« Originea speciilor »

Capitolul 05

Arhiva 64/5634.

Fragment din „Jurnalul lui Bodhi”.

 

*) A fost atinsă claritatea în ceea ce priveşte faptul că, ori de câte ori cauţi o descoperire, adică ai tangenţe cu necunoscutul, e prezent şi presentimentul. Investigaţia intensifică presentimentul, ceea ce înseamnă că eu mă apropii de necunoscutul neştiut încă şi pot aştepta noi descoperiri, inclusiv noi percepţii revelatoare (PR). De aici e clar că există o mare diferenţă: să trăieşti PR, pur şi simplu, sau s-o trăieşti şi s-o investighezi. În al doilea caz, creşte brusc ritmul călătoriei conştiinţei. Prin urmare, este raţional de fixa mai clar însăşi procedura investigaţiei.

*) Ziua de azi este uimitoare. O răzbire în trăiri, ba chiar de lungă durată. Preţ de vreo oră şi jumătate, am trăit desfătarea 8-10, după care toată seara şi, periodic, pe tot parcursul nopţii, un fon revelator puternic cu scintilaţii periodice de desfătare. Există aici vreo legătură cu faptul că eu practic, timp de câteva ore, fixarea comprimării intrărilor?

*) A devenit clar faptul că eu nu reuşesc să fac practica doar atunci când nu vreau s-o fac. Fraza „nu-mi reuşeşte” – la gunoi.

*) O întrebare formulată: influenţează oare dorinţele îmbucurătoare asupra circumstanţelor tot aşa după cum ele influenţează asupra modificării stării mele? Or, starea mea este un ansamblu de percepţii, totodată, în anumită măsură, şi nişte „circumstanţe”, adică nişte împrejurări pe care nu le pot influenţa. „Eu sunt atât de irascibil azi, încât am fost nevoit să anulez o întâlnire” – iată un exemplu de afirmaţie ce vădeşte o asemenea atitudine. Poate, şi atitudinea mea faţă de „circumstanţe” este un exemplu de impotenţă similară, când eu, pur şi simplu, accept să cred în ceva, fără a încerca să investighez, să experimentez, să depun eforturi. Percepţiile revelatoare produc modificări fantastice în mine însumi şi nu se ştie...

*) Categoric, nu sunt satisfăcut de intensitatea practicii mele. Există presupunerea că, dacă voi reuşi să fixez, în fiecare oră, dorinţe îmbucurătoare, să le urmez şi, la sfârşitul orei, să fac un raport privind modul în care a trecut timpul, ceva se va schimba. Dacă nu mă înşel, nu am reuşit nici o dată sau aproape nici o dată să fac acest lucru. Stranie impotenţă – vreau s-o distrug.

*) Azi noapte s-a produs un eveniment pe care eu îl apreciez drept foarte semnificativ – pentru prima dată în viaţă, a fost un vis conştientizat (VC) atât de clar şi distinct. Durata acestui vis a fost foarte scurtă – preţ de vreo jumătate de minut, dar e un fapt care bucură mult, care a devenit acum un factor revelator.

Am văzut în vis nişte fiare care se mişcau oarecum anormal, altfel decât în realitate. Mi-am pus întrebarea: oare acest fapt nu înseamnă că eu dorm? Am şi surâs în clipa ceea, atât de absurdă mi-a părut presupunerea. Cu toate acestea, am hotărât aşa: am să observ cum se comportă acele fiare şi, dacă de bună seamă este un vis, voi înţelege repede acest fapt. Aşa şi s-a întâmplat. Deja peste 10 secunde după începerea observării am văzut că o fiară (era ceva de felul unei pisici) s-a topit şi, în stare topită pe jumătate, s-a deplasat înainte, recăpătându-şi densitatea. În acest moment, mi-a venit claritatea raţională că visez. Îndată după asta, cam peste vreo secundă sau jumătate de secundă, această claritate a încetat să fie doar raţională, a apărut o calitate deosebită de claritate-limită: da, e un vis. După asta, am fixat că mă aflu într-un careva loc. M-am întors înapoi, oarecum stingherit în mişcări, ca într-o apă uşoară. Pe neaşteptate a apărut...

Nu că m-am trezit îndată după asta, mai precis ar fi să spun că aproape că m-am trezit şi mă aflam într-o careva stare intermediară – priveam cu ochii închişi înaintea mea şi, cu toată claritatea, cu orice grad de mărire arbitrară, examinam o galaxie în spirală, care „plutea” în cosmos. Era uluitor!

*) A fost descoperit efectul senzaţiilor care se aseamănă cu intoxicarea oxigenică, apare după ce densitatea percepţiilor revelatoare (PR) creşte brusc. O stare de beţie, o destindere în corp, o excitare febrilă. Nu-mi place această stare, adică eu aş prefera ca ea să nu existe, deşi este cu mult mai plăcută ca starea obişnuită a corpului. Cred că e o reacţie a corpului care nu e deprins cu o asemenea densitate a PR şi sunt sigur că acest efect va trece cu timpul.

*) S-a manifestat mai distinct şi s-a conturat ca o percepţie aparte PR „bucuria luptei”.

*) S-a găsit o descriere de rezonanţă pentru presentiment (psm) – „de parcă aş fi aşteptat mult, iar acum – numai înainte!”, „practica abia începe, iar eu fac cei dintâi paşi”.

*) A fost fixată poziţia faţă de circumstanţe, le privesc ca un câine clăpăug din curte – cu o curiozitate sinceră, cu încredere, lăsând capul puţin într-o parte, destinzând urechile, presimt că acuşi trebuie să se întâmple ceva interesant, neobişnuit. Această poziţie este imposibilă, dacă nu există o manifestare puternică a ambilor vânători, adică trebuie să fii gata să lupţi împotriva EN pentru PR în orice împrejurări, să apreciezi orice împrejurări ca ideale pentru efectuarea practicii.

Aici o parte a fragmentului este alterată iremediabil.

... tot nasul, buzele, spaţiul din jurul nasului este străbătută, uneori, de o uşoară vibrare, care se intensifică puternic, dacă îţi concentrezi atenţia asupra ei – e o senzaţie plăcută. În rezonanţă cu ele este o tensiune frontală din interiorul capului, care este în rezonanţa cu duritatea în piept şi gâtlej şi care, la rându-i, este în rezonanţă cu PR. Şi încă un fapt neobişnuit – o senzaţie foarte distinctă de vârtej în vârfurile degetelor – chiar în centrul pernuţei, de parcă o bulboană adâncă şi ascuţită se „deşurubează” din deget afară.

*) Pe neaşteptate, am descoperit că îmi prilejuiesc plăcere foarte multe şi diverse percepţii – să privesc la scoarţa copacului, să aud sunetul produs de două beţişoare pe care le freci unul de altul (am ridicat un beţişor uscat de pin, l-am rupt în câteva bucăţele, le-am aruncat uşor în palmă şi sunetul produs de ciocnirea lor îmi trezea şi el plăcere. Strigătele păsărilor, susurul apei, felul cum arată suprafaţă pârâului, o creangă de brad – multe de toate, toate-mi trezeau o plăcere, dar fiecare plăcere era percepută puţin altfel.

*) Am formulat primele cinci reguli ale tehnologiei de realizare a dorinţelor îmbucurătoare.

*) Venind în pădure, de multe ori, iar în timpul ultimei săptămâni – aproape totdeauna, trăiesc o PR puternică, dar când mă străduiesc s-o descriu, s-o fixez, nu-mi reuşeşte. Când încep să descriu, de sub pix iese naiba ştie ce rahat – nimic determinat, un amestec eterogen, nu reuşesc să prind ceva din lucrurile cele mai esenţiale. În sfârşit, azi am înţeles ce anume trăiesc eu în pădure şi am înţeles de ce nu reuşeam să descriu acest „ce”. Termenul adecvat: „simfonia plăcerilor”. Apar multe percepţii diverse alte naturii, multe dintre ele prilejuind tocmai acea desfătare, care s-a manifestat atât de clar în ultimele două zile. Ca rezultat, „s-a developat” un întreg spectru de plăceri, la care se adaugă simţul frumosului, care şi el formează, la rându-i, un spectru de nuanţe, precum şi alte PR, care sunt în rezonanţă cu aceste PR în momentul dat. Iată de ce nu-mi reuşea descrierea, or, eu căutam ceva concret într-un fenomen care era complex din start, în permanentă schimbare în funcţie de percepţiile existente ale desfătării şi frumuseţii. „Simfonia plăcerilor” este trăită ca un şoc al simţurilor, ca o cufundare în ceva în ce te îneci, ca un exces. E ca şi cum ai visa mult timp să atingi sânii firavi ai unei fetiţe, iar apoi să te pomeneşti într-un morman de fete goale cu desăvârşire, pe care poţi să le pipăi, să le lingi, să le săruţi şi să le freci – apare suprasaturaţia senzaţiilor.

*) Acum sunt sigur că Aricica numeşte cu termenul „insuportabil de bine” anume acea percepţie, pe care eu o numesc primul stadiu al desfătării – „extazul”. Acest fapt mi-a devenit clar cu desăvârşire după ce ea mi-a scris: „e de ajuns doar să-mi imaginez pădurea ori să nimeresc în ea şi fiecare mărunţiş îmi provoacă un impuls al acestei percepţii, pe care eu o consideram îndrăgostire, dar dacă o numesc desfătare, şi asta e în rezonanţa. Mi se face insuportabil de bine de la fiecare mărunţiş de acest gen”. A devenit clar, unde anume trece hotarul dintre plăcere şi extaz – e anume calitatea aflată în rezonanţă cu „insuportabil”: plăcerea poate fi de intensitatea 10, rămânând, totuşi, plăcere, dar, într-un anumit moment, se produce un salt calitativ şi se face anume „insuportabil de bine”, ceea ce eu numesc „extaz”, primul grad al desfătării, care precedă starea de „desfătare vâscoasă” sau „extaz vâscos”, după care apare ceea ce eu numesc „atman”.

*) Aricica mi-a scris că a citit la Dalai-lama-V că, prin cuvântul „meditaţie”, se traduce în alte limbi cuvântul tibetan „gom”, ceea ce înseamnă „obişnuire”, adică, după cum explică el, asta e crearea unei noi obişnuinţe – obişnuinţa de a trăi gânduri, dorinţe, emoţii „bune” din punctul de vedere al budismului. Scrie că este surprinsă încă o dată de o asemenea coincidenţa a înţelegerii practicii.

*) Mi-am amintit acea claritate despre moarte care există înainte, dar acum s-a şters: de ce gândul la moarte, dorinţa de a muri este un factor revelator (FR) puternic: eu nu ştiu ce este „a muri”, acum nu am percepţii ca „a muri”, nu posed o asemenea experienţă. Am avut, de câteva ori, experienţa de „a fi muribund”, dar „a muri” – nu, din simplul motiv că sunt viu. Iată de ce acest cuvânt înseamnă, pur şi simplu, pentru mine, încetarea a tot ce este, aruncarea a tot ce este – aruncare totală, fără rest şi fără regret. Când te arunci „pe tine” fără rest, apoi, după cum se dovedeşte, se aruncă numai obscurităţile, percepţiile revelatoare (PR) se intensifică doar, oricum „le-ai arunca”. Anume pe asta se bazează practica şlefuirii emoţionale – pur şi simplu, cureţi totul fără discernământ, gunoiul este tras de greblă, iar aerul, iarba rămân, pe ele nu le poţi agăţa cu nimic. PR încep să lumineze mai puternic la gândul despre moarte. Dorinţa morţii, în acest caz, lipseşte.

*) Timp de o oră, am trăit înverşunarea, uneori se produceau aruncări în fermitatea extatică. Ca rezultat, s-au generat imagini determinate şi stabile aflate în rezonanţă cu înverşunarea.

=) Sintagmă de rezonanţă – „fermitate în exces”, „fermitate zvăpăiată”. „În exces” nu în sensul „de prisos”, ci „care dă peste margini”.

=) Imaginea de rezonanţă – coarda unui arc întinsă aşa încât produce un vuiet abia perceptibil.

=) La primele experienţe de trăire a înverşunării apare dorinţa ce nu poate fi stăpânită de a porni la luptă împotriva EN, a începe să-ţi realizezi imediat dorinţele îmbucurătoare, a străbate prin hăţişurile de „nu se întâmplă nimic” spre PR. În acest moment, dorinţa îmbucurătoare de a realiza aceste dorinţe îmbucurătoare poate să lipsească, iar dacă ea şi este, apoi realizarea dorinţei îmbucurătoare nu epuizează înverşunarea, mereu îţi pare „puţin”, vrei să te întorci pe tine însuţi pe dos şi să faci încă mai mult. În perspectiva imediată, acest fapt se poate solda chiar cu apariţia unei dorinţe mecanice de a începe să faci ceva, dar, după eliminarea acestei dorinţe mecanice, apare o stare de echilibru la un nivel absolut nou – după cum se dovedeşte, poţi să fii „umplut” tot timpul cu fermitate şi hotărâre de a zbura, în orice moment, ca o săgeată, zborul căreia nu poate fi oprit, e o stare foarte atractivă, vrei să fii în ea cu atât mai mult timp, cu cât te afli în această stare. Apare claritatea că, până acum, ai fost o meduză, un ciot de copac în putrefacţie, chiar dacă nu înţelegeai că se poate trăi astfel, la aşa un nivel de suprasaturaţie, de hotărâre extatică de a te arunca în realizarea dorinţelor îmbucurătoare.

=) Fermitatea este însoţită de o trăire fizică specifică – „ieşirea voinţei” (o tensiune din interiorul burţii, de parcă ceva s-ar strădui din răsputeri să răzbată afară, în regiunea buricului) începe să fie însoţită de vibrare – aproximativ 7-8 vibraţii pe secundă, care se răspândeşte din centrul de tensiune prin tot corpul. E o senzaţie foarte plăcută.

 

<< Back

Forward >>