« Originea speciilor »

Capitolul 03


 

 

 

Arhiva 64/5633.

Fragment din „Jurnalul lui Bodhi”

 

*) A fost analizat cuvântul „vreau” – acum există claritate.

*) Dacă acum nu există PR, înseamnă că, în acelaşi moment, există FN. A fost descoperit din nou cu o claritate deosebită, anterior era vorba cu precădere despre o simplă concluzie logică.

*) La analiza concepţiei despre caracterul întâmplător, aleatoriu al circumstanţelor şi preferinţelor pentru ele, a fost făcută o descoperire ce pare a fi absolut evidentă (evidenţă, ţinând cont de numărul şi diversitatea factorilor revelatori existenţi: or, tot ce vrei poate să devină factor  revelator! Acest fapt subminează o puternică îngrijorare de viitor.

*) Alcătuirea listelor este o concluzie necesară pentru desfăşurarea oric/ror ingvestigaţii, adică pentru atingerea clarităţii.

*) Din presentiment apar multe dorinţe îmbucurătoare.

*) Comunicarea mea cu persoanele care se interesează (şi cu cele care, chipurile, se interesează) de practică este, în mare măsură, fondată pe mila faţă de ele. Mila te face obtuz, tâmp, dispare capacitatea de a distinge interesul sincer pentru practică şi interesul demonstrat doar, eficienţa influenţei se reduce la zero, ca să nu mai vorbesc deja despre efectul toxic pe care mila îl produce asupra mea. Percepţiile oamenilor depind de opţiunea lor, dar nu de mila mea. Am făcut foarte mult ca să le ofer posibilitatea de a-şi face alegerea. De la această milă merge o trenă de atitudine negativă faţă de obtuzitatea şi impotenţa lor – e un cerc vicios. Iar, drept rezultat, mai apare şi o trenă de ataşament general faţă de oameni, deoarece spectrul stărilor celor care se interesează este foarte vast şi, de multe ori, e identic cu percepţiile oamenilor obişnuiţi, adică, de multe ori, mi-i milă de un om care este, în momentul dat, un tâmpit ordinar. Eu însumi vreau să elimin tâmpenia şi atitudinea negativă, vreau să ţin minte totdeauna că numai omul însuşi îşi poate face alegerea, că eu, în practica mea, voi fi solitar la limită, până când mai există în genere iluzia de „eu”, independent de faptul vor mai fi alături de mine alţii de-alde mine. Nici un om, chiar şi cel mai apropiat, nu poate trăi percepţiile revelatoare în locul meu, nu poate elimina emoţiile negative în locul meu, nu poate căuta şi găsi în locul meu. E o singurătate de bucurie, care este în rezonanţă puternică cu dorinţa de colaborare şi susţinere.

 

Independent de practica altor boturi

Independent de temeri şi aşteptări

Independent de circumstanţe

Eu îmi voi face practica

Eu îmi voi continua călătoria.

 

*) 11 min. 22 sec. – o desfătare puternică însoţită de o senzaţie extatică intensă în gâtlej.

 

*) În acest loc există capacitatea de percepţie, care se află în rezonanţă cu cuvântul „abnegaţie, consacrare deplină fiinţelor iubite”. Ea s-a manifestat din cea mai fragedă copilărie, fiind însoţită de erupţii de un extaz insuportabil, care, de la sine, se manifesta în copilărie spontan şi rar. Se schimba doar conţinutul, umplerea noţiunii de „fiinţă iubită”: la început, dorinţa nerăbdătoare de a găsi o asemenea fiinţă se solda cu ataşament, îndrăgostire până la urechi mai că nu de prima păpuşică întâlnită în cale care-mi acordat atenţie, îndrăgostire până la uitare de sine, fără nici un fel de analiză a manifestărilor ei reale, iar când plăsmuirea se năruia, începea să-mi pară că viaţa a pierdut orice sens. Apoi, după o mulţime de etape, acest fapt m-a adus la necesitatea nu doar de a găsi şi a trece propria cale de izbăvire de suferinţe, dar şi de a o descrie cât se poate de detailat, a unifica, a sistematiza. Voiam să depun toate forţele şi capacităţile disponibile pentru a acorda susţinere unei fiinţe aspirate, pentru care nutresc o simpatie puternică.

Asta mai rezonează cu PR a nezdruncinării. Moartea nu m-a speriat tare niciodată (desigur, frica animalică, corporală apare în momentele când viaţa e ameninţată), mai mult chiar, de multe ori mă gândeam la ea ca la o bucurie, ca la ceva ce-mi va permite să arunc de pe mine o piele obscurizată străină, revenind la iniţiala mea natură sclipitoare. Totuşi, prevala dorinţa de a găsi o cale pentru cei care-mi sunt simpatici şi nu doar de a arunca obscurităţile prin moarte. De multe ori îmi văd toată viaţa ca pe un proces ce exprimă o detaşare şi un devotament absolut faţă de fiinţele apropiate mie. Tot ce fac eu aici, dar absolut totul, fără nici o excepţie, nu este pentru mine câtuşi de cât dorit prea tare. Necesităţile mele cotidiene, de exemplu, sunt foarte simple: să am patru metri pătraţi, unde aş putea să dorm, să citesc şi să scriu, să fie în jur natură, unde aş putea să mă plimb şi să mă zgâiesc la boturile Pământului, să am o mâncare simplă pentru a susţine viaţa corpului şi, de bună seamă, nu vreau tare să am nimic mai mult, iar dacă nu va fi nici asta, în pofida eforturilor mele, fie, am să mor cu bucurie de foame, anume cu bucurie, deoarece atunci când flămânzeam de aceea că vroiam să flămânzesc, apoi curmam foamea anume din cauza faptului că desfătarea ce apărea devenea atât de intensă, încât îmi apărea spaima de a pierde acest corp şi de a lăsa neîndeplinită sarcina îmbucurătoare de a căuta calea pentru fiinţele cu aspiraţie. Aşa că nu există nimic straniu în faptul că, în acest loc, există pregătirea pentru abnegaţie absolută în raport cu fiinţele apropiate.

Este curios lucrul că „recunoaşterea” boturilor era momentană, se producea chiar în prima clipă. Îmi amintesc cum l-am recunoscut pe Arici – recunoaşterea era de sută la sută, fără îndoieli. Tot aşa am recunoscut-o şi pe Iarka — în pofida faptului că, la început, manifestările ei exterioare nu semănau absolut deloc cu felul de a fi al unui bot potenţial.

 

Sfârşitul fragmentului

 



<< Back Forward >>