« Originea speciilor »

Capitolul 02

 

 

 

— Azi am trăit două segmente din linia a şasea. Kert m-a rugat să mă concentrez anume asupra liniei a şasea, deoarece sunt posibile intersecţii cu lucrarea lui şi apoi, desigur, ar fi foarte important să obţinem mărturii paralele. Ei, măcar parţial.

— Dar asta nu chiar ceea ce ne trebuie... bine, numai că aş propune să fie expus mai succint, Menguez aruncă o privire prin geam.

— Nu-i interesant?

— Ba da, e interesant... e interesant, de bună seamă, pur şi simplu azi sunt foarte multe lucruri... interesante..., după toate, Menguez nu avea răbdare să ajungă mai repede la o careva temă captivantă.

— Da, există o presupunere vagă – cea de-a doua linie a mea ar putea să iasă la nişte noduri apropiate de linia a şasea a lui Mike, ba, poate, chiar dispuse în linie paralelă cu linia a şasea a lui Mike, Kert aruncă o privire nesigură spre Archie. Ea se mută pe podeaua din bârne lângă peretele îndepărtat, rezemându-se de pernă şi, desfăcând larg picioruşele, ba se atingea uşurel cu degeţelul de clitoris, ba strângea puţa cu toată palma, masând-o, degeţele picioruşelor tocmai se întindeau de plăcere. Spre deosebire de Tisa, trupul grăsan al căreia trezea poftă, corpul lui Archie sclipea cu nişte muşchi bine conturaţi. Luând vibratorul şi pornindu-l în regim lent, ea atingea căpeţelul de găurica sa, vroia mult să-l vâre mai adânc, să simtă cum capul desface labiile, dar încă mai tare vroia să vrea, de aceea doar îşi zădăra puţa.

— Aceste segmente nu sunt legate între ele şi, după cum se vede, se referă la vârste cu totul diferite, Mike mişcă din popou, aşezându-se mai comod, în primul am intrat destul de lin. Şed, va să zică, în sala de aşteptare a unei aerogări, băncile sunt rigide şi incomode, popoul amorţeşte, sunt nevoit să schimb poziţia, dar şed, se vede, deja de mai multe ore, nici o poziţie nu dă odihnă corpului obosit. Scaunele-s înguste, din părţi şed alţi oameni, nu ajung locuri pentru toţi, cineva este nevoit să stea în picioare. Unii, după cum se vede, şed aşa deja multă vreme, pe feţele lor se citesc oboseala, iritarea de toate şi de toţi. Este aproape imposibil să aţipeşti şezând, ba încă în aşa fotolii incomode, un bărbat care şede în rândul opus de scaune arată chinuit cu totul — ţin bine minte cum se căznea el să se distragă, începând să citească o carte, dar ochii i se închid, inevitabil, capul cade pe piept, el mai că nu cade în dreapta, de fiecare dată sprijinindu-se de umărul vecinei, tresare, vădit, are un sentiment de jenă, iar se aşează vertical, depune eforturi enorme ca să nu adoarmă, dar totul e în van.

— Ian stai, Thora aruncă o privire spre Menguez, eu pot să-l întrerup, să pun întrebări, dacă aceasta nu va încurca?

— Da, sigur, în orice moment. Întrebările vor permite de a derula situaţia încă o dată, a atrage atenţia la detalii, în definitiv, va deveni posibilă răzbirea pe alte segmente.

— Bine, încă o întrebare generală: din câte înţeleg, tu povesteşti un vis conştientizat specific, pe care voi îl interpretaţi ca un trecut posibil. Dar al cui e trecutul? Şi care-i gradul de conştientizare? Tu nu spui nimic despre asta, de ce? Doar este esenţial.

— Ba nu e chiar aşa, Brice vroia să continue, dar, privind-o pe Tisa, tăcu. – Nici nu ştiu cu ce aş începe, atât de multe avem... Acesta nu e un vis, de aceea eu nici nu vorbesc despre gradul conştientizării. Aici este imposibil să vorbeşti despre gradul de conştientizare aşa cum vorbim noi în cazul viselor conştientizate, deoarece, pe de o parte, acest grad este sporit la maxim, e o viaţă cu valoare deplină în sensul, în care un cineva-acela trăia aşa cum trăiesc eu acum. Pe de altă parte, acest grad se apropie de zero, deoarece însăşi această viaţă nu poate fi numită liberă de tâmpenie, emoţii negative măcar câtuşi de puţin. În acea viaţă, o scintilaţie de percepţii revelatoare putea să aibă loc, de exemplu, o dată în lună sau chiar o dată în an, iar în cazul multor oameni – chiar niciodată. E vorba anume despre amintiri. Noi credeam că nu avem asemenea amintiri, dar uite că ele există. Fixând, întru-un anumit mod, conştiinţa distinctivă în momentul cufundării în visul conştientizat, asta abia la stadiul de înlocuire, poţi să te laşi influenţat de fluxul ce te atrage într-o totalitate de percepţii care se ordonează în nişte lumi specifice. Amănuntele despre modalitatea fixării sunt scrise, ai să citeşti despre ele. Tisa, ai să-i arăţi pe urmă... La început, se credea că sunt nişte lumi obişnuite de felul universului Fesson sau universurile lui Mason, sau chiar nişte lumi orientate vertical, dar foarte repede s-a stabilit că se constituie nişte lumi pe care nici nu le poţi numi altfel decât „universuri ale trecutului”. Ce-i drept, noi nu cunoaştem al cui e acest trecut, nici chiar cuvântul „al cui” nu-l cunoaştem, cum poţi să stabileşti cu precizie, or, dacă tu ai integrt în tine o careva percepţie-amintire, apoi, pe de o parte, fiindcă această percepţie intră de acum în totalitatea ta, atunci ea este „a ta” prin definiţie. Pe de altă parte, există fenomenul non-malaxării, altfel spus, nu totdeauna o percepţie integrată formează legături de o topologie suficient de complexă pentru ca s-o putem numi, cu deplin temei, „parte a ta”. Această problemă este studiată de Tardin din grupul doi, ia legătura cu el, dacă te interesează, eu cred că el îţi va furniza cu plăcere o informaţie exhaustivă, deşi pe naiba există aici ceva exhaustiv – de fapt, suntem abia la începuturi, Brice zâmbi, Tisa grohăi şi bolmoji ceva încet, făcându-i pe Kert şi Archie să râdă.

— Pe la amiază, vreau să mă plimb cu tine, mergem până la lac, Tisa puse palma pe cotul Thorei, avem de mers vreo oră şi jumătate într-o direcţie, în pas rapid, sub picioare e un pământ reavăn presărat cu ace de pin, alături se află albia unui râu aproape secat spre vară, cu nişte pietre mişto – iei o piatră, o arunci, ea se afundă răsunător în nisip sau se loveşte de alte pietre, scoţând aşa un sunet, încât unde de plăcere aleargă prin tot corpul, am să-ţi povestesc mai multe despre munca noastră.

— De aceea voi spune aşa, continuă Brice cu acelaşi ton oarecum profesoral, lumile constituite astfel sunt proiectate cu detalii, cu orice grad de detaliere, sunt tot atât de strălucite, clare, reale ca şi viaţa noastră curentă. Confruntând ceea ce vedem cu ceea ce ne este cunoscut din istoria noastră, avem temei să presupunem, la drept vorbind, acest lucru ne este cunoscut aproape cu certitudine, că aceste lumi reprezintă, totalmente sau parţial, anume ceea ce noi numim „trecut”. Deocamdată e de ajuns, îl las pe Mike să continue.

Riana ridică palma, oprindu-l pe Mike care deja începu să povestească.

— Eu n-am înţeles: dacă toţi erau aşa obosiţi de moarte, în acelaşi număr şi tu, atunci de ce nimeni din voi nu s-a culcat să doarmă?

— Era imposibil! Toate locurile erau ocupate, dar chiar dacă vreo familie ocupa trei locuri şi unul din membrii ei se culca, era, totuşi, al naibii de incomod, colţurile scaunelor se înfig în coaste şi...

— Ian stai, dar de ce să nu te culci pe podea sau în culcuşuri... acolo erau culcuşuri?

— Saltele? Mike scoase vârful limbii, concentrându-se asupra amintirilor, nu, nu mai erau acolo nici un fel de culcuşuri... acuşi... asta-i indecent – să iei şi să te culci... ce te-ai întins aici ca un vagabond beat... ian stai cuminte!... Saşa, astâmpără-te, suntem chinuiţi cu toţii şi încă tu îţi faci de cap...

— Astea-s frânturi din dialoguri? Kert făcea notiţe succinte.

— Da. Deocamdată, nu înţeleg nici eu – când alimentez fixarea acelui „eu”, atunci toate acestea mi se par lucruri absolut obişnuite, ne-am deprins să trăim aşa, încât poţi să te culci în mijlocul gării doar într-un caz extrem, ba şi atunci e un nonsens, oamenii pot crede că eşti un vagabond, sau beat, sau alienat, va veni miliţianul şi te va impune să te ridici... pot să cheme medicul... pur şi simplu să te culci... aşa nu se poate. De ce? E indecent. De ce? Naiba să-i ştie... nu înţeleg – de ce nu erau culcuşuri acolo? Loc era destul, ai venit, te-ai culcat, de ce anume scaune, de ce atât de incomode?

— Da’ ce e cu fragmentele de felul „Astâmpără-te”? Cui îi trebuie ca cineva să stea liniştit?

— Apoi... asta e mama, mama îi spune copilului ei, un puşti de patru ani, un băiat activ, nu poate sta locului, şi apoi cine va dori să sadă în acest fotoliu teribil? Să alerge prin sală şi să se joace cu alţi puşti ea nu-i permite... de ce... ea se teme de ceva, pe faţa ei se citeşte alarma de fiecare dată când îşi pierde băiatul din vedere, se ridică, priveşte agitată în jur, îl strigă cu o voce neplăcută, îl mustră nu ştiu pentru ce... a făcut ceva ceea ce nu trebuia să facă... a, da, s-a aşezat în genunchi şi s-a târât sub scaun, iar asta nu e permis... deocamdată nu înţeleg... ceva îi spunea ea... genunchii... uite la tine, cu cine semeni... nu mai sfârşesc de spălat... aha, înţeleg – el are genunchii murdari, s-a aşezat undeva cu popoul pe podea şi pantalonaşii s-au murdărit.

— Înseamnă că nu se poate să te murdăreşti.

— Da.

— Epidemie?

— Ce?

— De ce nu se poate să te murdăreşti, era epidemie acolo? Am citit despre acele epidemii monstruoase, care ucideau mii, milioane de oameni!

Tisa strânse disperată pumnii:

— Mureau toţi de-a rândul – copii, adulţi, oameni agresivi şi paşnici – nu puteai să faci nimic...

— Nu, nu era nici un fel de epidemie, pur şi simplu, mama nu vroia să spele pantalonaşii.

— ??

— Apoi iată, nu am ce adăuga la toate astea. Aşa şi trăiam. Şi încă un lucru: mama era frustrată de faptul că cineva ar fi putut să vadă că feciorul ei umblă în pantaloni murdari.

— Doamne, dar ce fel de pantaloni mai pot fi la un puşti normal de patru ani!? exclamă Archie, şi doar de aceea ca un cineva pe care ei îl văd prima şi ultima dată să nu creadă cine ştie ce despre dânşii ei îl impuneau pe copil să stea nemişcat ore întregi? D-apoi asta e... e o tortură, de bună seamă, e o tortură adevărată. Poate, tu nu înţelegi ceva, Mike?

— Poate să fie, da, poate. Eu înţeleg că asta pare sălbatic, probabil, amintirile mele sunt prea fragmentare şi eu nu prind o careva cauză importantă din care un copil trebuie să stea ţintuit locului şi să nu-si murdărească pantalonaşii. Data viitoare voi încerca să mă descurc, acum amintirile sunt cam şterse.

— Bine, Menguez făcu o mişcare fermă cu muchia palmei, timpul e preţios, hai mai departe. Episodul doi.

— E ceva interesant, Menguez? întrebă Archie cu şiretenie, eu doar văd că tu eşti excitat. Poate, are rost să schimbăm tema? Că tu arăţi chiar ca un copil de doi ani care a pus mâna pe o fetiţă goluţă prima dată în viaţa lui.

— Ai spus-o şi tu, replică Brice cu îndârjire, oare cine acum începe să se strângă abia la doi ani? Că doar nu suntem în Evul Mediu.

— Brice, hai nu mai fi şi tu aşa mare profesor, nu de alta, dar...

— Da, există şi lucruri interesante, îi întrerupse Menguez, în grupul lui Irine, de lângă Toronto, azi noaptea ne-au trimis raportul, l-am citit în grabă. Este ceva absolut nou, inedit. Nu mă voi mira dacă pentru asta va fi creat un grup nou. Wolf. Cred că el se va apuca de asta. E foarte interesant, foarte. Atâtea lucruri interesante! Cât de interesant e!

Menguez se ridică, faţa, ba şi toată făptura sa radiau, emanând forţă şi presentiment. Peste câteva clipe el se aşeză iarăşi, învingând un impuls al dorinţei de a se mişca, de a începe imediat investigaţia.

— Eu aş vrea să închei mai repede ca să-l ascultăm cu toţii pe Menguez, Mike ridică mâna, cerând atenţie:

— Iată-mă în camera mea, un cămin studenţesc pentru familişti, am douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, soţia mea are la vreo douăzeci. E seară târzie, copilul sugar a adormit, în sfârşit, ne-a venit în ospeţie o prietenă de-a soţiei, o fată timidă, politicoasă. Nu-mi place că a venit, nu-i înghit pe asemenea oameni, cu cât omul este mai politicos, cu atât mai mare e nemulţumirea lui de faptul că cineva neglijează politeţea sa. Cu cât omul e mai politicos, cu atât e mai agresiv, această legitate îmi este deja cunoscută bine. Cu cât e mai politicos, cu atât e mai puţin sincer – e şi asta o regulă ce nu cunoaşte excepţii. Cu asemenea oameni te plictiseşti, atmosfera e tensionată, se poartă nişte discuţii de dragul discuţiilor, de multe ori – doar pentru a elimina faptul că nici nu avem despre ce vorbi. Prietena şi soţia vorbesc în şoaptă despre copil – cum trebuie înfăşat, cum...

— Înfăşat? Asta ce mai este?

— Copilul este învelit strâns într-un cearşaf numit „scutec”, acolo i se pun şi mâinile ca el să nu dea din ele...

— ?? Să nu dea din mâini? Cum aşa? Cui îi trebuie asta? părea că surprinderea Rianei nu are limite, nu, de bună seamă, nu înţeleg nimic...

— Aşa se face. Şi basta! în vocea lui Menguez se auzi clar iritarea şi Thorei, de mirare, îi căzu maxilarul. Archie i-a interceptat la timp surprinderea care era gata să se reverse, i-a tras capul spre dânsa, şoptindu-i: „noi, desigur, curăţim, pe cât este posibil, amintirile captate de tot felul de gunoi negativ, dar dacă vrei să-ţi aminteşti totul absolut precis, apoi este raţional să nu amesteci acest pachet de percepţii, să-l iei aşa cum este el. Fireşte, există aici un risc, de multe ori primeşti o doză de emoţii negative până peste urechi, aici fiecare decide singur – cât de mult poate accepta el de dragul purităţii experimentului. Mike, se pare, vrea să fie cât se poate de precis în această amintire. Se va intoxica, desigur. Nu-i nimic straşnic, vreo oră de şlefuire emoţională intensă şi totul va fi OK”.

— Deseori îmi apărea dorinţa de a experimenta, continuă Mike, dar soţia, care era blândă şi înţelegătoare în toate celelalte cazuri, în asemenea situaţii, se transforma repede într-o zgripţuroaică, într-un zid de beton armat, încercările mele de a sparge acest zid se ciocneau de o agresiune crescândă. Atât timp cât nu-l atingi pe om, nu afectezi concepţiile sale rigide, el poate să te susţină în anumite experimente sau, cel puţin, să nu se opună activ, considerându-se novator şi om destul de flexibil. Dar e suficient să-l calci pe bătătura îndrăgită, să anini o concepţie închistată şi atunci vei avea în faţă cu totul alt om – un dement cu spumă la gură, un tiran care tinde să suprime, să dezrădăcineze orice alt mod de a gândi. Avea mereu unul şi acelaşi argument: „Nu, hai să ne gândim la asta mai târziu, vom mai discuta, vom mai medita, ei, nu se poate să faci aşa, dintr-o dată, iar pe urmă vom face aşa cum trebuie”. E de prisos să spun că „pe urmă” nu mai existat. Copiii sunt înfăşaţi. Se invocă argumentele: „ca să nu se traumatizeze”, „ca să doarmă mai bine”. Mie mi se părea totdeauna că orice copil este îngrozit de faptul că el este strâns în căngi de fier, că în el are loc o luptă lăuntrică, el începe să strige, încearcă să se smulgă, dar e înfăşat încă mai strâns. Ajutând-o pe soţie, eu ajungeam până la turbare atunci când copilul nostru reuşea să scoată mâinile în timp ce-l înfăşam, dădea din picioare, scutecul se încâlcea, iar eu îi trăgeam mâinile din răsputeri şi-l înfăşam aşa ca el să rămână imobil. Mai târziu mi se făcea ruşine, dar soţia era mulţumită – bebeluşul e legat bine, deci, totul e foarte bine. Când spuneam că mă îndoiesc de acest bine, ea dădea din mână: aşa trebuie, aşa a învăţat-o mama ei, aşa se face de când e lumea, despre am mai putea vorbi? De la un timp, fiul nostru s-a predat, el a încetat să mai lupte, lăsându-se înfăşat. Nu ştiu, poate, e rezultatul autosugestiei, poate nu, dar eu am avut o senzaţie distinctă că în ochii lui s-a stins o luminiţă, parcă s-ar fi rupt ceva în el, s-ar fi rupt ireversibil. Iar eu am devenit mai calm. Mai puţine griji – l-ai înfăşat, l-ai aruncat ca pe o bârnă în pătuc şi poţi să-ţi vezi de treabă. Iar el mai strigă puţin, mai tace, iar mai strigă, apoi adoarme. Excelent. Uneori, însă, aveam nişte accese nebuloase – parcă aş trăda ceva ce există în mine însumi.

Mike tăcu preţ de vreo jumătate de minut, apoi continuă:

— Acum, revenind la momentul curent, înţeleg, desigur, ce mă chinuia. Suprimarea aspiraţiei la libertate în oricine ar fi, alegerea mulţumirii în locul eforturilor pentru eliminarea iritării şi concepţiilor false, care dictează acele sau alte acţiuni absurde, ajungând la mulţumire prin torturarea unui om neputincios, iar înfăşarea este, indiscutabil, o tortură deosebită, eu mă opun percepţiilor revelatoare. Dacă eu comit acţiuni de suprimare a percepţiilor revelatoare în cineva, apoi în acest mod le suprim în mine însumi. Dar „acel-eu” era extrem de îndepărtat de această claritate. Eu-acela e un produs obişnuit al acelei epoci. Şi încă ceva, Mike se opri, parcă împiedicându-se de ceva, a muşcat buza, a supt-o cu o mină intenţionat caraghioasă, care arăta că ni-i este deloc a râde, încă a mai fost că eu îl băteam.

— Pe cine?

— Pe copil.

— În ce sens? Atunci când a crescut?

— Tocmai că nu. Nu atunci când a mai crescut, ci în scurt timp după ce s-a născut. Când avea două săptămâni, o lună etc.

Părea că tăcerea în cameră s-a materializat.

— Ei..., Tisa alegea încet cuvintele, în primul rând, eu îţi propun să spui nu „eu”, ci „el” sau măcar „acel-eu”, aşa va fi mai precis. Dar stai, asta e cu neputinţă fizic – să baţi un copil atât de mic.

— Da? în vocea lui Mike se auzi disperarea, tu eşti sigură? Tu eşti, pur şi simplu, un om al epocii NOASTRE. Iar eu posed experienţa de a fi om al epocii ACELEA. Apoi să ştii că acest lucru e posibil. Şi eu, şi soţia mea îl băteam. Şi mama soţiei mele. Asta se chema „o palmă la poponeaţă”. Aşa un cuvinţel drăguţ, în dosul căruia adulţii îşi camuflează ura faţă de copii. Toţi părinţii „le dau palme la poponeaţă” copiilor lor. Asta se mai numeşte „o parte a educaţiei”. Şi se consideră că, dacă nu vei bate copiii, apoi ei „vor fi alintaţi”, prin urmare, vor înceta să se mai supună numeroaselor cerinţe, interdicţii, indicaţii şi vor dori să facă ceea ce doresc cu bucurie! Spun toate astea, ţin minte cum a fost, văd cu ochii mei şi nu pot crede că aşa ceva era posibil – să faci din copii, în mod planic, nişte robi, nişte mecanisme docile, să le suprimi din rădăcină toate dorinţele îmbucurătoare... torturi, bătaie, înrădăcinarea agresivă a unor concepţii... dar acest exemplu este deosebit de concludent, or, noi băteam un copil de o lună doar pentru faptul că el se opunea înfăşării, dar dacă soţia reuşea să-şi menţină iritarea în limitele unui comportament acceptabil pentru acel timp, apoi mie, de multe ori, îmi sărea ţandăra, îl băteam cu adevărat, cu palma deschisă la popou... îl loveam şi în cap!

Mike tăcu, parcă înecându-se cu propriile cuvinte, apoi continuă:

— Nu numai eu procedam astfel. Când mă plimbam cu căruciorul printre alţi părinţi tineri, vedeam atâtea... Ţin minte clar o situaţie din parc. Un copil, o fetiţă de vreo cinci ani, veselă, activă ca un pui de fiară, zvăpăiată, a spus ceva şi femeia care stătea alături de ea a lovit-o la ceafă. Apoi încă o dată. Apoi, înrăindu-se tot mai mult, încă – până când fata nu a început să plângă. ŞI NIMENI nu a reacţionat ÎN NICI UN MOD. Pentru că femeia asta e mama ei. Dacă acelaşi lucru l-ar fi făcut un trecător, nici un om nu ar fi avut nici umbră de îndoială – asta e violenţă, poate, acel trecător ar fi fost dus la judecată, iar dispreţul public şi condamnarea i-ar fi fost asigurate.

Mi-a mai ieşit la suprafaţă un episod: stau la librărie, frunzăresc o carte despre bolile psihice ale copiilor. Cartea mi-a trezit interesul deoarece era scrisă de psihiatri, savanţi, medici, iar eu căutam informaţii anume de acest gen — ştiinţifice, purificate la maximum de orice prostii. Dar ceea ce am citit... aşa am şi înlemnit în librăria ceea. Ţin minte că m-am îngrozit. Acum îmi amintesc numai două episoade: fetiţa a scris în jurnalul intim că nu-şi iubeşte mama, nu-şi iubeşte prietenii şi rudele, se plictiseşte şi nu vrea să comunice cu ei. Mama, citind toate acestea (apropo, spionarea copiilor era un fenomen cu totul obişnuit în acea vreme), a apelat la psihiatri. Psihiatrii au căzut de acord cu ea – da, un asemenea comportament al fetiţei vădeşte simptome de boală psihică. Au început s-o trateze – la început, cu ea se purtau convorbiri, apoi au început să-i dea pastile. În carte era expus amănunţit – ce fel de pastile, cât timp i-au fost administrate. Atunci, la librărie... vroiam să-i omor... fire-ar dracului... da, mi-am imaginat că cineva ar fi procedat în acelaşi mod cu fetiţa mea iubită... i-aş fi omorât. Iar apoi m-am gândit: d-apoi că şi acea fetiţă putea fi iubita mea, dar ea a fost ucisă... acum simt acest lucru cu toată claritatea – ce înseamnă „să vrei să omori” – e otravă straşnică... apoi iată, după două luni de tratament intensiv, fetiţa a început să scrie în jurnal „eu îmi iubesc mult mama”, a început să comunice cu părinţii şi „prietenii”, toţi sunt entuziasmaţi, gata, au vindecat-o! A?

Mike îşi trecu privirea asupra tuturor celor care-l ascultau.

Thora şedea nemişcată, de parcă ar fi fost paralizată. Pe faţa ei au încremenit uluirea, disperarea, dar deodată ea şi-a revenit, prin tot corpul porni un tremur puternic, Thora se scutură ca un câine mare şi pe faţa ei apărură iar asiduitatea, aspiraţia, seriozitatea.

— Mai înainte mi se părea că Marele Război al Copiilor, în manifestările cruzimii sale, trecea orice limite ale raţionalului. Se pare că acum încep să înţeleg de ce s-a întâmplat aşa. Dacă foarte mult timp, sistematic, cu diabolică ingeniozitate, la fiecare pas omului i se aplică torturi fizice şi psihice, apoi ce poţi aştepta de la el atunci când îi va crăpa răbdarea?

— Da, Tisa dădu din cap, am citit despre asta. Psihiatrie. Teribil lucru. Am citit. Un milion de exemple. Benjamin Rush, fondatorul psihiatriei americane, considera că, dacă un sclav negru vrea să fugă de la stăpânul său, apoi el e bolnav psihic. Şi dacă sclavul nu era ucis, ci tratat, asta se considera o manifestare de umanism. De altfel, tratamentul din acele timpuri era original – domina teoria că bolile psihice sunt provocate de nişte dereglări în circulaţia sangvină, ei, pentru a regla această circulaţie, bolnavul era legat şi lăsat să zacă nemişcat câteva zile, ba chiar şi săptămâni... d-apoi că asta şi este înfăşarea! Apropo, cu acelaşi efect final – alienarea reală a pacienţilor. Ei, toţi ştiu ce se făcea în Uniunea Sovietică în secolele 20-21, în China. Psihiatria a devenit o unealtă îngrozitoare de suprimare a disidenţei. Fără anchetă şi judecată, pentru toată viaţa.

— Al doilea episod, continuă Mike, un băiat de nouă ani. Simptomul „bolii” – ore întregi se joacă cu nişte obiecte care nu sunt destinate jocului!

Kert emise un sunet straniu, se îndreptă din spate, se scărpină la ureche.

— Nu suntem la un pensionat pentru fecioare nobile, hai să nu uităm acest lucru, vocea lui Menguez sună ferm, e timpul să ne deprindem cu faptul că trecutul omenirii, în care răscolim, nu e chiar ceea ce se poate citi în cărţile vechi de istorie, unde totul e netezit şi lins, fiindcă până şi azi istoricii obişnuiţi nu au trăit toate acestea, ei privesc ziua de ieri cu ochii de azi. Iar noi suntem o generaţie nouă de cercetători, noi suntem istorici concreţi, noi trăim toate acestea, de aceea vedem mai multe, simţim mai puternic, tocmai în asta şi constă interesul.

— Da, e interesant, ce mai vorbă, mormăi Thora.

— El putea să se joace câte trei ore cu sticluţe şi monede, frânghiuţe. Clar lucru, băiatul e bolnav. Ei, mai departe totul e scris ca pe note – un tratament intensiv şi băiatul e salvat, de acum înainte el se joacă numai cu jucării corecte, aprobate de ministerul educaţiei. Ei, şi apoi băiatul a devenit, mulţumim doctorilor, mai docil! Ei, cred că ajunge, nu mai vreau să-mi amintesc de toate acestea. Or, toate astea sunt doar lucrurile cele mai nevinovate, iar eu mai ţin minte şi ceva mai serios... apropo, „a da la poponeaţă” este o noţiune extensibilă, poţi „să-i dai” copilului aşa încât el, trecând printr-un şoc de durere şi psihic, va înceta să plângă, va încremeni, va înmărmuri. Iar adulţii sunt satisfăcuţi – cât e de bine, copilaşul „s-a liniştit”.

Merg să-mi completez raportul. Propun să facem o pauză, să ne adunăm peste cincisprezece minute pentru a-l asculta pe Menguez.

— Eu plec pe acoperiş! înşfăcându-şi carnetul, Thora sări din fotoliu, alergă spre Archie, se aşeză în genunchi, luă cu buzişoarele mamelonul ei şi, punând degeţelele pe degeţelele lui Archie, care continuau să mângâie fără grabă puţa, începu să-l sugă, să-l lingă, să-l muşte uşurel, apoi o cuprinse cu ambele mâini de gât, trecu pe toată mutrişoara ei, în atingeri tandre, cu limba şi buzele, sări, îi dădu una la popou lui Brice, îi zgârie spinarea lui Mike şi zbură din fugă în uşa deschisă vraişte de lovitura trupuşorului ei elastic, prospeţimea dimineţii o învălui, aerul răcoros îi cuprinse corpul pe jumătate nud. Soarele se apropie de cerdac, iar tot acoperişul era deja scăldat de tandreţea topită, strălucitoare a unei Fetiţe Foarte Mari.

— Cine vrea să preleveze ştirile? se auzi de jos vocea puternică a lui Brice.

— Dă-mi şi mie, încoace, in sus.

Noutăţi erau multe, lumea, de fapt, se reconstruia din nou din toate punctele de vedere, deşi acest proces se desfăşura destul de activ deja de şase decenii. Thora se străduia să cuprindă cât mai multe de toate. Trăgând holograma, ea deschise titlurile ştirilor. Aha, totuşi, întemniţarea obligatorie a fost introdusă...

— Brice, ai văzut? Acum copilaşii noştri vor face cu toţii puşcăria!:), aplecându-se peste corlate, strigă ea în odaia de jos, criminălaşii !:)

— Eu am votat „pro”, se auzi vocea lui Archie, argumentele mi se par convingătoare. E straniu să aştepţi că omul va percepe la modul serios un pericol pe care şi-l imaginează doar abstract. Încă acum o mie de ani juriştii îşi dădeau seama de faptul că nu atât asprimea, cât caracterul inevitabil al pedepsei influenţează asupra criminalului potenţial. Uite, însă, că gândirea lor s-a oprit acolo. Sau nu s-a oprit, dar nu i s-a permis să meargă mai departe. E un lucru absolut firesc: dacă vrei să-l fereşti pe om de ceva, dă-i un exemplu cât mai clar, ca el să simtă totul pe propria piele. Vrei să fii cetăţean? Să dobândeşti drepturi? Excelent, ia-le. Dar asta nu e o împărţire a pomenilor, ci un pas de răspundere. Vrei să iei cu tine un novice la escaladarea muntelui Dhaulagiri? Perfect, lasă-l mai întâi să alerge pe Ama Dablam, să facă o raită în jurul lui Annapurna, să înnopteze pe culmea Tilicho – lasă-l să simtă ce înseamnă munţii, vântul, ninsoarea, frigul, extenuarea. Atunci vei fi legat cu aceeaşi frânghie nu cu un geamantan dement, ci cu un om care-şi imaginează, măcar aproximativ, eventualele consecinţe ale marasmului său cotidian, supraestimării forţelor şi altor greşeli. Acum, Thora, cât trebuie să stai până vei primi buletinul de identitate?

— Patru zile într-o colonie cu regim sever.

— Perfect! Concomitent, vor face cunoştinţă cu „commandos”, vor avea în faţă un exemplu viu.

Întinzându-se pe perne într-un culcuş din bambus, Thora şi-a pornit laptop-ul, a deschis ecranul holografic, a pus fişierul cu jurnalul ei, începând să dicteze: „am ieşit din bârlog, bucurie de intensitatea 3-4, tandreţe-5 pentru Archie şi lipsită de obiect. Cerul e albastru, un albastru pătrunzător, cu boturi albe mari de nori. Simţul frumosului-7, când priveam marginile norilor, apoi simţul frumosului a devenit pătrunzător, s-a intensificat până la 8, a trecut în stadiul extatic.

Apoi a apărut, concomitent, iată ce: claritatea faptului că voi trăi aici şi voi călători cu aceşti tineri. Conştiinţa distinctivă obişnuită s-a întrerupt pe 3-4 secunde, apoi am avut o claritate în rezonanţă cu fraza „fiinţă liberă. Ce vrea, aceea face”. A apărut un devotament lipsit de obiect, tandreţe, simţul frumosului-2 pe scara extatică. A apărut o trăire fizică a sferei medii a golului, ardere şi plăcere în piept şi gâtlej, percepţia unei sfere de lumină aurie în piept de mărimea unei portocale, de la care se împrăştie raze departe de hotarele vizibile ale corpului. Apoi a apărut umplerea spaţiului cu cer: cerul albastru, proaspăt şi transparent în jurul acestui loc, între munţi, în jurul copacilor. De parcă s-ar fi umplut un careva vas cu o substanţă. Tot la ce privesc îmi trezeşte un simţ insuportabil al frumosului, însoţit de impulsuri de desfătare în piept şi în gâtlej. Durează deja circa 6 minute. Percepţii revelatoare extatice au apărut încă jos în momentul în care ascultam relatarea lui Mike despre acele timpuri oribile şi atunci ca manifestat cu înverşunare claritatea că eu sunt fiinţă liberă, pot face orice voi dori.

Ieri, mergând pe o potecă spre râu, generam presentimentul, fermitatea, aspiraţia. Mi-a apărut dorinţă de a intensifica şi claritatea că „Pământul este o fiinţă vie”, am început să rostesc această frază, concentrându-mă la tandreţe pentru Pământ. Peste câteva minute mi-a apărut desfătarea în piept şi în gâtlej, o tandreţe lipsită de obiect şi admiraţie-6, o dorinţă sexuală lipsită de obiect şi atracţie erotică. Am început să generez deschiderea pentru Pământ, dorinţa de a-i transmite percepţiile mele, mai ales, tandreţea şi dorinţa sexuală pentru el, Tandreţea s-a intensificat până la 8. A apărut o senzaţie de uşurinţă, admiraţie, a apărut dorinţa de a alerga şi a sări. Bucurie 7-8 că Pământul e o fiinţă vie. Dorinţă de a-i da tot ce există în acest loc. Când priveam iarba, apărea percepţia de parcă aş mângâia-o cu privirea, a apărut plăcerea în afara hotarelor vizibile ale corpului — în locul ierbii, numai de aceea că mă uit la ea. Apoi – o senzaţie de căldură în tălpi, care se intensifica, ridicându-se încet prin picioare. Căldura s-a intensificat atunci când a ajuns în vârful capului, a apărut desfătare în corp atât de intensă, cum e în cazul orgasmului, lăţimea cuprinderii 8. Mi-a venit gândul că acest loc a murit. A apărut o uluire şi devotament faţă de Pământ. Vroiam să privesc numai la munţi, arbori, cer şi iarbă. De parcă s-ar fi deplasat focarul – eu priveam numai la boturile Pământului, atenţia nu se fixa pe nimic mai mult, parcă nu se lipea. Dialogul lăuntric mecanic a încetat de la sine.

Acum vreau să realizez sarcina integrării tandreţei neîntrerupte în percepţiile mele. Pentru aceasta vreau să-mi pun în faţă sarcini de concretitudine maximă – să segmentez timpul în intervale scurte, legându-le de o anumită activitate, să generez tandreţe: de exemplu, să simt tandreţe în timp ce mă spăl, merg spre lac etc., fixând precis rezultatele.

Astă noapte, când mă frecam cu Mike, am trăit o tandreţe extatică lipsită de obiect şi un devotament de 2-3 pe parcursul a cincisprezece minte: am făcut o fixare de 5 secunde a percepţiilor în minte cu generarea tandreţei. A apărut fermitatea şi o senzaţie de deformare a unei plăci groase de plumb, dorinţa de a continua să generez percepţiile revelatoare şi să obţin intensificarea fondului revelator.

Există claritatea faptului că tandreţea, deschiderea şi devotamentul sunt cele mai dorite percepţii pentru momentul dat. Continuam să mă frec cu Mike, îi zgâriam spinăruşa, popoul, tandreţea s-a intensificat până la 9, apoi, brusc, până la 1 pe scara extatică. A apărut o desfătare în piept, gâtlej, în toate labele. Am fixat că excitarea sexuala se află într-o puternică rezonanţă cu tandreţea, se suprapun. Am început să generez dorinţa ca în Mike să se manifeste tot aceea ce există acum în mine. S-au intensificat lacrimile şi tandreţea extatică până la 3. A apărut claritatea că acum, când am încă puţină experienţă de percepţii extatice, este necesar ca în timpul manifestărilor lor să le alimentez permanent cu eforturi, să le generez, „să sar” în ele neîntrerupt. Mai înainte credeam că, după ce apar percepţii revelatoare extatice, ele vor continua î cele ce urmează de la sine, dar apoi am constatat că, dacă nu depun eforturi, apoi intensitatea scade brusc. De exemplu, de la 3 pe scara extatică până la 8 pe scara obişnuită. Explicaţia faptului este elementară – pentru mine, deocamdată, e un lucru obişnuit să nu mă aflu în stări revelatoare extatice, de aceea şi apare deriva spre stări mai obişnuite.

Uneori, îmi apare o stare neobişnuită, de parcă în acest loc există percepţii revelatoare extatice şi nu există personalitate, nu există percepţie de sine ca o fiinţă închisă, izolată, nu există hotare. Mă percep pe mine însămi ca pe un loc în care există numai percepţii revelatoare. Am observat că, într-o asemenea stare, apar destul de uşor fisuri în conştiinţa distinctivă mecanică, iar călătoriile în lumi noi devin deosebit de uşoare, stabile.

Azi noapte am trăit senzaţia de parcă m-aş afla în mai multe locuri simultan.

 

<< Back

Forward >>