Pe calea spre PR continue

Conţinutul capitolului

07-01-00) Un milion de PR.

07-01-01) Rolul fidelităţii în avansarea spre PR extatice.

07-01-02) Factorii revelatori pentru fidelitate.

07-01-03) Extazul şi fidelitatea.

07-01-04) Fidelitatea şi SPI.

07-01-05) Cinci cicloane. Tornado.

07-01-06) Pragul siguranţei locale, samadhi la prima întâlnire. Puiul de intenţie.

07-01-07) Spălatul în fidelitate.

07-01-08) Reţeaua penetrantă.

07-01-09) Druza. Patina.

07-01-10) Integrarea cristalului. Harta. Imitaţiile din sticlă. Ghearele. Artefactele.

07-01-11) Practica eliminării prin tăiere.

07-01-12) Antrenarea conştiinţei distinctive revelatoare (CRD).

07-01-13) Noile senzaţii [fizice] revelatoare (SFR): «puiul jucăuş».

07-01-14) Cristalul “Vreau să trăiesc cel puţin cinci sute de ani”.

07-01-15) Expediţia. Investigaţiile. Câinii de pază. Albatrosul.

07-01-16) Principiul suficienţei eforturilor.

07-01-17) Tendinţa de a răzbate.

07-01-18) „Încrederea în PR”. PR introvertite. Efortul de detaşare.

07-01-19) Clusterele.

07-01-20) Cristalitatea.

07-01-21) Dizolvarea DÎ în claritate. DÎ fundamentale. Poziţia echilibrată.

07-01-22) Capcana dorinţei de a susţine.

07-01-23) Respiraţia dragonului.

07-01-24) Al patrulea străjer.

07-01-25) Sprijinul pe trei centre de extaz.

07-01-26) Claritatea în existenţa imprevizibilului.

07-01-27) Distingerea fină a dorinţelor.

07-01-28) „Interceptarea mecanică”.

07-01-29) Caracteristicile furtunii înverşunării.

07-01-30) Uzualul, mulţumirea şi starea gri (UMG).

07-01-31) Dirijarea siguranţei.

07-01-32) Calea omizii.

07-01-33) Suprapunerea.

07-01-34) Despre investigaţie, în general.

07-01-35) Cercetarea mulţumirii. DÎ de schimbare. „Aspiraţia iniţială spre PR”.

07-01-00) Vreau să încep această secţiune cu explicaţia că eu apreciez practica acumulării unui milion de acte de generare a PR drept fundamentală, iar toate celelalte – drept ceva secundar, complementar. Reamintesc: această practică rezidă în faptul că practicantul îşi propune drept sarcină să acumuleze un milion de acte de generare a PR, fiind conştient de faptul că, până în momentul în care el va acumula acest milion şi chiar mai devreme, el va trăi PR continuu şi în faţa lui se vor deschide noi perspective. Se ia în cont orice scintilaţie de PR, chiar şi de o intensitate slabă, chiar şi nu prea distinctă, chiar şi una care durează doar o secundă. Numărarea cantităţii de PR generate se face fără notare, în memorie, cea ce permite o concentrare suplimentară asupra PR, pentru a nu „adormi”. Spre sfârşitul zilei, numărul PR se sumează cu cele acumulate anterior şi iată că acest număr ar fi raţional să fie fixat în scris. Este mai eficient de a începe numărarea PR trăite azi de la zero decât de a le aduna îndată cu numărul de PR trăite anterior, deoarece numerele în limita a 100 sau câteva sute sunt mai aproape de cele pe care omul le întâlneşte în practica sa de fiecare zi, ele rezonează mai puternic cu presentimentul, asiduitatea, aspiraţia.

Numărul total de PR acumulate este şi el un factor revelator. Tot aşa un întemniţat care bate, zi de zi, cu o şurubelniţă în peretele închisorii ce-l desparte de libertate simte o intensificare de asiduitate, are un presentiment atunci când priveşte grămăjoara de praf ce s-a acumulat sub gaura ce se lărgeşte.

Practica acumulării de PR este centrală în toată PCD. Toate celelalte sunt secundare. În cazul în care cuvântul „generare” nu este de rezonanţă, se poate spune „saltul în PR”, „amintirea despre aceea cum eram eu în PR” etc.

07-01-01) Deja prima experienţă de trăire a PRE lasă o urmă de neşters, chiar dacă ele au durat doar câteva secunde. Din acest moment şi pentru totdeauna, amintirea PRE ocupă stabil locul ei în primul rând al sistemului de valori, iar dorinţa de a le trăi din nou este cea mai sublimă. Atingerea PRE se poate nota ca cea de-a treia „cuantă” mare a practicii (prima este depistarea şi eliminarea obscurităţilor, cea de-a doua – descoperirea şi cultivarea PR).

Cu cât mai des şi mai intens se manifestă scintilaţiile de PRE, cu atât mai lungă devine durata lor – deja nu o secundă sau două, ci tocmai 5-10, cu atât mai distinct şi mai insistent se manifestă şi dorinţa îmbucurătoare de a găsi calea cea mai scurtă spre ele, a scoate în evidenţă practicile cele mai eficiente ce duc spre această lume de nedescris. Desigur, continuarea eliminării obscurităţilor pe toate căile şi cultivării PR sunt cele două fronturi de lucrări care stau la temelia oricărei practici ce duce spre PRE. Cu orice preţ, trebuie să nu slăbim insistenţa şi hotărârea în realizarea acestor lucrări, obţinând o impecabilitate exclusivă, strălucitoare. Din cele spuse, însă, nu rezultă că aici nu ar fi loc pentru a căuta modalităţi de sporire a randamentului, de creştere a eficienţei eforturilor.

În fiecare moment concret, practica formală poate fi îndreptată spre cultivarea unei PR anume. Dacă un careva cuplu de PR formează un acord stabil, eu, după un anumit antrenament, aş putea să le generez concomitent, în acelaşi moment. În acelaşi mod în care, pilotând un automobil, controlez şi dirijez „concomitent” vreo duzină de parametri. În realitate, atenţia trece atât de repede de la unul la altul, încât toate acţiunile mi se par simultane. Totuşi, făcând un lucru, eu nu pot să fac, în acelaşi moment, un altul. Fireşte, toate PR, într-o măsură sau alta, sunt în rezonanţă între ele şi, de exemplu, dacă generez sentimentul frumosului, există un grad sporit de probabilitate că voi trăi şi extazul, şi fidelitatea, şi tot ce vreţi, ba chiar, poate, îşi va face apariţia o PR necunoscută. Totuşi, dilema rămâne: care PR trebuie s-o aleg pentru a o genera? Acea pe care o doresc acum cel mai mult? Desigur, dar şi întrebarea „care PR trebuie să aleg acum pentru ca, generând-o, să mă apropii la maximul de PRE” este generată de dorinţa îmbucurătoare de a ajunge cât mai curând la PRE, cu atât mai mult că diferenţa în intensitatea dorinţelor de trăi diferite PR este, de multe ori, neînsemnată.

De aici se trage dorinţa de a cerceta diverse PR din punctul de vedere al rezonanţei lor maxime cu PRE. Nu este exclus faptul că investigaţia va arăta lipsa unei deosebiri semnificative între PR sub acest aspect. Dar dacă vom descoperi, drept rezultat, că o careva PR este într-o rezonanţă mult mai mare cu PRE decât altele, apoi această descoperire va avea o semnificaţie extraordinară, deoarece ne va permite să accelerăm ritmul avansării spre PRE de zeci de ori (având în vedere că, în loc să generez zeci de PR cunoscute mie, eu mă voi concentra, întâi de toate, asupra acesteia). Acest mod de abordare a problemei imprimă un gust deosebit investigării şi cultivării PR. Cel care ştie răspunsul la această întrebare stă în faţa alegerii: ori îi va indica această PR practicantului pe care-l susţine în practică, ori îi va da suficient timp pentru ca el să caute singur răspunsul (or, căutarea acestui răspuns este un proces creator prin sine – e necesar să trăieşti diferite PR, să le deosebeşti, să compari proprietăţile lor de rezonantă etc.), ori nu va da nici un răspuns, indicând doar că o asemenea PR, care se deosebeşte esenţial de altele prin puterea de rezonanţă cu PRE, există. Prima modalitate îl lipseşte pe practicant de bucuria investigaţiei independente şi de posibilitatea de a face singur această descoperire concretă, în schimb, oferă o mare economie de timp, iar tot felul de investigaţii şi descoperiri rămân foarte multe şi fără asta. Cea de-a treia modalitate îi oferă omului posibilitatea de a trăi din plin toată splendoarea acestei descoperiri, însă foarte mult timp se consumă cu practici care nu sunt cele mai eficiente. A doua metodă eu o cred cea mai eficientă, dar în condiţiile în care scriu o carte nu am de unde alege, de aceea sunt nevoit să merg pe prima cale, dându-mi seama de faptul că un practicant începător, în loc să ajungă la claritate în problema dată, în loc de probare pe propria experienţă, s-ar putea lăsa sedus de „pălăvrăgeală” de felul „ezotericilor”, care nu fac nici un fel de practici, ci învaţă doar să jongleze cu nişte cuvinte şi fraze răsunătoare.

Cel mai mult împiedică atingerea PRE (în această chestiune totul este mai mult sau mai puţin clar) EN agresive şi orgasmele. Aici e locul să povestesc despre un lama tibetan care, după mulţi ani de chinuri neomeneşti la care a fost supus în penitenciar, a reuşit, recent, să iasă abia viu din acest infern, a fost scos din ţară şi a acordat un interviu. De rând cu alte întrebări, a trebuit să răspundă şi la aceea dacă a simţit frică. El a răspuns: da, desigur. Frică de ce? Se subînţelegea – frica de moarte sau frica de faptul că, prin torturi sălbatice, va fi lipsit de raţiune, va fi impus să-i calomnieze pe alţi călugări. El a răspuns, însă, următoarele: „Mă temeam că voi simţi ură faţă de cei care mă chinuiesc şi voi înceta să simt compasiune pentru dânşii”. Acest om cunoaşte preţul EN agresive şi nu doreşte să-l plătească în nici un fel de împrejurări, chiar dacă e torturat sălbatic.

Aşadar, există aşa o PR, rolul căreia în atingerea PRE este enorm. E vorba de fidelitate. Din momentul în care acest lucru devine clar, anume cercetarea şi cultivarea fidelităţii devine focarul principal în care este concentrată atenţia practicantului.

(Dacă cititorul nu distinge destul de clar aşa o PR pe care eu o numesc „fidelitate”, el poate să înlocuiască, în textul ce urmează, acest cuvânt cu „o simpatie puternică şi pătrunzătoare prin excelenţă”).

07-01-02) Descoperirea care constă în faptul că fidelitatea este într-o rezonanţă mai puternică, de circa zece ori, cu PRE faţă de alte PR are o importanţă enormă. Acum toată multitudinea de căi şi poteci care constau în cultivarea şi cercetarea zecilor de PR s-a completat cu o cale magistrală – cercetarea şi cultivarea fidelităţii.

Întâi de toate, apare dorinţa de a cerceta: care factori revelatori (FR) sunt în cea mai mare rezonanţă cu fidelitatea?

Fiinţele care trăiesc PR sunt FR? Indiscutabil, dar aici există o nuanţă ce ne conduce spre concluzii avansate. Să ni-l imaginăm pe Ramakrishna care trăieşte starea de samadhi. Sau pe Buddha Gauthama în nirvana. Sau pe Milarepa în timp ce a ajuns până la corpul curcubeului. Apare fidelitatea? Da, apare, Acum să ni-l imaginăm pe Ramakrishna în timpul când el, înainte de a atinge capacitatea stabilă de a trăi samadhi, din clipă în clipă, din zi în zi, din lună în lună, aproape fără somn şi odihnă, o ţine una şi bună: „vreau s-o văd pe mama Kali şi să trăiesc extazul”, se bate, disperat, de perete, îşi roade faţa de podeaua de lut a odăii sale până la sânge, se dedă cu înverşunare practicii de exprimare a dorinţei sale. Apare aici rezonanţa cu fidelitatea? Da, şi e o rezonanţă cu mult mai puternică. Acelaşi lucru se întâmplă când ni-l imaginăm pe Milarepa care, prin supraeforturi, depăşindu-şi tâmpenia, frica, inerţia, aproape murind în peşteră de distrofie, a hotărât să răzbată spre PR cu orice preţ. De aici decurge o concluzie simplă, pe care pot s-o confirme experienţele următoare: aspiraţia este un FR din cele mai puternice pentru fidelitate. Dar cel mai puternic FR pentru fidelitate este fidelitatea însăşi.

Tot aşa, prin comparaţii simple şi măsurarea intensităţii fidelităţii, se poate descoperi că unul din cei mai puternici FR pentru fidelitate este sinceritatea.

Dacă vom scrie aparte toate imaginile aflate în rezonanţă cu fidelitatea, ele pot fi ordonate, după intensitatea rezonanţei, în felul următor:

*) fiinţele care trăiesc PR extatice, precum şi elemente ale descrierii vieţii lor, fotografii, texte, aprecieri, fraze, mai ales, în ceea ce priveşte eforturile lor disperate, cu abnegaţie, manifestările de fidelitatea;

*) practicanţii care luptă pentru PR, dar încă nu au ajuns până la PRE şi mai au o mulţime de obscurităţi.

(Această imagine este într-o rezonantă mai slabă cu fidelitatea decât prima, deoarece oamenii care mai trec prin obscurităţi mi se arată cu o aspiraţie mai slabă şi mai puţin sinceri decât cei care au ajuns să trăiască PRE).

*) cei care ar putea să înceapă a lupta pentru PR, dacă ar afla despre existenţa lor, despre posibilitatea de a nu mai avea obscurităţi, despre practică. Aceşti oameni trezesc simpatie prin înclinaţia lor spre căutarea libertăţii, prin nedorinţa de trăi obişnuita viaţă tâmpă, prin faptul că sunt gata „să recunoască din prima privire” ideea existenţei PR, posibilităţii de a trăi fără EN.

(De aici se poate conchide că cel de-al treilea ca importanţă factor revelator pentru fidelitate este simpatia, tandreţea).

*) boturile Pământului: nu-pietrele, nu-vântul, nu-munţii, nu-ceaţa, nu-norii etc.

(De aici se poate deduce şi cel de-al patrulea ca importanţă FR pentru fidelitate – simţul frumosului).

În pofida faptului că FR se situează anume în această ordine de descreştere a intensităţii rezonanţei lor cu fidelitatea, în fiecare moment concret, oricare din ei poate fi cel mai intensiv în circumstanţele date.

Aşadar: 1) fidelitatea, 2) aspiraţia, 3) sinceritatea, 4) simpatia, 5) simţul frumosului.

07-01-03) Cercetarea proprietăţilor de rezonanţă ale fidelităţii conduce la un rezultat uimitor:fidelitatea este în cea mai puternică rezonanţă cu… extazul! Acest rezultat este uimitor prin faptul că, pentru mintea obişnuită, adică acea care încă nu a integrat, în deplină măsură, tot ce ţine de lumea PR în sistemul său de reprezentări, fidelitatea şi extazul sunt antipozi, percepţii incompatibile principial. „Fidelitatea” se asociază cu „totul pentru cineva”, se subînţelege ca limita abnegaţiei, negării de sine, pe când „extazul” – ca „totul pentru mine”, ca o culme, o limită a tendinţelor egoiste. Cultivarea fidelităţii se soldează cu erupţii de extaz de o uimitoare strălucire, durată, profunzime şi penetranţă. Ca rezultat, se produce o „derivă a atenţiei” de la practica generării fidelităţii la concentrarea asupra extazului. Linia optimă de comportament este să fii conştient de acest fapt şi să-ţi urmezi dorinţele îmbucurătoare.

Chiar şi cea mai puţin eficientă, în aparenţă, practică aduce rezultate palpabile, dacă ea se aplică la generarea fidelităţii – atât de mare e puterea acestei PR. Chiar o simplă repetare a cuvântului „fidelitate”, adică „memorarea la rece”, aduce un rezultat palpabil. Dar, desigur, pentru a spori eficientă practicilor, este necesar a depune eforturi pentru cercetarea fidelităţii – nemijlocit în procesul cultivării ei.

07-01-04) Se poate vedea cu uşurinţă că „fidelitatea” este acea PR, care este îndepărtată la limită de fixarea asupra dorinţei de a poseda, de senzaţia propriei importanţe. Fidelitatea este categoric incompatibilă cu SPI şi de aici se poate trage cu uşurinţă concluzia că SPI este cel mai puternic obstacol în calea spre fidelitate (şi, deci, spre PRE), iar practicile de eliminare a SPI reprezintă o completare foarte eficientă a practicii de generare a fidelităţii. De aici e clar că o semnificaţie deosebită capătă abilităţile de stalking, care este principala practică de depăşire, eliminare a SPI. Nu este de mirarea că stalking-ului, nimicirii SPI i se atribuie o importanţă atât de mare în practica lui Don Juan.

07-01-05) Dorinţa de a trăi PRE atrage după sine dorinţa de a trăi fidelitatea, deoarece anume ea te aduce, pe calea cea mai scurtă, la erupţiile de PRE. Dorinţa de a simţi fidelitatea atrage după sine dorinţa ca să apară cât mai mulţi factori revelatori pentru ea, întâi de toate – oameni care simt aspiraţia, sinceritatea, faţă de care aş putea simţi simpatie, care ar fi în rezonanţă cu simţul frumosului, adică „boturi” – fiinţe care aspriră sincer, cu înverşunare, cu insistenţă şi hotărâre spre atingerea PR şi eliminarea obscurităţilor (dorinţa ca să apară boturile trebuie curăţată stăruitor de substituţii şi plăsmuirile practicanţilor). Dorinţa apariţiei boturilor atrage după sine dorinţa de a contribui la aceasta în toate modurile posibile şi cele mai eficiente, de aici apare şi dorinţa de a obţine vise revelatoare conştientizate şi stabile, şi dorinţa unor experienţe extracorporale, ceea ce creează posibilitatea de a căuta, a găsi boturi şi a contribui la practica lor în mulţimea enormă a lumilor ce i se deschid omului care posedă experienţa viselor conştientizate, comunicării în ele cu diferite fiinţe – tot atât de reale ca şi cele pe care le întâlnim în stare de trezie. Ce-i mai rămâne să dorească omului care are asemenea dorinţe îmbucurătoare largi, aproape cicloane, în care e concentrat lucrul cel mai atrăgător care există pentru el? Îi rămâne să vrea ca dorinţele sale puternice, sublime să se realizeze, ca el să înveţe a dori cu aceeaşi putere, cu aceeaşi înverşunare, cu aceeaşi bucurie şi cu aceeaşi uitare de sine să vrea ca dorinţele sale să se realizeze, atât prin depunerea eforturilor, cât şi printr-un concurs favorabil de circumstanţe.

Aşadar:

1)                     Dorinţa PRE

2)                     Dorinţa de a trăi fidelitatea

3)                     Dorinţa ca să apară boturile

4)                     Dorinţa de a susţine boturile în orice mod şi în toate lumile

5)                     Dorinţa de a obţine „intenţia”, adică arta de a trăit DÎ de aşa putere, de aşa calitate, încât ele se realizează, posibil, chiar în pofida faptului că acest lucru se presupune puţin probabil sau imposibil.

Manifestarea acestor cinci cicloane posedă proprietăţi uimitoare:

1)                     Fiecare ciclon următor se presupune ca o consecinţă inevitabilă a precedentului ca cel mai eficient mijloc de atingere a acestui ciclon precedent.

2)                     Manifestarea lor comună este în rezonanţa cu simţul plinătăţii, se asociază cu imaginea unei temelii durabile, echilibrate, de multe ori apar trăirile fizice respective – „tăria”, „ieşirea voinţei”, „sfera vidului”.

3)                     Se stabileşte cu uşurinţă legătura „detonatorul-lanţul”, când apariţia unui ciclon este în rezonanţă cu altele şi, drept rezultat, tot lanţul se trezeşte, de parcă o flacără ar alerga şi ar aprinde elementul următor.

Totalitatea cicloanelor care posedă asemenea proprietăţi voi numi-o cu termenul „tornado”.

„Ciclonul propulsor” este acela care se manifestă acum cel mai pregnant şi serveşte drept detonator pentru tot lanţul.

Cultivarea ciclonului se soldează cu aşa o modificare a calităţilor sale, care se asociază cu malurile ce se retrag sub puterea unui fluviu cu tot mai multă apă, valurile căruia bat cu insistenţă şi hotărâre.

07-01-06) „Pragul încrederii locale” („PÎL”) este aşa o intensitate a dorinţei îmbucurătoare sau ciclonului (acestei intensităţi i se poate atribui valoarea 6), la care apare încrederea (adică poziţia conştiinţei distinctive), ce corespunde obişnuitei noţiuni de „siguranţă destul de întemeiată” că această DÎ va fi realizată. Atingerea PÎL la ciclon este însoţită de apariţia unui fon stabil de desfătare, de un presentiment deosebit de puternic şi pătrunzător.

În momentul în care cicloanele formează un tornado, cel puţin unul din ele – cel propulsor – atinge PÎL.

Pe viitor, pentru laconismul expunerii, în loc de „la atingerea PÎL” eu voi scrie doar „la PÎL”, dacă în acest mod nu se va denatura sensul frazei, de exemplu, „PR care apar la PÎL”. Pentru ca asemenea fraze să fie mai eufonice şi mai rezonante cu PR, voi înlocui abrevierea „PÎL” cu identicul „luncă” – „PR ce apar în luncă”.

„Pragul încrederii locale” a ciclonului al 5-lea (DÎ a atingerii intenţiei) îl voi numi „prag al încrederii totale” („PÎT”), deoarece, în primul rând, faptul că ciclonul al cincilea atinge PÎL se soldează în mod automat cu faptul că şi celelalte patru îl ating. În cel de-al doilea rând, în momentul când ciclonul al cincilea atinge PÎL, apare un efect surprinzător: încep să se aprindă, una după alta, PR şi, uluit, iei pixul în mână şi începi să notez: „ciclonul al cincilea, la atingerea PÎL, rezonează puternic cu desfătarea, triumful, prospeţimea, fidelitatea, sentimentul de taină, imperturbabilitatea, extazul…” PR se aprind una după alta atât de clar, distinct, de parcă ar fi becurile unei ghirlande – ele-s tot mai multe şi mai multe şi tu înţelegi treptat că s-a întâmplat ceva neobişnuit, laşi pixul la o parte şi, cutremurat, încremeneşti, iar PR, una după alta, se aprind şi se tot aprind, formând o simfonie de nedescris, nu există cuvinte pentru a descrie aceasta. Tu trăieşti fericirea – insuportabilă, extatică, neverosimilă, strălucitoare. Iar apoi survine claritatea – „toate PR se adună împreună, ele-s toate aici, această contopire, acest loc al întâlnirii lor este tocmai ceea despre ce scria Bodh – este samadhi. De bună seamă, e samadhi, prima treaptă a lui, pe care eu voi numi-o „samadhi al primei întâlniri”. Simţind acest samadhi al primei întâlniri, înţelegi cu o claritate neobişnuită – iată-l, începutul adevăratei călătorii.

Asta-ma: „Se aprind atâtea PR, încât eu nu pot spune precis ce anume se află în rezonanţă cu ce anume, care-s cuplurile în care se aprinde el. Ele-s atât de multe şi toate-s splendide, intense, ele se aruncă aidoma unor pui de lei jucăuşi, care se muşcă unul pe altul de urechi, sar unul peste altul, se bat cu labele, se joacă. Toţi factorii revelatori, care, mai înainte, se aflau în rezonanţă cu PR anume, acum s-au contopit într-un tot întreg. Până acum erau nişte fragmente, iar acum ele s-au adunat în ceva întreg, profund şi insuportabil. Toate PR s-au încleiat şi s-au intensificat de multe ori. Lipsesc limitele corpului – tot ce numeam înainte „eu” s-a şters, a fost dus de un val de furtună, totul până la ultima picătură. Labele de jos tremură, trec furnici prin tot corpul, totul vuieşte insuportabil şi trece din una în alta”.

Asta-na: „la trecerea unei careva DÎ în luncă, se intensifică acea PR care este în rezonanţă cu DÎ dată”.

PÎT este acea stare, în care există o siguranţă vibrantă că cele mai puternice, veritabilele dorinţe îmbucurătoare vor fi realizate neapărat, într-o formă sau alta. În acest moment, se distruge atavica frică de viitor, frica unor circumstanţe duşmănoase nouă sau defavorabile, frică ce ne este caracteristică. Încetează contrapunerea ostilă dintre mine şi lume, care există totdeauna, chiar dacă omul n-o distinge, chiar şi atunci când el se crede a fi lipsit de griji, fericit, satisfăcut, când trăieşte EP intense.

Cercetarea PÎT şi a stărilor legate de el este calea spre posedarea secretelor „intenţiei”. „PÎT-istul” este practicantul care trăieşte, periodic, starea de PÎT, care-l cercetează.

Dorinţă îmbucurătoare + presentimentul + siguranţa în stadiul „pragului încrederii locale” sunt trei percepţii care, fiind manifestate concomitent, constituie „embrionul intenţiei” sau „puiul de intenţie”.

În ce măsură atingerea PÎL influenţează desfăşurarea circumstanţelor care, la prima vedere, nu depind de mine în nici un mod, care-i tehnologia investigării certe a acestei chestiuni, este oare potrivită pentru aceasta practica schimbării siguranţei – acestea-s chestiuni ce urmează a fi elucidate în cercetările ulterioare ale conştiinţei distinctive revelatoare – v. în cele ce urmează.

Eu disting două feluri de încredere şi deosebirea dintre ele este reliefată deosebit de bine atunci când a fost atins PÎL:

a)                      încrederea însoţită de presupunerile [fundamentate] despre aceea că DÎ dată poate să se realizeze

b)                     încrederea ce nu este însoţită de asemenea presupuneri din lipsă de temeiuri.

Încrederea de primul gen vom numi-o „conjugată”, de genul al doilea – „izolată”.

Vom diviza dorinţele în două clase:

a)                      dorinţele, realizarea cărora depinde aproape exclusiv de eforturile mele (de exemplu, dorinţa de a învăţa o limbă străină) – „dorinţele-cârtiţe” sau, pur şi simplu, „cârtiţe”

b)                     dorinţele, realizarea cărora depinde nu numai şi, poate, nu atât de eforturile mele, cât de circumstanţe (de exemplu, dorinţa să apară noi boturi) – „dorinţele-lăstuni” sau pur şi simplu „lăstuni”

PÎL se atinge mai uşor pentru DÎ de primul tip şi mai greu – pentru DÎ de genul doi.

Obstacole în calea atingerii PÎL în lăstuni

1)                     Teama de înfrângere – dar dacă eu voi fi sigur că vor apare noi boturi, iar ele aşa şi n-au să apară – ca rezultat, puterea scepticilor se intensifică, îmi va fi mai greu să ating PÎL, iar eu n-aş vrea să-mi complic atingerea PÎL, deoarece de el este legată o creştere bruscă a PR. În ceea ce priveşte dorinţele care nu sunt limitate în timp (de felul apariţiei unor noi boturi), aceste obstacole se reduc la zero.

Această teamă este depăşită prin efort direct.

2)                     Teama că voi depune eforturi „in gol”. De exemplu, voi fi sigur că boturile vor apărea, această siguranţă servind drept cauză pentru apariţia unor noi dorinţe – de exemplu, va apărea DÎ de a scrie articole şi a le plasa în pagina WEB. Dacă, drept rezultat, boturile n-au să apară, va rezulta că timpul consumat pentru plasarea articolelor a fost consumat ineficient sau, cel puţin, nu chiar eficient, ţinând cont de faptul că înseşi trăirea şi realizarea DÎ sunt prin sine un FR puternic, independent de rezultat. Totuşi, dacă n-ar fi existat siguranţa în ceea ce aşa şi nu a survenit până la urmă, eu aş fi putut să mă ocup de altă activitate, care, de rând cu plăcerea trăirii şi realizării DÎ, mi-ar fi adus şi un rezultat suplimentar sub formă de DÎ realizată.

Metoda pentru a depăşi această frică:

a)                      Prin efort direct şi concentrare asupra PR ce apar în luncă

b)                     Claritatea în faptul că nu există o modalitate de a afla din timp care anume lăstun va fi realizat şi care nu, prin urmare, unica ieşire din situaţie ar fi renunţarea la acţiunile îndreptate spre realizarea lăstunilor, ceea ce este absolut imposibil, deoarece tornado constă din ei în proporţie de 4/5, în afară de aceasta, în asemenea caz eu m-aş împăca apriori cu faptul că lăstunii nu vor fi realizaţi şi astfel mi-aş tăia calea spre atingerea unor lucruri primordiale, cele mai semnificative pentru mine – e un absurd absolut, ţinând cont de faptul că mulţi lăstuni se vor realiza, totuşi, neîndoielnic, cu certitudine.

c)                      Claritatea faptului că, în virtutea legăturii de rezonanţă puternică logică între lăstunii care intră în patină (adică în virtutea existenţei unor legături de valenţă între ei), siguranţa în realizarea oricăruia din ei, ca şi dorinţa de a-i realiza şi acţiunile întru realizare, contribuie la intensificarea şi realizarea tuturor celorlalte (multe acţiuni îndreptate spre realizarea cristalului contribuie concomitent la realizarea altora). Aşadar, chiar dacă un careva cristal nu va fi realizat sau va fi realizat doar parţial, totuna, atât siguranţa trăită, cât şi acţiunile efectuate pentru realizarea acestui cristal, PR trăite vor aduce o contribuţie mare la procesul general de înaintare.

d)                     Claritatea faptului că, pe măsura cultivării siguranţei, pe măsura trăirii DÎ, se efectuează multe descoperiri, apar rezonanţe constante cu PR şi a smulge lăstunii din acest proces înseamnă a reduce practica aproape la zero.

*) Dacă la generarea siguranţei în faptul că tu poţi să realizezi cu succes o careva sarcină apare o DÎ puternică de a face acest lucru, pe când fără generarea acestei siguranţe aşa o dorinţă nu exista, acest fapt înseamnă că ţi s-a creat şi se menţine constant fonul „defetismului” – încrederii mecanice în faptul că nu eşti în stare să faci faţă acestei sarcini.

De aici rezultă că generarea siguranţei în faptul că vei reuşi cu succes să faci cutare sau cutare lucru este o modalitate eficientă de a scoate în evidentă dorinţele suprimate, precum şi de a contribui la manifestarea lor liberă.

07-01-07) „Spălarea în fidelitate” este aşa o practică, în care are loc o reconcentrare permanentă la trăirea fidelităţii sau la o dorinţă puternică a fidelităţii. „Spălarea la rece” este o practică în care nu se reuşeşte a trăi fidelitatea sau dorinţa puternică a fidelităţii şi doar se pronunţă cuvântul „fidelitate” (în voce sau în dialog lăuntric) sau se generează imagini aflate în rezonanţă cu fidelitatea. Respectiv, se pot spăla în fidelitate şi acţiunile, şi dorinţele, şi raţionamentele. De exemplu, învăţând cuvintele dintr-o limbă străină, eu pot, după fiecare repetare, să repet cuvântul „fidelitate” – este foarte simplu şi accesibil în orice împrejurări. Sau, simţind şi realizându-mi dorinţa de a juca şah, îmi întorc atenţia periodic la fidelitate.

Spălatul în fidelitate se soldează cu faptul că devine mai distinctă separarea percepţiilor în două categorii – cele care se află acum în rezonanţă cu fidelitatea şi cele care nu se află. Acest fapt permite să se formeze dorinţa îmbucurătoare de a tria percepţiile care nu sunt în rezonanţă şi a le cultiva pe cele aflate în rezonanţă, ceea ce duce la o schimbare palpabilă a calităţii vieţii – generarea fidelităţii devine un lucru mai uşor, concomitent mărindu-se şi ponderea PR în genere, dorinţele îmbucurătoare devin mai distincte şi mai puternice. Ca rezultat, şi tornado se manifestă mai des şi mai puternic.

07-01-08) Trăirea celor cinci cicloane, tornado, spălatul în fidelitate şi, mai cu seamă, experienţa de samadhi a primei întâlniri se soldează cu o modificare esenţială – acum peste toate parcă ar fi aruncată o mreajă extrem de fină, sensibilă şi fiecare acţiune, gând, emoţie, dorinţă o atinge, ea tremură şi apare un fon de extaz. De fapt, „aruncată” nici nu e cuvântul potrivit. De parcă această mreajă ar trece prin măduva tuturor percepţiilor. Voi introduce termenul „reţea penetrantă” – o cascadă de rezonanţe ale diverselor percepţii ci PR, însoţite de multiple erupţii de desfătare în diferite regiuni ale corpului (întâi de toate, în centrul pieptului, gâtlej, inimă).

Reţeaua penetrantă joacă rolul de camerton, care parcă ar acorda percepţiile la rezonanţă cu PR, soldându-se cu apariţia unor dorinţe îmbucurătoare de a curăţa acest loc de percepţii care, în momentul dat, nu sunt în rezonanţă cu PR.

07-01-09) „Elementul druzei” sau „cristalul” este dorinţa îmbucurătoare ce posedă următoarele calităţi:

1) este în legătură logică cu un ciclon care face parte din tornado (direct sau prin mijlocirea altor elemente), adică aceasta înseamnă că există temei de a presupune că rezultatul sau procesul de realizare a unuia dintre ele va facilita, va grăbi, va intensifica realizarea altuia – prin crearea unor condiţii necesare sau optime;

2) manifestarea lui conduce la „rezonanţă integrală” – rezonanţă cu ciclonul (direct sau prin mijlocirea altor elemente), cu alte cristale, cu un eventual ecou însoţitor prin tot lanţul de cicloane prin reţeaua penetrantă.

Cuplul de legături între cristale: „legătura logică” + „legătura de rezonanţă” îl voi numi „legătură de valenţă”.

Tot lanţul ramificat de asemenea dorinţe ce iau naştere în ciclon va fi numit „druză” (accentul pe prima silabă).

Reţeaua ramificată de druze ce-şi iau începutul în fiecare dintre cele cinci cicloane posedă acea proprietate că, uneori, între elementele druzelor învecinate, iau naştere, la rândul lor, legături de valenţă. Drept rezultat, se formează o structură pe care eu voi numi-o „patină” (accentul pe silaba din mijloc) – totalitatea cicloanelor ce formează tornado, cristalelor şi legăturilor de valenţă.

Dacă în patină există un număr mai mare de cristale, acest fapt nu conduce la destrămarea atenţiei anume în virtutea rezonanţei integrale. Din contra, se intensifică dorinţele îmbucurătoare, rezonanţele lor reciproce, pragurile încrederii locale sunt atinse mai uşor.

Realizarea dorinţei îmbucurătoare, însoţită de extaz sau desfătare, care apare ca urmare a rezonanţei cu patina, voi numi-o „realizare revelatoare”

Cristalul care este obiectul cristalului „vreau să cultiv PÎL” trebuie definit printr-un termen aparte, deoarece manifestarea lui se deosebeşte esenţial de alte cristale. Deosebirea principală constă în faptul că acest cristal este însoţit de PR extatice, el devine un FR puternic pentru PR extatice. Voi numi acest cristal „turmalină”.

07-01-10) „Integrarea cristalului” în druză constă în faptul că o dorinţă îmbucurătoare sau alta, care, anterior, era concepută şi trăită ca una separată, îşi găseşte locul în druză ca rezultat al constituirii legăturilor de valenţă. Este raţional de a desena grafic patina sub formă de „hartă a patinei”, unde fiecare DÎ îmbucurătoare se află la locul ei şi sunt indicate legăturile de valenţă existente. Integrarea fiecărui cristal nou este un eveniment extrem de îmbucurător, deoarece:

1) rezonanţa aleargă aidoma unui căţeluş jucăuş prin toată druza, iar uneori şi prin toată patina, prin reţeaua penetrantă şi se zbenguie acolo cât doreşte

2) noul cristal deschide un nou front de investigaţii, noi domenii de obţinere a plăcerilor, deoarece această dorinţă îmbucurătoare capătă acum o intensitate deosebită, o „capacitate de pătrundere” deosebită, o bucurie deosebită. Asocierea DÎ la druză îi conferă capacitatea de a atinge cu mult mai uşor pragul încrederii locale, ceea ce, la rândul său, facilitează esenţial realizarea dorinţei chiar şi în cazurile când nu există claritatea cum anume s-a întâmplat acest lucru. Chiar şi în cazurile în care există temei de a presupune că realizarea acestei dorinţe este foarte anevoioasă ori chiar cu totul imposibilă.

Dacă există presupunerea că o careva DÎ poate deveni cristal, este raţional să fie efectuate o serie de „acţiuni integrante”:

1)                     să fie examinate legăturile logice cu cristalele sau cicloanele cunoscute – există oare, cât sunt de certe

2)                     să fie efectuată trecerea multiplă a atenţiei de la DΠla druză şi înapoi – parcă pentru a le „apropia”, verificând dacă nu apare rezonanţa;

3)                     să fie efectuat concomitent spălatul DÎ în fidelitate pentru a o curăţi de eventualele impurităţi de dorinţe mecanice.

Uneori, în urma acestor acţiuni, chiar dacă există legătura logică, rezonanţa nu apare. Dar dacă rezonanţa apare, apoi acest fapt se produce destul de distinct, de parcă un vultur ar înşfăca cu ghearele labei peştele. Efectul unei asemenea înşfăcări eu îl voi numi „ambreiaj”. Căutarea locului DÎ în patină aminteşte procesul apropierii unor magneţi mici – vâri într-un loc – nu-i atracţie, în altul – tot nu-i, în al treilea – există ambreiajul, adeziunea!

Dacă, drept rezultat al unei dorinţe mecanice, faptul lipsei ambreiajului se dizlocuieşte şi o careva dorinţă se înscrie în harta patinei, în pofida lipsei de sinceritate, adică dacă avem dizlocuirea faptului lipsei ambreiajului sau o plăsmuire a existenţei ambreiajului, ea nu se va menţine acolo – se va scutura.

Trasarea hărţii patinei este un proces neverosimil de captivant, în timpul căruia descoperirile se scutură ca nişte scântei (e inevitabilă intoxicarea multiplă şi puternică cu „febra descoperirilor”, de aceea este extrem de raţional de a nu uita dorinţa de structurizare a descoperirilor, deprinzându-te cu un nou nivel de saturare prin descoperiri).

Locul DÎ în patină nu se determină totdeauna dintr-o dată, nici nu totdeauna e clar dacă există acolo loc pentru ea sau nu (în forma în care ea este trăită la moment), de aceea este raţional de a avea undeva la o parte de hartă o listă a „candidaţilor pentru cristale” sau „imitaţiilor cristalelor”.

„Imitaţia cristalului” este aşa o DÎ care se manifestă nu atât de frecvent, nu atât de intens ca şi cristalul, nu se produce ambreiajul, dar, în acelaşi timp, există legătura logică cu elementele patinei şi există temei de a presupune că lipsa adeziunii este provocată de o obscuritate sau alta, de exemplu, frica de înfrângere sau impurităţile de componente mecanice. Efectuarea în continuare a unor acţiuni de integrare în raport cu imitaţia cristalului va arăta dacă ea va deveni cristal sau nu.

Dacă un careva cristal formează o legătură de valenţă cu câteva elemente ale patinei concomitent, atunci el se în înscrie în locul în care rezonanţa este cea mai distinctă, iar în alte locuri el poate fi indicat, de exemplu, printr-un font subţire, cursiv, arătând, între paranteze, locul său de bază – în cazul în care harta este perfectată în formă de tabel Excel. Dacă aţi întocmit harta în formă grafică, legăturile de valenţă cu druzele vecine se pot indica prin săgeţi. Este raţional să întocmiţi o listă aparte pentru cristale cu enumerarea legăturilor lor logice cu verigile superioare.

Spre deosebire de cristale, manifestarea cărora este extrem de stabilă, totalitatea lor formând ceva de felul unei carcase rigide, mai există o manifestare permanentă şi o dispariţie (în acelaşi rând, pe măsura realizării) a unor dorinţe îmbucurătoare de scurtă durată – asemenea dorinţe eu le numesc „gheare” – prin analogie cu situaţia în care pisica scoate ghearele atunci când vrea să se caţere pe perdea. De exemplu, dorinţa de a învăţa o limbă străină poate fi un cristal, iar dorinţa de a procura un dicţionar – e o gheară, ea se manifestă puternic până atunci când eu nu am intrat la librărie şi nu mi-am procurat dicţionarul. Ghearele posedă şi ele o forţă de rezonanţă pronunţată – rezonanţa integrală trece prin toată patina nu mai puţin clar, deşi, poate, nu atât de puternic ca în cazul concentrării şişau realizării cristalului.

„Artefactul” este rezultatul realizării ghearei, exprimat fie în formă materială (o carte procurată), fie în oricare alta ce permite de a evidenţia modificarea survenită, a o însoţi de gândul „aceasta e ceea ce s-a făcut drept rezultat al realizării DΔ (de exemplu, aşa manifestări în acţiunile unui careva practicant, care dau temei pentru a presupune că el trăieşte claritatea pe care a obţinut-o cu susţinerea ta activă motivată de gheară). Când atenţia este orientată spre artefact şi eu îmi dau seama că acesta este un artefact, apare acelaşi val de rezonanţă integrală prin patină ca şi cum gheara încă nu a fost realizată. „Inervarea patinei” este efectul rezonanţei integrale prin cristale şi cicloane. Prin urmare, cu cât mai multe gheare se realizează, cu atât mai multe artefacte ai în jurul tău, cu atât mai des se inervează patina, cu atât mai dens şi mai intens se manifestă PR în locul tău.

Experienţa atingerii PÎL şi observării acelor stări de lucruri, cât de mult se schimbă totul (DÎ devine puternică, în rezonanţă mare cu PR, apare un FR intens şi stabil, hotărâre, devine foarte uşoară eliminarea scepticilor) se soldează cu faptul că pot să reapară în memorie dorinţele-lăstuni, care au fost suprimate sau uitate lent, deoarece lipsea claritatea – ce se poate face pentru realizarea unei asemenea dorinţe (de exemplu, dorinţa de a trăi cel puţin 500 de ani). Iar acum o asemenea claritate există – se poate face, ca minimum, scoaterea acestui lăstun în luncă, iar acolo cine ştie ce perspective se vor deschide, dacă admitem că atingerea PÎL este una din etapele spre creşterea probabilităţii realizării acestei DÎ. Iar dacă acest lăstun va mai fi şi cristal, apoi, cu atât mai mult – valoarea manifestării lui este evidentă – el se înscrie în patină, intensifică rezonanţa reciprocă, formează un nou loc vacant pentru formarea legăturilor de valenţă şi adiţionarea de noi cristale. Manifestarea DÎ suprimate anterior este una dintre consecinţele antrenamentelor în atingerea PÎL.

07-01-11) „Practica eliminării prin tăiere” constă în următoarele. Când am o dorinţă vădit mecanică sau o dorinţă în care se observă clar o pondere esenţială a unor componente mecanice, încep să încerc să „pun” această dorinţă într-un careva loc din patină, adică trec repede atenţia de la patină la această dorinţă. Ca rezultat, apare efectul „respingerii” componentei mecanice – ea este trăită cu o evidenţă puternică drept una eterogenă, lipsită de interes, apare dorinţa de a o arunca, apare o oboseală slabă în urma încercărilor de a încorpora această dorinţă în patină. Ca rezultat, ea-şi pierde intensitatea cu mult mai repede ca la epuizare. E o a treia modalitate de încetare a puterii DM (prima este epuizarea, cea de-a doua – eliminarea) – cea mai eficientă, din punctul meu de vedere, care necesită eforturi minime.

Cristalele posedă aşa o intensitate, încât, din lipsă de obişnuinţă, poţi cădea în „beţie” – e atât de captivant să te delectezi, oră cu oră, zi cu zi, realizând o puternică dorinţă îmbucurătoare, trăind atâtea rezonanţe, erupţii de PR, încât, într-un anumit moment, cristalul se rupe de la patină, pur şi simplu, te laşi atras de el atât de mult, încât uiţi să faci acţiunile de integrare, încetezi „a împrospăta legăturile de valenţă”. Ca rezultat, această DÎ parcă s-ar rupe de pe orbită, în ea apar foarte repede componente mecanice. Dar, pe măsura acumulării experienţei, începi să previi cu uşurinţă asemenea eşecuri prin împrospătarea permanentă a legăturilor de valenţă.

07-01-12) Pentru dezvoltarea ulterioară a dorinţei intenţiei, are o mare importanţă antrenarea conştiinţei distinctive revelatoare. De obicei, atunci când există câteva scenarii posibile ale dezvoltării ulterioare, omul simte o preferinţă bolnăvicioasă, adică el contează pe un anumit efect, presupunând că, în acest caz, viaţa lui va deveni măcar cu puţin mai fericită, iar la gândul despre posibilitatea unor alte efecte trăieşte EN, frica viitoarelor EN. De exemplu, aşteptând la aerogară realizarea cursei amânate, acest om va trăi o mulţime de EN şi ANF – plictiseală, iritare, oboseală, EN i se vor intensifica la gândul că zborul va fi amânat iarăşi. Un alt om ar putea să-şi dea seama că, în primul rând, nici un efect nu-i poate da garanţia plinătăţii vieţii – plictiseala, starea cenuşie şi celelalte EN pot fi trăite în orice împrejurări, ceea ce se poate vedea uşor, făcând observări asupra oamenilor care au nimerit, în sfârşit, în circumstanţele spre care au tins de mult timp, considerând că ele sunt chezăşia fericirii sau măcar a mulţumirii de sine. În cel de-al doilea rând, plinătatea vieţii poate fi trăită în orice împrejurări, inclusiv atunci când petreci 24, 48 sau 72 de ore în sala de aşteptare a aeroportului – dacă faci în acest moment investigaţii captivante, realizezi dorinţe îmbucurătoare.

Temelia pentru antrenarea CDR constă din două platforme:

1)                     se efectuează analiza situaţiei şi se creează presupuneri privind efectele posibile şi probabilitatea survenirii lor;

2)                     se îndeplinesc următoarele patru condiţii:

*) trăirea plinătăţii vieţii chiar acum – realizarea dorinţelor îmbucurătoare, efectuarea unor investigaţii captivante, unei practici interesante

*) la analiza unor eventuale evoluţii ale situaţiei, să-ţi dai seama de faptul că atât obscurităţile, cât şi PR pot fi trăite în orice situaţie, oricare ar fi rezultatul;

*) să te imaginezi pe tine însuţi cum îţi trăieşti viaţa în desfătare, cum îţi faci investigaţiile, descoperirile, în fiecare alternativă a evoluţiei situaţiei;

*) să efectuezi şlefuirea emoţională, eliminând EN care apar, dacă ele apar în mod automat la gândul despre un careva rezultat care se obişnuieşte a fi considerat „rău”.

În acest moment eu îmi pun întrebarea: există oare siguranţa referitor la modul în care va evolua situaţia, în raport cu fiecare aspect? Sau, să zicem, întrebarea poate fi pusă întru-un mod mai concret: se va amâna zborul sau nu? În această situaţie, este necesar să distingem minuţios presupunerile şi siguranţa, or, gândurile şi siguranţa sunt tipuri absolut diferite de percepţii şi se poate întâmpla aşa încât există temei de a presupune că un anumit efect poate surveni cu o probabilitate de aproape 100%, iar siguranţa apare pentru un alt efect.

Mai departe eu prelungesc executarea unor acţiuni raţionale din punctul de vedere al presupunerilor existente şi văd ce se întâmplă drept rezultat, în ce măsură siguranţa apărută corespunde efectului. Siguranţa se poate schimba, dar poate şi să nu se schimbe, în funcţie de modul în care evoluează evenimentele, de informaţia nouă primită şi de formarea unor noi presupuneri.

Folosind practica schimbării ciclice a siguranţei şi atingând în ea un rezultat acceptabil, se poate forma o nouă direcţie de investigaţii: fixând o anumită siguranţă, o schimbăm, apoi vedem efectul rezultant. Asemenea experienţe ne permit să avansăm în căutarea răspunsului la întrebarea: în ce măsură siguranţa determină evoluarea ulterioară a evenimentelor, nu există oare o modalitate de a forma această evoluţie a evenimentelor în corespundere cu dorinţele mele îmbucurătoare, adică a obţine măiestria posedării intenţiei.

Întrucât experienţa manifestării siguranţei în condiţiile descrise mai sus le lipseşte oamenilor totalmente (toate predilecţiile lor sunt în exclusivitate morbide, adică însoţite de o mulţime de EN şi cu cât mai puternică este dorinţa unui efect anume, cu atât mai puternice sunt EN şi FN), apoi va fi necesar un număr considerabil de experienţe pentru ca „iepurele să iasă din vizuină”, altfel spus, pentru ca siguranţa să înceapă a se manifesta pe un câmp liber de obscurităţi.

07-01-13) Procesele descrise mai sus sunt însoţite de manifestarea unor noi senzaţii [fizice] revelatoare (SFR). Acest fapt se manifestă deosebit de pregnant atunci când fonul extazului începe să fie un însoţitor aproape permanent al manifestării patinei, lucrărilor de dezvoltare a ei: extinderea conţinutului, consolidarea cristalelor ce fac parte din ea, realizarea lor. De exemplu, SFR „puiul jucăuş” reprezintă un fenomen în care prin tot corpul, mai ales, prin partea de sus – mâinile, pieptul, gâtlejul – trec, unul după altul, cotilindu-se parcă, nişte bile galbene pufoase, scânteind în desfătare, extaz – pe unde a trecut bila, rămâne o bulboană de plăcere scânteietoare, de multe ori – insuportabilă.

Este pentru prima dată când începe să se manifeste cu aşa o strălucire, claritate şi durată o plăcere ce duce la transformarea corpului.

07-01-14) Componenţa cristalelor ce formează patina variază, desigur, de la om la om. Cu toate acestea, există druze care, cu un grad sporit de probabilitate, vor fi integrate în patina multor practicanţi de îndată ce ei le vor descoperi de sine stătător sau vor citi despre ele în această carte, înscriindu-le mai întâi în lista imitaţiilor. Iată de ce vreau să descriu procesele ce însoţesc scoaterea unor cristale în luncă.

Dorinţa de a trăi cel puţin 500 de ani („d-500”) se alipeşte nemijlocit de unul dintre cele două cicloane – „trăirea PRE” şi „susţinerea practicanţilor”, formând, respectiv, legătura de valenţă cu altul. Legătura logică aici este destul de clară – o viaţă lungă permite: a) să efectuezi un număr enorm de investigaţii, să faci descoperiri, să te transformi într-un mod inimaginabil în momentul de faţă; b) să contribui la practica unui număr enorm de boturi. Numărul 500 a fost ales nu numai pentru faptul că o asemenea durată a vieţii este în rezonanţă puternică cu presentimentul, dar şi de aceea că el depăşeşte considerabil cele mai optimiste presupuneri în ceea ce priveşte longevitatea omului. Oamenii care trăiesc 120-130 de ani nu mai sunt o raritate, undeva prin legende există mărturii îndoielnice despre aceea că cineva ar fi reuşit să trăiască 200 şi chiar 220 de ani, dar 500 de ani este o vârstă, de bună seamă, fantastică, imposibilă pentru om, dacă ar fi să judecăm după mărturiile, concepţiile şi presupunerile existente.

La antrenarea scoaterii d-500 în luncă apare un presentiment foarte puternic, aproape extatic şi el este foarte stabil, manifestându-se tot timpul cât d-500 paşte în luncă.

Acest fapt, la rândul său, îmi aduce claritatea că eu, totuşi, m-am pregătit să mor la 60-70-80 de ani. Se poate raţiona foarte mult despre aceea că durata vieţii omului depinde mult de percepţiile omului, poţi chiar să fii încrezut că tu eşti sigur că vei trăi atât timp cât vei dori, dar toate acestea nu anulează faptul că, în componenţa percepţiilor tale, există şi siguranţa din beton că ai să mori ca toată lumea, la o vârstă ce nu depăşeşte cu mult media statistică. Şi numai generarea directă a încrederii în faptul că eu voi trăi nu mai puţin de 500 de ani elimină această încredere mecanică şi se soldează îndată cu un presentiment extatic şi apariţia unei alte PR care se află în rezonanţă cu el.

Cu cât mai puternice sunt obscurităţile trăite de om, cu atât mai tare persistă în el această dorinţă mecanică – de s-ar sfârşi mai repede viată asta pentru ca să ia sfârşit şi aceste suferinţe. Ţin minte că mi-a apărut pentru prima dată aşa o dorinţă când a intrat pentru prima oară în viaţa mea puşcăria sub formă de grădiniţă, şcoală, facultate, necesitatea de a lucra, iubiri „nefericite” (când disperarea-10 era un fon permanent din cauza faptului că nu pot petrece cu fetiţa iubită tot timpul, nu pot face ca să fim fericiţi, nu avem unde şi nici din ce să trăim etc.), teama de a trata dinţii, teama de boli etc. Eu credeam că, mai devreme sau mai târziu, voi muri şi chinurile mele vor lua sfârşit, simţeam o uşurare de la acest gând. Iată aşa, pas cu pas, fără să-mi dau seama cel puţin, îmi întăream dorinţa ca viaţa să nu dureze prea mult, consolidând astfel şi siguranţa că anume aşa şi va fi, cu atât mai mult că această predispoziţie pare a fi un adevăr indestructibil, dacă examinezi viaţa altor oameni obişnuiţi.

La scoaterea d-500 în luncă, se intensifică detaşarea – viaţa oamenilor cu nenumăratele lor obscurităţi, patimile mărunte, deşertăciune, existenţă sumbră, plictiseală şi încercarea de a umplea toate acestea cu impresii – totul parcă ar decădea din universul meu, ar trece pe alături fără să mă atingă.

După scoaterea d-500 în luncă, devine mult mai uşor a genera deschiderea şi chiar fidelitatea faţă de boturile Pământului – stânci, râuri, arbori etc. Mai înainte, ele parcă ar fi fost dintr-o altă lume, or, ele trăiesc veşnic în comparaţie cu cele câteva zeci de ani ai vieţii mele, în raport cu ele, de multe ori, se manifesta detaşare, iar sentimentul frumosului, chiar dacă intră în rezonanţă cu deschiderea, intensitatea ultimei este incomparabilă cu cea din cazul când ai scos d-500 în luncă. Şi, desigur, această deschidere şi fidelitate încep să fie trăite mult mai uşor şi faţă de fiinţele care aspiră.

Dorinţa scoasă în luncă voi nota-o cu litera „l”, de exemplu, „d-500-l”.

Se dovedeşte a fi greşită presupunerea că, dacă ai siguranţa că vei trăi atât de mulţi ani, se va intensifica lenea, eu voi dori mai puţin să depun eforturi, să am mai puţine PR, viaţa va deveni mai ştearsă, mai moleşită. Ţinem minte cu toţii fraza lui Don Juan despre aceea cum trăiesc oamenii obişnuiţi – „de parcă le-ar fi fost dat să trăiască veşnic şi au o groază de timp pentru toate”. Experienţa scoaterii d-500 în luncă demonstrează incontestabil şi pregnant că anume oamenii care au siguranţa mecanică în faptul că nu vor trăi mult şi numai ei trăiesc aşa „de parcă vor trăi veşnic” – au o viaţă împrăştiată, haotică şi moleşită. Iar când există d-500-l, se aprind presentimentul extatic, admiraţia, aspiraţia, fidelitatea, luminează strălucitor cristalele şi chiar unele clustere ale dorinţelor (adică totalitatea dorinţelor îmbucurătoare, fiecare având o legătură de valenţă cu cel puţin unul din alte elemente ale acestei totalităţi, dar care nu sunt fixate în patină) şi chiar dorinţele îmbucurătoare disparate.

D-500-l se soldează cu apariţia aşa unei poziţii a CD, în care există distingerea evenimentelor curente ca a unor evenimente care vor trece în trecutul îndepărtat. Ceea ce pare acum contemporan şi perfect, va deveni perimat cu totul şi chiar ridicol. O asemenea poziţie a CD voi numi-o „deplasare înainte”.

Deplasarea înainte este în rezonanţă cu detaşarea.

D-500-l se soldează cu o manifestare puternică a simţului eternei primăveri şi aspiraţiei.

Asta-ma: „Când d-500 a răzbit în luncă, au apărut următoarele:

*) se manifestă starea pe care aş vrea s-o numesc „vânătoare de DΔ  – FR(1-4) şi DÎ (5+) de a căuta noi şi noi DÎ. Ea este în rezonanţă cu cuvintele „nesătul”, imposibil a te opri”. Nu există distrageri haotice, apar seriozitatea, presentimentul şi admiraţia doar la gândul „vreau să caut DΔ.

*) apare deschiderea, precum şi o percepţie aflată în rezonanţă cu imaginea „stăteam dincolo de poartă şi uneori săream în sus ca să văd ce se află dincolo de ea, dar totdeauna mă întorceam înapoi, de cealaltă parte a porţii, eu eram sigură că voi reuşi doar să salt în acel mod, altceva nu mi-i dat. Acum am deschis această poartă şi am văzut un câmp enorm, dincolo de câmp – o pădure, după pădure mai există încă ceva şi altceva şi eu pot să merg şi să văd, să pipăi toate acestea şi să fac tot ce vreau”.

*) mi-a apărut claritatea că, mai înainte, eu aveam o îngrijorare permanentă de fon generată de faptul că nu voi dovedi să-mi realizez toate DÎ, atunci la ce bun să le mai caut? În acest mod, eu îndreptăţeam faptul că nu căutam DÎ, iar dacă şi le găseam, apoi intra în joc scepticul: „Şi când ai să-ţi mai realizezi această dorinţă? Poate, aşa şi nu ai să reuşeşti niciodată s-o realizezi” – acest fapt intensifica SPIn şi eu nici nu depuneam măcar eforturi pentru a-l elimina pe acest sceptic, deoarece nu-l eliminam măcar pe primul sceptic „asta nu-i DΔ, „asta nu-i esenţial”. Iar acum numai din încrederea că voi trăi 500 de ani apare admiraţia şi claritatea că am foarte multe DÎ!

Apar gânduri aflate în rezonanţă cu detaşarea: „Am practica mea, am viaţa mea, eu fac ce vreau”.

Se intensifică tandreţea atunci când privesc diferite boturi ale Pământului – ea obţine profunzime, este în rezonanţă puternică cu deschiderea, dispare neliniştea – pot să stau oricâtă vreme lângă acest bot-copac, simţind tandreţe pentru el până atunci când nu are să-mi apară DÎ de a face altceva. Mi-a apărut claritatea că mă grăbesc mereu undeva, chiar dacă nu am unde întârzia şi nu am de ce să alerg pentru ca să fac ceva urgent. Nu fac niciodată ceva mai mult timp din cauza concepţiei „trebuie să fac mereu ceva”, „nu se poate să stai, să priveşti, să te gândeşti, să stai culcată mult timp”.”.

07-01-15) Mai devreme sau mai târziu, printre gheare apare dorinţa de a face o listă a investigaţiilor, interesul pentru care este foarte mare, adică aşa unor investigaţii, pentru care dorinţa de a le face este gheară sau cristal. Totalitatea unor asemenea investigaţii voi numi-o „expediţie”. După ce o asemenea listă a fost alcătuită, se dovedeşte a fi că la presentimentul intens ce apare de la patină se adaugă un presentiment nu mai puţin intens generat de expediţie. Rezonanţa penetrantă cuprinde acum nu numai patina, dar şi expediţia.

Investigaţiile ce intră în componenţa expediţiei le voi numi „câini”. Câinii pot să formeze între ei legături de valenţă sau să nu le formeze, dar creează numaidecât o legătură de valenţă măcar cu un cristal sau o gheară.

Trăirea unui presentiment intens şi a unei anticipaţii intense, care sunt în rezonanţă reciprocă, imprimă amândurora o nuanţă nouă. Un asemenea cuplu îl voi numi „albatros”.

07-01-16) „Principiul suficienţei eforturilor” constă în faptul că, dacă depui eforturi în practica de eliberare de obscurităţi şi de realizare a PR, atunci totul ce este necesar pentru înaintare se va deschide pe măsură ce actualitatea acestui necesar pentru înaintare va creşte. De exemplu, dacă am concepţia că plăcerea corporală, fizică nu ar fi ceva serios, un lucru ce nu merită să i se acorde atenţie, atunci plăcerea se inhibă. Apare o deformaţie. Dar, pe măsura dezvoltării altor PR, din cauza rezonanţei cu ele, desfătarea va apărea tot mai des şi mai des şi va veni, în sfârşit, clipa în care eu voi depista că am o asemenea concepţie, voi elimina-o, după care cercetarea şi cultivarea plăcerii va înainta în ritm sporit, iar deformarea în practică va fi eliminată, ceea ce va influenţa şi asupra altor direcţii în practică. Aşadar, este suficient să trăieşti sinceritatea la un grad sporit măcar în unele domenii ale activităţii vitale, să depui eforturi asidue şi hotărâte pentru ca deformarea în celelalte sfere să fie corijată treptat.

Atingerea clarităţii în ceea ce priveşte existenţa principiului suficienţei eforturilor elimină îngrijorarea de a omite, de a nu observa ceva, din care cauză, uneori, încep să ţi se năzărească tot felul de obstacole de netrecut. În investigaţii se stabileşte o atmosferă mai calmă, creatoare, îmbucurătoare, lipsită de alarmă spasmodică, se intensifică presentimentul şi anticiparea, iar odată cu ele se intensifică şi claritatea, stabilitatea, proprietăţile de rezonanţă ale patinei şi expediţiei.

07-01-17) Cu trecerea unui careva timp după ce patina şi-a început existenţa, devine clar că, în afară de cinci cicloane, mai există şi al şaselea, care, spre deosebire de primele cinci, apare doar episodic – e „dorinţa de a răzbate”. Această dorinţă se manifestă întotdeauna ca un ciclon, de aceea eu consider că este mai de rezonanţă pentru ea denumirea de „tendinţă de a răzbate” – dorinţa de a face paşi hotărâţi pentru schimbarea ireversibilă a percepţiilor într-un careva domeniu, de a depune pentru aceasta toată asiduitatea posibilă. La început, tendinţa de a răzbate poate fi lipsită de obiect, iar apoi obiectul poate fi găsit prin căutarea unei DÎ aflată în rezonanţă cu aspiraţia de a răzbate. O greşeală tipică este de a permite să se manifeste DM de a găsi neapărat obiectul pentru tendinţa de a răzbate, or, dacă eliminăm această DM, descoperim că ea poate rămânea, destul de mult timp, lipsită de obiect, intensificându-se, aprofundându-se. Uneori tendinţa de a răzbate, fiind lipsită de obiect, poate intra în rezonanţă cu unele acţiuni care, luate prin sine, nu sunt obiectul ei, dar sunt în rezonanţa cu ea.

Tendinţa de a răzbate se manifestă, din când în când, chiar şi înainte de a apărea patina, dar numai cu apariţia acesteia începe să se manifeste şi cu mult mai frecvent, şi cu mult mai intens.

Tendinţa de a răzbate este în rezonanţă puternică cu hotărârea, asiduitatea, aspiraţia, presentimentul.

07-01-18) „Încrederea faţă de PR” este o poziţie surprinzătoare prin faptul că în ea ce mai puternică DÎ este… dorinţa de a renunţa la DÎ! S-ar părea că aşa ceva este imposibil şi, renunţând la DÎ, începi să simţi, în mod inevitabil, DM. Da, aşa este atunci când nu trăieşti PR puternice. Atunci, însă, când există PR intense, acest lucru este posibil – să renunţi la DΠşi să nu începi a avea DM, continuând să trăieşti PR intense, mai mult ca atât, renunţarea la DΠintensifică PR, TF.

Voi examina acest fenomen pe exemplul investigaţiei desfătării. Când apare desfătarea de 8-10, încât eşti nevoit să depui eforturi serioase pentru a nu „termina” întâmplător cu un val de plăcere, care trece în lungul coloanei vertebrale, la început apare dorinţa de a controla acest proces, de exemplu, apare dorinţa de a îndrepta această desfătare asupra labelor, pentru ca ele să devină nişte conductoare mai fine ale PR, pentru ca eu să pot transmite boturilor PR prin atingerea cu labele. Această DÎ este o gheară în druza ciclonului „a susţine boturile”. Dar, în procesul observării, iau seama că, în primul rând, asemenea încercări de control se soldează cu slăbirea desfătării, în cel de-al doilea, apare o DÎ îmbucurătoare puternică, pe care eu pot s-o notez prin cuvintele „vreau să mă încred”, adică să nu mă amestec cu DÎ ce le am în procesul dezvoltării desfătării. Mai există un presentiment puternic că voi observa acest proces fără a mă amesteca.

„Încrederea faţă de PR” este notarea unui grup de percepţii care include:

a)                      „deschiderea” (care posedă particularitatea că această deschidere nu este pentru ceva care se distinge ca „extern”, ci pentru ceea ce se distinge ca o parte a totalităţii „mele” de percepţii. O asemenea varietate a deschiderii voi nota-o ca „introvertită”. Există şi alte exemple de PR introvertite, de exemplu „mulţumire sie însuşi”. Ea apare atunci când îţi aminteşti de eforturile de susţinere a practicanţilor în eforturile lor. Omul care trăieşte puţine PR nici nu-şi poate imagina aşa ceva, el nu-şi poate imagina nimic în afară de mulţumirea de sine. Dar mulţumirea sie însuşi este anume o PR măcar şi de aceea că, la fel ca şi alte PR, ea este în rezonanţă cu alte PR).

b)                     presentimentul (care este în rezonanţă cu gândurile „al naibii de interesant – ce-o să iasă din asta, ce descoperiri surprinzătoare vor fi făcute”)

c)                      o DÎ puternică a atenţiei acutizate pentru a observa ceea ce se întâmplă şi a simţi admiraţie, presentiment şi alte PR.

Încrederea fătă de PR, manifestându-se un careva timp, începe să fie în rezonanţă cu detaşarea. Detaşarea obişnuită nu împiedică manifestarea DÎ, ba chiar din contra, este în rezonanţă cu ele (contrar părerii celor care nu trăiesc PR, ci doar raţionează abstract despre ele). Dar acel tip de detaşare, care este în rezonanţă cu încrederea faţă de PR are o nuanţă deosebită, deoarece, în poziţia dată, DÎ sunt îndepărtate de dorinţă de îmbucurătoare de a nu interveni în proces.

Am ales special termenul „îndepărtate”, deoarece această acţiune se deosebeşte, în mod principial, şi de eliminare (înlăturare), şi de suprimare. Sunt suprimate şi eliminate percepţiile indezirabile, iar aici aceasta nu poate fi – DÎ, în tot cazul, rămân a fi percepţii dorite, care sunt în rezonanţă cu PR. În această situaţie apare o acţiune nouă, pentru care eu aleg termenul „a îndepărta”.„Îndepărtarea” este rezultatul realizării DÎ ca DÎ să nu se manifeste într-un careva domeniu şi să nu influenţeze asupra unui careva proces de trăire şi dezvoltare a PR, chiar dacă sunt gheare. Imagine de rezonanţă: nişte căţeluşi jucăuşi, activi sunt îndepărtaţi de o labă puternică, dar tandră pentru ca ei, fiind activi, să nu dăuneze, din întâmplare, unui căţel abia născut, care încă nu a prins la puteri. Căţeii stau şi scheaună nerăbdători şi, având deplina libertate în alte direcţii, aleargă pretutindeni în afară de domeniul de care sunt îndepărtaţi. Cu toate acestea, atenţia lor, dorinţa de a se strecura şi a-l atinge pe căţelul nou-născut este simţită de el şi e percepută cu fidelitate, deschidere, simpatie, dorinţa de joacă drept răspuns, pe care el încă n-o poate manifesta din cauza faptului că este încă prea firav. Vorbind în limbajul percepţiilor, apare rezonanţa dintre desfătare (deoarece, în acest caz, este vorba anume despre desfătare) cu dorinţele îmbucurătoare de a interveni.

Încrederea faţă de PR se manifestă atunci când:

1)                     există o dinamică înaltă a dezvoltării unei careva PR;

2)                     PR sunt la limita extaticului;

3)                     există „erupţia descoperirilor”, o stare când PR-clarităţile apar una după alta, ca într-un foc de artificii şi se manifestă PR puternice.

07-01-19) Dacă, deocamdată, nu ţi s-au întâmplat toate cele ce conduc la formarea patinei, asta nu înseamnă că tu nu poţi trăi şi investiga tot ceea ce e descris aici şi va fi descris mai departe.

DÎ puternice formează catene pe care eu vreau să le numesc „clustere”. Clusterele posedă aproape toate proprietăţile caracteristice pentru patină, dar cu o intensitate şi stabilitate mai mică. „Clusterul” este o totalitate de DÎ, în care fiecare DÎ are o legătură de valenţă măcar cu unul din celelalte elemente ale acestei totalităţi.

Asta-na: „la formarea clusterelor, rezonanţa reciprocă a DÎ se intensifică brusc şi atinge forţa penetrantă, adică intensitatea DÎ creşte până la 6 şi mai mult + apare siguranţa-6 că realizarea lor este posibilă. În această situaţie, dispar toţi scepticii, creşte considerabil penetranţa şi profunzimea PR, generarea PR devine foarte uşoară. La apariţia FN, rezonanţa dintre elementele clusterului slăbeşte şi clusterul se descompune”.

Asta-ma: „DÎ pot forma clustere, rezonând unul cu altul. Modalitătile de formare a clusterelor sunt diferite. Eu disting clustere ce constau din:

1)                     DÎ aflate în rezonanţă cu PR de acelaşi fel

2)                     DÎ de intensitate 7-10

3)                     DÎ de intensitate 3-6 (mai puţin stabil)

4)                     DÎ aflate în rezonanţă cu diferite PR de intensitate diferită – în acest caz cea mai intensă DÎ formează „centrul de atracţie al clusterului” şi le atrage pe cele mai puţin intense. În îmbinare cu DÎ mai puţin intense, DÎ cea mai puternică o intensifică pe cea mai puţin intensă şi se intensifică ea însăşi.

„Încleierea” este un termen ce notează un proces analog ambreiajului, dar vom folosi acest termen anume pentru cluster, dar nu pentru patină. Se pot crea atâtea clustere, câte dorim, încleind DÎ, creând diverse clustere şi, de fiecare dată, se va obţine un rezultat – sau se vor intensifica PR, sau DÎ vor fi în rezonanţă mai puternică, sau vor apărea descoperiri.

Încleierea diverselor DÎ în clustere are drept rezultat faptul că, în primul rând, aceste DÎ intră în rezonanţă cu acele PR, cu care nu erau în rezonanţă mai înainte, în cel de-al doilea, se schimbă poziţia lor în lista aranjată a DÎ, în cel de-al treilea, DÎ pot să devină mai detaliate, pot să le crească gheare”.

07-01-20) Când PR atinge intensitatea pre-extatică sau extatică, ea începe să se manifeste pur, fără adausuri, în acelaşi timp, distingerea ei îşi schimbă esenţial calitatea – ea devine clară, limpede, focalizată. Un cuvânt de rezonanţă pentru o asemenea CDR este „cristalitate”.

Există un careva diapazon de intensitate a manifestării PR, în cadrul căruia se schimbă şi claritatea CDR care se află în rezonanţă cu ea.

a)           la intensitatea PR=6-7, claritatea CDR, deşi se intensifică simţitor comparativ cu gradul la care era ea în cazul PR mai puţin intense, totuşi, încă nu atinge gradul care este în rezonanţă cu termenul „cristalitate”. Un asemenea nivel de claritate a CDR îl voi nota ca CDRF, sau „nivelul formării cristalităţii”. La CDRF, apare totdeauna presentimentul cristalităţii.

b)          La intensitatea PR=7-8, adică la limita extaticului (cu o anumită posibilitate de oscilare în ambele direcţii), CDR se manifestă cu o claritate aflată în rezonanţă cu cuvântul „cristalitate”. O asemenea CDR voi nota-o ca CDRC sau „cristalitate”.

Cistalitatea este în rezonanţă puternică:

*) cu cuvintele „frige”, „de gheaţă”;

*) cu imaginea razelor penetrante;

*) cu imaginea unor grămezi de gheaţă străbătute de razele soarelui.

Manifestarea cristalităţii nu însoţeşte neapărat manifestarea PR cu intensitatea 7-8. Mai are importanţă şi faptul în ce grad sunt manifestate alte calităţi ale PR – profunzimea, capacitatea de a cuprinde totul, penetranţa etc. Cu cât mai multe calităţi se manifestă şi cu cât mai mare este intensitatea lor, cu atât e mai mare probabilitatea manifestării cristalităţii.

Manifestarea cristalităţii facilitează de circa 10 ori atingerea spontană a PR extatice.

PR care trezeşte manifestarea CDRF sau CDRC în rezonanţă cu ea voi denumi-o „cristalică”. E necesar să nu ne încurcăm şi că ţinem minte că „PR cristalică” nu este o PR de anumită calitate ce se numeşte „cristalitate”, ci o notare a unui acord din două PR – PR iniţială şi CDR de claritate exclusivă aflată in rezonanţă cu ea.

07-01-21) Unele DÎ dispar atunci când apare claritatea faptului că existenţa lor este condiţionată de lipsa clarităţii. De exemplu, dacă există plăsmuirea despre un om că el ar fi sincer şi ar aspira, poate să se manifeste şi DÎ intense îndreptate spre interacţiunea cu el, spre susţinerea eforturilor sale. Când iluziile se spulberă, aceste DÎ pot să slăbească sau să dispară cu totul. Despre asemenea DÎ voi spune că ele „s-au dizolvat în claritate”. Când DÎ se dizolvă în claritate, nu numai că nu apare FN sau dezamăgirea, ci, din contra, intensitatea fonului PR creşte considerabil.

Dacă, de exemplu, mai înainte eu mă călăuzeam de presupunerea (şi aveam încrederea corespunzătoare) că este absolut insuficient să dau indicaţii scurte şi clare în ceea ce priveşte posibilitatea de a elimina obscurităţile şi a trăi continuu PR, iar în virtutea acestui fapt se manifestau o mulţime de DÎ puternice de a descifra, a descrie mai detaliat etapele căii, a scrie articole, a încerca să influenţez asupra practicanţilor, apoi, pe măsură ce-mi apărea claritatea că doar lipsa de sinceritate şi nedorinţa de a elimina obscurităţile sunt cauzele că în oameni nu au loc schimbări, asemenea DÎ se dizolvă în claritate, dispar, cedând locul unei clarităţi sclipitoare, triumfului, chemării, aspiraţiei.

Dorinţele îmbucurătoare, pentru care există şi presupunerea, şi siguranţa faptului că ele nu se vor dizolva în claritate, oricare ar fi împrejurările, le voi nota ca „DÎ fundamentale”. La ele se atribuie, de exemplu, dorinţa ca în oameni să se manifeste cât mai des şi mai intens PR, precum şi dorinţa de a-i susţine pe practicanţii sinceri şi cu aspiraţie în practica lor. Asemenea DÎF le voi numi „extravertite” („DÎFE”). La DÎF se mai referă dorinţa de a-şi continua călătoria în PR, de a face descoperiri, de a-şi schimba percepţiile în acest loc. Asemenea DÎF le voi numi „introvertite” („DÎFI”).

Intensitatea unor asemenea PR cum ar fi, bunăoară, aspiraţia, chemarea, presentimentul, detaşarea depinde la cel mai înalt grad de faptul cât de puternic se manifestă DÎFI.

Intensitatea unor asemenea PR cum ar, bunăoară, fidelitatea, simpatia, abnegaţia, tandreţea depinde la cel mai înalt grad de faptul cât de puternic se manifestă DÎFE.

Poziţia în care sunt manifestate, în măsură deplină, atât DÎFE, cât şi DÎFI, când nu există o deformare într-o direcţie sau cealaltă, eu voi numi-o „poziţie echilibrată”.

Cu cât mai multe sunt plăsmuirile şi dizlocuirile, cu cât e mai puţină claritate şi sinceritate, cu atât e mai mare probabilitatea că poziţia echilibrată îşi va înceta existenţă, că va apărea o deformare spre DÎFE sau DÎFI, ca creşte ponderea DÎ care ar putea să se dizolve în claritate în cazul manifestării acesteia. Drept urmare a tuturor acestor împrejurări, creşte ponderea DM şi manifestărilor EN, FN şi celorlalte obscurităţi, practica începe să patineze şi, dacă nu se iau măsuri energice pentru redresarea situaţiei, se opreşte cu totul, survine stagnarea.

Este raţional să căutăm a obţine, în orice condiţii, poziţia echilibrată şi s-o păstrăm. Memorarea eficienţei poziţiei echilibrate este un instrument eficient de susţinere a ei.

07-01-22) Întrucât devotamentul este o PR formatoare de sistem, un centru de atracţie şi de influenţă, nu este de mirare că dorinţele îmbucurătoare aflate în rezonanţă cu fidelitatea sunt cele mai intense, mai captivante, de exemplu, dorinţa de a căuta practicanţi, dorinţa de a-i susţine etc. Intensitatea, caracterul atotcuprinzător al unor asemenea dorinţe poate fi atât de mare, încât ele atrag în vârtejul lor şi un spectru întreg de alte dorinţe, inclusiv dorinţe mecanice. Îngrijorarea de rezultatele propriilor acţiuni întru susţinerea altor practicanţi se poate transforma într-o adevărată cursă. Pentru a ieşi din această capcană, este necesar a obţine o experienţă considerabilă de observare a practicanţilor, din care decurge claritatea: dacă omul, de bună seamă, are dorinţa de a obţine PR, de a elimina obscurităţile, atunci chiar şi cel mai scurt, cel mai mic sfat îi este suficient pentru a începe să facă un pas după altul. Şi invers – dacă omul doar crede că vrea să trăiască PR, apoi poţi să-i consacri toată viaţa, poţi să-i dai măcar şi un milion de sfaturi, veşnic îi va lipsi ceva, el se va plânge mereu că nu-i ajunge ceva, va ruga şi va cere să i se dea noi şi noi sfaturi, va dori discuţii, explicaţii, exemple etc. Numai epuizând, împrăştiind, eliminând dorinţele febrile „de a salva”, te poţi elibera din această capcană şi, trăind dorinţele îmbucurătoare de susţinere, vei acorda această susţinere prin nişte trăsături economicoase, precise, continuând să-ţi croieşti propriul drum în neştiut.

07-01-23) Cu trecerea unei careva perioade de realizare activă a DÎ intense, are loc dizolvarea în claritate a unei serii întregi de cristale. Este un proces absolut inevitabil, deoarece, drept rezultat al unei asemenea realizări în masă, se acumulează o experienţă nouă şi, respectiv, se intensifică şi claritatea, sunt depistate şi dispar plăsmuirile, alte rătăciri. Ca urmare a dizolvării în claritate a câtorva cristale, mai ales, a celor care ţin de susţinere, vine un careva moment în care toată patina se dezintegrează. Intensitatea DÎ rămase scade brusc. Survine „expiraţia dragonului”.

„Pauza la expiraţie” este o stare ce se manifestă între „expiraţie” şi începutul „inspiraţiei” următoare, adică apariţia unei patine noi.

„Respiraţia dragonului” este o succesiune de „inspiraţii” şi „expiraţii”. O asemenea perioadă de respiraţie poate dura câteva luni, jumătate de an – acest fapt depinde mult de numeroase circumstanţe.

În timpul pauzei la inspiraţie, survine o scădere bruscă a intensităţii tuturor DÎ, uneori chiar până la zero. Pentru a reduce volumul stărilor indezirabile în această perioadă, este raţional să se facă reîntoarcerea atenţiei la DΠfundamentale, să fie ocupată poziţia „ultimului răboj”: „orice ar fi, oricât de adâncă ar fi depresiunea, eu voi face măcar minimul pe care-l pot face: voi elimina EN, voi ţine minte despre existenţa PR”.

Începutul inspiraţiei se caracterizează prin:

a)                      creşterea volumului PR spontan apărute

b)                     claritatea faptului că pauza la expiraţie se încheie

c)                      intensificarea unor DÎ

d)                     scăderea unor nuanţe indezirabile ale concurenţei DÎ (în raport cu ultima inspiraţie)

e)                      o manifestare mai intensă şi mai stabilă a „DÎ fără obiect” – Aspiraţiei.

Pentru ca DÎ să devină un cristal al patinei ce apare din nou, acum devine necesar ca să apară nu doar rezonanţa cu alte cristale, dar şi cu aspiraţia de fon. DÎ care apar devin sclipitoare, stabile, susţinute de dorinţa realizării lor doar atunci când apare rezonanţa lor cu aspiraţia.

Candidatul pentru rolul de cristal care apare din nou, pe parcursul unui careva interval de timp, se manifestă pe fonul aspiraţiei, are loc „expunerea DΔ – trecerea atenţiei de la aspiraţie la DÎ, ca urmare a căreia rezonanţa sau apare, sau nu apare. Imaginea de rezonanţă cu aceasta este ca şi cum un lac plin-ochi cu DÎ lipsită de obiect şi gata să se reverse alege – să umple cu apa lui cutare sau cutare pârâu ori să nu-l umple. Expunerea este însoţită de o totalitate de procese din care fac parte imaginile urmărilor realizării posibile (de rând cu caracterul, volumul acestei realizări) şi ne-realizării, acţiuni care pot deveni un catalizator atât pentru dorinţa de realizare, cât şi pentru dorinţa de ne-realizare.

07-01-24) La creşterea volumului trăirii PR apare mulţumirea de sine („al patrulea străjer”, amintit în capitolul despre practicile eficiente), dorinţa de emoţii pozitive, dar, treptat, se acumulează experienţa ce arată clar că, de îndată ce apar mulţumirea de sine şi EP, PR devin palide, parcă s-ar retrage în umbră. Ca rezultat, imediat ce apar PR puternice, îndată apare şi dorinţa de a te opune apariţiei mulţumirii de sine şi EP – a face acţiuni îndreptate spre eliminarea mulţumirii de sine şi EP chiar din faza lor iniţială – asta e şi conştientizarea faptului că acuşi va apărea, cu un grad înalt de probabilitate, mulţumirea de sine, şi şlefuirea emoţională, şi hotărârea de a te arunca asupra mulţumirii, eliminând-o chiar de la primele simptome etc.

07-01-25) Pe măsură ce înaintează realizarea dorinţelor sexuale, însoţită de analiza percepţiilor corespunzătoare, orgasmul devine un eveniment tot mai puţin şi puţin dorit, ponderea dorinţei sexuale mecanice (deci, condiţionată de dorinţa de posedare, dorinţa de a evita starea cenuşie, plictiseala etc.) se reduce, iar ponderea dorinţei sexuale revelatoare (adică însoţită de percepţii erotice, simpatie, tandreţe şi celelalte PR) creşte. Toate acestea conduc la faptul că, într-un careva moment (mai curând, acesta va fi momentul când tu, făcând sex, te afli un timp la limita orgasmului, trăind percepţii erotice intense şi alte PR) în piept, sau în inimă, sau în gâtlej (separat sau toate împreună) se aprinde desfătarea. Această senzaţie poate fi captivantă în aşa măsură, într-o rezonanţă atât de puternică cu alte PR, încât plăcerea sexuală se retrage chiar într-o parte (în pofida faptului că intensitatea ei este destul de mare). În cele ce urmează, desfătarea începe să se trezească tot mai des la trăirea PR şi la amintirile despre această desfătare, aşa că, mai devreme sau mai târziu, apare dorinţa de a o trăi neîntrerupt. La concentraţii mari ale desfătării se poate trăi extazul, iar desfătarea în inimă poate conduce la o desfătare în exclusivitate pătrunzătoare şi sclipitoare („Atman”). Desfătarea, ce se manifestă iniţial în trei centre principale, începe să se răspândească treptat în celelalte părţi ale corpului şi exercită asupra acestui corp o influenţă destul de neobişnuită – corpul devine extrem de energic, mobil, sănătos, senzual, el întinereşte în sensul propriu al cuvântului, mai ales, fiind însoţit de generarea încrederii că vei trăi nu mai puţin de 500 de ani. Corpul în care are loc transformarea datorită fonului permanent de desfătare este un reazem pentru călătoria ulterioară în PR, catalizator al descoperirilor ulterioare.

Nu numai percepţiile sexuale şi erotice intense aduc o contribuţie mare în trezirea desfătării, dar şi concentraţia înaltă a oricăror PR. Există o dependenţă directă: cu cât este mai înaltă concentraţia PR (atinsă, de exemplu, prin practici formale de generare a PR), cu atât mai frecvente sunt valurile specifice ale desfătării care trec prin corp.

Valurile desfătării, prin caracterul manifestării lor, amintesc mult talazul mării – ele trec cam prin aceleaşi sectoare ale corpului, dar, într-un careva moment, trece un val puternic şi inundă un sector nou – din acest moment, partea dată a corpului răspunde prin desfătare chiar şi la un val slab. Aşadar, tot mai multe şi mai multe sectoare ale corpului sunt antrenate în valul desfătării, sporind, la rândul său, rezonanţa cu PR. Şi cu cât mai mare este volumul corpului, antrenat în valurile desfătării, cu atât e mai mare probabilitatea că, într-un careva moment, se va produce spargerea, că vei simţi un aflux de PR deosebit de strălucitoare, insuportabile. Uneori, asemenea răbufniri au loc în timpul somnului şi doar la trecerea unui anumit timp devii capabil să trăieşti o intensitate tot atât de mare în stare de trezie.

În procesul de „trezire” a sectoarelor corpului sub influenţa plăcerii se pot evidenţia trei etape esenţiale:

1)                     o încordare dulce apare, din când în când, în acest segment

2)                     valurile desfătării, alergând prin corp în timpul concentrării sporite a fonului revelator sau a unor PR strălucitoare (inclusiv clarităţii şi DÎ), atrag acest sector al corpului şi el se aprinde cu o desfătare pătrunzătoare pe o clipă-două

3)                     aprinderea de fon – desfătarea pe acest sector apare şi pe lângă valuri, imaginea de rezonanţă – de parcă nişte cărbuni încinşi în rug se aprind mai puternic de la sine atunci când bate vântul.

07-01-26) Distingerea percepţiilor, totalitatea de clarităţi raţionale aşa ca stabilirea legităţilor, apariţia presupunerilor – toate acestea se soldează cu apariţia unor presentimente puternice.

De exemplu, în timp ce manifestările de desfătare devin mai frecvente, se depistează o serie de legităţi. Bunăoară, se poate observa uşor că regiunea cuprinsă de valurile de desfătare se extinde în sus şi în jos de la centrul pieptului. Apoi poate să apară presentimentul de a „a da pinteni” acestor valuri în sus, pentru ca ele „să spargă” noi sectoare ale corpului în partea de sus. Poate să apară presentimentul de „a le da pinteni” în jos. Poate să apară presentimentul de a nu le forţa şi a le observa – cum va evolua procesul în acest caz. Ba poate să apară şi presentimentul de a reţine aceste valuri, a nu permite ca desfătarea concentrată, care le precedă, să explodeze în „orgasm”, pentru a cerceta fenomenele ce vor urma.

În urma presentimentului apar dorinţele îmbucurătoare. După dorinţele îmbucurătoare urmează (de regulă) acţiuni întru realizarea lor. După acţiuni se produc modificări în totalitatea de percepţii. În afară de aceasta, unele modificări survin chiar şi numai datorită însuşi faptului manifestării dorinţelor îmbucurătoare.

După modificări apare dorinţa îmbucurătoare de a le studia, a distinge noile percepţii, noile legături reciproce dintre ele, de aici apar noi clarităţi şi aşa mai departe.

Nu toate elementele din acest lanţ sunt asemenea prin caracteristicile lor. Unele au un caracter previzibil – de exemplu, dacă apar eforturi pentru distingerea unor percepţii, atunci, fără nici o îndoială, mai devreme sau mai târziu, ele vor fi deosebite – acest fapt e previzibil. Dacă apare o serie de dorinţe îmbucurătoare, apoi, cu un grad sporit de probabilitate, au să apară şi dorinţe îmbucurătoare privind realizarea lor – şi aici gradul previzibilului este destul de înalt. Dar încotro anume „se va îndrepta” presentimentul? Poate oare fi pronosticat acest fapt cu o probabilitate de 90%? Măcar de 50%? De 30%? Nu. Presentimentul se poate „îndrepta” pe oricare din zecile de direcţii, pe orice totalitate a lor. Nu se poate prezice nici faptul ce descoperiri anume au să fie făcute, care percepţii şi legităţi noi se vor manifesta. Imposibilitatea de a pronostica descoperirile, fiind înmulţită cu gradul imprevizibilului presentimentelor ulterioare generează un imprevizibil complet.

Claritatea acestui fapt voi nota-o ca „claritate privind existenţa imprevizibilului absolut”, sau, mai scurt, „claritatea imprevizibilului” („CIP”). CIP apare stabil, de regulă, doar după o serie îndelungată de descoperiri, presentimente, dorinţe îmbucurătoare, schimbări.

CIP este în rezonanţă cu senzaţia de mister, cu presentimentul, chemarea, aspiraţia, detaşarea, primăvara etenă. Ea slăbeşte puterea siguranţei mecanice într-un anumit tablou al universului, slăbeşte concepţia de „eu” şi senzaţia propriei importanţe în ansamblu.

07-01-27) Chiar şi un fon revelator slab, dar de lungă durată, precum şi fonul de plăcere ce-l însoţeşte deseori, având centre în piept, gâtlej şi inimă, contribuie la aceea că distingerea percepţiilor devine mai uşoară şi mai clară. Printre mulţimea descoperirilor ce ţin de capacitatea de a distinge se poate remarca descoperirea unor noi clase de dorinţe îmbucurătoare. Viaţa unui om lipsit de sinceritate trece ca în ceaţă: după ce a făcut ceva, el îşi ia de seamă, întrebându-se – pentru ce a făcut-o? El îşi poate lua de seamă peste o oră sau peste o zi, ba, poate, peste un an sau peste cinci ani. Omul care face practica îşi sortează dorinţele – el le aruncă cu plăcere pe acelea care sunt motivate fie de concepţii vădit false pentru el (în momentul dat) şi EN, fie de inerţie mecanică, obişnuinţă tâmpă, astfel croind calea în faţa dorinţelor îmbucurătoare (DÎ), adică aşa unor dorinţe, care sunt însoţite de presentiment. Cu toate acestea, nici el, de regulă, nu distinge evenimentele ce au loc în procesul concurenţei dorinţelor îmbucurătoare. Tot ce poate el să spună este că am avut uite aşa un set de dorinţe şi cea mai puternică a fost dorinţa de a-mi realiza uite această dorinţă, dar cum se produce această prevalare a unei DÎ asupra alteia? Doar o dorinţă pătrunzătoare de sinceritate se soldează cu distingerea.

Dorinţa de sinceritate se soldează cu faptul că apare o dorinţă specifică de a te „delecta” în procesul de alegere a acelei DÎ, pe care ai vrea cel mai mult s-o realizezi, să tărăgănezi decizia definitivă – în aceste împrejurări apar nu numai plăceri specifice de trăire a DÎ, triere a lor, dar şi o senzaţie [fizică] de desfătare în piept, în inimă şi în gâtlej, desfătare de felul celei pe care omul o are la limita orgasmului, trăind şi o tandreţe puternică. Voi nota o asemenea dorinţă de „triere a DΔ ca Dβ.

Dorinţa de a stabili în ce mod anume Dβ, în ultimă instanţă, fortifică o DÎ sau alta şi contribuie la realizarea ei primordială se soldează cu distingerea faptului că, în multe cazuri, asta se întâmplă în mod mecanic. Când sunt manifestate câteva DÎ, apare DÎ de a realiza acea DÎ, care este însoţită de cel mai puternic presentiment. Atenţia se mută de la o DÎ la alta, dar, în acest răstimp, se compară acele stări, apariţia cărora, după cum se presupune, vor apărea la realizarea acestei DÎ. Dorinţa de comparare a stărilor voi nota-o cu Dγ. De regulă, acest fapt se întâmplă foarte repede, trece ca un boţ, un conglomerat, încât omul care nu trăieşte plăcerea distingerii percepţiilor nici nu va observa nimic. Or, anume în acest interval de timp e posibilă „scurgerea mecanică”, adică pot intra în acţiune şi concepţiile, şi temerile, şi dorinţele mecanice, şi simplele obişnuinţe. De exemplu, acum eu doresc: a) să învăţ engleza; b) să antrenez siguranţa-500. Şovăind un careva timp, aleg dorinţa de a învăţa engleza, trăiesc un presentiment 4, totul parcă-i foarte bine. Dar apare Dβ – dorinţa de a reveni şi a examina atent, cum de s-a produs anume această alegere, a mai tria DÎ încă o dată. În procesul trierii fără grabă a acestor DÎ se manifestă Dγ, are loc trierea stărilor care, eventual, au să apară în procesul realizării DÎ iniţiale. Încep să disting că dorinţa de a învăţa engleza este intensificată de următoarele percepţii:

*) presentimentul că voi putea să citesc cărţi în engleză

*) presentimentul că voi putea să dialoghez cu reprezentanţii altor culturi, să obţin impresii noi, informaţii noi

*) presentimentul plăcerii specifice pe care o simt atunci când memorizez ceva nou

*) mulţumirea de sine generată de faptul că voi cunoaşte engleza mai bine (o componentă mecanică, de necroză, care slăbeşte presentimentul!)

*) mulţumirea de faptul că ştiu că voi învăţa, la sigur, măcar ceva, voi obţine, cu garanţie, măcar un careva rezultat (o componentă mecanică, de necroză, care slăbeşte presentimentul!)

De partea dorinţei de a antrena siguranţa-500, disting următoarele percepţii:

*) presentimentul trăirii acestei siguranţe surprinzătoare şi PR care o însoţesc

*) presentimentul unor noi experimente, noi eforturi pentru depăşirea siguranţelor moarte

*) presentimentul unor noi descoperiri

*) presentimentul modificării tabloului lumii în legătură cu noile descoperiri

*) teama de înfrângere (iar eu nici nu mi-am dat seama că ea se manifestă atât de distinct, până când nu am început să analizez)

*) inerţia – lipsa dorinţei de a schimba ceea merge bine şi aşa, adică mulţumirea de sine, încă un străjer

*) teama de schimbare – şi acest străjer a sosit pe dată.

Ca rezultat al acestei investigaţii, obsrv că anume aceste obscurităţi s-au şi soldat cu faptul că am optat în favoarea DÎ de învăţa engleza.

Mai departe se pune pe treabă dorinţa de a elimina obscurităţile, iar după eliminarea lor, începe iar trierea DÎ. Se dovedeşte a fi că DÎ de a antrena siguranţa-500 este cu mult mai puternică în acest moment. Eu încep anume această activitate şi trăiesc presentimentul-8.

Tot acest tablou pare a fi oarecum sofisticat, dar numai la început, când distingerea cere efort, când parcă te-ai opune unei pâcle care se apropie, uitării, dorinţelor mecanice de a scuipa pe toate acestea „pentru a trăi, pur şi simplu”. Dar claritatea faptului că „a trăi, pur şi simplu”, în cazul dat, înseamnă „a te supune obscurităţilor” îţi dă un imbold, te protejează de căderea într-o groapă de rând.

Treptat, inerţia se retrage şi claritatea de cristal în percepţii, precum şi creşterea intensităţii PR şi fonului revelator se soldează, de rând cu altele, la creşterea frecvenţei şi intensificarea manifestării unei stări surprinzătoare de „furtună a înverşunării”.

07-01-28) Fenomenul „interceptării mecanice” (sau „inhibării de concurenţă”) – chiar dacă dorinţa se trezeşte ca una îmbucurătoare, apoi, în procesul manifestării şi realizării ulterioare, ea este impurificată, aproape totdeauna, cu nişte componente mecanice, care, în ultimă instanţă, pot chiar să înceapă să domine, adică va avea loc o „interceptare mecanică”. Acest fenomen se poate întâmpla chiar şi în cazul unor practicanţi cu experienţă (ce să mai vorbim despre oamenii obişnuiţi) – atât de mare este puterea obişnuinţei de a trăi dorinţe mecanice (DM), obişnuinţă formată cu anii şi deceniile – rapoartele prezentate învăţătorilor, părinţilor, examenele, controalele, notele, pedepsele şi menţiunile… nimic nu omoară mai tare DÎ de a studia şi a memoriza decât toate astea. De exemplu, dorinţa de a mai învăţa ceva din fizică apare ca una îmbucurătoare, dar deja peste câteva clipe în ea predomină dorinţa de a produce impresie asupra oamenilor cu cele învăţate, de a simţi mulţumire de sine, DM de a învăţa cât mai mult, DM de a memoriza numaidecât cele învăţate, teama de a uita, teama de simţi decepţie, fiindcă ai uitat etc. – zeci de paraziţi se agaţă cu o încleştare mortală.

La trăirea dorinţei îmbucurătoare, scopul principal este de a avea plăcere, bucurie, senzaţia misterului, presentimentul etc. de la ÎNSUŞI PROCESUL studierii, de la încercările de a memoriza cele citite, pe când dorinţa de a memoriza numaidecât cele citite ar putea să fie slabă, secundară, ba chiar să lipsească totalmente! (în acest caz, calitatea memorizării devine substanţial mai înaltă decât în prezenţa DM de a ţine minte).

Controlul concentrat asupra depistării şi eliminării dorinţelor mecanice are drept consecinţă:

*) claritatea – fire-ar să fie, nu e deloc simplu – să trăieşti şi să realizezi anume DÎ! Mereu se agaţă un balast din DM.

*) exaltarea cauzată de eliberarea de DM, un impuls de avalanşă al PR

*) creşterea substanţială a intensităţii, fermităţii şi bucuriei DÎ

07-01-29) Caracteristicile furtunii înverşunării:

1)                     Sinceritatea acutizată

2)                     Dorinţa pătrunzătoare de sinceritate

3)                     Hotărârea puternică de a învinge tâmpenia, inerţia, obişnuitul

4)                     Claritatea raţională acutizată

5)                     O aspiraţie puternică spre PR, spre libertatea de obscurităţi

6)                     Un fon intens de plăceri în piept, în gâtlej şi în inimă, care se extinde asupra regiunilor învecinate ale corpului

7)                     Probabilitatea sporită a apariţiei „fărâmării dulci” în sectoare noi şi noi ale corpului, mai ales, ca rezultat al unor valuri de plăcere

8)                     O prospeţime pronunţată a percepţiilor

9)                     Când înverşunarea îşi atinge culmea intensităţii, alte PR dispar aproape cu totul, dar, în aceste condiţii, există claritatea că ele au să apară iar, aidoma ciupercilor după ploaie, de îndată ce intensitatea înverşunării va scădea

10)                DÎ se dizolvă şi ele, dispar, apare o dezorientare specifică în dorinţe, totul e cuprins de furtuna înverşunării, totul e ridicat în aer, amestecat de un torent puternic.

11)                Slăbirea furtunii se produce în salturi, lăsând în urmă o intensitate sporită a plinătăţii vieţii

12)                Rezultatele de scurtă durată ale furtunii înverşunării sunt:

*) intensificarea fonului plăcerii

*) creşterea nivelului sincerităţii, clarităţii, hotărârii, fermităţii

*) DÎ capătă calitatea pronunţată a „durităţii”, „cristalinului”

*) siguranţa se formează mai uşor

*) se intensifică intransigenţa faţă de obişnuit, mulţumire, starea gri; apare chiar o senzaţie fizică de vomă chiar numai când te gândeşti la aceste stări.

Desigur, depinde numai de practicant faptul care anume din efectele furtunii va deveni de lungă durată.

Furtuna înverşunării slăbeşte starea necrotică de fon a mulţumirii de sine, lipsei sincerităţii etc., ca rezultat, apare o nouă calitate de manifestare a percepţiilor, care poate fi descrisă ca „acutizarea percepţiilor”, „o nouă dimensiune a PR”, „de parcă mi s-a scos o husă care, aidoma unor ochelari cu sticle fumurii, erau aruncaţi peste toate percepţiile, inclusiv PR”. Aceste fenomene sunt însoţite de senzaţia de prospeţime, adică „husa” inhiba nu numai PR, dar şi senzaţiile.

07-01-30) Obişnuitul, mulţumirea de sine şi starea cenuşie („OMC”) nicicând nu-s atât de evident indezirabile şi chiar respingătoare ca după furtuna înverşunării. Când furtuna se potoleşte şi starea revine, treptat, la cea obişnuită, devine foarte uşor de a distinge acest lucru: cât de multă otravă de acest gen există în componenţa percepţiilor existente. Forţa grandioasă a OMC, care ucide tot ce-i viu, devine cu atât mai clară, cu cât practicantul se eliberează de EN intense, puternice şi de FN camuflat în adâncime. Apropo, pentru starea de OMC este propriu totdeauna un FN camuflat adânc, aproape imperceptibil sau cu totul imperceptibil, de teamă de a pierde această mulţumire de sine.

OMC este ca o mlaştină enormă care încearcă să-i tragă în sine, în mod inevitabil, pe toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, se pomenesc în afara unor EN intense. Un exemplu potrivit este viaţa europeanului de rând: un cenuşiu total, o cavalcadă de dorinţe mărunte şi spasmodice, care conduc la intensificarea OMC, la EP monotone. Frica intensă de fon de a pierde mulţumirea de sine este atât de intensă, încât faţa capătă o expresie de răpitor amestecată cu jale, o expresie absolut respingătoare. Mila faţă de sine predomină asupra tuturor celorlalte percepţii dacă măcar ceva nu merge aşa cum ai fi dorit. Şi agresiune – desigur, toate acestea duc la cultivarea agresiunii şi iritării, împachetate cu grijă într-o mască de zâmbete politicoase şi strâmbe de nu se mai poate. Şi tâmpenie. Raţionamentele sunt ca o roată care se învârteşte în gol (de exemplu, pentru a susţine discuţia, ca să nu mori de o plictiseală straşnică).

Dacă slăbirea EN este un efect al practicii, apoi şi-n acest caz practicantul nimereşte, în mod inevitabil, pe solul mlăştinos al OMC, deşi acest lucru nu se manifestă tot atât de clar ca în cazul în care omul cade în EN printr-un concurs de împrejurări. În afară de aceasta, practicantul are dorinţă sinceră, aspiraţie spre PR, experienţa depăşirii depresiilor, încât el poate nu numai să distingă valul de OMC care vine, dar şi să lupte eficient împotriva lui.

07-01-31) Manipularea automată a siguranţei stă la temelia acelei influenţe a religiozităţii, conceptualităţii încăpăţânate şi superstiţiilor, care îi atrag atât de mult pe oamenii credincioşi. În cercul oamenilor care sunt siguri de existenţa, de exemplu, a lui „dumnezeu”, este foarte uşor să-ţi realizezi dorinţa de a fi sigur de existenţa lui. Este cunoscut un experiment când omul, supus acestui experiment (fără a şti că este obiectul unui experiment) nimerea în cercul unor oameni necunoscuţi, care afirmau cu o mare putere de convingere că piatra care stă în faţa lor este neagră (de fapt, ea era albă). Timp de vreo zece minute, novicele se opunea siguranţei ce apărea în el din instinct de turmă, dar, până la urmă, se lăsa înfrânt şi recunoştea că piatra, totuşi, este neagră. Apoi ce să mai vorbim de superstiţii!

Exemplul cu efectul „placebo” ne demonstrează ce influenţă exercită siguranţa omului asupra sa: un bolnav sigur că i s-a administrat un medicament nou, eficient, se poate vindeca nu numai de dureri de cap, dar şi de o maladie serioasă, chiar dacă pastila nu conţine deloc substanţe active. De aici şi dintr-o mulţime de alte exemple ce pot fi reproduse cu uşurinţă devine clar că până şi siguranţa mecanică exercită o influenţă enormă, uneori chiar determinantă, asupra omului. De exemplu, dacă reprezentările credinciosului despre „dumnezeu” sunt aşa că „dumnezeu” îl ocroteşte, apoi efectul va fi un sentiment sporit de siguranţă, protejare, omul va produce o impresie mai avantajoasă asupra celor din jur, va depăşi mai uşor sfiala, temerile nemotivate şi, în ansamblu, va obţine în acest mod efectele dorite cu o probabilitate mai mare decât în cazul în care nu ar avea această siguranţă. Dar, întrucât această siguranţă este mecanică, ea atrage după sine şi urmări nedorite, de exemplu, acelaşi om poate avea reprezentarea despre „dumnezeu” că acela îl supraveghează mereu, raţionând cam în felul următor: „d-apoi cum altfel m-ar apăra, dacă nu m-ar urmări”. Ca rezultat, apare senzaţia de ruşine, teama de atitudine negativă a lui „dumnezeu”, teama de pedeapsă, senzaţia perpetuă de om urmărit, supravegheat, paralizia dorinţelor, predominarea dorinţelor mecanice de a proceda în conformitate cu „poruncile divine” etc.

Practicantul, spre deosebire de omul cufundat în obscurităţi, posedă o capacitate rară şi uimitoare nu  numai de a înceta, volitiv (adică în conformitate cu dorinţa îmbucurătoare) de a înceta să trăiască EN şi să înceapă a trăi PR, dar şi de a schimba o siguranţă pe alta, pur şi simplu, în virtutea faptului că are o asemenea dorinţă şi în virtutea faptului că el îşi formează asemenea abilităţi de conducere a siguranţei prin exerciţii consecutive.

07-01-32) Diapazonul stărilor în care omul se află suficient timp pentru a se obişnui cu ele şi consideră aceste stări „în limitele normei”, „normă”, le voi nota ca „albie”.

Atât timp cât omul se află în albie, el trăieşte periodic, în impulsuri punctiforme, stări ce nu fac parte din ea. Voi nota cu termenul „malul drept” totalitatea de stări în care ponderea PR este sensibil mai mare ca în stare normală, iar cu termenul „malul stâng” – totalitatea stărilor în care e mai mare ponderea EN.

Când apar impulsuri de PR, în însuşi momentul trăirii lor, plăcerea prilejuită de viaţă se distinge ca una extrem de intensă, puternică şi pentru viitor se păstrează amintirea despre PR ca despre stări foarte atractive. Adică eu pot trăi această PR într-o formă slabă, pot simţi atractivitatea ei, iar deoarece această trăire este însoţită de imagini ale situaţiei trecute, care, în acest mod, sunt un ferment, un factor revelator pentru PR, eu numesc această situaţie „a-mi aminti PR”. În acest mod, „a trăi PR” şi „a-mi aminti PR” notează una şi aceeaşi, acum eu trăiesc PR. Deosebirea constă doar în faptul că, în al doilea caz, se disting clar amintirile despre o careva situaţie, care sunt un factor revelator.

Impulsurile de PR care apar spontan + scintilaţiile de PR generate de amintirea situaţiilor de rezonanţă le voi numi „factor de aspiraţie” (FA).

Când ponderea FA e mică în totalitatea generală de percepţii, atunci omul trăieşte starea de „mulţumire”. Iar dacă, în acelaşi timp, devin mai frecvente impulsurile de EN şi / sau se intensifică FN, atunci apare starea de „nemulţumire”. Mulţumirea nu e o stare stabilă, ea derivă permanent spre nemulţumire.

Când ponderea FA creşte, aflarea în albie, din „mulţumire”, se transformă în „obişnuit”, „stare cenuşie”, altfel spus, cu cât mai multe impulsuri de PR avem, cu atât mai puternic este refuzul de a accepta starea de mulţumire, eu încep s-o disting ca stare cenuşie, ca o obişnuinţă moartă.

De exemplu, trăieşti o săptămână ca de obicei în ultimul timp şi, în ansamblu, te satisface totul, trăieşti mulţumirea de sine. Săptămâna viitoare, miercuri, ai simţit pe neaşteptate un aflux de PR, de descoperiri, dorinţe îmbucurătoare. Joi, te-ai trezit iarăşi ca de obicei, evenimentele derulează tot aşa cum era mai înainte, totul e pe vechi, cu o singură deosebire: mulţumirea e slabă, fixezi: a) starea cenuşie şi b) dorinţa de a schimba această stare, a obţine nişte stări mai atractive.

În stare de obişnuit se pot distinge două dorinţe:

a)                       dorinţa ca obişnuitul să înceteze, adică „dorinţa de a fugi”

b)                      dorinţa de a avea mai multe PR, adică „dorinţa de a tinde spre PR”.

De multe ori, dorinţa de a fugi este însoţită de dorinţe mecanice şi EN. Dorinţa de a tinde este însoţită numai de PR şi de alte dorinţe îmbucurătoare.

Cu cât mai la dreapta se află albia, cu atât mai puţine sunt în ea dorinţe de „a fugi de suferinţe” la creşterea ponderii FA şi cu atât mai tare apare dorinţa de „a tinde spre PR”. La un fon revelator continuu, atât obişnuitul, cât şi dorinţa de „a fugi de suferinţe” lipsesc totalmente, împreună cu EN ce le însoţesc, există doar tendinţa de a înainta, a merge spre noi descoperiri, spre călătorie.

Aşadar, practicantul se mişcă aidoma unei omizi – atât timp cât tot corpul său se află la mijloc, labele dinainte se trag înainte, iar labele din urmă se trag mai aproape, el se mişcă tot timpul între trei benzi de stări – mulţumirea (convenţional, „banda medie a stărilor”), obişnuit şi aspiraţie. Claritatea în toate acestea apare pe măsură ce practicantul s-a deplasat de multe ori dintr-o stare în alta, ceea ce-i permite să aprecieze treaz poziţia pe care o ocupă, să aleagă practici mai eficiente.

07-01-33) Uneori, este suficient doar să-ţi aminteşti despre existenţa PR sau despre posibilitatea de a le trăi chiar acum şi iată că deodată apar şi dorinţa îmbucurătoare de a trăi PR, şi înseşi PR. Un grad atât de înalt al sensibilităţii la factorii revelatori îl vom nota ca „reacţia zero”. Cu cât mai la dreapta e situată albia, cu atât mai mare este în ea pondera stărilor în care este posibilă reacţia zero. Asemenea stări se caracterizează printr-un fon revelator permanent, chiar dacă el e slab pronunţat. Vom numi această stare „starea zero” (zero-s). Am ales acest termen deoarece momentul în care FR devine continuu este un punct singular, adică e un moment în care multe dintre legile lumii pe care o cunoaştem, lume pătrunsă de EN, îşi încetează efectul, când multe dintre regulile, legităţile, modurile de a cugeta şi a acţiona, cunoscute nouă, devin absurde. Punctul singular, vorbind la figurat, este un punct de tranziţie dintre lumi ce diferă atât de mult una de alta, încât ne este necesar un nou limbaj pentru a descrie descoperirile ce apar.

În zero-s este posibilă practica „suprapunerii”. Ea constă într-o reîntoarcere a atenţiei (RA) la factorii revelatori (FaRe) atâţ de frecventă, încât, drept rezultat, apare un fon revelator (FR) distinct şi permanent. După ce el va deveni stabil, putem să inervăm (adică să activăm, să punem în acţiune) tot mai rar şi mai rar factorii revelatori pentru acest fon revelator. Faza în care eu pot să încep reducerea frecvenţei RA faţă de FaRe fără ca FR să devină mai puţin distinct voi numi-o „faza suprapunerii”.

În faza suprapunerii, eu pot să încep a genera alt FR şi impulsurile de PR + rezonanţa cu FR iniţial se vor solda, până la urmă, cu apariţia celui de-al doilea FR, care parcă s-ar suprapune pe primul, ar pătrunde în el, rămânând, totodată, distinct şi această distingere este clară.

Desigur, cel mai simplu mod de a antrena suprapunerea este să nimereşti într-o situaţie în care te înconjoară un exces de FR pentru cele mai diferite PR. De exemplu, în timpul călătoriei în Himalaia poate să apară uşor fonul admiraţiei, presentimentului, călătoriei infinite, pe el se suprapune uşor fonul simţului frumosului, pe el – simpatia sau devotamentul faţă de boturile Pământului etc. Fireşte, în condiţii de oraş, deşi FaRe sunt mai puţini, ei pot fi creaţi, totuşi, într-un număr mai mult decât suficient, ca să nu mai vorbim despre faptul că însuşi deficitul de FaRe poate deveni un FaRe pentru asiduitate, fermitate, devotament etc., ceea ce, la rândul său, va avea drept rezultat faptul că nişte percepţii anterior indiferente se vor transforma în FaRe.

În practica suprapunerii, este raţional să se obţină o distingere permanentă clară a unui FR înainte de a-l genera pe altul şi o distingere clară a primelor două înainte de a-l suprapune pe cel de-al treilea, în acest caz, efectul acestei practici va fi deosebit de proeminent.

Omul trăieşte o mulţime de nuanţe ale tristeţii. În ceea ce priveşte simţul frumosului, oare el nu e unul şi acelaşi, indiferent de faptul – percepem un arbore sau altul, un animal etc.? Oare nu ne sărăcim noi pe noi înşine atunci când eliminăm EN şi începem să trăim PR? Un asemenea gâind îi poate trece prin minte unui om care posedă o experienţă infimă de trăire a PR. Când simţul frumosului devine intens, de lungă durată, apare şi experienţa că el are nenumărate nuanţe. Priveşti un copac – apare simţul frumosului. Îţi treci privirea la alt copac, la o creangă, la muşchi, iarbă, băltoacă, băltoaca de alături – toate acestea trezesc alte nuanţe. Exact aşa e şi cu toate celelalte PR.

Dacă pe fonul unei PR eu suprapun fonul altei PR, o asemenea suprapunere se numeşte „bifazată”. Dacă pe fonul simţului frumosului de o nuanţă (de exemplu, cea care apare în timpul când contemplu tulpina copacului) eu suprapun fonul simţului frumosului de o altă nuanţă(de exemplu, ce care apare la contemplarea unor ramuri pufoase), această suprapunere se numeşte „monofazică”. Încă un exemplu de suprapunere monofazică este presentimentul de fon de la citirea unei cărţi interesante + presentimentul de fon de la o viitoare călătorie.

Există o mare deosebire între situaţiile în care îţi realizezi, pur şi simplu, dorinţele îmbucurătoare (DÎ) şi cele când le realizezi pe un fon revelator. În al doilea caz:

*) trăirea plinătăţii vieţii este de multe ori mai intensă

*) dorinţele mecanice (DM) aproape că nu se amestecă – devine extrem de mică probabilitatea dizlocuirii treptate a DÎ de DM

*) scintilaţiile spontane de PR devin esenţial mai frecvente

*) se intensifică „trăirile fizice” (TF), în primul rând, senzaţia de delectare.

Un asemenea mod de realizare a DÎ se numeşte „catalitic”, adică FR se prezintă în rolul de catalizator.

Începând cu un careva moment, influenţa reciprocă a FR (care poate fi bifazic, monofazic sau chiar omogen) şi a dorinţelor îmbucurătoare realizate devine de aşa natură, încât mai că nu fiecare acţiune întreprinsă de parcă „ar aprinde flacăra” acestui FR. În aceste condiţii, TF devin deosebit de strălucitoare şi diverse. Senzaţia de desfătare, curgând din centrul pieptului, poate atinge limita insuportabilului, se remarcă elemente de senzaţii pe care eu le numesc „transformare fizică”, impulsuri spontane de diverse PR amintesc mai mult nişte fulgere. Un asemenea moment de creştere în avalanşă a acţiunilor de realizare a DÎ şi FR se numeşte „reacţie în lanţ zero” (RLZ).

07-01-34) Se pot evidenţia trei etape în fiecare investigaţie:

1)          „Iepurele plantează varză”. Componenţa percepţiilor:

*) Presentimentul investigaţiei

*) Siguranţa că voi investiga, voi avea rezultate

*) Triumful caracterului inevitabil al obţinerii rezultatelor, descoperirilor

*) Insistenţa fără grabă (imaginea de rezonanţă: o odăiţă mică undeva în călătorie sau în munţi, sau pe o insulă – cu minim de lucruri, o natură imperturbabilă în jur, un om care-şi face investigaţiile pas cu pas)

*) Detaşarea

2)           „Iepurele muşuroieşte vatra”. Componenţa percepţiilor:

*) Reîntoarcerea frecventă a atenţiei către obiectul investigaţiei

*) Imixtiuni nu prea intense în obiectul investigaţiei, influenţe de intensitate medie şi mică

*) Fixarea modificărilor observate în caracterul manifestărilor grupului investigat de percepţii

3)          „Iepurele udă vatra şi miroase plantele răsărite”. Componenţa percepţiilor:

*) Fixarea legităţilor depistate, clarităţilor spontane, concluziilor şi presupunerilor – continuarea acumulării datelor şi sistematizării lor

*) Introducerea termenilor necesari, care denominează grupurile de percepţii, procesele, legităţile etc.

*) Determinarea preliminară a eventualelor direcţii ale viitoarelor asalturi, practicilor formale.

07-01-35) Depăşirea primilor trei străjeri este o problemă relativ simplă, deoarece este evident că ei stau şi în calea spre PR, şi, ceea ce este cu mult mai semnificativ, spre mulţumuire, o stare bine cunoscută şi atractivă (pe fonul unor EN şi FN frecvente). Depăşirea mulţumirii nici nu poate să înceapă în mod serios până atunci, până când nu se va forma aspiraţia, o dorinţă îmbucurătoare puternică de PR – iar acest lucru se va produce pe măsura saturaţiei de mulţumire, intoxicării cu nemulţumirea şi alarmarea care sunt călăuzele inevitabile ale mulţumirii.

Mulţumirea survine de îndată ce FN devine mai slab, se intensifică numărul scintilaţiilor de FR şi PR. E un fapt lesne de explicat – creşterea frecvenţei PR şi FR dă o lovitură puternică EN. Albia se deplasează spre dreapta şi, respectiv, creşte, întâi de toate, ponderea stării celei mai obişnuite în lipsa unor EN şi FN puternice, adică mulţumirii. De aceea este raţional să ne dăm seama de faptul că, după eforturi substanţiale, fie vorba despre practici formale sau generarea directă a PR, se va fixa imediat creşterea mulţumirii şi a dorinţei de a simţi mulţumire. Claritatea în ceea ce priveşte existenţa unui asemenea mecanism ne permite de a nu ne pierde cu firea, a nu fi luaţi prin surprindere. Însăşi distingerea acestui mecanism îl slăbeşte, conduce la apariţia unor DÎ de a-l depăşi dat fiind faptul că distingerea este în rezonanţă cu PR.

Creşterea volumului (adică frecvenţei, duratei şi intensităţii) PR şi FR are drept urmare faptul că mult/umirea apare mai des (bineînţeles, doar în momentele în care FR şi PR lipsesc). Este un lucru lesne de înţeles, or, mulţumirea nu este o otravă tot atât de evidentă cum ar fi FN, EN, adică, în ansambolu, la mulţumire starea devine mai plăcută pentru om decât traîrea EN. Se obţine un efect neaşteptat – deoarec FN şi EN sunt puternic neplăcute, pe fondul lor mulţumirea pare a fi foarte confortabilă şi DÎ de PR, în condiţii de mulţumire, se manifestă mai slab, deşi mai des. Mai slab, fiindcă EN, comparativ cu PR, sunt extrem de neplăcute, iar mulţumirea pare a fi destul de confortabilă, de aceea DÎ de PR nu este atât de înverşunată. Mai frecvent, deoarece mulţumirea nu este o otravă atât de ucigătoare ca EN. Mulţumirea se asociază cu o masă vâscoasă ce are un iz dulceag-îmbătător. Chiar şi o DÎ mai slabă de PR, în condiţii de mulţumire, conduce mai repede la PR şi PR sunt mai stabile, de la ele apare uşor FR.

Aflarea îndelungată în FR este admirabilă. Scintilaţiile de PR urmează una după alta, intensificând, la rândul lor, FR. Deseori apar SFR (senzaţii fizice revelatoare). Dorinţele îmbucurătoare încep să fie însoţite de salturi ale desfătării şi [senzaţiei] plăcerii. Oare aşa e trăită mulţumirea îndelungată? Nu. De fapt, aflarea îndelungată în mulţumire este imposibilă:

1)                     în primul rând, starea de lucruri care asigură trăirea mulţumirii este ameninţată mereu de sute de factori. Şi lumea externă, şi propriile percepţii ameninţă permanent mulţumirea;

2)                     în al doilea rând, starea de lucruri care conducea încă nu demult la mulţumire, încetează, şi destul de repede, a mai fi satisfăcătoare. Erupţiile de nemulţumire sau de alarmare devin mai frecvente chiar şi în condiţiile unei ambianţe neschimbate;

3)                     în al treilea rând, apare, în mod inevitabil, saturaţia, biciul straşnic al mulţumirii. Chiar dacă ai foarte mulţi bani, comunicare, distracţii, mâncare etc., saturaţia te va găsi tot atât de inevitabil după cum este inevitabil schimbul zilei şi nopţii. Asta îl aruncă pe om într-o goană neîncetată de acutizare a impresiilor, dar starea de mulţumire alunecă tot mai departe şi mai departe, iar până la urmă se prăbuşeşte în prăpastia unor EN intense.

Pentru a nu se îneca în EN, omul care simte frecvent dorinţa mulţumirii şi mai rar – dorinţa PR, ajunge la concluzia despre necesitatea de a depune eforturi, apoi în el apare aşa o dorinţă – dorinţa de a genera PR măcar din când în când, de a elimina impecabil EN cât mai frecvent. Apariţia unei asemenea dorinţe este primul pas spre libertate de mulţumire.

Dorinţa de a-ţi aminte despre PR în starea în care există mulţumirea voi numi-o „ciocănitoare”. Ciocănitorile, după cum se ştie, pot fi de mai multe feluri:)

„DÎ de schimbare” este dorinţa îmbucurătoare de a trăi nu stările în care mă aflu de regulă, ci acele stări în care m-am aflat, din când în când, şi în care am mai multe percepţii atractive: mai multă plăcere, desfătare, plinătate a vieţii, interes, presentiment etc. Altfel spus, orice DÎ de schimbare pentru practicantul PCD este DÎ de a trăi un volum mai mare de PR sau, vorbind într-un mod mai general, e DÎ de a avea stări în care este trăit un volum mai mare de PR. De exemplu, dorinţa de face o escaladare în Himalaia o atribui la dorinţa de schimbare, dacă această dorinţă de escaladare apare la presentimentul acelor PR care vor apărea în timpul escaladării.

Dorinţa îmbucurătoare de schimbare poate fi trezită NUMAI de presentiment. Frica, dorinţa de posedare, dorinţa de a produce impresie asupra oamenilor etc. le poate trezi NUMAI o dorinţă mecanică de schimbare a percepţiilor. DM de schimbare poate duce şi ea la schimbări, dar acestea nu sunt stabile, foarte repede scad până la zero, nu se soldează cu apariţia DÎ de schimbări, se încheie cu o retragere adâncă inevitabilă, decepţie, bătrâneţe.

Prin urmare, sarcina de „schimbare” se reduce la realizarea sarcinii de „a obţine o manifestare mai frecventă şi mai stabilă a DÎ de schimbare”, care, la rândul ei, se reduce la generarea presentimentului, precum şi la crearea condiţiilor în care presentimentul se generează mai uşor.

Investigaţia mulţumirii conduce la apariţia dorinţei îmbucurătoare de schimbare. Vreau să subliniez că acest fapt e surprinzător prin sine. Faptul existenţei unui asemenea fenomen poate fi pus la temelia ipotezei despre „aspiraţia iniţială spre PR”. Imaginea de rezonanţă este o vidră, labele căreia sunt încurcate de alge. Vidra s-a încurcat, e ţintuită întru-un loc şi nu se poate mişca. Dar dacă ea începe să-şi cerceteze situaţia, eliberând o labă după alta, apoi cursul apei râului va începe s-o deplaseze în una şi aceeaşi direcţie. Prin urmare, există temei de a presupune existenţa curentului de apă. Şi aici ne ciocnim de un fenomen similar: de fiecare dată când eu abia încep să-mi examinez mulţumirea, apar PR sau, cel puţin, apare DÎ de schimbare. Dacă eu încep măcar să-mi cercetez EN pe care le trăiesc, de exemplu, să-mi schimb starea şi să văd cum se schimbă EN etc., atunci intensitatea EN se reduce, apar impulsuri de mulţumire sau de PR. Dacă eu cercetez PR trăite, ele se intensifică şi se aprofundează, apar noi descoperiri. Cu alte cuvinte, oricare ar fi starea mea, de la EN până la PR, cercetarea acestei stări deplasează starea mea „spre dreapta”, adică în direcţia în care sau PR sunt mai strălucitoare, sau e mai mare probabilitatea apariţiei lor. În acest temei, se poate enunţa presupunerea ce încălzeşte sufletul oricărui umanist care crede în „începutul bun” din om: fiecare om posedă o capacitate înnăscută (doar o posibilitate!) de a trăi aspiraţia spre PR. Această posibilitate este inhibată de obscurităţi. În acest mod, ORICE acţiune îndreptată spre observarea, investigarea propriilor percepţii sporeşte probabilitatea faptului că omul se va deplasa „spre dreapta”. ORICE totalitate de acţiuni care-l stimulează pe om spre observarea şi investigarea stărilor sale poate fi numită „progresivă”, dacă subînţelegem prin „progres” mişcarea omului spre PR sau, cel puţin, spre creşterea probabilităţii de a trăi PR.