Ceva

Charles Darwin s-a născut în anul 1809. A fost un savant de seamă, în lucrarea căruia întitulată „Originea speciilor” a fost enunţată şi elaborată, pentru prima dată, teoria evoluţiei. Fiind publicată în 1859, această teorie, în pofida susţinerii din partea gândirii ştiinţifice a timpului, a fost supusă unor atacuri vehemente din partea teologilor. Lui Darwin îi aparţin şi alte lucrări ştiinţifice. El este înmormântat în abaţia Westminster. Doamne fereşte să te transformi într-un asemenea alineat din enciclopedie.

Ieşind azi din casă, am simţit îndată un miros deosebit al dimineţii – acest miros mărturisea, acest miros amintea, acest miros chema la răspundere.

Înţelepciunea care uneşte este o lipsă de raţiune, o lipsă de sens şi o prostie. Moralismul, pietismul, solipsismul, automatismul, maşina de tocat carne, pervazul, televizorul care licăreşte – această serie este infinită, acest rând este hipnotizant, această ordine este ucigătoare.

Verifică banii lângă casă. Cumpărătorul are dreptate în toate cazurile. Legea-i aspră, dar e lege. Nu-i da pretext, nu te vârî unde nu trebuie, nu zi „hop”, nu zădărî câinele. Fii gata. De şapte ori măsoară. Îmi place viaţa, îmi place tandreţea, îmi place, trezindu-mă dimineaţa, să mă întind în aşternut, îmi place să simt singurătatea ca pe o suferinţă salvatoare, în găoacea căreia, poate, rareori, dar străluceşte firul de argint care duce spre neştiut.

Priviţi cum se îmbină abajururile galbene, mobila veche, tablourile de formă ovală în rame ovale şi un buchet de flori proaspete în vaze japoneze. Iată odăiţa mea, aşezaţi-vă cum vi-i mai comod.

Eu aş roade cu dinţii pereţii ăştia din beton. Vreţi – acuşi mănânc această vază, această capotă cu tot cu ciupici, această gură de rai. Turbare în veşminte de smerenie. Frenezie dementă. Ce crede câinele, cum creşte pinul, unde trăieşte ariciul – ne înconjoară o natură umanizată, ne înconjoară semne respingătoare ale impotenţei sentimentale. Eu văd altfel. Câinele are un nas umed, el parcă se umflă din părţi, coada e la limita bătăii, ochii i-s şireţi. Eu văd toate astea altfel. Eu privesc şi-n asta-i esenţa momentului. Eu nu trăiesc şi-n asta-i viaţa, eu nu respir şi-n asta-i respiraţia mea. Dar cum se poate altfel? Zâmbetul uşor care se smulge din ochi pătrunde ca fumul rugului, curăţă şi doare.

Vom fi, vom deveni, suntem mulţi, suntem puţini, trebuie pe dânşii, şapte la opt, de ce aşa de complicat, parcă nu? Nu. După mine – nu. Noi urmărim. Noi lăsăm urme şi urmele noastre sunt totdeauna puturoase, putoarea lor ne ajunge din urmă şi ne învăluieşte. Strigătul e prompt, dar mirosul se ţine in creierul putred încă mult timp, trăirea a murit încă înainte de a se naşte – la ce le trebuie trăire, dacă ei au putoarea lor. Şi-i de ajuns. Las’ să pută. Iar eu voi trăi. Gândul, dacă a luat naştere în dulceaţa trăirii, trebuie să-şi trăiască viaţa lui modest şi cu gust, apoi să moară, să se dizolve. Şi dacă i-a fost dat să trăiască o clipă doar, fie o clipă, dacă o zi – fie o zi, apoi va muri şi nu va lăsa în mine nici o urmă, nu va închide cu sine calea altora, nu va deveni mausoleu şi nici nu se va lega nod.

„Această scânteie nu se mulţumeşte nici cu tatăl, nici cu fiul, nici cu sfântul duh, nici cu treimea, atât timp cât fiecare din cele trei ipostaze este închisă în sine. Adevăr vorbesc vouă, această lumină nu se va mulţumi cu nativitatea fertilă a firii divine. Voi spune mai mult, ceea ce va suna încă mai ciudat: jur pe bunul adevăr că lumina asta nu se mulţumeşte cu simpla imobilitate a esenţei divine, care nu dă nimic şi nu absoarbe nimic în ea, ba şi mai mult: lumina e însetată de a cunoaşte de unde vine esenţa asta, ea e setoasă de o temelie simplă, de un pustiu fără glas în care n-ai să vezi nici o deosebire, în care nu există nici tată, nici fiu, nici duh sfânt, în adâncurile lăuntrice, în chilia nimănui – acolo lumina îşi găseşte satisfacere şi acolo ea-i mai unică decât în sine însăşi, căci temelia este aici un simplu repaus imobil în sine. Astfel spiritul purificat, luminat se cufundă în întunericul divin, în tăcere şi într-o unitate neştiută şi inexprimabilă şi-n această cufundare pierde tot ce seamănă şi tot ce nu seamănă, şi-n bezna asta pierde spiritul pe sine însuşi şi nu mai ştie nimic nici despre Dumnezeu, nici despre sine însuşi, nici despre ceea ce se aseamănă şi nu se aseamănă, nici despre neant, căci de acum înainte el s-a cufundat în unitatea divină şi a pierdut toate deosebirile”.

Mi se spune: eşti o secătură, o lepădătură, se cuvine să fii strivit, bucăţit, iar mie nu-mi rămâne decât să ascult, să ascult şi să înţeleg – prăpastia e fără fund. Un cer minunat din preajma serii, nori denşi, hăţişuri de conifere, zăpadă pe frunzele căzute. Acum tu eşti aceeaşi frumuseţe la care poţi doar să visezi, pe care poţi s-o vezi arareori, s-o simţi, dar nu te poţi contopi cu ea. Ca pădurea – iat-o alături, dar nu-i a mea, ca munţii – ei sunt în sufletul meu, dar eu sunt departe de dânşii. Acum tu eşti pentru mine şi mare, şi munţi, şi pădure, tu – ia aşa o fetiţă mică…

Şi pe o creangă uscată sunt flori.

În susurul pârâului, în huruitul vagoanelor, în foşnetul frunzelor auzi, parcă întâmplător, o melodie surprinzătoare a unor instrumente neştiute – fără viers, fără atributele obişnuite ale omului. Dar există şi o altă melodie – un ansamblu de trăiri momentane, care nu sunt împovărate de nimic omenesc (şi din această cauză – prea uman) se constituie într-o melodie a destinului omenesc, o melodie grandioasă, aproape insuportabilă pentru urechea omului. Cine i-a auzit sunetele, acela ştie că nu există un cor mai grandios, care cântă cu miriadele de voci ale lumii, acela ştie – aici el se atinge de cel mai sublim mister – el ia în mână inima lumii.

Uneori mi se pare că eu nu exist. Ei, cum să vă spun, nu că n-aş exista deloc. Mi se arată că o boare uşoară de vânt ar putea să spulbere praful fiinţei mele cam aşa cum mătură portarul frunzele uscate de pe trotuar, tot aşa va fi măturat şi ceea ce se cheamă „eu”. Mă voi întoarce în aceea din ce am fost creat – în pământ, în vânt, în zăpadă, în curiozitate. Mă urmăreşte insistent, sâcâitor aşa un tablou: parcă într-o colibă, undeva în munţi, în afara timpului, se află în adâncul inimilor lor bătrânii, al căror destin este de neconceput, şi le-a trăsnit prin cap să unească şuvoaiele neştiute ale conştiinţei, creând o fiinţă vie, înzestrând-o cu tot ce-i dă posibilitate omului să spună că există. Fiecare a pus în jucăria asta ce-a putut – senzaţii, impresii, amintiri, gânduri, dragoste, fiecare a dat câte ceva şi a apărut omul. Va rămâne oare ceva atunci când fantezia lor va seca şi interesul faţă de jucărie va dispărea? Şuvoaiele se vor întoarce înapoi şi, în acest moment, eu, pur şi simplu, voi dispărea. Mi se pare că ei îmi acordă şansa să rezolv problema eu însumi: va fi oare suficient interesul pe care-l voi prezenta eu? Voi putea oare să-i captivez prin puterea sincerităţii mele?

Când ascult Matia Bazaar, mă cuprinde aşa o dorinţă dulce de moarte. Poate, asta nici nu e moarte? Poate, tocmai asta e viaţa? Mi se strânge inima şi văd o sclipire de soare undeva adânc înăuntrul meu. O dragoste fără rezerve şi moartea – ele merg, mână în mână, spre un impuls puternic de fericire.

Probabil, sunt ridicol. Probabil, sunt privit ca un căutător de remedii pentru singurătate şi dor, ca un consumator de suflete şi atunci cum pot să spun, cum să explic că vreau să arăt doar un lucru – cât de aproape, chiar aici, alături se află Ceva…

Un cal şi un arici se plimbau în ceaţa de la Kronştadt şi acolo pentru ei amândoi era doar o singură frunză, această frunză ba venea în zbor spre ei, ba se îndepărta, aidoma lui Louis de Broglie din visele copilăriei mele, ea e ca infinitul dement al lui Berdeaev, ca simbolul falic al hinduşilor, făcea aluzie la ceva ce nu poate fi aluzie, adică o maleabilitate şi încrâncenare existau în acest tablou lipsit de bucurie al frunzei în fibrilare. Am avut un vis: un păianjen burtos şedea, spânzurându-şi picioruşele. Cam de vreo două luni am făcut cunoştinţă cu o domnişoară cu adresă masculină. I-am scris atunci, iar acum s-a developat. Un gust androgin. Un stereo sexual. O aricioaică ce râde. O piatră vânătă şi gustoasă. Apoi acel păianjen râdea de noi, râdea de acea malformaţie scârboasă pe care oamenii o numesc conştiinţă. Conştiinţa e ca o iască pe trunchiul copacului – parcă-i o ciupercă, dar de fapt – celuloză pură. Iată la ce mă gândesc eu în modul cel mai serios. „Cum te cheamă?” am întrebat-o. Şi principalul – încotro. Căci dacă te cheamă, apoi numaidecât încotrova. Ce trebuie să simtă omul chemat cu patos spre moarte? Ţin minte zăpada care luneca sub picioarele mele, gheaţa care s-a clătinat şi decizia fermă: „Dacă nu mă ţin căngile mele, mă agăţ cu dinţii de gheaţă”. Şi, ridicând toporul ca pe un drapel, mă duceam într-acolo unde nu mă chema nimeni şi acolo eram fericit. Un ocean de rodii în floare în valea Ţinandali. Marea de vişini în floare pe coasta muntelui Fuji – se mai târăşte oare melcul cela ori a ajuns de acum, sfârşindu-se acea epocă minunată a versurilor momentane şi iubirii eterne.

Să fii ca un şuvoi, să fii ca un pârâu, să curgi, pur şi simplu şi nimic mai mult.

Când mă uit la bătrânul care se târăşte pe stradă cu o căldare murdară în mâini, încălţat în cizme de gumă pe o arşiţă ca asta, văd în ochii lui înţelegerea faptului că nimic nu mai este accesibil, că nici un scop nu poate pătrunde în capul lui, căci nu există nici puteri, nici timp pentru realizarea acestui scop. Nu există nimic decât ceea ce este acum – această stradă, această arşiţă dogoritoare, lumea se oglindeşte în capul lui şi nu lasă urme – ca luna într-o băltoacă. Există în asta ceva ce te face să te opreşti. Să te opreşti cu totul. Să te opreşti aşa ca să se oprească lumea. Şi să treci peste asta acum, când mai există forţe, pentru a o depăşi, a o lua ca pe putere a vieţii, dar nu ca oroarea disperării.

Ian ce fleac – riscul pentru viaţă. Toţi numai asta şi fac – cum poţi să numeşti altfel fiinţarea lor vegetală. Uite, riscul pentru moarte – asta mai zic şi eu!

Exploziile de râs, loviturile de vergi, strigătele, gesturile, norii rupţi, mirosul de iarbă putredă – aşa mi-am liniştit eu mintea.

Când nu există muzică, ia naştere melodia samadhi, când nu există pasiune – ia naştere pasiunea samadhi, când nu există minte – ia naştere mintea samadhi. Când se nasc toate trei, ele mor şi se naşte samadhi. Când se naşte samadhi, nu mai ai ce spune.

Azi dimineaţă, ieşind din casă, am simţit un careva miros, era mirosul umbrei păsării, era mirosul foşnetului copacului de alături, era mirosul fisurii din asfalt.

Orbii îi văd doar pe orbi, surzii îi aud numai pe surzi. Aş zice chiar că nu aştept nimic aici. Cu fiecare zi, tot mai departe. Ceva îmi scapă ireversibil şi simt asta cu tot corpul, cu tot sufletul, cu tot ce este în mine. Şi apoi nu poţi să sfredeleşti găuri în ochi pentru ca ei să devină văzători. Devii văzător dinăuntru, apoi înseamnă că aşa şi trebuie să vii, dinăuntru, iar astă înseamnă – dinăuntrul tău, iar asta înseamnă că trebuie să pleci ca să vii. Apoi atunci – adio.

Starea minţii care nu se află undeva. Starea minţii în care gândul nu ia naştere, suprafaţa curată a oceanului, adâncimea developată. Piatra aruncată se cufundă, imediat, în adânc şi dispare, iar apele doar se lipesc în urma ei fără valuri. Faţa omului care s-a aplecat deasupra apei întâmpină doar propria reflexie, după care se întrezăreşte adâncul fără fund.

Încerc să caut trăiri neobişnuite. De exemplu, să-mi imaginez că acuşi voi fi omorât şi să simt frigul care mă cuprinde, iar crângul rar care trebuie să-mi primească trupul capătă o nuanţă de aromă a eternităţii ce nu poate fi redată prin cuvinte. Există în asta un simplu dezmăţ al fanteziei de consumator? Nu cred. Mai curând e o modalitate de a atinge coardele senzaţiei lumii, a fugi de stereotipurile percepţiei. Simţurile devin mai proaspete şi mai transparente – încep să văd prin ele pivotul oţeliu al fiinţării în afara timpului. Ori să-mi imaginez că şed sub un copac în samadhi, în acest caz pleacă orice responsabilitate falsă, ba, poate, chiar survine samadhi. Unele ansambluri de trăiri parcă ar deplasa percepţia într-un plan necunoscut. Arta alcătuirii unor asemenea ansambluri este, indiscutabil, cea mai mare artă, iar, pe de altă parte, poate, tocmai în asta şi constă esenţa oricărei arte. Desigur, fiecare găseşte asta pentru sine, cu atât mai surprinzător este faptul că, uneori, o mulţime de oameni descoperă în asta acelaşi efect. Îmi este foarte aproape forma artei care-şi găseşte expresie în hoku şi tanka japoneze. O serie de imagini – şi explozia deplasării în altă trăire. Cât de diverse sunt lumile în care pleacă percepţia mea? Ele, indiscutabil, au cel puţin un lucru comun – însăşi admiraţia faptului că eu percep lumea altfel. Obişnuinţa de deplasare a percepţiei mă pregăteşte pentru a găsi calea spre aceea care-mi este cel mai aproape – spre samadhi.

Zgomotul care te împiedică să te concentrezi pentru a te adânci în tine se aude numai atunci când mintea poartă povara gândului. Când mintea devine ceea ce este ea prin firea ei pană la apariţia ei, nu există obstacole. Însuşi obstacolul este ceva ce se ridică în mijlocul şuvoiului, împiedicându-i cursul. Dacă nu există şuvoi, nu există nici obstacol. Când nu-i şuvoiul, nu-s nici obstacolele, atunci nu există nici lipsa şuvoiului şi nici lipsa obstacolelor. Anume atunci se realizează şuvoiul. Cine ştie, va înţelege. De ce acum nu sunt în samadhi? Iată unica întrebare pe care vreau să mi-o pun atunci când există întrebări în genere.

Azi dimineaţă, ieşind din casă, am simţit un careva miros – era mirosul morţii.

Ceea ce mă răpune drept în inimă este efemerul în tot ce se întâmplă. Nu există nimic durabil în lumea mea. Iar în lumea oamenilor unde-i totul trainic şi stabil, şi-i determinat dinainte, şi-i legat cu simţul datoriei sau cu frică, acolo e şi mai rău. Acolo e putregaiul putregaiurilor. Deschiderea inimii pentru inimile deschise generează un impuls-fior surprinzător de dragoste – el e dement în sensul că nu ţine cont de nimic, nici chiar de sine însuşi. El este în afara timpului, în sensul că, în fiecare clipă, renaşte din nou şi nu se află mai mult nicăieri – nici în trecut, nici în viitor, nici chiar în prezent, intertemporal, lipsit de durată. Când situaţia s-a consumat, evenimentele serii acoperindu-se cu un strat uşor de praf, atunci o nouă lume apare în faţa ochilor, dar în astă lume nu mai există două inimi, există doar un strat tandru de amintiri – ca o dâră de ceaţă care se împrăştie negreşit în faţa soarelui dimineţii… Viaţă şi moarte se contopesc în clipa despărţirii inevitabile, viaţă şi moarte găsesc aici o bandă neutră pe care încheie pacea clădită pe sângele vărsat al simţurilor şi mâinile lor se unesc deasupra mâinilor noastre, şi privirile noastre se îngemănează în lumina sumbră a sclipirilor fermecătoare ale apusului. E zarea unei noi omeniri, e furtuna schimbărilor în spaţiu şi în timp, dar fiecare fir de nisip cuprins de ea geme şi scrâşneşte în pietrele morii lui Kaly. Există în acest cerc o colibă veche în care se află bătrâni întunecaţi de vreme, bărbile lor sunt jeturi de eternitate şi inima li-i înstrăinată. Dar eu nu vreau asta. Mai bine voi intra în ochiul vârtejului şi voi aştepta până nu voi rupt în fărâme ş împrăştiat deasupra oceanului, cel puţin, în acest mod sufletul meu va deveni liber în întinsurile universului.

Nu recitesc niciodată ceea ce scriu.

La sute de kilometri în jur – zăpadă albă, un cer alb, culmi albe – vântul vuitor dezgoleşte stâncile, apoi le înălbeşte iar. Sunt singur în această veşnicie înspăimântătoare şi nu pot face un pas în întâmpinarea omului drag – nămeţii adânci vor înghiţi orice efort. Groază. Groază purificatoare. O primesc cu recunoştinţă – ştiu că el va mătura cu o mătură aspră tot ce-i mărunt, trecător, întâmplător şi va rămâne doar o necesitate ardentă de dragoste, o pasiune crudă care înşurubează în sine tot corpul, tot sufletul meu. Când acest taifun va fi luat şi dus în infinitul de deasupra culmilor înalte ale munţilor, atunci va surveni o puritate de cristal, o transparenţă prin care se vede ceea ce nu este accesibil nici pentru judecată, nici pentru minte, nici pentru inimă. Notă violentă a vântului de toamnă. Nu te voi uita cât voi fi viu. Valuri în ochi. Frânturi de vers. Friguri. Bătaia deasă a inimii. Pumnii strânşi. Privirea străpunge totul şi nici chiar pustietatea nu-i un obstacol pentru ea.

Am 30. Am şi fire cărunte. Le privesc şi înţeleg – trăirile nu  trec fără urmă. Odată şi odată rezerva de rezistenţă se va epuiza. Odată şi odată am să părăsesc acest pământ, am să-i las pe aceşti oameni care mi-s mai dragi ca viaţa, am să las animalele la care ţin mai mult decât la mulţi oameni, aceşti munţi cu groaza lor fără margini, această mare cu apele ei înalte. Eu voi pleca, ei vor pleca şi unde ne vom întâlni cu toţii? Unde ne vom găsi? Iubito, unde ne vom regăsi?

Ocupaţiile ce ni le găsim – ţin minte vremurile când, de bună seamă, mă interesa ceva. Mă preocupa studierea limbilor, matematicii, fizicii, căutam ceva în studii psihologice şi în filozofia neoplatonică, rumegam istoriile unor oameni îndepărtaţi şi necunoscuţi mie, plângeam de durerea personajelor literare, fiind fericit când totul le reuşea. Cunosc o mulţime de oameni care au făcut toate astea până la mine şi o fac şi acum. Nu-i iau în seamă pe cei care o fac din necesitate, care fac din asta o profesie. Îi am în vedere pe cei care caută în asta un refugiu. Nu înţeleg. Or, dacă priveşti cu onestitate aceste ocupaţii, apoi totul se face praf. Personajele, fie ele plăsmuite sau nu, sunt numai personaje. Ştiinţa nu-i decât ştiinţă. Totul e limitat de însuşi obiectul studiului său. Orice activitate e limitată de însuşi obiectul său. Mai devreme sau mai târziu, survine pustiirea sufletului. Sigur, poţi să depui până la infinit eforturi de cultivare şi menţinere a intereselor tale, dar numai în clipele rarisime de relaxare sufletească. Dar când perioada de minimum de energie a trecut, iar eşti ridicat pe pisc şi iarăşi te bat toate vânturile, purtându-te nu se ştie unde. Poate, pur şi simplu, sunt bolnav? Ba nu, văd etapele căii mele şi-mi dau seama că totul a fost pe cinste, că nu există un alt punct final şi că ar trebui să trec prin toate – dacă aş lua-o de la început. Dacă asta-i boală, hai să-i zicem aşa. Înseamnă că mie-mi place să fiu bolnav ÎN ACEST FEL. Înseamnă că nu trebuie să privesc înapoi. Înseamnă că trebuie să mă ridic şi să merg. Sie-şi în întâmpinare. La întâlnire în nicăieri. Am vrut totdeauna să iubesc. Acesta-i adevărul, oricât m-aş fi sfiit de el în copilărie şi oricât l-aş ascunde de ochi străini acum. Totdeauna i-am mers în întâmpinare. Mai poate oare cineva să spună despre sine acelaşi lucru? Aş vrea să-l văd pe aşa un om. Mi-s dezgustătoare construcţiile teoreticienilor care-s gata să reducă totul la nenorocitul complex al autoconservării. Totdeauna se va găsi un binevoitor care va explica fără greutate necesitatea mea de a iubi prin simpla necesitate de dragoste de sine, prin simpla acumulare de atenţie îndreptată asupra-mi, printr-o simplă circulaţie a mărfurilor în care principalul capital este atenţia şi propria demnitate. Dracul să-l ia, n-are decât să explice.

Ei, cine va citi asta? Cine, în afară de mine? Eu, ce-i drept, nu citesc cele scrise. Înseamnă că nu va citi nimeni? Atunci de ce scriu? Speranţa că foaia de hârtie îşi va găsi, totuşi, destinatarul, speranţa efemeră că o prăpastie fără fund poate fi trecută de o foiţă de hârtie care, fiind înşfăcată de vântul evenimentelor, va traversa fără grabă spaţii inimaginabile, nimerind tocmai în mâinile CELEA, chiar în faţa ochilor CELORA, va deveni accesibilă ACELEI inimi.

Odată în copilărie, scăldându-se, ea a simţit sub picioare o bucată lunecoasă de bârnă. De atunci, chiar dacă nu se teme să înoate, se teme de fund. Încercaţi să pătrundeţi în esenţa acestei istorii simple, încercaţi s-o recitiţi, s-o trăiţi şi veţi vedea că lumea neştiutului străpunge viaţa noastră şi pleacă departe – cine va cuteza să stea în calea acestui şuvoi? Cine va îndrăzni să se lase dus de el? Ne strângem molcum aripile la spate, or, în ele poate da o rafală de vânt ş-atunci cum să rămânem pe pământ? Cum să ne ţinem de el? Arătaţi-mi-l pe vreunul care ar putea să se ţină, chiar ştiind că înainte e ceva de nedescris, de neconceput, inexistent. Când vântul bate în aripi, nu-ţi rămâne decât să zbori. O istorie simplă ce i s-a întâmplat unei fetiţe mici – parcă ea ştia că această istorie are s-o însoţească toată viaţa ca un câine credincios? Simţim oare atunci când ni se întâmplă o asemenea istorie care va influenţa, într-un mod neînţeles, dar şi inevitabil, viaţa noastră? Uneori, pe neaşteptate, o privire fugară, un cuvânt fără grabă, o întâlnire aproape istovitoare, o reţinere aproape imperceptibilă, e de ajuns ca să înţelegi – s-a întâmplat CEVA. Nici un fel de alte atribute nu există. Oricât de adânc ai privi, n-ai să vezi nimic, totuşi ştii: ASTA s-a întâmplat. E un mister. Un mister adevărat şi să te apropii de el – br-r-r, îngheaţă sângele în vine şi ţi se taie răsuflarea.

Mă fac din unul doi atunci când sunt în munţi – eu şi muntele, muntele care devine eu. Mă fac din unul doi atunci când în mine setea de viaţă se luptă cu pasiunea pentru moarte – ele dialoghează ca eu şi eu. Mă fac din unul doi atunci când iubesc – sunt eu care iubeşte şi eu pe care-l iubesc.

Există o slăbiciune care nu este un scop în sine, care este slăbiciune doar pe atât pe cât se înstrăinează de forţă ca de un element care tulbură transparenţa percepţiei, această slăbiciune nu dă nimic, nu pierde nimic, această slăbiciune e forţa mlădioasă a unui ram elastic. Această slăbiciune este latura elastică a forţei. Îmi apar diferite gânduri când nu fac nimic decât să te privesc. Aş vrea să le zătresc, ele nu-s constructive şi-s ceţoase, dar… vreau să le rostesc în glas. Eu nu că aş expune, eu trăiesc în cuvinte atunci când le spun unui om care mi-i plăcut.

Tot ce nu-i înţeles răsare ambiguu. Toată ambiguitatea generează polisemie, tot ce-i polisemantic ne dă simfonia, simfonia conduce spre armonie, spre pătrundere, spre dizolvare, spre dispariţie, nimic nu e veşnic în acea măsură în care e veşnic ceea ce a dispărut.

Vine timpul când visele devin profunde, grandioase în mulţimea lor de semnificaţii, când, trezindu-te, ştii că asta a fost realitatea ce mai adevărată, iar acea realitate falsă care era luată drept realitate până acum… ce să zici, există şi în ea un sâmbure de adevăr, dar ponderea gunoiului e atât de mare, încât… În calitate de propulsor poţi utiliza diferiţi carburanţi. În orice caz, pentru a porni din loc sunt bune toate mijloacele – şi presiunea sexuală, şi chinurile singurătăţii etc. Dar un adevărat salt înainte îl asigură energia dragostei. Ca un experimentator onest, ca un om care aruncă fără regret la gunoi tot ce-i fals, care-şi provoacă fără milă chinuri sie şi chiar altora în agonia sa de căutare a adevărului, mărturisesc: dragostea e lucrul cel mai surprinzător din toate cele întâlnite până acum. Când se produce o spărtură, iar se produce odată, atunci şi atenţia devine un prieten apropiat al dragostei, şi toată făptura mea tremură şi vibrează în anticiparea unei noi vieţi, visele devin o parte din realitate şi încă multe-multe… Sigur, am în vedere anume dragostea care se deosebeşte de dragostea obişnuită, dragostea-proprietate. Ca inginer al sufletului meu, îmi spun că anume acest motor mi-l aleg pentru maşina mea. Ca mag, văd că neobişnuita profunzime îmi vine în întâmpinare, ca om, simt că-n asta mi-i realizarea, în asta mi-i fericirea.

Eu pot să văd şi văd multe, dar eu, pur şi simplu, nu privesc într-acolo, în viitor, în ceea ce şi cum va fi. Doar nu sunt zeu, sunt numai un copil abia născut în samadhi. Şi-mi vine greu să păstrez imparţialitatea faţă de ceea ce văd şi mi se pare de multe ori că nu pot să mă opun intelectului meu, prostescului instinct omenesc „de a face totul cum e mai bine”, şi atunci mă amestec în misterul misterelor, perturbând şuvoiul. Iată de ce am ales, pur şi simplu, amânarea viziunii mele până atunci când voi fi absolut sigur că nu mă amestec, nu încerc SĂ FAC ceva cu cele văzute, altfel totul se pierde, se trivializează, pleacă tocmai acea ne-întâmplare.

Tuşind, m-am ridicat de pe pământ şi, trăgând pe mine scurta, am pornit spre marginea pădurii. Iarba albastră, arborii care cresc cu rădăcinile în sus, lacul care s-a prăbuşit peste mine cu malul său greu – totul mă petrecea, totul scârţâia, gemea şi tălăzuia. Viaţa dădea peste margini, lumea se înmulţea, inima durea. Trebuie să fac un pas. Trebuie să fac un singur pas. Ei, nu ştiu eu încotro, dar trebuie. Există un pas pe care nu-l poţi face încotrova. Dacă e un pas undeva anume, apoi nu-i pasul cela. Repetam aceste cuvinte ca pe un descântec, ca pe o momeală. Pasul nu poate fi făcut undeva anume. Pasul trebuie făcut şi gata. Pur şi simplu, făcut. Un simplu pas. Iată paradoxul. Iată blestemata neştire putredă a acţiunilor simple. Îmi plac cuvintele simple, preţuiesc sentimentele simple, văd simplitatea iniţială a dragostei şi acum trebuie să fac un efort ca să învăţ să fac paşi simpli.

Prima dată această idee mi-a venit tare demult, când ea era doar o poveste în culori roze, iar eu eram acolo mai curând un obiect al experimentului decât un experimentator. Treceau anii, povestea rămânea poveste, şi iată că a sosit momentul când eu nu mai puteam să mă concep ca un martor pasiv la evenimentele plăsmuite de mine. Apoi a urmat o viaţă obişnuită, lipsită de interes, care mi-a suprimat, în mare măsură, originalitatea. Dar într-un careva moment vechiul meu vis, care murise deja, a renăscut într-un nou veşmânt, el mi-a eclipsat privirea şi de atunci nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva.

Iată aşa, între dejun şi prânz, am hotărât să edific o lume nouă. Emoţia e un lucru ce are durată în timp, iar trăirea este totdeauna momentană, ea există totdeauna doar aici şi acum. Trăirea e un punct cu lungime nulă. E catarsisul. După cum puterea unui cuţit este concentrată pe ascuţiş, într-un punct ce nu are lungime, tot aşa şi trăirea e concentrată într-o clipă, acolo, unde nu există nici trecut, nici viitor.

În faţa unei careva veşnicii proaste astea toate sunt deşertăciunea deşertăciunilor. Aşa sau altfel, azi, mâine sau poimâine va trebuie să te aşezi singur în faţa  ta şi să înţelegi – uite acum voi şedea şi voi număra nu orele, ci minutele. Şi atunci totul se va sfârşi repede. Toate au limită.

Dacă nu te fixezi rigid de un moment concret al vieţii, atunci emoţiile cedează locul trăirilor, or, emoţiile sunt totdeauna o consecinţă, un produs al conştientizării trăirii, chiar dacă acest lucru trece pe neobservate. Iar trăirea pură se deosebeşte cardinal de emoţii – ea este însăşi esenţa vieţii, de la practica trăirii pure pană la Samadhi este doar un pas. Trecerea la trăirea pură se simte ca şi cum ţi s-ar tăia, prin surprindere, răsuflarea, tu te prăbuşeşti într-un domeniu al unei profunzimi deosebite şi al unei vieţi deosebite, alteia, care este saturată în plinătatea ei. Te îneci cu această senzaţie de plinătate, simţi că asta este realizarea-limită. Lumea-şi deschide incredibilele profunzimi.

Există o şansă ce rezidă în dragostea fără răspuns. Poţi să valorifici această şansă atunci când mergi în întâmpinarea trăirilor tale fără teamă şi reproş. La fundul fundului disperării trezite de o dragoste lipsită de reciprocitate se află o mare comoară, dar ea e accesibilă numai unor oameni puternici şi pasionaţi, capabili să se cufunde atât de adânc ca s-o ridice. Este o ocupaţie pentru oamenii puternici, dar, pe de altă parte, anume în asta creşte puterea.

Când aud din stradă strigătul unei fete – departe, încât e abia perceptibil şi nu e clar – e o ştrengărie sau o chemare, mi se pare totdeauna că cineva mă strigă pe mine, cineva nu mai are puteri să rabde şi iată că a ieşit în stradă şi strigă, pur şi simplu, în speranţa că eu voi auzi-o. Dau mai încet muzica şi gândurile, încremenind lăuntric, ascultând şi aşteptând. Aş vrea să mă îmbrac imediat, să alerg în stradă şi să strig drept răspuns: „Sunt aici!!!”

Munţii m-au lipsit de aer, dragostea mi-a luat pământul, oamenii m-au deposedat de credinţă, durerea mi-a răpit speranţa. Când desfaci, neputincios, pumnul şi tot ce ţii îţi lunecă din mâine, eu mă uit la mâinile rămase cu nimic şi văd că totul e pierdut, mâinile iar încep să perceapă, tot ce fusese pierdut renaşte în mine. Există ceva ce nu poate fi pierdut niciodată, dar, pierzând, uit de fiecare dată acest lucru. Şi-mi amintesc iar, descoperindu-mă din nou pe acest pământ.

Am observat că Akutagava, când vroia să exprime o continuitate inseparabilă a evenimentelor, recurgea la particula „-no”: „Aru sigure-no furu ban-no doto des”. Eu, privind ce-am scris, văd că exploatez conjuncţia „şi”, ba de multe ori ignorez virgulele – continuitatea mi-i mai scumpă decât corectitudinea. Cu cât merg mai departe, cu atât mai mult mă împiedică virgulele, când ele nu-s o expresie a unei pauze fireşti.

Iar prima oară eu puteam să mă întorc şi să plec. Şi n-ar fi fost nimic din toate astea. Ar fi fost doar un dor măcinător de ceea ce n-am isprăvit să fac, ca o trădare de sine, dar, se vede, asta nu ar fi atât de dureros. Însă aceea, se vede, nu-i o alegere pentru mine. Uite asta, se vede, e a mea.

Când şed în pădure lângă rug, dacă am venit într-acolo pe o zi-două sau pe vreo oră-două ca să şed în natură sub copacii care freamătă, să citesc o carte sau să mă gândesc liniştit în singurătate calmă la viaţa mea, când gândurile-mi sunt concentrate şi nu se întorc în oraş, la obişnuitele griji, în asemenea momente sunt mobilizat, simt mirosul vântului proaspăt, simt cât de drepţi stau pinii şi cât de repede se aştern muşchii şi prospeţimea din afară devine prospeţime lăuntrică. Întorcându-mă, aduc toate astea cu mine. Nu vreau să simt nimic din toate astea al meu şi de aceea acolo unde unii nu pot să se rupă nici pentru o clipă din deşertăciune eu mă simt ca un călător lângă rug – liber, mobilizat, plin de prospeţime, liber.

Câteva nume ce-mi rămân apropiate orice ar fi, creatorii a tot ce trăieşte în mine, ce trăieşte prin mine: Akutagava, Cobo Abe, Kawabata, Fauls, Castaneda, Nicoll, Liosa, Frish, Krishnamurti, Suso, Tauler, Osho, Nietzsche, Ramakrishna, Milarepa, Gazdanov… E o serie hipnotică de nume, când le pronunţ, înmărmuresc şi o promoroacă fierbinte îmi acoperă inima – mă simt dinăuntru, văd un şir nesfârşit, ascult o linişte detunătoare, care trece de la inimă la inimă, aud cum acest tunet bubuie în linişte de cristal şi e de culoare sângerie.

Uneori, când mă trezesc, visul îmi lasă o senzaţie stranie şi, dacă nu te atingi cu mâinile de cap, nu te mişti o vreme, lăsându-te pradă moţăielii, poţi să-i permiţi acestei senzaţii să se contureze întrucâtva mai clar.  Se pare că ea nu e legată nici de subiectul visului, în genere de nimic – ea e stranie, vine de undeva din străfunduri, e trăită oarecum cu nelinişte, ea nu seamănă deloc cu nimic din ceea cu ce te ciocneşti în realitatea trează sau în realitatea visului. Se pare ca ea vine chiar din adânc. O senzaţie înspăimântătoare – şi captivantă, în acelaşi timp. Înspăimântătoare, fiindcă poartă în sine o ameninţare pentru tot ce este în afara ei, cu cât mai puternică este simţirea individualităţii, cu atât mai tare ea pare a fi o umbră plană. Iar atrăgătoare este pentru că într-acolo mi-i îndreptat drumul, pentru că asta e o pătrundere spre trăirea directă a golului care umple totul.

Un peregrin solitar în lumile răzleţirii.

Se consideră că femeia trăieşte în simţire. În realitate, simţirea trăieşte în femeie. Se crede că un bărbat trebuie să fie puternic. De fapt, puterea îl cere pe bărbat pe masa ei – îi trebuie hrană. Puterea ia în mâini furculiţa-onoare şi cuţitul-demnitate, îl pune pe bărbat în farfuria-preferinţă şi-l rumegă cu gust. Dar eu nu-s tentat să fac această sacrificare de sine – ies din farfurie, îmi las acolo veşmintele şi plec. Lasă vântul să-mi tămăduiască rănile, las’ să-mi şteargă numele scris pe nisip şi atunci puterea nu mă va găsi. Mă joc de-a v-aţi ascunselea. Sunt din nou copil. Fac bulbuci, mă chiorăsc la soare şi dau din degeţele în apă zăpezii topite. Oglinda ei susurătoare îmi spune ceva, dar mie asta nu-mi trebuie.

Încrâncenarea – iată prietenul meu credincios. Nu-i înţeleg pe oamenii incurabil de politicoşi, care-şi edifică relaţiile cu alţi oameni tot aşa cum se uită şacalul la hrana lui – e alterată carnea, dar e carne. Nu accept politeţea de dragul politeţii, comunicarea de dragul comunicării. Pot fi brutal, pot fi tandru, pot fi şi furios atunci când furia e îndreptată spre spargerea zidului dintre mine şi propria mea prostie. Unde s-au pierdut oamenii pătimaşi? Unde ţi-s ouăle, bărbatule? Unde ţi-s ghearele, femeie? Încrâncenarea nu e agresiune, nu e ură şi iritare, încrâncenarea este incompatibilă cu tot acest gunoi. Ura, agresiunea, iritarea sunt sentimente distructive, ele te fac slab, neputincios, fiindcă sunt reversul setei de posesiune, exprimă pretenţiile consumiste faţă de lume. Dacă lumea nu e aşa cum o vreau eu, asta mă face irascibil sau agresiv. Încrâncenarea e altceva. Încrâncenarea este o încordare supraomenească a tuturor forţelor tale în încercarea de a rupe acest văl, e o aspiraţie spre lumină, spre strălucire. Încrâncenarea e un sentiment luminos. Încrâncenarea e ultimul salt disperat în încordarea totală a puterilor dragostei şi tandreţei. Nu poate fi încrâncenat cu adevărat acela care nu e-n stare să fie tandru până la infinit, nu poate fi încrâncenat acela care nu e-n stare să-şi sacrifice viaţa de dragul vieţii. Încrâncenarea e un sentiment la care e capabil doar cel cu aspiraţii, cel care-şi pune tot sufletul în capacitatea de a iubi şi în necesitatea de a iubi – toate celelalte sunt prea mărunte pentru a trezi încrâncenarea, iar cel mărunt nu poate fi crâncen. Nu poate fi crâncen cel care nu poate fi concentrat. Încrâncenarea nu raţionează, anume de aceea ea e capabilă să mă smulgă dincolo de pragul morţii mele. Un Buddha încrâncenat. Încrâncenarea devorează cu tot cu măruntaie tot ce-i deşert şi iluzoriu, omului încrâncenat nu-i pasă de politeţe şi convenienţe – el roade zidul cu dinţii, despre care politeţe mai poate fi vorba! Încrâncenarea nu poate fi îndreptată spre ceva deşert şi născocit – ea se va întoarce şi va pleca. Încrâncenarea e selectivă prin sine – ea se naşte în ciocnirea cu moartea. Anume din această cauză încrâncenarea nu poate fi îndreptată asupra altui om, ea poate fi îndreptată împotriva prostiei care omoară sufletul şi pustieşte inima şi aici nu contează dacă-i în mine sau în tine prostia asta.

Undeva în acest cerc se află o colibă veche, în care vieţuiesc bătrâni arămii de vreme. Bărbile lor sunt şuviţe de veşnicie şi inima li-i impasibilă. Bătrâneţea li-i binecuvântată, ea nu se poate apropia de simplitatea lor impecabilă, ea nu e-n stare să-i îmbătrânească pe cei care nu se ţin morţiş de tinereţe, energia nu-i poate părăsi, fiindcă ei singuri au emanat-o, puterea nu-i poate trăda, ei înşişi au trădat-o demult, lăsându-se cuprinşi de slăbiciune nelimitată. Limita puterii se află în slăbiciunea iniţială – ce poate învinge această putere detunătoare a slăbiciunii absolute? Când omul a dat totul, el devine invulnerabil după cum este invulnerabilă pădurea, cum sunt invulnerabile florile din luncă. În faţa acestui fapt se prăbuşesc munţii şi se năruie stâncile milenare.

Întinsurile azurii ale tării Bodhi – ce mai trebuie?

Straniu lucru – mănânc şi beau, iar viaţa totuna pleacă din mine. Ce va rămâne după mine? Sigur, sigur că da. Eu zâmbesc şi dau din cap afirmativ memoriei care-mi pune-n faţă serviabil:

Ce va rămâne după mine?

Florile – primăvara.

Cucul – vara.

Zăpada curată şi rece – iarna.

Anestezia firească – un pustiu imperturbabil şi rece – există în interiorul fiecărui om şi atunci când chinurile devin insuportabile, sufletul găseşte singur cale şi alunecă spre această tăcere rece. Afundându-te acolo, simţi aproape o plăcere – nu-i durere, nu-i nimic. Aproape plăcere. Pustie, de cristal, dar aproape fericire. Un nimic răsunător. Şi doar acest „aproape” rămâne unicul nouraş pe cerul senin. Mă pot resemna cu acest „aproape”?

Fiecare are un punct vulnerabil. Şi anume acest punct îl face puternic.

În jur – năluci, năluci… Cum să nu devin eu mizantrop? Toţi tremură de frică: vor face un pas într-o parte – îi aşteaptă necunoscutul, drept rezultat, fiecare rămâne în băltoaca lui. Am ieşit, târându-mă, din băltoacă – ei şi ce? Oare acum dilema constă în faptul că eu sau trebuie să plec de la oameni, sau să mă întorc în băltoacă? Omul poate crede că a zidit un podeţ între viaţa veche şi cea nouă, dar această prăpastie n-o treci cu podeţele, orice podeţ duce înapoi, nu-l poţi zidi până la capăt, căci prea largă este prăpastia dintre cunoscut şi necunoscut, sunt, pur şi simplu, două moduri diferite de a trăi. Şi toate aceste zidiri de podeţe nu-s decât un procedeu perfect de autoliniştire şi adormire. Prăpastia e trecută doar printr-un salt – un salt disperat, nesăbuit. Cine va spune: sunt gata? Cine din cei care a spus va sări? Toţi cei care au sărit vor ajunge – dar asta n-o ştii până nu sari. De întors nu mă mai pot întoarce, unde… la puşcărie cu bună ştiinţă… de aceea simt cum plec încet, dar sigur, tot mai departe şi mai departe. Ceea mă frământă, orizonturile care-s în faţa mea nici nu am cui le arăta, căci ca să le vezi, trebuie, cel puţin, să-ţi rupi privirea de la trotuarul cu stâlpi la margini. Cu fiece oră mă îndepărtez iremediabil, numai dragostea e-n stare să zidească o legătură neştiută prin prăpăstii inimaginabile – cred doar în dragoste de la prima privire şi fără priviri în urmă.

Când priveam în ochii ei şi vedeam acolo o dragoste infinită, ce era acolo în realitate? Acum trebuie să mă întreb despre asta, nu, acum trebuie să-mi răspund la această întrebare. Poate, ochii ei erau o simplă oglindă şi eu, privind în ei, vedeam doar reflectarea demenţei mele? Ochi acoperiţi cu oglindă – este ceva în asta: simţi plictiseală – vezi plictiseală, eşti posedat de pasiune – ai să vezi pasiune. Atunci ce-i cu al tău, cu inima ta – parcă ea nu se rupe afară, parcă ea nu rupe acoperămintele-oglindă? Se vede că nu, frica şi moartea au jucat de acum la sărbătoarea lor.

Unde-i subţire, fin, acolo NU se rupe. Numai dacă acest subţire este un sentiment sublim de dragoste pătrunzătoare.

Nu-mi place să reduc sentimentul la înţelegere. Or, înţelegerea îngustează, scurtează şi concretizează. Aşa sau altfel, înţelegerea aruncă la o parte toată lumea de dragul ei. Iar sentimentul procedează tocmai invers – el poartă în sine toată lumea, dezicându-se de particularitate. Toate lucrurile apar dintr-un hău neştiut şi poţi să arunci o privire în acest hău prin fiecare din ele. Eu prefer să privesc hăul prin dragoste – nu, însăşi dragostea e un hău. Când sentimentul ajunge la apogeu, muţeşti. Uite însă că există un punct situat mai sus, şi altul încă…

„Te vor întreba – vei spune.

Nu te-or întreba – nu vei spune,

Ce-i tăinuit în sufletul tău,

Nobile Bodhidharma?