţii pozitive”, de aceea trebuie trimis la gunoi. Când omul spune că EN, suferinţele îl impresionează, asta înseamnă că el este posedat de EN ce alternează cu EP. De exemplu, el suferă din cauza geloziei şi îşi imaginează cum va regreta fata lui când va înţelege pe cine l-a schimbat cu acest idiot, adică simte o bucurie răutăcioasă, o dorinţă de răzbunare. Dacă spune că-l impresionează şahul, asta înseamnă că e posedat de mulţumire de sine, umple cu ceva starea cenuşie etc.

„Plăcere” – un termen care notează un spectru foarte larg de percepţii, de la EP până la desfătarea sexuală, de aceea este expediat la gunoi, dacă e vorba de folosirea în afara unui context concret. „Îmi place” – pe aceeaşi adresă.

”Important”. Exprimă o careva semnificaţie absolută, la fel ca şi cuvântul „folos”. La gunoi cu el.

„Rezonabil”. Corespunde convenienţelor? Corespunde presupunerilor şi cunoştinţelor existente – există cuvântul „adecvat”. De cele mai multe ori, corespunde concepţiilor interlocutorului. La gunoi. „Îndreptăţit” – tot încolo.

„Plăcut”. Şi acest cuvânt exprimă un spectru infinit de valori – plăcere trupească în afara sexului, în legătură cu sexul, PR – orice lucru, faţă de care omul are, în clipa aceasta, o AP. „Neplăcut” – la gunoi.

„Sens” – la gunoi. Dacă este vorba de valoarea unui cuvânt sau a unei fraze, aşi şi se poate spune: „ceea ce înseamnă, ceea ce semnifică”. „Fără sens” – la aceeaşi gunoişte.

O poziţie aparte reprezintă sintagmele absurde din punctul de vedere al practicii, adică acelea care consolidează o interpretare falsă. Când botul utilizează asemenea cuvinte în vorbirea sa, el se trage pe sine însuşi de coadă în mlaştină. Printre asemenea sintagme:

„Generează EN”. O frază tipică: „Bădărănia lui mi-a trezit iritare”. Variante: „El nu era politicos, iar eu m-am iritat. Sau încă mai precis: „El nu era politicos, iar eu am vrut să simt iritare şi m-am iritat”.

”FN se menţine”. O frază tipică: „FN s-a menţinut timp îndelungat”. Ar reieşi că nu eu susţin FN, ci ”el singur” se ţine, fără participarea mea, eu sunt o victimă. Variante de schimbare: „Am perceput un FN timp îndelungat” sau, mai precis: „Am vrut să am un FN îndelungat şi l-am avut”.

„Nu mi-a reuşit” [să înlătur EN etc.]. Dacă n-ai reuşit să înlături, să elimini EN, asta, de fapt, înseamnă doar că nu ai dorit destul de mult acest lucru, dorinţa de a avea emoţii negative a fost mai puternică decât dorinţa de a o elimina. Variante: „dorinţa de a avea EN a fost mai puternică decât dorinţa de a o elimina”.

02-02-05) Consider că e raţional să evidenţiez patru etape ale atingerii PR-Clarităţii (în cele ce urmează, pur şi simplu, „Clarităţii” – voi scrie acest cuvânt cu majusculă pentru a-l deosebi de claritate raţională):

1) Memorarea

2) Antrenarea în raţionamente

3) Practicile formale

4) Integrarea în comportament

1. Memorarea constă în faptul că fiecare practicant ia cunoştinţă de informaţie şi o memorează – de exemplu, el memorizează faptul că se pot distinge patru etape ale realizării clarităţii, care-s ele, ce practici formale există, ce se numeşte integrare în comportament etc.
2. Poţi să citeşti cuvintele despre aceea că nu există percepţia „eu”, poţi să accepţi această idee şi… să trăieşti tot aşa cum ai trăit înainte. Cea mai mare parte a oamenilor aşa şi fac – citesc, acceptă (sau nu acceptă) şi trăiesc mai departe, fără să-şi dea seama că în viaţa lor nu s-a schimbat nimic. Antrenarea în raţionamente contribuie la analiza multilaterală a problemei. Ea este deosebit de eficientă atunci când o faci împreună cu un practicant cu experienţă, alternând rolurile: unul susţine concepţia „eul există”, celălalt o neagă. Participarea unui practicant cu experienţă permite de a realiza mai repede această etapă, întrucât, de multe ori, concepţia examinată se înrădăcinează atât de adânc în om, încât nici prin minte nu-i trece să examineze problema într-un aspect neaşteptat.
3. Practicile formale consolidează claritatea raţională care apare. Printre aceste practici sunt:

• repetarea multiplă, pe parcursul mai multor ore, în glas, a frazei care exprimă claritatea atinsă;
• recitirea raţionamentelor, aducerea lor la o formă uşor lizibilă, bine structurată;
• în cazul concepţiei „eu” poate fi o practică de triere a percepţiilor, una după alta, cu fixarea: „ăsta-i un gând, dar nu un careva „eu” etc.
• practica opririi dialogului lăuntric explicit sporeşte efectul, bunăoară, se pune sarcina de a opri, în timp de 5 secunde, orice gând explicit pe parcursul unei ore: se dau 2-3 secunde pentru a-ţi da seama că există un gând explicit şi încă două secunde pentru a-l opri.

4. Poţi să atingi claritatea raţională intermediară, dar să trăieşti aşa, de parcă ea n-ar exista, de parcă, la fel ca şi până acum, concepţia veche îşi păstrează toată puterea. Este de dorit să realizezi practici speciale pentru ca această claritate atinsă să pătrundă adânc în comportare. De exemplu, dacă a fost atinsă claritatea raţională în chestiunea că nu există aşa un set de percepţii pe care îl notăm cu „trecut” şi „viitor”, se poate realiza practica schimbării siguranţei în „trecut”. Când şed pe iarbă lângă lac, nu există necesitatea de a susţine siguranţa în aceea cum mă cheamă, în ce oraş mă aflu, pot să elimin gândurile cu „a fost” şi „va fi”, se poate practica schimbarea ciclică a siguranţei – „mă aflu la Irkutsk” – „mă aflu în munţii Himalaia”, fixând intensitatea siguranţei în ambele variante. Când, drept rezultat al exerciţiilor de schimbare ciclică a siguranţei, vei descoperi că siguranţa gândului „mă aflu la Irkutsk” şi siguranţa gândului „mă aflu în munţii Himalaia” s-au egalat, vei descoperi că şi celelalte siguranţe mecanice (în existenţa „eului”, „trecutului” etc.) au slăbit considerabil şi poţi să le dirijezi cum doreşti. La serviciu îţi susţii siguranţa că ai de făcut nişte treburi în viitor, ai nişte înţelegeri în trecut, deoarece asta îţi permite să atingi rezultatul dorit. În poiana de lângă lac susţii altă siguranţă, ceea ce-ţi permite să obţii PR puternice, libertatea de concepţia despre „trecut”, de concepţiile despre „preemţiune”, „caracterul treptat al schimbărilor” şi altora, care se bazează pe ea.

Drept rezultat al acestei practici în patru stadii apar sclipiri ale Clarităţii.