« Originea speciilor »

Capitolul 04

 

 

Menguez arăta oarecum emoţionat atunci când, peste o jumătate de oră, toţi s-au adunat pe gazonul verde din faţa casei. Soarele abia-abia s-a revărsat deasupra văii şi frigul dimineţii a fost schimbat într-o clipă de o arşiţă crescândă.

— O scurtă introducere, Menguez tuşi uşor şi faţa lui, nu se ştie de ce, căpătă o expresie puţin mirată.

— Suntem chiar la început. O ştiţi bine cu toţii. Desigur, e mult zgomot în jurul investigaţiilor noastre şi-n acest zgomot oarecum se pierde acel fapt că noi abia le-am început. Istoria concretă, ca disciplină ştiinţifică mai mult sau mai puţin distinctă, există de vreo cincisprezece ani, primii doi din ei aproape că am stagnat, pătrunzând precaut în spaţii ale conştientizării necunoscute până atunci, stabilind criteriile certitudinii, elaborând tehnica securităţii, procedeele de asigurare, metodele de fixare a observărilor şi de ordonare a lor. Se crea o bancă de date, consiliul experţilor, se alcătuiau primele grupe de recunoaştere. Sincer vorbind, nici până acum nu am căpătat o reprezentare clară despre aceea ce anume cercetăm şi nu ne imaginăm deloc ce perspective ar putea să se deschidă în faţa noastră mâine, chiar azi! Sunt sigur că această claritate, pe măsură ce vom obţine noi şi noi date, va creşte, iar deocamdată nu ne rămâne decât să muncim cu plăcere şi presentiment, efectuând o cufundare după alta, deoarece, oricât de incert ar fi formulate scopurile, metodele noastre şi chiar însuşi domeniul de cercetare, rămâne incontestabil faptul că am obţinut acces la nişte percepţii cu totul neobişnuite şi realitatea acestor percepţii, o anumită actualitate a lor pentru anumite priorităţi vitale ale noastre este indubitabilă.

Discursul lui Menguez devenea tot mai energic, gesticularea reţinută reliefa încordarea sa lăuntrică. Uneori, privirea sa luneca deasupra capetelor oamenilor care-l ascultau şi atunci părea că el se adresează unui auditoriu mare, aflat undeva în spatele colegilor săi.

— Avem două momente extrem de interesante dintr-o dată, vocea lui Menguez îşi pierdu încordarea solemnă, faţa îi exprima concentrare, da, dintr-o dată două, aproape concomitent. Şi... curios lucru, dar ele sunt legate între ele... acuşi veţi înţelege totul singuri. Primul e de la grupul lui Jay Chok din Sipadan, Borneo.

— D-apoi că Jay e din commandos! vocea Thorei, ca un schelălăit de ţânc bucuros, a întrerupt mesajul lui Menguez.

— Da. Ei au reuşit să răzbată până la începutul revoluţiei, continuă Menguez, desigur, e un fapt interesant prin sine, or, au fost depuse atâtea eforturi pentru a ajunge la acele fixări, dar personalităţile care determinau desfăşurarea revoluţiei, care au stat la izvoarele ei, şi-au format aşa o integritate, aşa o unitate cimentată a dorinţelor, încât anume acest fapt, judecând după toate, a creat bariera. În anii ceia era vorba despre viaţă şi moarte şi anume o moarte mult mai hâdă ca un simplu deces fizic. Ei erau puşi în faţa alegerii pe care noi n-o mai avem în faţa noastră – sau să-şi cucerească dreptul de a trăi în percepţii revelatoare, sau să se conformeze, să putrezească, să se transforme în acea masă scârboasă şi plină de ură, pe care o reprezenta, în acea epocă, un matur obişnuit, care murea de propriul puroi cu mult înainte de a ajunge la o sută de ani. Noi acum suntem cu mult mai domoli, deoarece sarcina supravieţuirii nu este pentru noi atât de acută. Azi fiecare şcolar ştie că percepţiile revelatoare şi siguranţa-500 prelungesc viaţa hăt departe de limitele la care strămoşii noştri îndepărtaţi nici nu puteau visa, adversarul nostru principal este mulţumirea de sine, tocmai de aceea, probabil, nu reuşim, deocamdată, să integrăm percepţiile acelor luptători. Deci, nu-i de mirare că anume un grup format din commandos a obţinut un succes – la ei se obişnuieşte a bate în mulţumirea de sine întâi de toate. Succesul a mai fost determinat de faptul că, în loc să încerce a pătrunde în perioada când lupta a intrat în faza activă, grupul a pus accentul pe faze mai timpurii, de fapt, pe momentul iniţial, când individualităţile lor încă nu erau atât de călite.

Menguez desfăcu mreaja ecranului holografic şi continuă să vorbească în timp ce căuta cristalul informaţional necesar.

— Ca rezultat, ei au pătruns într-o perioadă de linişte, când părea că, în linii mari, războiul a fost câştigat, perioada pe care noi o numim „ultima pauză”. Ei încă nu ştiau că vine cea mai sângeroasă perioadă a istoriei umane, faţă de care ororile celui de-al treilea război mondial par a fi nişte jucării pentru copii. Lor le venea greu să-şi imagineze – da, în pofida tuturor faptelor pe care ei le-au aflat despre lumea oamenilor care urăsc – ei n-au putut să-şi imagineze că e posibil aşa un grad de ură. Nici nu aş fi putut să-mi imginez... Asta mai că nu i-a dus la pierzanie. În cel de-al doilea război mondial, dacă nu mă înşel, au murit circa 40 milioane? Ei, cam atâţia. Dar atunci s-au ciocnit, în temei, doi răpitori – fasciştii şi comuniştii, ambii în egală măsură fiind cuprinşi de setea de a-şi supune lumea. Ceilalţi au suferit în măsură mai mică. Apoi – epidemia de sterilitate, care a izbucnit în Europa la mijlocul secolului al XXI-lea. În acei ani, atenţia medicilor era absorbită de probleme de cu totul alt gen – SIDA, febra Zartz etc. Când colo, s-a dovedit că aproape toţi copiii născuţi după anul 2010, sunt sterili. Acum credem că la mijloc era o totalitate de factori – alarmarea suprimată (nu eliminată), irascibilitatea, precum şi mulţumirea cultivată din răsputeri. Faptul că şi oamenii care trăiesc azi şi cultivă PR au uitat de problema sterilităţii confirmă această ipoteză. În esenţă, oamenii din Occident au încetat să mai fie o specie orientată în viitor – obezi, fără o sclipire de instincte creatoare. Chiar şi corpurile lor deveneau tot mai slute – grebănoşi, cu nişte membre neproporţionale, gâturi scurte, adică şi corpurile li s-au transformat în conformitate cu fonul negativ predominant. Nu, ei n-au bătut alarma, ei, pur şi simplu, s-au adaptat la situaţia în care erau înconjuraţi de pocituri, ba chiar au încetat de a mai distinge frumuseţea şi simpatia. Ei şi-au atrofiat capacitatea de a determina dacă omul e frumos sau nu. Noile generaţii născute de pocituri numai acumulau monstruozităţile acestea. Europa aproape că a dispărut în acei cincizeci de ani, iar acest fapt, la rândul său, n-a făcut decât să agraveze problemele expansiunii musulmane. Cruzimea celui de-al treilea război mondial...

Menguez îşi miji ochii, concentrându-şi privirea într-un fişier, se puse pe gânduri, apoi degetele sale începură să alerge iute pe ecranul virtual, apoi continuă:

— Apoi iată... părea că asta depăşeşte orice imaginaţie, numărul victimelor s-a apropiat de un miliard, era greu să determini acest număr, nici nu e de mirare, or, războiul religios, izbucnind în Europa, a cuprins toată lumea aproape momentan. Fiecare ţară, fiecare oraş, fiecare aşezare populată – totul a izbucnit în flăcări, s-a aprins ca un chibrit atunci când lumea a obosit de terorismul religios. Ca de obicei, totul a început ca o luptă pentru pace, dar a ajuns acolo unde trebuia să ajungă, distrugând totul din temelie. Iar apoi oamenii au înţeles că nici ăsta încă nu e coşmarul cel mare, coşmarul cel mare a început mai târziu: în Marele Război al Copiilor (MRC) au murit opt miliarde. Aproape toată umanitatea. Istoria a început, de fapt, de la zero. Nici azi nu există date precise câţi oameni au mai rămas pe Pământ, poate, 200-220 de milioane.

— Pe de altă parte, asta a facilitat introducerea noii ordini, când emoţiile negative şi obtuzitatea dogmatică au fost declarate în afara legii, interveni Brice.

— Asta e firesc, replică Archie, or, de fiecare dată când se stinge pojarul unui război, putem constata anumite schimbări care au survenit în lume de atunci, începând cu salturi tehnologice şi terminând cu reorganizarea socială a lumii. Evident, cu cât este mai mare războiul, cu atât sunt mai semnificative consecinţele. Ei, iată exemplul cel mai banal: dacă nu erau ororile puterii sovietice, care curăţat cu mătura morţii o sută de milioane de oameni sovietici, a şters secolele dezvoltării culturale anterioare pentru un întreg grup de popoare, apoi – asta e foarte mare întrebare – te-ai mira să fi apărut ceea ce este temelia lumii noastre contemporane – practica căii directe, primii practicanţi. Ei au apărut pe un sol curăţit de orice cultură, or, nu putem, vorbind serios, să numim „cultură” regimurile despotice comuniste aducătoare de moarte şi altele de felul lor. Mai apoi, când, în secolul al XXI-lea, a reapărut URSS cu toate podoabele sale – urmărirea disidenţilor, închisorile şi lagărele de concentrare, oare nu acest fapt a contribuit la un progres esenţial în comunitatea practicanţilor? „Commandos” au încetat de a mai fi o „aripă” a practicii, o „ramură”, ei au devenit unica formă în care practicanţii reuşeau să supravieţuiască în genere. Ei, ş-apoi mai este un fapt nu mai puţin important: ca rezultat, practicanţii au fost dizlocuiţi în alte ţări. Acest proces avea loc şi mai înainte, dar, după renaşterea URSS, el a căpătat un caracter de masă, ca rezultat, Europa s-a ales nu doar cu o carte tradusă în limbile europene, ea a primit purtători vii ai practicii. La rândul său, dacă nu era asta, ar fi rezistat Europa la războaiele religioase ce au avut să vină?

— Toate astea sunt foarte discutabile, Archie, foarte discutabile, nu răbdă Brice, nu putem, vorbind serios, să reducem un eveniment de aşa ordin cum e apariţia PCD la un singur factor. Şi încă ceva. Da, războaiele se soldau cu schimbări esenţiale, inclusiv cu aşa schimbări care erau numite „progres”. Totuşi, dacă ai avea acum posibilitatea să preîntâmpini acest război, parcă tu nu l-ai înceta?

— Asemenea „dacă” sunt lipsite de sens istoric. Iar în ceea ce priveşte esenţa chestiunii... da, desigur, e discutabil. Dar nu este imposibil. Nu uita că nu doar PCD, nu numai primele grupe de practicanţi, dar şi toată dezvoltarea ulterioară a practicii în primii o sută de ani treceau aproape neobservate de cultura occidentală, în pofida faptului că traducerile cărţilor şi articolelor fusese făcute în marea majoritate a limbilor.

În sfârşit, Menguez găsi ceea ce căuta.

— Hai să revenim la temă. Iată. Aceste documente au fost obţinute prin metoda cufundării de rezonanţa: îndată după descoperirea percepţiilor, ele au fost izolate de altele prin triere ciclică şi spălare în devotament. Jay a înţeles dintr-odată importanţa, semnificaţia găselniţei, aruncând toată echipa sa la asigurare, în timp ce grupul lider, temându-se măcar să se clintească, cu o rezonanţă extrem de slabă curăţa cele găsite de praful mental-emoţional. Dar faptul cel mai surprinzător este că...

— Eu propun, Menguez, ca grupul să ia cunoştinţă de materiale, Kert se ridică lin, încovoindu-se din spate pentru a-şi destinde muşchii, hai să citim totul, nu de alta, dar eu, deocamdată, prea puţin înţeleg despre ce este vorba, iar tu, se pare, deja eşti gata să tragi careva concluzii. E mult acolo?

— Păcat că nu-s Trapp şi Berta aici! Poate, punem în funcţiune VHS? Or, ei se pot conecta direct, Riana îl privi întrebător pe Menguez.

— Nu, hai să nu-i distragem, nu e nici o grabă, au să afle când vor reveni. Judecând după relatările lor, Kaly-Gandaki a făcut nişte surprize şi, deşi nimeni nu a fost traumatizat serios, acum nu le arde de noi.

— Daţi-mi voie să mai spun ceva, Menguez ridică palmele, cerând atenţie, acuşi veţi citi materialele, aşteptaţi o clipă, dar lucrul cel mai interesant este... daţi-mi, totuşi, posibilitatea să spun... grupul lui Chok a căpătat acces la ele doar printr-un concurs de împrejurări, întâmplător. Ştiţi despre ce fel de întâmplare este vorba?

Menguez aruncă o privire la toţi cei din jur.

— Menguez, zi-i o dată, n-o întinde! Archi zgârie, nerăbdătoare, suprafaţa grunţuroasă a mesei masive cu miros gustos de lemn răşinos.

— Ei nu reuşise să pătrundă şi aproape că terminau cufundarea. De fapt, ei n-au reuşit măcar să stratifice structura învelişului extern, ca să nu mai vorbim despre fixarea stabilă a distingerii, şi observau de departe...

— Ce este „învelişul extern”? şopti Thora, aplecându-se spre Mike şi scuturându-i genunchiul, explică-mi, în două cuvinte, despre ce-i vorba.

— Acuşi, aşteaptă... aşteaptă, Menguez, o clipă, Mike se întoarse spre Thora, în două cuvinte asta e aşa: când slăbeşti fixarea conştiinţei distinctive a stării de trezie obişnuită, vorbind mai simplu, arunci „mreaja primară”, apoi nimereşti ori în una din regiunile oarbe, dacă eşti un om obscur, ori în regiunea fluxurilor antrenante. Care anume strat de fluxuri îţi este accesibil? Asta depinde şi de faptul care percepţii revelatoare predomină în acest moment, precum şi de gradul în care corpul tău este aclimatizat la PR concrete de intensitate mare, şi de fixarea iniţială a intenţiei... ei, chiar dacă aici nu e nimic complicat, să lăsăm asta, detaliile ai să le afli mai târziu, atunci când vei începe cufundările, vorbind mai scurt, când ai să ajungi nemijlocit la obiectul investigaţiei, va trebui, în primul rând, să ieşi di flux şi să te opreşti, apropo, Archie are atribuţie la descoperirea aşa-numitelor „stări semistatice”, un fel de opriri pe traseu, locuri de popas. Apoi e necesar să faci un act de control pentru autoidentificare, să fixezi prezenţa unor percepţii eterogene, dacă ele există, să verifici intensitatea motivării reîntoarcerii, să verifici calitatea legăturii cu grupul de asigurare. Deja după asta poţi să-ţi focalizezi distingerea pe obiectul ce te interesează. Apoi urmează fixarea nemijlocită a distingerii. Şi iată aici există o serie întreagă de particularităţi, mai ales, dacă este vorba despre integrarea percepţiilor unei careva personalităţi, inclusiv, trebuie trecut un ecran specific, permeabilitatea căruia este invers proporţională cu forţa lui personală şi direct proporţională cu rezonanţă diverului cu personalitatea investigată. Citeşte neapărat lucrarea de sinteză „Particularităţile permeabilităţii de rezonanţă a învelişurilor externe”, scrisă de Merk, Mike se întoarse nerăbdător spre Menguez, făcându-i semn că continue.

— Închei şi eu. Este surprinzător că ei au reuşit să străbată numai după ce tot grupul lider a resimţit acţiunea unei forţe necunoscute. Totodată, o serie de percepţii, organizate într-un mod cât se poate de neobişnuit, a devenit, pe neaşteptate, nu numai un fel de ferment, dar şi a devenit el însuşi accesibil pentru integrare, Menguez alergă cu ochii pe ecran, răsfoind textul, ei, în rest sunt detalii... în definitiv, Jay a acceptat (ce puteai să mai aştepţi de la un grup care constă în exclusivitate din „commandos”), grupul eterogen de percepţii a fost integrat, după care a apărut rezonanţa şi ecranul, care părea impenetrabil, aproape că s-a topit de la sine. Diverii pilot nu au căutat să abuzeze de posibilitatea apărută de dragul unui rezultat de o clipă — în această privinţă la „commandos” e ordine, dacă vorbim de capacitatea de a aprecia real situaţia în condiţii în care oricine altul nu şi-ar fi amintit măcar cum îl cheamă... Ei au prelucrat minuţios tunelul, dar nici n-au plecat cu mâna goală... drept rezultat, a fost obţinut documentul datat cu perioada ultimei pauze din MRC. Aici nu este esenţial... ei, dumnezeu cu dânsul. Principalul e altceva. Principalul este că ei au reuşit să intre în „tărie” şi să se fixeze acolo. Ţineţi minte teoria „tunelului durităţii”? Sigur, o ţineţi minte... Ei l-au găsit.

Toţi, în afară de Thora, au înmărmurit cu gurile deschise, în timp ce ei nu-i rămânea decât să-l tragă, nerăbdător, pe Brice de genunchi, dar acela doar dădu din mână cum ai alunga o muscă:

— Aşteaptă, Thora, puţin...

— Esenţa mai constă în faptul că aceştia s-au dovedit a fi nişte delfini, bătu Menguez ultimul cui.

— S-au dovedit a fi unde? Brice încercă să se ridice pentru a privi în text, dar Menguez deja închisese fişierul.

— Acel grup de percepţii, care a creat rezonanţa, erau delfinii, mai precis, trebuşoara făcută de mâinile lor, mai precis, nu de mâini, ci de înotătoarele lor:) Din câte ţin minte, este deja al treilea fapt înregistrat oficial din ultimele două luni când percepţiile boturilor vii ale Pământului se comportă astfel, încât aşa şi-ţi vine să spui: iau iniţiativa în mâinile lor. Voi reaminti că, acum jumătate de an, grupul al şaptelea condus de Ienger a început experimente intense privind integrarea percepţiilor boturilor Pământului. Utilizând rezultatele anterioare obţinute de Tardin, ei înaintează destul de sigur. Acum mulţi se interesează de această direcţie, ştiţi că si eu încerc să fac câte ceva în această direcţie. Şi dacă aceste trei cazuri sunt manifestarea unei tendinţe? Dacă sunt un... răspuns? O iniţiativă de răspuns? Avem siguranţa fermă că boturile Pământului posedă capacitatea de conştientizare, dar siguranţa n-o pui în buzunar, iar datele factologice existente nu ies din cadrul investigaţiilor care au fost făcute încă acum 500 de ani – reacţiile plantelor la muzică, luminescenţa Kirlian, dresarea animalelor şi alte lucruri primitive de acest gen. De fapt, în cinci sute de ani, nu am mai făcut nici un pas înainte în această direcţie şi iată că acum începem să punem piciorul pe un sol mai real... pur şi simplu, ţi se învârteşte capul dacă-ţi imaginezi că aşa şi este!

— Noi, de fapt, nu am înaintat, intră în vorbă Mike, dar există temeiuri serioase de presupune că aşa-numitele „boturi” au înregistrat progrese excepţionale în acest domeniu, aşa că eu, bunăoară, aş zbura cu plăcere la Chok ca să-i vin în ajutor.

— Mike..., se crispă Menguez, nu-mi pune sare pe rană. Folclorul despre boturi nu are ce căuta în mediul cercetătorilor serioşi...

— Mike, mârâi el, strângându-şi mâinile a implorare, las-o în plata domnului. Urmele boturilor au fost pierdute cam prin anul 2370, în toiul Marelui Război al Copiilor, când problema „cine pe cine” era atât de acută, încât nu mai există nici milă şi nici măcar simţ al măsurii de ambele părţi. „Rapoartele Caraibelor” arată convingător că, după ce boturile au devenit inaccesibile fizic în anul 2370, pe parcursul următorilor zece ani ei au exercitat o influenţă esenţială asupra desfăşurării războiului, deşi, să-ţi spun sincer, caracterul acestei influenţe este cu totul antiştiinţific... sî de atunci au trecut o sută patruzeci de ani!

— Ei, ştiinţa ai pocnit-o aici ca nuca de perete, Menguez, râse Mike, din punctul de vedere al ştiinţei care exista încă acum o sută de ani, totul de ce ne ocupăm noi acum nu există şi nici nu poate exista. Iar în ceea ce priveşte dispariţia boturilor... ei, dacă asta ar fi fost o dată, eu, cu anumite rezerve, aş accepta ipoteza că ele, de bună seamă, nu mai există deja. O sută patruzeci de ani nu e glumă. D-apoi că ele au mai dispărut în 2215 şi au reapărut aproape peste aceiaşi 140 de ani pentru a înclina balanţa în MRC. Ia aminte, Menguez, au apărut nu careva alte boturi, mai exact, nu numai altele. Printre ele erau ACELEAŞI boturi care propagau practica încă de la începutul secolului al douăzecelea. Asta o ştim cu certitudine.

Mike ridică tonul, întrerupându-l pe Menguez, care încercă să protesteze:

— Şi Bodhi a apărut în anul 2350, asta o ştim tot cu certitudine. Iată de ce, dacă acum s-a dovedit a fi că ne cad din cer delfini, într-un asemenea moment necesar, când ne trebuie, în sfârşit, să facem ordine în cunoştinţele noastre, când aceşti delfini, ca la comandă, ne croiesc drumul spre un lucru la care eu nici nu pot să mă gândesc fără să mi se taie respiraţia, spre integrarea percepţiilor Planetei noastre...

Mike tăcu, dar nimeni nu dori să profite de pauză, şi el continuă:

— Când totul se întoarce astfel, eu doresc un singur lucru – să-mi consacru toate forţele pentru a obţine rezultatul, oricât de fantomatic ar părea el.

— Şi eu vreau! vocea Thorei tremură de emoţie, Menguez, jură-mi pe penisul tău că mă vei ajută să mă dumiresc în această temă. Desigur, eu nu intenţionez să renunţ la acea sarcină, de dragul căreia am venit încoace, despre asta nici nu poate fi vorba, d-apoi că eu voi avea şi timp liber, eu pot să-l folosesc după bunul meu plac şi eu vreau să mă ocup anume de asta, îmi promiţi?

— Vezi tu, Menguez, gânditor, juca între degete un con mare de pin, tu te afli aici pentru aceea că eu am nevoie de o asistentă, o asistentă deosebită pentru realizarea unei sarcini deosebite, el accentuă cuvântul „deosebită”. Această sarcină nu este în legătură cu tema principală a grupului nostru, care constă în elucidarea unor momente-cheie ale istoriei omenirii. Mai mult chiar, ea este atât de neobişnuită, încât a trebuit să prezint nişte temeiuri extrem de solide înainte de a obţine susţinere la Congresul Ştiinţific şi... şi eu am găsit aceste temeiuri şi le-am prezentat, eu văd că prietenii n-au dat greş, propunându-te pe tine pentru această muncă.

Menguez se apropie de geam, puse palmele pe un strat extrem de fin de nanosticlă hidrogenică.

— Această temă, continuă el, are să-ţi placă şi nu va trebui să-ţi rezervăm timp liber pentru ca să poţi conlucra cu vechii tăi prieteni din grupul lui Chok, deoarece e vorba tocmai despre integrarea percepţiilor boturilor Pământului. Dar nu pot să nu recunosc că noile date au fost obţinute tocmai la moment, la ţanc, deşi, dacă le-am fi avut cu vreo două luni mai înainte, nu aş fi fost nevoit să pierd atâta timp pentru argumentare.

— Mişto! Thora mai că nu sări pe cur, eu voi integra percepţiile boturilor Pământului! Menguez, ce anume? Ale pinului, poienii, munţilor, norilor, pietrelor – am văzut pe aici aşa pietre! Eu vreau totul! Să nu crezi, eu deja ştiu câte ceva, ce-i drept, destul de abstract, i-am citit pe Morrand şi Cartier, acolo sunt atâtea lucruri interesante!

— Totul e mai complicat, e mult mai complicat decât fanteziile tale, Thora. Dar şi e mai interesant desigur, mai complicat şi mai interesant... Nu te frăsui, toate la timpul lor. Se va întoarce Trapp şi vom discuta totul.

— Eu nu mă frăsuiesc. Mike, mergi şi tu cu noi?

— Puţin probabil... nu acum, Mike îşi desfăcu mâinile, eu aş vrea să obţin un rezultat câtuşi de cât serios în munca mea. Nu poţi să ştii dinainte unde şi ce va răsuna drept răspuns, e posibil că ni se vor mai întretăia drumurile în modul cel mai surprinzător, asta se întâmplă de multe ori şi la fiecare pas. Dar ţie, de bună seamă, ţi-a ajuns asiduitate ca să-l citeşti pe Morrand?:)

— Ei..., Thora râse, mă tem că nu l-am însuşit integral. Ştii doar ce înseamnă să înveţi a înota pe uscat... Dar unele fragmente îmi sunt deja cunoscute. Apropo, „tunelul durităţii” – această noţiune am întâlnit-o acolo.

— Poate, doar ca noţiune, Menguez se întoarse iarăşi la masă şi se aşeză, de când am aflat despre el pentru prima dată, această „noţiune” chinuia minţile multor diveri, dar, în esenţă, aşa şi a rămas doar o teorie. Noi am copiat orbeşte acest loc din comentariul Iarkăi la Cartea a Doua a lui Bodhi, unele date au ajuns până la noi şi prin „Călăuza de uz intern pentru commandos”, mai precis, din fărâmele celea din „Călăuză” care nu sunt accesibile. Esenţa constă în faptul că, atunci când faci practica „nu râuri, nu-munţi” şi priveşti „nu-muntele”, simţind devotament faţă de Pământ şi „afinitate” pentru munte, apoi apare senzaţia fizică a unei durităţi deosebite — în regiunea burţii sau pieptului, iar o parte importantă a acestei senzaţii se manifestă în faţa limitelor vizibile ale corpului. Acest fapt îl ştiu azi chiar şi şcolarii, formarea abilităţii de generare a senzaţiei de duritate face parte din programa şcolară obligatorie, dar numai în legătură cu uluitorul său efect de întremare. Cu mult mai puţin este cunoscut faptul că, dacă senzaţia de „duritate” atinge intensitatea 10, apoi, peste un timp, poate să apară o PR specifică, pe care, de altfel, o numim tot „duritate”. Această PR este studiată foarte slab în legătură cu unele particularităţi... dar din teoria cunoscută nouă decurge că, atunci când cultivăm această PR, obţinem nişte posibilităţi uluitoare, legate direct de integrarea Fetiţei Mari, e vorba de Terra noastră. Aici sunt mai multe cuvinte decât fapte, dar eu sper, Menguez se îndreptă, de parcă pentru a-şi sfârşi povestirea, că, în cel mai scurt timp, situaţia se va schimba din rădăcină.

— Apropo, totuşi, ce-au reuşit băieţii să scoată la concret? Tu ziceai—nişte documente? îşi aminti Brice.

— Da, îşi adună Menguez gândurile, hai să le privim. Şi asta e interesant.

S-a inclus regimul full screen şi s-a făcut linişte.

— Acestea-s nişte fragmente din prefaţa la o carte care e pierdută aproape integral, până la noi au ajuns doar nişte fărâme mizere. Acum există speranţa de a o restabili, Chok va lucra mai departe în această direcţie, deşi, vă daţi bine seama, nu asta îi atrage minţile acum. Fragmentele sunt numerotate consecutiv.

 

*** 001: „Acum, după ce s-a început şi, cu regret, aşa şi nu s-a sfârşit tot acest tămbălău, nu mai poţi înţelege cum s-au desfăşurat toate, de multe ori, este imposibil să restabileşti cu precizie cronologia evenimentelor, dar, de fapt, nici nu există o asemenea necesitate. Sarcina principală pe care ne-o propunem noi, autorii cărţii, este să ne amintim, să reconstituim răbojurile principale ale luptei noastre pentru a vedea mai clar tabloul evenimentelor trecute, pentru a ne imagina mai clar viitorul. De altfel, nu e aşa, sarcina principală este de a pune capăt, în sfârşit, acestui război diabolic. Să le arătăm încă o dată celor care au ales să se considere duşmanii noştri – noi nu suntem duşmani, noi suntem gata să încetăm războiul chiar din momentul în care ei vor accepta faptul că nu suntem nişte lucruri, nu suntem un simplu supliment la televizor sau căţeluşi pentru promenade, suntem oameni cu drepturi fireşti depline de a trăi liber, la fel ca şi reprezentanţii „castei albe”, maturii.

Noi vrem să demonstrăm, de asemenea, că suntem de neînfrânt. Suntem mai bine organizaţi şi mult mai uniţi ca inamicul nostru. Suntem cuprinşi de aspiraţia la libertate, acea aspiraţie care s-a soldat, în antichitate, cu prăbuşirea vechii societăţi sclavagiste. Noi gândim mai clar, în pofida faptului că posedăm mai puţine cunoştinţe, suntem mai fermi, în pofida slăbiciunii fizice, nu avem ce pierde, deoarece, în caz de înfrângere, ne aşteaptă ceva cu mult mai oribil decât moartea fizică, ne aşteaptă transformarea într-un monstru care se cheamă „un matur împlinit”. Mulţi din noi sunt gata să moară, numai să nu putrezească în acest mod oribil”.

 

002: „Această carte nu e scrisă în cea mai frumoasă limbă literară, se resimte vârsta, mulţi din noi nu au avut, pur şi simplu, timp suficient. Da, nu avem timp, timp e foarte puţin, de aceea nu vom cizela textul, or, noi nu-l pregătim pentru un premiu literar, noi dorim să creăm un soi de hibrid între cronici şi manifest. Imaginaţi-vă, cititorii noştri maturi, noi ştim aşa cuvinte cum ar fi „cronici” şi „manifest”. Noi citim cărţi, multe cărţi, foarte multe. Mai rar cine din adulţi se poate lăuda cu un asemenea grad de cultivare pe care-l avem noi, or, voi sunteţi oameni foarte ocupaţi, de dimineaţă până noaptea aveţi de făcut o groază de treburi, de griji, de suferinţe, de aceea un roman poliţist sau două pe an – iată limita necesităţilor voastre, iar acum a mai început şi războiul, noi, însă, noi suntem doar copii, ce-ai să iei din noi. În schimb, noi ştim ce vrem să luăm. Şi vom lua acest „ce” – libertatea noastră.

În text, vom recurge deseori la citate. Pentru a grăbi scrierea, nu vom face liste de trimiteri, de referinţe, puteţi să ne credeţi – citatele sunt corecte, iar dacă cineva are să dorească să verifice corectitudinea, asta nu prezintă nici o greutate, toate citatele sunt luate dintr-o sursă deschisă, care, deşi a devenit închisă oficial de un timp (ştiţi voi bine care), dar de atunci s-a răspândit în zeci de mii, în sute de mii de copii, or, acum nu este Evul Mediu, copierea unui fişier durează o secundă.

Veţi găsi în această carte şi salturi de la o temă la alta, şi lipsă de consecutivitate (cronologică). După terminarea războiului vom aduce toate înscrierile în ordine, acum nu avem timp pentru asta”.

 

003: „Acum este imposibil să spui când şi unde a izbucnit primul conflict organizat. Nu este exclus că el s-a produs concomitent în câteva locuri, aproximativ în unul şi acelaşi timp. În orice caz, atunci când celulele rezistenţei au început să se caute şi să se găsească una pe alta, pentru a-şi coordona acţiunile, numărul lor constituia deja câteva zeci. Cel mai timpuriu document despre elaborarea metodelor şi scopurilor luptei comune atestă prezenţa a 23 de celule. Aproape îndată, drept fundament teoretic a fost acceptată practica căii directe (PCD). O metodologie elaborată minuţios, claritatea deplină a scopurilor şi mijloacelor, o simplitate şi o certitudine care nici nu puteau fi concepute mai înainte, o bază destul de amplă de materiale de însoţire şi, la urma urmelor, oamenii – purtători ai spiritului practicii, care, chiar dacă nu dintr-o dată, dar au răspuns la apelul nostru, ne-au acordat şi continuă să ne acorde o susţinere de nepreţuit, însufleţindu-ne prin exemplul lor, în care principalul (pentru noi) este că poţi atinge naiba ştie ce vârstă, rămânând, cu toate acestea, o fiinţă proaspătă, sinceră, cu aspiraţie spre libertate, tânără – atât lăuntric, cât şi la exterior, fără a te transforma în „matur”.

Deşi cartea despre PCD a fost scrisă de autorul ei trei sute cincizeci de ani în urmă, conţinutul ei s-a dovedit a fi pentru noi de o extraordinară actualitate. Zăcând în uitare pe un site părăsit de dumnezeu şi pe câteva oglinzi ale acestei pagini vreo două sute de ani, cartea nu a mucezit. Ai impresia că ea a fost scrisă pentru viitor, acum noi luptăm pentru ca acest viitor să devină prezent. De fapt, dacă noi luptăm acum pentru el, înseamnă că acest viitor a şi sosit. Părea imposibil ca o practică ce a dispărut, aproape îndată după apariţia sa, acum trei sute de ani, să rămână vie către momentul actual, aproape nimeni din noi nu credea că se mai pot găsi boturi şi dragonaşi vii. Şi apoi cum să-i cauţi? Noi ştim că prima etapă a istoriei PCD s-a sfârşit deja peste 10 ani după începutul ei, primul val de practicanţi s-a retras repede. Aproape toţi cei care se considerau practicanţi au revenit la starea lor iniţială, s-au dovedit a fi nişte refugiaţi, adică oameni, ale căror visuri se limitau doar la mulţumirea cu o libertate relativă de emoţii negative. Alţii chiar au putrezit cu totul, au îmbătrânit, s-au împăcat cu obscurităţile, plecând în neant. Dar, după primul val, a urmat cel de-al doilea, apoi şi al treilea. Câte unul, câte doi au început să apară boturile. Bot-proiectele se extindeau, căpătând vigoare, se construiau aşezări ale boturilor, se colectau bot-biblioteci, practicanţii au început să se asocieze în corespundere cu predilecţiile lor în practică. Ce soartă a avut Bodhi? Ce soartă au avut aceia din primele valuri, care au răzbit, devenind dragonaşi – Ariciul, Sonor, Trylang, Reepley, Lobsang, Ite, Iarka? Câţi au fost de tot? Au trecut trei sute cincizeci de ani!!! E aproape acelaşi lucru ca şi o mie. Mai ales, pentru cei care încă n-au împlinit nici zece ani. Noi ştim că boturile şi dragonaşii nu au stat cu mâinile în şolduri, ci au căutat activ şi au pregătit noi boturi. Câte au devenit în total? Oare poate fi luată în serios legenda precum că boturile arătau şi la 300 de ani tot aşa ca la 30? Appel descrie întâlnirea sa cu boturile. Cineva consideră că asta nu e decât o plăsmuire talentată, alţii cred fără rezerve, dar nu poţi să nu recunoşti că Appel e ultimul om pe care ai putea să-l suspectezi de mistificare, deşi, pe de altă parte, el putea fi călăuzit de o dorinţă cât se poate de nobilă de a-i încuraja moral pe copiii care luptă, a le insufla credinţa că boturile sunt de partea lor, chiar şi recurgând la aşa o înşelare.

Am trăit cu asemenea îndoieli până în momentul în care existenţa boturilor nu s-a manifestat pentru noi în modul cel mai convingător. De la ele am început să preluăm cunoştinţe şi abilităţi care, după cum credem, ne vor ajuta să învingem”.

 

004: „Până la noi au ajuns mărturiile primelor erupţii spontane de rezistenţă. La drept vorbind, asta încă nu era rezistenţă, erau doar primele apeluri la înţelegere. De exemplu, iată documentul cu numărul AM-203, datat cu anul 2014.

(Notă: introducem în documentele din acei ani rectificările gramaticale şi ortografice necesare, deoarece copiii din acele secole erau, de multe ori, extrem de inculţi, analfabeţi, numai Rezistenţa a pus începutul autoinstruirii sistematice a copiilor. Acum e un lucru absolut firesc să întâlneşti un copil, participant la Rezistenţă, de 9-10 ani, care a citit sute de cărţi, fiind absolut cult, dar atunci, în acele vremuri sălbatice, aşa ceva era neverosimil.)

„M-au scos la hat! La mama dracului cu aşa o viaţă! Ei cred că pot să facă orice – tot ce vor! Ei cred că eu sunt un lucru, un obiect al lor, că eu trebuie să fac numai ceea ce vor ei şi numai atunci când ei vor. Totuna vor fi nemulţumiţi de ceva! Dacă eu spun „nu vreau”, apoi, din punctul lor de vedere, asta înseamnă că eu „m-am destrăbălat cu totul”, „mereu fac mofturi şi capricii”, „sunt o egoistă”, „deloc nu mi-i milă de mama”. Mereu datorez cuiva ceva – sigur, sunt datoare să plec la şcoală, sigur, trebuie să-mi fac temele, sigur, trebuie să plec la magazin, să spăl podelele, şi vesela, trebuie să mănânc la masă împreună cu toţi şi numai ceea ce „se cuvine”, dacă vreau să mănânc altceva, nu dea domnul, „în afara timpului stabilit”, aud: „nu-ţi strica pofta”, „n-ai ce înşfăca, şezi şi mănâncă aşa cum mănâncă oamenii”. „ai să-ţi strici stomacul”, „cum vine asta – noi trebuie să mâncăm fără tine?!” Şantaj, ameninţări, să încerc măcar să mă piş pe şcoala asta blestemată! Au să-mi sucească mâinile, dar au să mă impună s-o frecventez. Şi zăludul ăsta îmi tot repetă: asta e pentru binele tău, pe urmă ai să ne mulţumeşti, nici eu nu vroiam să învăţ, mulţumesc tatii, aşa m-a zvântat cu cureaua, acum am studii superioare şi un serviciu de prestigiu. Boule! Când te-ai privit în oglindă ultima dată? Iar la mama? De la mutrele voastre mi se face greaţă!! Râturi strâmbe şi pocite, nu feţe. Umflate, mereu nemulţumite, îţi scuturi burta pe scară, dacă alergi până la etajul cinci, precis că ai să ai stop cardiac. Are serviciu prestigios... vine de la lucru, bea bere, îndrugă tot felul de tâmpenii la cină, tot despre serviciul lui, iar eu trebuie să şed şi să-l ascult. Pizda mă-sii, la ce-mi trebuie aşa o viaţă?”

 

Uneori protestele erau exprimate într-o formă cu totul naivă, devenind din această cauză încă mai pătrunzătoare, de exemplu, ca în documentul AC-35 din anul 2013:

„Mai înainte îmi iubeam fraţii. Şi eram gata să fac pentru ei totul. Mă mai gândeam că nu e nimic straşnic în faptul că eu voi îndeplini vreo rugăminte de-a lor, vroiam să fac ceva pentru dânşii. Alergam, făceam ceai, duceam, aduceam.

Apoi am înţeles că sunt, pur şi simplu, folosită. Până pe la vreo 11-13 ani făceam totul benevol, apoi am început să refuz, eram impusă şi făceam.

Apoi, când în odaia lor a fost instalat un televizor, eu veneam să văd filmul. Ei priveau mereu horrors.  Eu aveam dreptul să şed numai pe podea, iar ei se întindeau în paturi. Dorinţele mele erau ignorate, de exemplu, eu vreau să privesc filmul, iar ei mă trimit după ceai. Dacă se întâmpla să nu fie cineva în odaie, şedeam sau stăteam culcată în pat, iar când venea fratele, eram alungată pe podea. Nu mă opuneam. Mi se spunea să cobor din pat, coboram.

Şi atunci când fraţii s-au întors din armată, eu nu mai vroiam să le aduc ceai, să alerg la magazin după ţigări şi bere.

Când refuzam să fac ceva, ei îmi suceau mâinile, îmi provocau durere fizică, pentru a mă impune. Mi se spunea că eu m-am făcut neruşinată, m-am destrăbălat, am devenit impertinentă, ţi-i lene sau ce-i cu tine, hai, rade-o. Toate astea mi se spuneau cu ură, se vedea că ei sunt gata să mă snopească în bătăi, cu dispreţ, mi-am amintit, faţa fratelui tocmai se crispa şi mai că nu-i ieşea spumă din gură striga.

Nu plecam, nu făceam, răbdam, nu le spuneam părinţilor (şi ei au crescut din mire o sclavă, asta nu ar fi schimbat nimic). Fraţii au încetat să mă roage să le mai torn ceai.

Când TV-ul era nu în odaia lor, ci în una comună. Acolo erau nişte fotolii şi un divan. Dacă eu stăteam pe divan sau şedeam în fotoliul care era mai aproape de televizor şi venea fratele să privească TV-ul, mi se spunea să mă scol, de exemplu, el vrea să se culce pe divan. Dacă refuzam, eram înşfăcată şi aruncată, în clipa următoare eram deja pe podea. Să zicem, după asta mă aşez în fotoliu. Vine celălalt frate şi spune că el vrea să se aşeze în fotoliul cela, dacă eu refuzam s-o fac cu binişorul, se întâmpla acelaşi lucru – eram înşfăcată şi aruncată, în clipa următoare eram deja pe podea.

Apoi ei au început s-o trimită pe sora cea mai mică la magazin ori să le facă ceai. Iar de veneau oaspeţi sau cineva din rude, apoi despre mine se vorbea, în prezenţa mea, că este imposibil să mă rogi să fac ceva. Eu m-am frânt, îmi era ruşine. Le călcam hainele. Nu mai ţin minte precis, poate, uneori le făceam caei, plecam la magazin.

Dacă veneam să calc în odaia cea mare, iar fratele privea televizorul, nu ţin minte cu ce-l încurcam eu, el m-a alungat. Nu ţin minte ce mi-a spus.

Când trebuia să-i calc lucrurile, el se apropia de mine şi se linguşea, surioară, te rog.

Eram o sclavă, mi se înaintau pretenţii, şi acum e tot aşa, eu trebuia să fac totul în casă şi făceam.

Când făceam curat, mi se înaintau pretenţii că le încurc să privească televizorul, cică, este altă vreme pentru curăţenie, mă alungau.

De la vreo 11-12 ani, dacă eu refuzam să cedez în ceva, nu făceam ceva, de multe ori eram numită egoistă.

Eu nu aveam dorinţă să-i ajut pe oameni, să fac ceva pentru dânşii.

Uneori eu făceam, din proprie dorinţă, ceva pentru oameni atunci când nu eram rugată. Dar asta era atunci când eu căutam o atitudine prietenoasă ori un folos. De fiecare dată când spuneam că nu vreau să fac ceva, mi se exprima ură (până atunci se vorbea prieteneşte), mi se reproşa: ţi-i greu, ţi-i lene să faci asta? Toate rugăminţile erau pentru mine dureroase, eu mă percepeam ca pe o sclavă docilă, o nulitate”.***

 

Ecranul s-a stins, dar nimeni nu se mişca, fiecare fiind cufundat în propriile gânduri şi sentimente.

— N-am să mă deprind cu asta niciodată. De fiecare dată când citesc asemenea lucruri, sunt nevoită să mă concentrez din răsputeri asupra şlefuirii emoţionale, Riana oftă din greu, privind concentrat înainte, apoi adăugă:

— Tu ziceai că sunt două noutăţi, ce mai este?

— De astă dată e ceva din alt domeniu. Las’ să spună Kert, e descoperirea lui.

— Iată de ce ai azi un aer atât de enigmatic dis-de-dimineaţă, diverii s-au înviorat, puţin silit, tinzând să alunge mai departe fantomele trecutului.

— Hai, zi-i.

— Deja e publicat în „Resurse”? Bravo, asta e câta publicaţie?

— Nu mai ţin minte, pare-se, a şaisprezecea, Kert arăta puţin intimidat, deşi se deprinsese să primească asemenea felicitări, e de la sine înţeles, nu-i cine ştie ce, un mic fragment, dar conţinutul e valoros anume prin faptul că aparţine unui dragonaş şi e vorba despre PR extatice şi despre Bodhi.

Kert tuşi, apoi continuă:

— Înainte vreme, puteam să avem îndoieli în ceea ce priveşte faptul că ei nu numai că „au fost”, dar şi „mai sunt”. După ce au acordat susţinere, spre marea surpriză a tuturor, copiilor în MRC, făcând o contribuţie mare la victorie, îndoielile au dispărut. Nu ştim de ce au plecat ei în umbră îndată după victorie, dar pornim de la presupunerea că experienţa acumulată de ei privind călătoriile în PR poate să impulsioneze puternic investigaţiile noastre. Noi îi căutăm şi, după cum ştiţi, unii diveri din grupul lui Norton se ocupă de acelaşi lucru. Grupul lor e un grup de căutare liberă şi cercetare-pilot a unor noi domenii de perspectivă, constă din commandos în proporţie de 100% şi unii din ei conlucrează cu noi deja de mult timp, dar rezultatele, deocamdată, sunt mai mult decât modeste. Cele două fragmente pe care le-am obţinut eu azi, se prezintă drept o achiziţie semnificativă doar pe fundalul sărăciei generale a rezultatelor, deci, hai să nu ne înşelăm pe noi înşine.

Kert desfăcu ecranul şi deschise fişierul.

 

„Când tandreţea pentru Bo ajunsese la 9, s-a produs pierderea vederii şi apoi a apărut o imagine stabilă a spaţiului umplut cu o lumină aurie, iar drept în faţa mea, până la orizont, era o mare chihlimbarie densă cu apă grea şi densă. Apa nu semăna cu una obişnuită, amintind mai mult magma. Suprafaţa mării nu era netedă, ci acoperită cu valuri şi nişte bucle line rotunde, valurile se mişcau în direcţii diferite, fiecare în partea ei. Această mişcare îmi amintea prin ceva mişcarea corpului amibei sau meduzei. În acelaşi timp, exista claritate că aceasta e anume o mare. În corp exista perceperea mişcării valurilor pe suprafaţa mării – eu simţeam pe corpul (?) meu cum se împrăştie valurile în diferite direcţii. Exista percepţia de unitate cu mare – percepţia unui corp pentru doi şi, concomitent, conştiinţa faptului că suntem două fiinţe diferite.

A apărut conştientizarea faptului că în faţa mea se află o fiinţă vie, că ea „mă priveşte” cu toată suprafaţa. Mi-a apărut dorinţa-10 s-o privesc neîntrerupt. Îmi treceam privirea de la un val la altul, concentrându-mi atenţia asupra fiecărui detaliu aparte. Apărea o desfătare la nivelul insuportabilului în diferite părţi ale corpului, în funcţie de faptul la care val priveam, apărea plăcere în piept, gâtlej, labe, puţă, pe suprafaţa feţei etc. Apărea o tensiune lăuntrică ce căuta parcă să mă dilate, să mă desfacă şi gândul că acuşi voi fi ruptă de plăcere.

Apoi îmi apărea dorinţa de a mângâia suprafaţa mării cum ai mângâia spatele unui câne. Şi, după ce am fixat această dorinţa, în palma dreaptă mi-a apărut o plăcere blândă şi căldură – ceva asemănător apare în puţă la o atracţie erotică puternică.

Apărea recunoaşterea acestei fiinţe şi unitatea cu ea. Desfătare generată de faptul că această fiinţă există. Percepţia de tandreţe pentru mine în locul mării. Imaginea mării a durat preţ de vreo treizeci de secunde, dar mi se părea că o privesc cu orele. Apoi s-a reîntors vederea şi percepţia obişnuită a camerei. După revenire am observat că-mi tremură tare tot corpul, iar faţa-mi este umedă de lacrimi. Exista un calm, o percepţie de ceva nezdruncinat, claritate şi un fon stabil de tandreţe lipsită de obiect.

Mi-am amintit îndată că o stare de acest gen îmi apare pentru a treia oară. Prima dată – când am simţit prima oară o tandreţe extatică pentru Bodh, după prima întâlnire cu el, atunci era percepţia spaţiului în toate părţile de la acest loc, trasat cu linii aurii întortocheate. A doua oară – când am eliminat gelozia faţă de Bo şi am trăit o tandreţe extatică pentru el (era percepţia unui spaţiu auriu, în care se deplasau rapid nişte coagulate de lumină chihlimbarie – vânătorii). Acum era percepţia aceluiaşi spaţiu, dar cu mare. Vreau să numesc percepţia acestui spaţiu – universul chihlimbariu.

Iată particularităţile generale comune proprii acestor stări:

1.                      Apar după eliminarea unor emoţii negative (EN) intense şi apariţia tandreţei extatice (tandreţea este în rezonanţa cu chipul lui Bo – anume după tandreţea pentru el apar aceste percepţii).

2.                      Pierderea percepţiei obişnuite a lumii (în acest moment, eu nu percep camera, obiectele din jurul meu, nu-mi percep corpul).

3.                      Claritatea imaginilor universului chihlimbariu este de aceeaşi intensitate ca şi claritatea imaginilor lumii obişnuite.

4.                      Fonul recunoaşterii a tot ce se află în universul chihlimbariu. De parcă am trăit aici toată viaţa, iar apoi am fost nevoită să părăsesc acest loc.

5.                      Capacitatea de a percepe concomitent obiectele în toate direcţiile. Bunăoară, eu pot percepe un anumit sunet sau gust despre care ştiu că se află departe de mine.

6.                      Percepţia specifică a unităţii cu universul chihlimbariu şi cu tot ce se află în el. Mă percep ca pe o parte inseparabilă şi, în acelaşi timp, există conştiinţa de sine ca de o fiinţă aparte. Există claritatea că eu mă pot schimba la dorinţă – pot să mă dizolv totalmente, devenind o parte a acestei lumi, sau invers, pot să devin o fiinţă independentă.

7.                      Siguranţa în faptul că asta s-a produs. Uneori, când am PR puternice, apar gânduri-sceptici că asta nu poate să fie, că eu născocesc toate acestea, dar acum există siguranţa fermă că asta s-a întâmplat”.

 

— Paternitatea acestui fragment, la fel ca şi a următorului, am determinat-o cu ajutorul expertizei semantice, Kert strânse palma mâinii drept în pumn, încercând parcă să exprime ceea nu putea să formuleze nicidecum, ei bine, acum vreau să vă arăt cel de-al doilea fragment şi apoi vreau să merg să muncesc mai departe.

 

„Mi-am amintit că le doream moartea părinţilor şi rudelor. Îmi imaginam chiar că iată mi se anunţă vestea tragică despre moartea „tuturor celor dragi şi apropiaţi”, eu trăiesc EN puternice, dar, în acelaşi timp, încerc un sentiment de uşurare. Uşurare, fiindcă nimeni nu mă va mai sâcâi, nu va mai trebui să umblu pe la zile de naştere, nu va mai fi nevoie să serbez cu ei împreună, chiar nici nu va trebui să le dau bineţe şi nici să le zâmbesc. Sigur, aproape de fiecare dată începeam să mă căznesc pentru asemenea gânduri oribile. Începeam să-mi povestesc mie însămi că ei toţi sunt oameni buni şi mă iubesc, iar eu, pur şi simplu, am obosit de dânşii etc.

Şi mi-a mai devenit clar de ce întreţineam relaţii cu „cea mai bună prietenă” – ea mă invidia mereu, iar asta era atât de plăcut pentru sentimentul propriei importanţe (SPIm), încât eram absolut indiferentă la faptul că ea mă urăşte, că e invidioasă, răzbunătoare, bună de orice pacoste – eu dizlocuiam toate astea, ea îmi măgulea SPI, asta era suficient. Iar eu eram obiectul impresiilor ei şi EN, asta îi era suficient, noi ne numeam una pe alta „cea mai bună prietenă”, urându-ne pe ascuns una pe alta, una nu vroia ca cealaltă să obţină succesul şi viceversa. Iar a doua „cea mai bună prietenă a mea” era o fată chinuită, care, aproape totdeauna, trăia senzaţia propriei inferiorităţi (SPInf). Pe rând, noi îi turnam toate obidele noastre, speranţele, promisiunile neîndreptăţite. Asta îi dădea impresii puternice, ea-şi simţea importanţa şi noi eram „cele mai bune prietene”, „trei prietene fidele de nedespărţit”. Atât de mult vroiam să creăm imaginea de trei prietene apropiate, pentru ca să fim invidiate, încât provocam certuri în văzul lumii şi, după ce tot institutul încerca să ne împace, noi, cu muci şi lacrimi, ne împăcam.

Mi-am mai amintit că niciodată nu vroiam să schimb nimic – nici şcoala la care învăţam, nici grădiniţa pe care o frecventam, nici locul de trai şi nici chiar hainele – toate astea mi se păreau lucruri lipsite de sens, de orice semnificaţie, de aceea, ori de câte ori trebuia să schimb ceva, făceam istericale.

Mi-am amintit că îi uram pe părinţii mei deja de la vreo 4-5 ani şi doream ca ori eu să mor, ori ei.

Bodh, ai dreptate, toţi se urăsc unii pe alţii, vor să se ucidă unul pe altul, dar sunt gata să facă posibilul şi imposibilul pentru a ascunde acest fapt chiar şi de sine înşişi, pentru ca nimeni niciodată să nu afle despre ura faţă de toţi şi dorinţa de moarte.

În fiecare om trăieşte un ucigaş şi, pentru a depăşi acest lucru, este necesar de a distinge acest fapt, a-l recunoaşte, a înceta să dizlocuieşti din conştiinţă lucruri evidente, iar apoi trebuie să te situezi pe o poziţie ce nu acceptă compromisul şi să cureţi această boală cu pericol de moarte.

Acum, când mi-am amintit asta, am înţeles cât de mult mă plăsmuiesc eu pe mine însumi, cât de plăsmuită este imaginea oamenilor din jur, am înţeles cât de mare este dorinţa mecanică de a minţi, cât de mare este dorinţa uitării şi calmului cadaveric. Această claritate are pentru mine o importanţă enormă, am înţeles, cât de tare şi cât de mult timp am cultivat în mine dorinţa calmului cadaveric şi indiferenţei totale. Ce toantă obtuză, mulţumită de sine, care mai speră, totuşi, la ceva, sunt eu acum, or, eu nu-mi dau seama, în fiecare moment de timp, cât de mare este forţa obscurităţilor, eu mai sper la faptul că „voi avea noroc”, eu nu-mi dau seama de faptul că, lăsând practica pentru „altă dată”, tocmai în acest moment obscurităţile devin încă mai puternice, că ele nu vor aştepta niciodată pentru a învinge „pe urmă”, ele se intensifică în aceeaşi secundă, în care mie mi-a apărut doar gândul de a amâna eliminarea lor „pentru altă dată”. Cum poţi crede că un impuls de EN care nu a fost eliminat este un fleac, că următorul am să-l elimin numaidecât? În primul rând, data viitoare va reuşi încă mai complicat şi mai complicat, în al doilea, ce va fi, dacă data viitoare eu, pur şi simplu, nu voi mai avea dorinţa îmbucurătoare de a elimina EN şi totul se va sfârşi la acel „impuls de nimic”?

Câţi practicanţi s-au predat deja! Au devenit doar refugiaţi... o alegere de neinvidiat. Şi doar unii din ei au luptat, la început, cu multă înverşunare, sinceritate, dar... au cedat. De ce asta nu mă face să simt oroare, de ce eu nu vreau să-mi dau seama de faptul că obscurităţile nu se retrag aşa, pur şi simplu, că este necesară o opoziţie permanentă, puternică, cu bucurie, pentru a ajunge la PR extatice?

Acea claritate ce mi-a apărut la început este într-o rezonanţă puternică cu fermitatea şi înverşunarea disperată. Acum mi-a devenit clar că nimic, în afară de eforturile mele, nu mă va salva, că, iată, numai ceea ce fac eu e tot ce am împotriva obscurităţilor. De îndată ce încetez să fac acest lucru, nu-mi mai rămân nici un fel de ziduri de apărare, nici un fel de investigaţii făcute, nici un fel de poliţe de asigurare şi altor născociri la care recurg pentru a mă linişti”.

— Iată asta e aproape tot, Kert închise fişierul.

Diverii arătau vioi – unul şi-a încleştat mâinile în marginea mesei, altul, fără să observe, îşi muşca buzele.

— Controlul hermeneutic general a demonstrat un grad suficient de veridicitate. Semantica, ritmica, ei... eu nu prea mă pricep la asta... în ansamblu – textul a fost acceptat în calitate de document al epocii, e şi firesc, când lucrezi tu însuţi, apoi e clar şi fără control, or, distingerea nu e maşină de dactilografiat, la el nu vei bate ce vrei...

— Kert, verificarea hermeneutică trebuie făcută, tu doar îţi dai seama, că nu poţi să prezinţi claritatea ta ca pe un măr în palmă, iar o careva estimare independentă trebuie să existe până atunci, până când Pământul nu va fi populat de oameni care trăiesc PR continuu, iar asta, judecând după toate ce ştim, nu va fi degrabă..., Brice se vânzoli zgomotos, lunecă de pe scaun, culcându-se cu burta pe iarbă.

— Da, bine, la drept vorbind, asta nu contează, o jumătate de oră în plus nu schimbă nimic, Kert ridică sus capul, de parcă ar fi dorit să vadă ceva deasupra culmii muntelui, dar iată încă un lucru interesant, textul, după cum aţi observat, este energic, e clar că aici există şi sinceritate, şi hotărâre fermă, iar maşina noastră hermeneutică este de părere că textul e scris de Iarka, da-da, aceea, unul din primul dragonaşi care a fondat sistemul de educaţie la commandos. Aşa că Norton cu băieţii săi e în culmea bucuriei, asta-i clar de la sine. Chok şi ai lui au trimis şi ei referinţe admirative. De la Consiliu avem aprobare... E interesant, desigur... vom lucra mai departe...

— Ce înseamnă „refugiaţi”? a întrebat Thora, eu ţin minte că un asemenea termen se folosea mai înainte, dar acum noi nu-l utilizăm, iar eu, de exemplu, nu ţin minte precis cu ce se deosebeşte un refugiat de un „simpatizant al practicii”.

— Nimic complicat. În cufundările mele, observam asemenea oameni. Termenii, desigur, sunt destul de vagi, de aceea nici nu-i folosim acum, dar în acele timpuri când numărul practicanţilor abia de ajungea la câteva sute, nu exista necesitatea unei divizări mai precise, deci, în enumerarea mea va fi ceva şi de la mine, mă voi repeta etc. Va să zică, e aşa...

Kert întinse palma în faţa sa şi începu să îndoaie degetele:

1. un semn caracteristic pentru refugiat este dorinţa puternică de mulţumire, el reuşeşte să simtă mulţumirea chiar şi în situaţiile în care un om obişnuit din acea epocă ar trăi emoţii negative puternice – de exemplu, refugiatului i se spune că el este nesincer la 10, că inteligenţa sa echivalează cu cea a unui copil de cinci ani, iar el, în loc să-şi dea seama că aşa şi este, crede că omul, de bună seamă, exagerează, e mulţumit că i se acordă atenţie, deci, el nu mai este chiar aşa de incurabil şi alte autoliniştiri de acest gen. Refugiatul îşi creează obişnuinţa să trăiască mulţumirea în locul emoţiilor negative şi o face prin dizlocuiri şi plăsmuiri.

2. Când refugiatului i se indică obscurităţile, el poate avea următoarele reacţii caracteristice:

*) trece întrebarea sub tăcere, nu comentează

*) poate accepta că a manifestat o careva obscuritate, dar o face nu de aceea că ar fi apărut o claritate în percepţiile sale sau o dorinţă îmbucurătoare de a spune despre asta, dar din îngrijorare, frică de faptul că va fi prins cu lipsa de sinceritate, din SPIm şi din dorinţa de a susţine imaginea de practicant.

*) ocupă o poziţie defensivă, poate să se prefacă ori să spună că l-ar interesa analiza situaţiei, că vrea să i se pună întrebări, dar de îndată ce întrebările îi vor fi puse, el va căuta, prin toate mijloacele, să-şi îngrădească obscurităţile. Din lipsă de sinceritate, el poate chiar să nu-şi dea seama că se înşeală pe sine însuşi şi că nu vrea nici claritate, nici sinceritate.

*) încearcă să-şi analizeze obscurităţile, dar o face superficial, după câteva întrebări, indicaţii asupra obscurităţilor se precipită în apatie, moleşeală, lipsă de sinceritate, înstrăinare.

3. Există „bătături îndrăgite”, pe care el ar vrea să le treacă sub tăcere. Dacă-l întrebi, de nu le examinează, apoi, din îngrijorare sau din dorinţa de a spune adevărul, va începe să răspundă, dar nu va da un răspuns sincer, deoarece dorinţa de a nu se ocupa de aceste obscurităţi este mai puternică decât dorinţa de a le elucida. Răspunsurile caracteristice: „nu ştiu cum să răspund la asta”, „nu am dorinţa îmbucurătoare de a analiza acest lucru”, „nu-mi ajunge sinceritate”, „îmi dau seama că e o bătătură îndrăgită, dar deocamdată nu vreau să mă ocup de ea – sunt prea multe obscurităţi şi fără asta” etc. Este caracteristică şi schimbarea temei „pe neobservate”. Refugiatul alege să creadă că schimbările se produc treptat, chipurile, cu încetul se face oţetul. Vrea să se liniştească pe sine însuşi cu iluzii despre aceea că el s-ar schimba treptat, că depune eforturi, fie ele şi slabe, dar le depune, totuşi, prin urmare, nici acum nu e totul atât de rău, iar pe viitor va fi încă mai bine.

4. Depune eforturi extrem de searbede pentru combaterea emoţiilor negative. Nu percepe combaterea lor ca pe un război, ca ceva ce trebuie făcut cu orice preţ. Pentru el eliminarea EN este o modalitate de a-ţi uşura puţin viaţa, nu a distruge pereţii puşcăriei, ci a-i înfrumuseţa. Dacă nu-s EN puternice – excelent, iar faptul că există o stare de gri-deschis, o rutină cotidiană nu este chiar atât de rău. Intensitatea EN este diminuată, dar eliminarea lor nu se produce.

5. Nu există intransigenţa faţă de obscurităţi. Nu-şi dă seama că EN de intensitate mică nu echivalează cu lipsa EN, este doar o putrezire mai înceată, mai puţin chinuitoare, dar asta nu e lipsa putrefacţiei.

Dacă nu există intransigentă, nu are de unde să se ia dorinţa asaltului. Chiar dacă, o dată în an, refugiatul va încerca să ia cu asalt careva EN, apoi o va face posac şi va renunţa repede, rămânându-i doar mulţumirea de sine: „totuşi, am întreprins un asalt...”, iar apoi continuă viaţa searbădă cu speranţa că modificările, totuşi, se vor produce. Întrebări de felul: „unde-i analiza asaltului, făcută de mine”, „de ce nu există rezultat” sau „de ce rezultatul nu e cel scontat”, sau „ce să fac mai departe, ce s-a schimbat, de ce nu există dorintă de a lupta mai departe” nu-l interesează.

6. Întrucât există o dorinţa puternică de mulţumire, una din percepţiile dominante este moleşeala. Ca urmare a moleşelii şi mulţumirii, numărul dorinţelor îmbucurătoare şi intensitatea lor se reduc brusc. Drept consecinţă – o viaţă băbească, plictiseală, dezamăgire, apatie de fon şi tâmpenie.

7. Dorinţa unor impresii, oricare ar fi ele este intensă şi foarte intensă. Emoţiile pozitive devin foarte atractive, refugiatul, ca un toxicoman, caută posibilitate să şi le injecteze. Îi furnizează impresii discuţiile şi timpul petrecut cu alţi refugiaţi, îşi creează familie, se împotmoleşte în bunăvoinţă prietenoasă. O consecinţă a unei asemenea dorinţe puternice de EP este intensificarea obtuzităţii, crearea de situaţii periculoase pentru sine (la EP puternice, apare demenţa, se comite foarte mult marasm cotidian).

8. În exprimare, foloseşte cuvinte, termeni din PCD, de multe ori fără a le cunoaşte sensul precis – asta-i alimentează senzaţia propriei importanţe, conştiinţa că ar aparţine la o „castă” de oameni deosebiţi.

9. Poate să participe activ la corespondenţă / discuţii pe marginea unor careva chestiuni, dar motivarea este fie o dorinţă slabă de sinceritate, fie îngrijorarea, dorinţa de a produce impresie, atitudinea negativă faţă de obscurităţi, dorinţa de a obţine satisfacţie din faptul că există şi oameni mai afectaţi de obscurităţi decât dânsul, din cauza plăsmuirii că asemenea analize vor schimba ceva. Cu multa mai des, „spiritul activ” este motivat de obscurităţi, dar nu de simpatie şi nici de dorinţa de claritate.

10. În cea mai mare parte, rapoartele constau din descrieri, meditaţii, zorzoane, descrieri ce nu au absolut nimic comun cu obiectul, dar nu din „informaţie seacă” despre aceea ce anume s-a făcut şi ce rezultate au fost obţinute. Refugiatul îşi descrie viaţa în culori vii, fie vorba de mila pentru sine, cearta cu vecinul despre vreun careva experiment. Refugiatul nu vrea să-şi dea seama că nici cuvintele frumoase, nici măcinarea îndelungată a concepţiilor nu schimbă nici intensitatea, nici numărul întristărilor.

11. Refugiatul are o senzaţie de vină pentru faptul că nu trimite rapoartele, sau dacă i se pare că ele nu-s suficient de impresionante – asta ameninţă mulţumirea lui, familia, apare frică de singurătate, teama de a fi izolat de gaşcă.

12. Refugiatul are nevoie de discuţii fără sfârşit, sfaturi la nesfârşit – foarte multe sfaturi, de dorit, în fiecare zi. Mereu îi lipseşte ceva – ba factori revelatori, ba condiţii, ba claritate, ba informaţii – totdeauna există ceva pentru a da vina pentru propria impotenţă.

13. Dorinţa insistentă de autoînşelare: „injecţie şi uitare de sine”.

14. Există dorinţă de a trăi, de a se învârti în ceata altor refugiaţi, dar cu condiţia că nimeni nu-l fute cu întrebări despre percepţiile sale, motivele acţiunilor etc. Când încep să se pună asemenea întrebări, atmosfera devine îndată insuportabilă pentru refugiat, apare înstrăinarea reciprocă.

15. Schimbările în el se produc foarte încet, iar schimbări ireversibile pot să nu se producă în genere.

16. Autobiciuirea face parte din lista stărilor îndrăgite ale refugiatului. Când te dedai la autobiciuire, se creează impresia că eşti sincer, că faci practica.

17. Depune, din când în când, eforturi pentru schimbarea unor obişnuinţe, eliminarea sau reducerea intensităţii EN, face careva investigaţii, face experienţe, dar toate astea se fac cu moleşeală, fără grabă, de parcă ar avea o groază de timp înainte. Toate aceste acţiuni nu-s decât o reparaţie cosmetică, o înfrumuseţare a închisorii sale puturoase şi murdare. Nu depune supraeforturi niciodată.

18. Foarte rar, dar trăieşte percepţii revelatoare, iar în virtutea faptului că el consideră că PR sunt stări atractive, iar EN – stări puţin plăcute, precum şi în virtutea faptului că, drept rezultat al eforturilor sale, fie şi moleşite, treptat, dar foarte lent, în el creşte ponderea clarităţii şi PR.

— Ei, iată cam aşa-i, Kert îşi îndreptă umerii şi se întinse.

— Bine. În ceea ce priveşte fragmentele – tu ai spus „aproape totul”? întrebă Brice cu nerăbdare.

— Mai există un fragment, dar paternitatea lui n-a fost stabilită şi el e... foarte fragmentat.

— Hai, nu te zgârci.

— Bine... iată încă două bucăţi:

„Vară, călătorie infinită. De ce aceste lucruri se află într-o rezonanţă atât strânsă cu imaginea deşertului, pustiului, în care nu există nimic? De ce nu mi se dă mâna să scriu pentru asta denumirea de „realitate”, deşi, în acelaşi timp, e clar că nu există nimic mai real şi mai dorit?

Monstrul solitar al mării, care se apropie de mal pe timp de furtună pentru a privi farul ce luminează lângă mal, strigătul preotului musulman în cerul albastru al Egiptului, impulsul de orbire de la soare, care m-a izbit în faţa de după coloana din piatră albă a minaretului.

E straniu, toate acestea mi se par cunoscute până la lacrimi, parcă ar fi un mozaic-enigmă, pe care eu aş putea să-l reconstitui abia atunci, când nu-mi mai pasă mai mult de nimic, apoi apare presentimentul unui acord de necunoscut, o nouă combinaţie a enigmei, apoi un gând care este sugrumat iute de sceptici: ce-i acolo, dincolo de limite? Poate, anume din acest motiv imaginea deşertului este în rezonanţă atât de puternică cu o călătorie nesfârşită: pustiul este o reamintire despre existenţa a ceva ce te trage în acest necunoscut.

Îmi plac atât de mult aceste stări – te afli naiba ştie unde, într-un deşert peruvian, în jur nu e nimic decât nişte dune de nisip ca nişte surori gemene. Iată, acuşi se va produce. Încă puţin efort necunoscut şi vălul se va sparge, aerul va plesni cu trosnetul unei file îngălbenite de ziar şi atunci am să te văd”.

„Azi e deja a cincea zi de când am hotărât să obţin un fon continuu de presentiment. Ieri m-am ciocnit de o forţă puternică, indestructibilă, care-l aduce pe om mai întâi la maturitate, apoi la bătrâneţe şi, în sfârşit, la moarte. În primele două zile îmi era uşor să generez presentimentul, totul era supus unui singur scop, atenţia se reîntorcea uşor de la distragerile haotice, fonul presentimentului se menţinea stabil, intensitatea 3-4, salturi de fon până la 6. În a treia zi, eforturile erau episodice, fonul nu era stabil, dar vorba e că eu nu luptam pentru fiecare minut al acestui fon. Ieri, am simţit, pentru prima dată, forţa de inerţie a revenirii în starea obişnuită, în albie. Multe eforturi nu dădeau rezultat, adică fonul presentimentului nu apărea. La eforturi de 8-9, PR putea să nu apară în genere. Am distins clar acea stare în care mă pomeneam – stare ce, plictiseală, rutină, senzaţie de capcană fără ieşire, apatie, milă fătă de sine, mulţumire. Mirare: oare chiar eu MĂ AFLU TOT TIMPUL în aşa o stare, n-o disting şi cred că trăiesc bucurie, dorinţe îmbucurătoare, cum pot ele să răzbată prin toate astea? Fonul presentimentului atingea intensitatea de 1-2, scintilaţii de până la 4. Seara mi-a apărut siguranţa că voi reuşi să înfrâng această forţă şi să obţin un presentiment continuu, dar, posibil, încă nu m-am confruntat cu toată puterea acestei forţe. Noaptea am văzut un vis în care trăiam EN de aşa intensitate, pe care n-am avut-o, probabil, de 4-5 ani. Era o indignare+iritare. Dimineaţa m-am trezit într-o stare cenuşie de 100, am început îndată să depun eforturi pentru eliminarea ei şi trăirea presentimentului, dar n-am reuşit să elimin. A apărut disperarea 10 că nu pot elimina această stare cenuşie. Şi aproape îndată mi-a apărut un salt de presentiment 7 şi fonul de presentiment 4, peste un careva timp eforturile iar nu dădeau rezultat. Fonul presentimentului nu există, în pofida intensităţii eforturilor de 6-7. Bo a propus să încerc să generez o altă PR, pe care o generez mai uşor, poate, au să apară rezultate interesante. Am început să generez simţul frumosului. Fonul simţului frumosului e de 2-3. Peste o oră de generare, am revenit la generarea presentimentului, a apărut fonul presentimentului 4. Acum, când descriu, apare bucuria luptei, asiduitatea, presentimentul, fermitatea de a continua să obţin fonul continuu de presentiment mai departe”.

— Eu aş mai dori să citesc notiţele acestui om...

— Acum ne împrăştiem, Thora, eu vreau să încep a te pune la curent cu problemele noastre, mâine vom începe primele submersiuni, Mengues se ridică, îşi învioră umerii, teoria vom studia-o concomitent cu practica, aşa va fi şi mai clar, şi mai repede. Ai să faci faţă, de aia şi eşti aici ca să faci faţă. Tu ai să te descurci, noi te vom ajuta...

— Cu cine vom începe, Menguez? Vreau să mă apropii, pur şi simplu, să cuprind acel bot, de la care vom începe, percepţiile căruia eu trebuie să încep a le percepe – vreau să-l strâng copilăreşte, să-l ating cu mâinile, să-l frec cu palmele, cu sânii, să-l ling, să-l miros, Thora mai că nu sărea în loc de excitare.

— Să-l lingi şi să-l miroşi? Menguez râse, Archie pufni, se apropie de Thora şi, pe neaşteptate, o izbi aşa, încât ultima se rostogoli direct pe pământ.

— Ei, hai, atinge-l cu labele, linge-l, dacă vrei:), Archie râse, iată-l, principalul tău bot, chiar în faţa ta.

— Ce-i, iarba? Thora îşi înfipse privirea într-un fir searbăd de iarbă de lângă nasul ei.

— Nu, nu iarba. Nu tufele, nu arborii, nu norii şi nici chiar nu munţii, Menguez se aşeză alături, puse palma pe pământ şi rosti cu o tandreţe inimaginabilă pentru chipul său aspru:

Obiectul tău este Marea Fetiţă Tandră. Planeta Terra.

 

<< Back

Forward >>