« Originea speciilor »

Capitolul 10


„E puţin aer”, acest gând a apărut primul şi, încă înainte ca semnificaţia lui să fie înţeleasă, s-a perindat cu o viteză neverosimilă o cavalcadă de imagini: şapte plutaşi, stânci, râsete, faţa uluit-îngrijorată a cuiva, toţi vâslesc din răsputeri spre dreapta, pluta e purtată de şuvoi spre o piatră enormă şi nu poţi să-l opreşti, o groapă surpinzătoare în masa de apă, peretele de doi metri al valului, care a umbrit cerul; vâsla care loveşte cu disperare în peretele vertical al apei, izbitura valului, care a dereglat respiraţia şi aproape că a aruncat de pe plută, ciocnirea plutei de un bolovan mare de piatră, zbor, încă o izbitură; pluta, care a ricoşat de la ciocnire e strânsă de masa ce atârnă la o piatră ascuţită ca o răzătoare, turteşte, jupuind pielea de pe mâna stângă, de pe umăr, trage în jos. A fulgerat un gând „are să mă doară rău mâna”, apoi altul: „naiba s-o ia, acum trebuie să supravieţuiesc”. Toate astea au zburat prin minte, într-un mod fantastic, într-o fracţiune de secundă, şi iată că, în sfârşit, a apărut un gând cu valoare deplină: „Sunt sub piatră”. Senzaţia unui pericol adevărat nu şoca, ci, mai curând, mobiliza. Nu a fost nici o clipită de panică, nici chiar atunci când a devenit clar că e puţin aer, iar să iasă de sub piatră nu reuşea. Exista o mirare de această stranie neputinţă, aproape paralizie, iar apoi – iată încă o imagine a zilei de azi – a doua plută, care nu a ajuns la o viteză suficientă înainte de prag, a lunecat stângaci de pe pietre şi a fost literalmente ţintuită la fund de puternicele şuvoaie de apă în cădere – jeturi enorme inundau de sus, plutaşii, stând în apă până la brâu, vâslesc din răsputeri, dar fără nici un rezultat – pluta stă pe loc, de parcă ar fi îngropată în pământ, şi de acum s-a îndoit în două, jeturile îl ţintuiesc în „groapa” de apă chiar din faţa pragului, iată că toţi erau gata de acum să sară că, în sfârşit, printr-un efort sincron puternic au reuşit să arunce pluta din această maşină de tocat hidraulică. Această explozie-amintire a adus claritate – eu nu-s paralizat, pur şi simplu, în acelaşi mod, un jet puternic de apă mă ţintuieşte sub piatră. Aici a fost o erupţie de hotărâre extremă, apoi n-a fost nnimic, apoi un zbor liber şi o rostogolire lină în şuvoiul antrenant, aerul s-a terminat cu totul, o izbitură disperată în sus şi iar o explozie de mirare – nu mai am unde mă ridica în sus, iar aer tot nu-i, în jur – o spumă densă. O apreciere instantanee a situaţiei şi luarea deciziei: „spuma e apă plus aer, n-am ce alege, voi încerca să respir: inspiraţie – prudent, strecurând apa printre dinţi, deaspura şi dedesubtul limbii – a mers!!

Vâslind spre mal, Trapp observă că împinge vâsla înaintea lui. Na-ţi-o bună, de unde s-a luat ea? Oare chiar tot acest timp el l-a ţinut într-un careva mod miraculos la sine? De altfel, nimic de mirare, conştiinţa era îngustată la limită pentru realizarea sarcinii principale. Poate, anume vâsla a şi fost pârghia pe care el a folosit-o pentru supraefortul final. Oricât de mult s-ar fi forţat el să-şi amintească acest moment – nici acum, ieşind pe pietrele lunecoase ale Kaly-Gandaki, nici pe urmă, aşa şi nu şi-a mai amintit – ce e făcut el, totuşi, ca să iasă din prinsoarea fatală.

Înainte, la vreo două sute de metri, era aruncată pe mal pluta răsturnată, alături a ancorat alta şi Trapp a pornit fără grabă spre ea, păşind pe pietrele lunecoase şi nisipul umed. Durerea în partea stângă creştea treptat şi, pe neaşteptate, a devenit puternică şi atunci el şi-a amintit că şi-a lovit mâna. Cu uluire, aşteptând că va vedea ceva extrem de neplăcut, el examină locurile vătămate, dar, mare minune, mâna era în ordine perfectă. Atunci când îl trâgea apa, strâns între plută şi piatră, i se părea că pielea este smulsă cu tot cu carne. Pielea, de bună seamă, a avut de suferit, pe alocuri, ea atârna fâşii, dar nu mai mult. Sigur, după lovituri şi strivire, mâna se va învineţi şi se va îngălbeni, are să doară, dar astea-s fleacuri, peste două săptămâni nu va rămâne nici urmă. A avut, deci, noroc de piatră, partea lui subacvatică s-a dovedit a fi destul de netedă. „Iată, dacă aş fi fost tras pe o asemenea piatră...” s-a gândit Trapp, privind la un alt bolovan situat mai jos în cursul apei, care avea o mulţime de incluziuni de diferite roci, ascuţite ca un brici, „...nu ştiu ce-ar fi rămas din mine”. Am avut noroc. Totuşi, cu coasta stângă e ceva mai serios...

„Iar eu nici nu vroiam să-mi pun coiful!”, Trapp doar clătină din cap, amintindu-şi cum s-a aşezat pe plută fără coif. Soarele încălzea atât de plăcut, vântuleţul împrospăta şi nu exista nici o dorinţă de pune în cap coiful rigid. Cu ironie şi nemulţumire, el fu nevoit să accepte poziţia fermă a cârmaciului – toţi trebuie să îmbrace vestele de salvare şi să-şi pună coifurile, toţi fără excepţie. Apropo, şi vesta de salvare l-a ajutat. Dacă şi-a vătămat atât de tare coasta stângă, având pe el vesta umflată şi elastică, apoi ce s-ar fi întâmplat cu corpul gol?

Acum, mergând încet spre plute şi cernând în memorie tablourile situaţiilor prin care a trecut, ce i se perindau în imaginaţie, el şi-a amintit clar lovitura puternică în cap, care a nimerit exact între marginea plutei şi piatră. Se vede, anume de la această lovitură şi-a pierdut cunoştinţa, care, din fericire, s-a reîntors înainte ca el să se înece sub piatră.

Însoţitorii săi, care au alergat spre el, arătau alarmaţi. Trapp a aflat că, după ce a fost aruncat în apă, pluta s-a aşezat aproape vertical, amicii abia de-au dovedit să vadă că Trapp a fost lovit cu capul de piatră şi strâns cu pluta, după ce pluta s-a răsturnat, lăsând sub ea o bună jumătate din echipă, aşa că emoţii tari au avut toţi.

Când pluta începu să se încline pe marginea dreaptă, unde şedea Bertha, ea a văzut, ca într-un film încetinit, cum Trapp e aruncat de pe plută. Viteza percepţiei a crescut de câteva ori. O aruncare a corpului spre mijlocul plutei, poate va reuşi s-o echilibreze. Dar greutatea s-a dovedit a fi insuficientă. Când pluta a fost răsturnată dintr-o izbitură puternică, Bertha a nimerit sub ea aproape la centru. Din răsputeri, ea încercă să răzbească de sub plută, dar jeturile de apă o împingeau înapoi. În acel moment, când s-au epuizat şi forţele, şi aerul, a apărut, pe neaşteptate, o nouă percepţie revelatoare, pe care ea încă n-o trăise niciodată, o trăire în rezonanţă cu fermitatea şi detaşarea. O expresie potrivită pentru descrierea ei ar fi „n-am ce alege”, „pot doar să supravieţuiesc”, o cimentare dură unică. Când, în sfârşit, ea s-a smuls de sub pluta care o ţintuia de deasupra, a văzut că se află încă între pragurile furtunoase şi valurile care se spărgeau haotic de pietre nu-i permit să inspire. Val după val o acoperea, în acest moment Berthei i-a apărut claritatea distinctă că ar putea să moară chiar aici, în Kali-Gandaki, între pădurile imperturbabile, între stâncile umede şi mate – totul se poate sfârşi chiar aici şi acum. După această claritate, Bertha, spre surprinderea sa, a generat siguranţa-500 şi presentimentul-500 şi, încă înainte ca s-a acopere valul următor, a reuşit să inspire şi să se cufunde în adâncul apei, unde au întâmpinat-o şuvoaie rapide, dar blânde. Ieşind la suprafaţă, Bertha descoperi a doua plută cu totul aproape de sine. Vreo zece vâsliri cu mâna şi iată că ea s-a apucat de odgonul întins în lungul bordului.

Seara, lângă rug, discuţia se întorcea, inevitabil, la încercările de a-şi aminti în detalii şi de a concepe cele întâmplate. Printre concluziile cele mai importante a fost şi aceea că acţiunile echipei în momentele critice au fost prea atrofiate şi nehotărâte. Când pluta s-a postat vertical, numai Bertha a încercat s-o echilibreze, ceilalţi au întârziat şi timpul a fost pierdut, aici totul se decide în timp de secunde. Şi atunci când toţi au înţeles că Trapp nu a ieşit la suprafaţă, a dispărut, acţiunile echipei erau răzleţe.

— Eu doar am înţeles destul de repede că tu nu eşti, faţa Serenei exprima nedumerire. Ochii dispuşi larg, un corp vânjos, picioare tari, aşa şi-ţi imaginai cum ea smulge şinele ruginite ale liftului din stâncă.

— Dar m-a învăluit o stupoare, continuă ea, le-am strigat băieţilor că trebuie să te căutăm, dar toţi erau stupefiaţi, pierduţi. În genere, m-a auzit cineva?

— Eu am auzit, dar m-am gândit că, pur şi simplu, în toată fierbinţeala asta, nu-l vedem. Am început să număr oamenii care se bălăceau lângă prima plută, dar cum să-i numeri, se vedea foarte rău, capetele ba apăreau, ba dispăreau, valuri, pluta care dansa pe ele...

— Am auzit şi eu, dar nu exista claritatea – ce puteam face...

— Noi, cel puţin, am putut să nu rumegăm situaţia, să n-o lăsăm să evolueze de la sine, ci să concepem problema şi să ne gândim împreună – ce putem face, insista Serena.

— Nu se putea face nimic, am spus doar că am fost aruncat sub piatră, Trapp îşi desfăcu mâinile, acolo nu puteai să faci nimic, moartea era cu totul alături. E straniu să conştientizezi acest lucru.

Un ţipăt strident al unui greieraş parcă dezgoli şi intensifică liniştea din poiană.

— Nu ştiu cum se simţeau oamenii pe vremurile când ei trăiau, în medie, şaptezeci de ani, continuă Trapp după o pauză, dar acum, când nici două sute de ani nu par a fi o limită... e oarecum straniu să simţi apropierea morţii.

— Ba nu, eu cred că ei simţeau acelaşi lucru, a rostit lent cineva, când moartea e aproape, totdeauna, probabil, ţi se pare că ai trăit prea puţin, trebuie să apară agonia dorinţei disperate de a supravieţui. În tot cazul, eu îmi imaginez toate astea anume aşa.

— Cum de s-a întâmplat că nu ţii minte momentul când ai ieşit? Şi chiar nu-ţi aminteşti nimic? părea că Bertha, la fel ca şi Trapp, nu e preocupată prea tare de ceea ce o chinuia pe Serena.

— Nu ţin minte. Naiba ştie. Unica explicaţie ce-mi trece prin minte... or, acel moment era o concentrare extremă, fermitatea supremă, când se decidea totul. Ţin minte că am făcut un careva supraefort, dar ce anume – nu-mi amintesc. Această stare de fermitate extremă şi pretare la supraefort diferă prea mult de starea în care mă aflu eu de regulă, posibil, anume din acest motiv memoria nici nu poate reproduce ceea ce a fost atunci – e prea mare deosebirea dintre stări.

— Oricum! vocea Serenei sparse tăcerea ce s-a lăsat, totuna nu-mi place neputinţa noastră, incoerenţa în acţiunile noastre. Trapp şi Bertha, desigur, pot percepe asemenea situaţii cu tot calmul, or, ei sunt „diveri” şi, posibil, se ciocnesc de multe primejdii, nu ştiu. Ei îşi au modul lor de viaţă şi aici e greu să spui ceva. Pot să spun despre mine – am acţionat nehotărât şi moleşit. Cunoaşteţi aşa un fenomen – difuzia responsabilităţii? E tocmai ceea ce s-a întâmplat cu noi. Fiecare s-a gândit că altcineva are să întreprindă ceva cu cap, dar, ca rezultat, n-a fost făcut nimic.

Bertha o privea pe Serena cu interes şi simpatie în timp ce aceea vorbea, vru să deschidă gura, dar se răzgândi.

Două coaste s-au dovedit a fi rupte şi Trapp, deşi a rămas pe locul unde se afla până la accident, în partea stângă anterioară a plutei, exercita rolul de vâslaş principal pur nominal. Chiar şi respiraţia era dureroasă, ca să nu mai vorbim de altceva. Din când în când, el începea să vâslească din toate puterile pentru a obţine experienţă depăşirii durerii, asta era în rezonanţă cu asiduitatea şi fermitatea, ba chiar, ceea ce era surprinzător pentru el, cu apucăturile de fiară jucăuşă. Dar, după revenirea la camping, îl aştepta o perioadă de imobilitate fizică forţată şi de generare intensă a desfătării în regiunea traumatizată.

 



<< Back Forward >>