Română change

Error

×

Conştiinţa distinctivă

Main page / Prima Pagină / SELECȚIE-2005: Calea spre o conştiinţă lucidă / Conştiinţa distinctivă

„Calul fără copite nu e cal”

Kresse „Îngrijirea cailor”

 

„Când văd că oamenii învăţaţi nu posedă nici capacitatea de a distinge realul de ireal, nici impasibilitate, eu simt că ei se aseamănă cu paiele; ori că ei seamănă cu uliii, care zboară sus în cer, dar minţile cărora sunt ţintuite de stârvurile aflate pe pământ.”

Ramakrishna

Contents

    Conţinutul capitolului:

    04-01) Examinarea generală a conştiinţei distinctive

    04-02) Practica uitării. Practica generării imaginilor revelatoare

    04-03) Structura dialogului lăuntric (DL)

    04-04) Încetarea DL.

    04-05) Interpretarea undelor electromagnetice (cunoaşterea mecanicii cuantice nu este necezară.

    04-06) Din viaţa lui Bodh

    04-07) Problema posibilităţii unor noi tipuri de percepţie a lumii din jur.

    04-08) Rezonanţa dorinţei de a distinge percepţiile cu PR.

     

     

     

    04-01) Când disting cartea şi masa, albastrul şi galbenul, tocmai acest fapt înseamnă că se manifestă capacitatea de a distinge – „conştiinţa distinctivă” („CD”). Gândurile, dorinţele, emoţiile, senzaţiile şi CD reprezintă un set complet de percepţii, ceea ce eu numesc „personalitate”.

    CD poate fi mecanică şi revelatoare. CD mecanică („CDM”) apare dintr-o obişnuinţă preluată în mod mecanic, precum şi în lipsa PR. De exemplu, privind un copac, spunem că frunzele, ramurile şi tulpina sunt părţi ale lui, adică distingem careva seturi de percepţii ca grupuri distincte, legate între ele ca un tot întreg, căruia îi spunem „copac”. Maşina care se află lângă copac n-o distingem ca pe o parte a lui, deoarece, privind orice copac, vedem, aproape totdeauna, frunze şi ramuri, dar foarte rar vedem o maşină. O asemenea distingere nu este CDM, deoarece se bazează pe observări, pe experienţă. Dar nimănui nu-i trece prin minte să considere că simţul frumosului este o parte a copacului, deşi, de fiecare dată când privesc un copac, am un impuls al simţului frumosului (desigur, dacă am PR în acest moment) şi fiecare impuls de frumuseţe are o nuanţă inedită, tot aşa cum este unică în felul său fiecare frunză, fiecare ramură. Cauza faptului că nu distingem aşa un număr enorm de nuanţe ale simţului frumosului constă în faptul că avem acest simţ foarte rar, de aceea nu ni s-a format abilitatea, obişnuinţa de a distinge nuanţele, aceste nuanţe, pur şi simplu, nu sunt developate. Cauza faptului că până şi un om care simte o mulţime de nuanţe ale frumuseţii continuă să nu aprecieze percepţia frumuseţii drept o parte a copacului este un exemplu de CDM – ne-am deprins prea tare să considerăm că simţul frumosului este „o parte a noastră”.

    În procesul eliminării EN, concepţiilor, dorinţelor mecanice, „stării proaste” (adică a senzaţiilor negative), precum şi în procesul trăirii PR, CDM cedează locul CDR, care începe să se dezvolte, şi-n acest timp:

    1. distingerile neîntemeiate sunt supuse revizuirii şi se elimină. De exemplu, distingerea pieptului ca „decent”, dacă sfârcurile sunt acoperite, şi „indecent”, dacă ele sunt deschise, se înlătură, drept rezultat al faptului că apare înţelegerea clară că o asemenea distingere nu este întemeiată şi drept rezultat al apariţiei dorinţei îmbucurătoare de a elimina această distingere;
    2. distingerile fondate pe experienţă, deşi rămân, nu domină în aşa măsură încât ar îngrădi calea distingerii de alternativă. De exemplu, eu pot „să văd copacul” ca o totalitate de crengi şi frunze, dar mai pot, la dorinţă, „să-l văd” şi ca o totalitate de umbre şi spaţii în care se vede cerul;
    3. apare distingerea unui număr tot mai mare de nuanţe ale PR;
    4. apare distingerea unor noi PR;
    5. apare distingerea unor noi ansambluri de percepţii, ansambluri stabile, interdependente, care pot fi numite „lumi noi”. Printre ele este şi lumea viselor conştientizate, lumea percepţiilor extracorporale şi multe altele. De îndată ce apare o distingere a unei lumi noi, apare senzaţia care poate fi numită „eu am devenit cutare”. Este posibilă distingerea concomitentă a unor lumi diferite, adică, în unul şi acelaşi moment, poţi fi şi personalitate (adică în acest moment există distingerea celor 5 grupuri de percepţii (skandh) care constituie personalitatea), şi o altă fiinţă în altă lume (adică în acest moment există distingerea altor grupuri de percepţii).

     

    O practică eficientă de slăbire a CDM şi de dezvoltare a CDR este practica percepţiei ciclice a distingerii („PC a distingerii”). De exemplu, într-o odaie întunecoasă te roteşti de câteva ori în jurul axei corpului tău şi, drept rezultat, nu mai ştii cum eşti orientată în odaie – ai în faţă un geam sau un perete. Mai întâi generezi în tine siguranţa că în faţa ta se află geamul, apoi o schimbi pe siguranţa că în faţa ta e un perete. Procedezi astfel de multe ori. Sau, de exemplu, partenerul tău se apleacă spre pământ şi se preface că ridică ceva şi strânge în pumn: mai întâi îţi creezi siguranţa că el are ceva în pumn, apoi – că nu are nimic în el. Sarcina constă în a forma o siguranţă cât mai puternică. „Siguranţa” tocmai este o anumită fixare a CD, altfel spus, când CD este fixată stabil, apare o stare pe care o numim „siguranţă”.

    Un exemplu tipic de CDM este distingerea „subiectului percepţiei”, „obiectului percepţiei” şi „procesului percepţiei”. Aplicarea unei asemenea distingeri este eficientă pentru activitatea noastră cotidiană, dar şi-n aceste condiţii e raţional (din punctul de vedere al ajungerii la PR, claritate, dezvoltarea CDR) să ne dăm seama de faptul că asta nu este decât unul din modurile de a distinge, fiindcă există doar percepţia care se numeşte „văd muntele”, dar nu există percepţia „muntele”, „eu”, „văd”, deci, pentru dezvoltarea CDR este eficientă practica schimbării siguranţei în existenţa lui „eu”, „a vedea”, „munte” pe siguranţa că există doar o percepţie unică pe care o numim „eu văd muntele”.

    Încă o practică eficientă este practica „nu-râuri, nu-munţi”. Plimbându-te în stradă, spui în locul cuvântului „copac” „nu-copac”, în loc de „câine” – „nu-câine” şi nimic mai mult – numai înlocuirea cuvintelor prin aceleaşi cuvinte cu negaţia „nu”. Adică nu te sforţezi, căutând să simţi ceva neobişnuit, în acest caz o asemenea practică nu generează istovire şi apar noi grade de libertate ale CDR, noi PR.

    O practică analogică este practica fixării paralele a unor lucruri evidente. Privind un munte, spui: „muntele înseamnă multe pietre”. Indiscutabil, aşa şi este, e lesne să te convingi. Amintindu-ţi chipul unui om care-ţi trezeşte o tandreţe puternică, un simţ al frumosului, fidelitate, spui: „Faţa lui este o bucată de carne”, şi asta e absolut corect. În cazul cu omul tu ai siguranţa că el nu e numai o bucată de carne, iar în cazul muntelui o asemenea siguranţă lipseşte în virtutea acţiunii CDM. O asemenea practică deschide calea pentru distingerea unor noi percepţii, de care noi ne îngrădeam cu CDM şi care acum se disting în prezenţa altor percepţii care se referă la setul „munte”.

    Încă o practică eficientă este eliminarea consecutivă a dialogului lăuntric (DL) mecanic. Este cu atât mai greu să faci acest lucru, cu cât mai frecvent se manifestă EN, cu cât mai rare şi mai slabe sunt PR.

    Temerile că eliberarea de fixările stereotip ale CD te vor dezorienta totalmente sunt tot atât de lipsite de temei ca şi temerile că fără EN vei deveni insensibilă – totul e tocmai invers.

    Dezvoltarea CDR (adică eliberarea CD de fixări stereotip) este în rezonanţă cu toate PR şi tocmai acest fapt ne dă un temei suplimentar pentru a numi această CD revelatoare.

    Dorinţa îmbucurătoare de a distinge percepţiile şi a le fixa exact (fără plăsmuiri, completări, dizlocuiri) o numesc sinceritate. EN, concepţiile şi dorinţele mecanice sunt incompatibile cu sinceritatea.

    Printre calităţile pe care le posedă CDR voi evidenţia următoarele: apare siguranţa în ceva în condiţiile când pentru distingerea obişnuită nu există temei. Urmând această siguranţă, obţii rezultate mult dorite. De exemplu, poţi să doreşti să afli ce simte un om sau altul şi să ai siguranţa, certitudinea (o certitudine de o calitate deosebită, alta decât certitudinea conceptuală, mecanică) ce simte el. Ulterior, poţi să-l întrebi pe omul în cauză despre percepţiile sale în acel moment şi să compari răspunsul lui cu presupunerile tale (bineînţeles, un om care nu face practica nu va putea să-ţi descrie sincer percepţiile sale, el, la sigur, va căuta să completeze sau să dizlocuiască percepţiile în locul lui sau nici nu va dori să le fixeze – oamenii obişnuiţi totdeauna se înşeală pe sine înşişi). Poţi să-ţi pui întrebarea cum anume este raţional să procedezi pentru a obţine un rezultat dorit maxim, să ai certitudinea raţionalităţii anume acestui mod de a proceda, iar apoi să verifici acest mod. Poţi să auzi din gura cuiva despre un om pe care nu-l cunoşti şi să ai certitudine în ceea ce priveşte percepţiile sale etc. O asemenea proprietate a CDR se pretează la antrenare, reglare, purificare de denaturările condiţionate de întristări. Numai libertatea impecabilă de EN permite dezvoltarea acestei calităţi a CDR.

     

    Fiecare om are posibilitatea să trăiască o experienţă de scurtă durată a libertăţii de CDM. La hotarul dintre somn şi stare de veghe există o clipă foarte scurtă pe care eu o numesc „contopire”. Când adormi, distingi zgomotele externe – de cealaltă parte a ferestrei vuieşte oceanul, curge apa în camera de baie, vorbeşte cineva peste perete. Distingi şi una, şi cealaltă, şi cea de-a treia, adică există limite ale acestor percepţii. Dacă vei urmări minuţios procesul de adormire, apoi într-un careva moment, aproape când ai adormit, poţi să fixezi un fenomen uluitor: hotarele dintre percepţii au dispărut, deja nu mai există vuietul ocheanului şi zgomotul apei în camera de baie, există o percepţie unică în care nu există hotare – grila CDM este aruncată, CDM este oprită şi după ce adormi apar noi distingeri, proprii deja lumii viselor.

    Momentele de contopire sunt prea scurte, doar câteva secunde, în afară de aceasta, poţi să adormi, poate, o singură dată dintr-o sută aşa ca să nu te cufunzi în somn dintr-o dată, ci treptat, ca să simţi acest moment. Iată de ce este raţională practica adormirii multiple – te culci să dormi, iar partenerul tău te trezeşte peste câteva secunde după ce ai adormit (momentul adormirii poate fi surprins după schimbarea caracteristică a respiraţiei). Ca rezultat, într-o singură seară poţi să trăieşti câteva zeci de secunde de experienţă a contopirii, memorizând astfel „gustul” libertăţii de CDM.

     

    04-02) Orice om în fiecare moment ştie precis că îl cheamă anume aşa, că părinţii lui sunt cutare, că a învăţat la cutare şcoală, cum îi chema pe prietenii săi, câţi ani are, se află în cutare loc, are de realizat cutare sarcini, anumiţi oameni aşteaptă de la el anumite lucruri etc. Este un boţ enorm, haotic de informaţii care generează un dialog lăuntric persistent, paranoic ce alimentează FN, formează un tablou mecanic al lumii. Doar o parte infimă a acestei informaţii prezintă interes şi este dorită. Eu vreau să ţin minte dorinţele îmbucurătoare, investigaţiile curente etc., dar la ce-mi trebuie să ţin minte în ce oraş şi-n ce ţară mă aflu, câţi ani am şi cum îi cheamă pe vecini? Această informaţie îmi va prinde bine când va fi solicitată, dar de ce trebuie s-o memorez în permanenţă?

    Aminteşte-ţi cum era când te căzneai să-ţi aminteşti ceva, dar nu reuşeai nici în ruptul capului. Încearcă să generezi această stare. Pune-ţi întrebarea „Cum mă cheamă?” şi încearcă să trăieşti starea când este imposibil să-ţi aminteşti. Ca de obicei, la început, acest lucru o să-ţi pară aproape imposibil, dar, antrenându-te, vei obţine rezultate stabile. Fă din asta o practică formală – generează uitarea numelui fiecare 15 secunde pe parcursul unui interval de timp dorit şi fixează gradul de uitare pe scara de la 1 până la 10.

    Practica uitării îţi va consolida memoria, va transforma-o dintr-o culegătoare automată de gunoi într-un instrument flexibil.

    Abilităţile obţinute pot fi aplicate în practica generării imaginilor revelatoare (IR). Imaginile aflate în rezonanţă cu PR pot fi întrunite într-un tablou integru, folosindu-l ca pe un factor revelator puternic. De exemplu:

    *) un orăşel de fundătură, unul dintre miile de orăşele mici, neobservate. O toamnă caldă şi uscată, un parc liniştit, frunze căzute, un drum colbuit în lungul căruia sunt instalate bănci. Unde şi unde stau bătrâni, uneori trec mămici cu cărucioare, copii mici. Eu şed pe una din bănci şi improvizez un bătrân de vreo 70 de ani: hainele, mişcările, mimica – totul arată că sunt un bătrân aproape fără minte, surd, semiorb. Alături aleargă copilaşii, dar eu sunt pentru ei ca un copac uscat, ia, o mobilă veche, ei nici nu-şi vor aminti că am şezut aici. Eu simt încontinuu PR extatice, descopăr altele noi, fac practica ce mă poartă în călătorii infinite. Nimănui nu-i pasă de mine, nimeni nu aşteaptă nimic de la mine şi nici măcar nu mă observă. Lumea m-a scuipat cu totul dinăuntrul ei, un bătrân ramolit, pe jumătate mort, nu prezintă interes pentru nimeni şi nici nu trebuie cuiva. Nu există necesitatea de a produce impresie asupra cuiva, căci ea e numai una şi există deja – o buturugă aproape putredă. Eu pot să mă dedau totalmente practicii mele, călătorind în trăiri inimaginabile.

    Cu acest tablou mi se asociază o aspiraţie puternică, o presimţire, un triumf, bucuria luptei. Dar dacă „îmi voi aminti” că sunt un tânăr care călătoreşte prin Himalaia, apoi, oricât ar părea de straniu, PR vor slăbi.

    Cu cât mai concretă este IR, cu atât mai uşor este s-o menţii, să stabileşti o legătură asociativă dintre ea şi PR. Memoria unui om obişnuit, capacitatea lui de a-şi imagina sunt straşnic de slabe şi până nu vei începe s-o dezvolţi ea nu va deveni un instrument serios în practică. Voi enumera câteva exerciţii care dezvoltă memoria şi imaginaţia:

    1) jocul în cuvinte într-un carou 5×5 în minte (joacă doi – într-un carou de 5×5 scriem un cuvânt din 5 litere. Jucătorii, pe rând, adaugă câte o literă la cele scrise deja ca să obţină un cuvânt nou cât mai lung posibil, care ar fi citit oricum, numai nu pe diagonală. Câştigă cel care va însuma cele mai multe litere în cuvintele formate de el);

    2) jocul în cuvinte într-un „carou” tridimensional, 3×3, în minte;

    3) şahul;

    4) şahul jucat în minte, fără tablă şi piese;

    5) memorizarea amănunţită a obiectelor.

    Dacă-mi imaginez o poiană fără o pregătire în prealabil, apoi imaginea ei va fi extrem de ceţoasă, ştearsă, o tufă în imagine va fi doar o pată verde şi nimic mai mult. Iată de ce am găsit o tufă reală şi am cercetat-o minuţios, am memorizat-o în detalii, după asta tabloul a devenit mai stabil, rezonanţa cu PR s-a consolidat.

    Pentru a memoriza un obiect atât de complicat cum este tufa este necesar să recurgi la analiză – s-o împarţi în componente convenţionale, să le dai denumire.

    Descrierea unei tufe de zadă pe care am plasat-o în IR se începe astfel:

    Prima ramură merge vertical în sus; e ceva mai mare de o palmă; în formă de ochi, la mijloc se află o „limbă” întoarsă în stânga, se aruncă înainte; o „pană” începe mai sus de limbă, se întinde înapoi.

    A doua creangă începe tot acolo unde se începe şi prima, merge de la prima în sus în dreapta sub un unghi de 30 de grade, în formă de ochi îngust, jos se află două „urechi”, din stânga şi din dreapta, urechea stângă trece după prima ramură şi se suprapune pe ea încât se creează impresia că ea este o parte din prima ramură; urechea stângă are un căpeţel şi încă două căpeţele alături în vârfurile unui triunghi – uscate; deasupra – o limbă plată în patru niveluri cu pană; la bază se află picături mici de răşină; trei frunze la stânga – imediat sub limbă – sunt dispuse în scară, frunza din dreapta se află vizavi de treapta medie şi e îndoită puţin înapoi.

    Şi tot aşa mai departe. Tufa are 40 de ramuri. În afară de aceasta, eu împart tufa în blocuri mari şi fac descrierea lor generală – la început aproximativă, apoi, după ce memorizez totul, pot să revin şi să detaliez tufa. Fiecare termen are importanţă, de exemplu, „pana” este o frunză care stă perpendicular planului în care se află celelalte „frunze” ale zadei; „urechea” – o frunză, lungimea căreia depăşeşte de peste două ori lungimea frunzelor vecine; „limba” – frunzele terminale ale ramurii, care se află împreună într-un plan perpendicular planului începutului ramurii etc. Când îmi amintesc tufa, o „privesc” consecutiv de sus în jos, repetând în glas descrierea ei (ajutorul meu poate urmări după text dacă am amintit totul), fără a memoriza textul descrierii, ci „examinând” tufa în imaginaţie, de parcă aş trece pe ea lumina unei lanterne. Pe măsură ce-mi amintesc tufa de mai multe ori, observ că se lărgeşte „câmpul de vedere”, „fascicolul lanternei” devine tot mai larg, încep să văd toată ramura în întregime, dar nu pe părţi. Apoi „văd” dintr-o dată două ramuri etc. În definitiv, când îmi imaginez această tufă în IR, tot tabloul se înviorează vădit, mai ales, dacă această tufă îmi trezeşte simpatie, anume asemenea obiecte îţi recomand să introduci în IR – obiecte aflate în rezonanţă cu PR.

    Apoi aleg o bancă, o descriu şi o memorizez în acelaşi mod etc. La început, lucrul se mişcă foarte încet, dar arta de a prinde şi a genera imagini se perfecţionează.

    Într-un vis conştientizat pot să generez percepţia acestei poieni şi să mă aflu în ea, ceea ce va permite de a face cu uşurinţă un salt în PR şi a obţine o experienţă interesantă.

     

    04-03) Dialogul lăuntric (DL) poate fi divizat, în prima aproximaţie, în două straturi:

    1) dialogul lăuntric „în glas” (DLG) constă din cuvinte pe care le rosteşti complet în gând, asemenea gânduri durează, de obicei, de la câteva secunde până la infinit, până la alergarea pe un cerc vicios, până la „ciclare”. De regulă, conţinutul DLG îi este clar omului, adică el ar putea să răspundă la întrebarea: „La ce te gândeşti acum?”

    2) dialogul lăuntric „orb” (DLO) constă din frânturi de cuvinte şi imagini cu o durată de aproximativ de la 1/30 până la 1/3 sau 1/2 secunde, aşa că nu e uşor să prinzi conţinutul unor asemenea fragmente.

    Dacă omul vrea să se gândească la ceva şi începe s-o facă, apare dialogul lăuntric pe care-l vom numi „DL dorit” (DLD). Toate celelalte tipuri de DL le vom numi parazitare sau mecanice (DLM).

    Cu cât mai clar se distinge gândul, atât el este, prin definiţie, mai distinct sau mai răsunător.

     

    04-04) Toate EN pe care le trăieşte omul, precum şi FN care este prezent totdeauna, alimentează continuu DL, îl fac neîntrerupt, dens, istovitor. Este imposibil să-l opreşti, nu poţi face în el nici măcar o pauză de o secundă – DLO este deosebit de dens şi în el nu există pauze. Un om lipsit de experienţă în distingerea percepţiilor sale poate crede, uneori, că el reuşeşte să înceteze a mai gândi, dar el, pur şi simplu, nu observă straturile dense ale DLO, exact la fel cum un om care trăieşte timp de mulţi ani cu FN nu-l observă sî consideră că nu are FN.

    Unicul mod de a obţine ca în DL să apară fisuri este obţinerea unui FR continuu. Asta nu mai este chiar atât de complicat. Dacă vom elimina, ferm şi asiduu, impulsurile de EN, ne vom aminti cum eram în PR şi vom obţine zeci de scintilaţii de PR pe parcursul zilei, treptat, FR va începe să apară şi să se consolideze. În perioadele când FR se manifestă continuu şi intens, DLM începe să slăbească.

     

    Oprirea DL este tema îndrăgită a ezotericilor, adică oamenilor care nu vor să schimbe nimic în ei, nu vor să înceteze a mai trăi EN, nu vor să trăiască PR, nu vor să obţină claritate şi sinceritate, dar doresc numai să producă impresie asupra celor din jur cu tot felul de cuvinţele ezoterice, atribuindu-şi o importanţă enormă. Este aproape cu neputinţă ca omul să ascundă faptul că trăieşte EN, mai ales, la o comunicare mai îndelungată. Cum ar putea un om lipsit de experienţă să verifice dacă are cineva DL sau nu? În nici un fel. Tocmai din acest motiv, ezotericilor le place această temă atât de mult. Iar eu pot să spun cu o certitudine de 100% — până când omul nu a învăţat să elimine impecabil (adică într-un interval de timp mai mic de 0,5 secunde) EN, până n-a început să trăiască zeci de scintilaţii de PR în fiecare zi, până când nu a început să trăiască un FR intens şi îndelungat, nici chiar întreruperi mici în DL al său nu sunt posibile – nu numai în DLO, dar nici chiar în DLG. Prin careva artificii neverosimile s-ar putea să opreşti, pe o secundă-două, doar cele mai tari, mai răsunătoare gânduri, dar nu mai mult.

     

    04-05) Imaginează-ţi că în faţa ochilor tăi se perindă mereu ceva. Aceste „ceva” sunt atât de multe, ele galopează neîntrerupt, încât nu poţi în genere să vezi nimic în jurul tău, pur şi simplu, nu poţi să distingi o imagine concretă. Mişună tot felul de puncte, bastonaşe, poligoane – un gunoi vizual haotic. Fragmentele minuscule ale percepţiei vizuale a camerei în care te afli, care pătrund cu greu prin acest şuvoi de gunoi, nu reuşesc nicidecum să formeze un tablou integru. Un om într-o atare situaţie ar fi, de fapt, orb, chiar dacă văzul său funcţionează normal, el ar putea să perceapă perfect lumea din jur, dacă nu ar exista această mişunare parazitară. Şi dacă el nu ar şti despre existenţa camerei, el nici nu s-ar pricepe că ea există, bazându-se doar pe propria interpretare a percepţiilor vizuale.

    Se poate da un exemplu similar şi în cazul sunetelor – dacă auzi mereu nişte zgomote haotice puternice, apoi printre ele nu vei reuşi să distingi melodia sau vorbirea articulată – vor fi numai chiţcăit, sforăit, sâsâit şi alt gunoi acustic.

    Reamintesc că ochii noştri percep nu tablouri, ci unde electromagnetice. Lumina reflectată de la obiecte nimereşte în ochii noştri, iar apoi are loc un mister – apare percepţia imaginii. Cum se întâmplă acest lucru – nu ştim şi e puţin probabil să aflăm vreodată, deoarece cu cât mai mult află ştiinţa, cu cât mai mult se lărgeşte sfera cunoscutului, cu atât mai mare devine suprafaţa de contact a acestei sfere cu domeniul necunoscutului. Această imagine demonstrează precis ceea ce se întâmplă în ştiinţă. Ştiinţa este ceea ce ne permite să înţelegem cât de multe sunt lucrurile pe care nu le cunoaştem.

    Desigur, în jurul nostru există multe fenomene tot atât de enigmatice. Cum ia naştere, din apă, minerale, aer şi lumină solară, dintr-o sămânţă, acest botişor verde, care nu seamănă nici pe aproape cu aerul, lumina şi mineralele? Cum se obţine din aer şi iarbă acest bot caraghios şi pufos – care nici nu e verde? Cum se face că dorinţa de a ridica mâna are drept efect contracţia acordată a muşchilor şi mâna se ridică? Cum din undele sonore ce ating urechile noastre se obţin cuvinte, din unde electromagnetice – imagini? E tot un mister.

    Putem spune cert următoarele: a) în ochii noştri cad unde electromagnetice; b) ca rezultat, apare percepţia imaginilor. Vom introduce termenul „interpretare” cu referire la acest fenomen şi vom denumi cu acest cuvânt toate acele procese misterioase, drept rezultat al cărora undele electromagnetice care nimeresc în ochi se transformă în imagini. Imaginile vizuale sunt o urmare a interpretării undelor electromagnetice percepute de corpul nostru.

    Imaginează-ţi acum că, drept rezultat la trăirii îndelungate şi intense a fonului revelator, DLM a început să slăbească şi, în definitiv, în el au început să apară fisuri. Se vor forma oare, în aceste momente, altfel de gânduri, nu DLD şi nu DLM, ci nişte gânduri ce au o careva cu totul altă origine? Înainte de a răspunde la această întrebare, îţi propun să faci o abatere şi să citeşti următorul compartiment.

     

    04-06) Comunicarea mea cu boturile pe parcursul mai multor ani a avut drept efect inevitabil că ei au observat o serie întreagă de stranietăţi în manifestările mele. Întrucât aceste stranietăţi erau din cale afară de neobişnuite, de regulă, acest fapt se solda cu simpla dizlocuire, „uitare” a fenomenelor observate – obişnuitul mecanism care permite de a păstra intact tabloul universului. Ca să neutralizeze acţiunea acestui mecanism, ei au început să-şi facă notiţe, acum eu voi folosi o parte din ele.

    (Atrag atenţia: toată cartea mea este alcătuită în aşa fel, încât cele descrise pot fi verificate prin propria experienţă. Este imposibil ca cititorul ne-bot să controleze faptele expuse în compartimentul dat, dar nici nu se cere aşa ceva – acest compartiment este doar o ilustrare pentru următorul, în care, iarăşi din nou, nu se va afirma nimic, ci vor fi puse doar câteva întrebări, răspunsul la care poate fi găsit, dacă te bazezi pe propria experienţă).

     

    1. Bodh a întrebat-o pe A. dacă trăieşte acum un presentiment. Ea a răspuns că nu-l are. A început să genereze presentimentul, imaginându-şi ascensiunea pe Cho Oyu, apoi diving-ul. Între timp, Bodh scria ceva în carneţel. A. a răspuns că a generat presentimentul cu intensitatea de 3-4. Bodh a întrebat-o: care factori revelatori au fost folosiţi pentru aceasta? A. a răspuns că e vorba de escaladarea Cho Oyu şi instruirea în diving. Bodh i-a arătat carneţelul – acolo era scris: 1. diving. 2. Cho Oyu. Adică el n-a scris un singur factor revelator şi nici trei, ci anume două. Şi le-a scris anume pe acelea pe care le-a folosit A.
    2. Gara feroviară din Waranasi. Prin difuzor se anunţă sosirea trenului, mai întâi, în hindi, apoi în engleză, anunţul este repetat, fără întreruperi, de trei ori. B. a deschis gura pentru a spune că se repetă deja pentru a patra oară. În acest moment Bodh a spus: „La noi nu repetă de atâtea ori”. La gările din India toată informaţia este repetată multiplu, dar nici până atunci, nici după acest caz Bodh nu a comentat această împrejurare.
    3. Şedem în vagon patru. Avem cu noi 3 franzele – 2 sunt în pachet, Bodh o mănâncă pe cea de-a treia. Discutăm, C. se gândeşte la ceva. De odată Bodh se opreşte, se întoarce spre ea şi spune: „Nu sunt de acord”. C. a spus că, tocmai în acel moment, se gândea, să ceară de la Bodh franzela sau nu.
    4. scrie un articol cu tentă savantă. S-a gândit că ar fi mişto să folosească expresia „de diferite speţe” şi a început să scrie aceste cuvinte. Bodh îi spune: „Poţi introduce cuvinte de felul „de felul său”…
    5. La restaurant, lui Bodh i se aduc, concomitent, supa şi pizza. El spune că are supă cu franzelă. E. în acest moment s-a gândit că pizza, în fond, e o prăjitură cu roşii şi brânză. Mai înainte nu-i apăreau asemenea gânduri, ea considera că pizza e un fel de mâncare aparte.
    6. Discutăm în patru. Bodh a fost întrerupt o dată, a început iar să vorbească şi îndată a fost întrerupt. Bodh tăcu, făcând o mutră caraghioasă. Toţi au nechezat. El începu să vorbească din nou, dar aproape îndată a tăcut, făcând aceeaşi mutră caraghioasă. F. a spus că a şi uitat că Bodh a fost întrerupt şi iar avea de gând să-l întrerupă ca să-i pună o întrebare.
    7. a întrebat-o pe Seeta (o nepaleză), dacă scrie repede în nepaleză. Aceea a răspuns afirmativ. G. a început şa se gândească dacă nu ar fi posibil de a o lua pe Seeta în calitate de traducătoare în nepaleză. A decis că Seeta nu se potriveşte, deoarece nu cunoaşte engleza destul de bine. În acel moment, Bodh a rostit: „Dar engleza o ştie prost”.
    8. Stăteam la Internet în cinci – H., I., Bodh, J. şi K. J. şi K. s-au eliberat mai repede şi, ieşind afară, au început să discute la care restaurant ar vrea să meargă să mănânce (de obicei, mâncam la hotel, dar, în acea seară, toţi au hotărât să plece la un careva restaurant). J. a spus că ar vrea să plece la „Monsoon”, dar nici nu va propune această variantă, deoarece Bodh nu va merge într-acolo (el a spus de mai multe ori că nu-i place acolo deloc). K. a râs şi a spus că a vrut şi ea anume la „Monsoon”, dar a hotărât să nu propună această variantă, deoarece Bodh nu va fi de acord. Bodh nu putea auzi această discuţie, deoarece stătea într-un colt din Internet-cafe, iar ele discutau afară la intirare. Apoi, când au ieşit toţi, H. a numit un restaurant, la care vroia să plece şi toţi au pornit într-acolo. În drum, Bodh, adresându-se către J. şi K., spuse: „Ei, dacă doriţi, haidem la „Monsoon”.
    9. citea o carte, Bodh se tăvălea în iarbă ceva mai departe de ea. Ea începu şa-l întrebe pe Bodh: „Cum se traduce extension?” Când ea a pronunţat silaba „te-”, Bodh, în acelaşi moment, a întrerupt-o, rostind: „Extensiune”. Este cu totul imposibil să reacţionezi atât de repete – trebuia să sţii dinainte ce cuvânt a dorit să spună L.

    Am făcut câteva experimente. La început, cineva rostea un cuvânt englezesc foarte simplu, cel mai simplu din toate posibilele, iar altul se străduia să-l traducă momentan. S-a stabilit că trebuie să te gândeşti preţ de vreo jumătate de secundă după ce omul a terminat de rostit cuvântul şi abia după asta reuşeşti să răspunzi. Experimentul a fost simplificat: unul rostea un cuvânt în limba rusă, iar cel de-al doilea trebuia să-l repete cât mai repede posibil, tot în rusă. Oricum, e necesară o fracţiune de secundă după ce cuvântul a fost deja rostit. În nici un fel de împrejurări nu reuşeşti să-l întrerupi pe om la jumătate de cuvânt.

    1. Lui Bodh i s-a adus ceai. M. a dorit şi ea ceai şi a hotărât să-l roage pe Bodh să-i dea ceaiul. O acţiune stranie, deoarece la acel restaurant ceaiul e adus foarte repede, iar chelnerii se apropie la primul semn, deci, ea putea să-şi comande un ceai fără probleme. Ei înseşi această dorinţă i s-a părut stranie – să ceară ceaiul lui Bodh. În timp ce ea-şi formula întrebarea, Bodh s-a gândit şi a spus: „Ceaiul pot să-l împart”. Ea s-a mirat atât de mult, încât a început să le întrebe pe N. şi O., i-a cerut careva din ele lui Bodh ceai, a răspuns Bodh cuiva sau, pur şi simplu, a rostit aceste cuvinte. Acţiunea lui Bodh este şi ea neobişnuită, deoarece, fireşte, nu facem economii din contul ceaiului, este greu de presupus că Bodh a hotărât să bea ceai mai târziu, iar pe acesta să-l ofere cuiva ca să nu se răcească. De-ar fi fost aşa, Bodh, pur şi simplu, nu ar fi băut ceaiul adus, iar apoi ar fi comandat unul fierbinte. Cu atât mai mult că fraza sa nu a fost o propunere de felul: „Nu vrea nimeni ceaiul meu?” Fraza a sunat anume ca un răspuns la întrebarea dacă e gata să-şi cedeze ceaiul.
    2. Ne târguiam, cumpărând o piatră mare, rară şi scumpă. Vânzătoarea, nehotărâtă, alergă undeva în adâncul dughenii, a luat un caieţel şi s-a apropiat de tejghea. A smuls o foaie, s-a uitat la ea, a pus-o deoparte, a mai smuls una. Bodh a spus: „Acuşi va începe să ghicească”. P. a început să râdă, cuvintele lui Bodh sunau ca o glumă, însăşi presupunerea că vânzătorul va soluţiona probleme ce ţin de suma de 600 de dolari prin ghicit părea absurdă. Între timp vânzătoare a început să rupă foaia în bucăţele mici şi să scrie pe ele diferite sume, apoi a scos la întâmplare o fărâmă de hârtie şi a anunţat preţul. Nici până la, nici după asta vânzătorii nu au procedat niciodată atât de straniu în prezenţa noastră, de aceea era imposibil să prevezi o asemenea comportare, pornind de la experienţa disponibilă. Mai mult, deseori vânzătorii iau de bună seamă hârtia (sau calculatorul), fireşte, nu pentru a ghici, dar pentru a simula procesul chinuitor al calculului eventualei reduceri din preţ.
    3. Şedeam într-un restaurant japonez. R. a început să-şi amintească ce coincidentă s-a întâmplat în ajun, când Bodh a spus că poată să împartă ceaiul. Exact în acel moment Bodh, parcă pentru a glumi, spuse iar aceeaşi frază: „Ceaiul pot să-l împart”.
    4. , de cele mai multe ori, avea o atitudine sceptică faţă de coincidenţe de acest gen, dar, după această coincidenţă cu ghicitul, atitudinea ei s-a schimbat radical. Seara, când stăteam la restaurant, ea porni vorba despre aceasta, iar Bodh spuse: „Ei, de fapt, şi aici se poate găsi o explicaţie”. Dar S. avu siguranţa că anume această coincidenţă nicidecum nu poate fi explicată logic. Ea începu să se gândească la o explicaţie posibilă. Vreo 3-4 minute toţi au tăcut. S. s-a gândit: reiese că Bodh ştie la ce se gândesc oamenii? În acel moment, Bodh rosti: „Ei, fii de acord, nu se poate explica aceasta prin faptul că eu ştiu la ce se gândesc oamenii”.
    5. Odată, T. l-a întâlnit pe Bodh la aeroport – a văzut cum s-a apropiat de rândul la vamă şi a început să aştepte când va trece acest rând. După aceasta el trebuia să treacă printr-un spaţiu liber ca să se apropie de ea. El s-a apropiat de coada rândului şi a dispărut, încât ea nu mai putea să-l vadă, iar deja PESTE 2 SECUNDE se pomeni nas în nas cu dânsa. La început, ea nici nu şi-a dat seama că e Bodh, deoarece el nicidecum nu ar fi putut să apară în faţa ei fără a face coada la vamă, fără a trece vama, cel puţin, fără a trece prin spaţiul liber pe care ea-l urmărea şi prin care Bodh nu putea să treacă neobservat. Sigur, se putea presupune ceva extravagant, de exemplu, că ea şi-a pierdut cunoştinţa etc., dar alături de ea se afla U.
    6. Un caz asemănător i s-a întâmplat lui V. la o gară din India: ea şedea nu departe de Bodh, între ei mai era un om. De la Bodh până la ieşirea din încăpere să fi fost vreo trei metri. Bodh şedea, citind o carte. Uşa ce ducea din sala de aşteptare pentru străini spre sala comună era de sticlă. În acel moment, V. dori să afle părerea lui Bodh despre o turistă şi se uita la Bodh, căutând să formuleze întrebarea. În acel moment, turista se ridică şi plecă undeva. V. s-a întors de la Bodh pentru o clipă şi începu deja să rostească fraza: „Priveşte la această turistă…”, se întoarse înapoi spre Bodh, dar el nu mai era nici pe bancă, nici în odaie. În acest timp el nu ar fi putut să se ridice de pe bancă, să ajungă până la uşă, să iasă, ba încă şi să se îndepărteze în aşa măsură încât să nu poată fi văzut prin uşa de sticlă.
    7. începu să-şi amintească despre băieţii cu care s-a frecat. A spus că pe trei sau patru băieţi nu şi-i aminteşte. Bodh a zis: „E straniu că nu-ţi poţi aduce aminte”. Ea a zis: „Da, parcă au mai fost încă trei băieţi, dar nu pot să-mi amintesc cine anume”. Bodh a tăcut un timp, apoi a zis: „Da’ n-ai avut un băiat albicios? Avea de multe ori EP furtunoase, trăia într-o casă veche de lângă drumul cel mare”. (Bodh a mai numit careva semne particulare ale acelui băiat, dar acum nimeni nu-şi aminteşte ce anume a spus el). X. s-a încordat şi, pe neaşteptate, a început să-şi amintească, da, de bună seamă, a fost aşa un băiat, anume albicios, trăia chiar într-o casă veche, ea îi făcea vizite, a vrut să se frece cu el, dar, se pare, aşa şi nu s-a frecat. Bodh zise: „Apoi anume din această cauză eu nu eram sigur”.
    8. La restaurant, Y. medita asupra comportamentului său în metrou şi căzu de acord cu Bodh că a trăit un salt necontrolat de EP şi de tâmpenie ulterioară. A vrut să înceapă a povesti că nimereşte în starea de EP după ce manifestă iniţiativă în ceva, deschise deja gura, dar Bodh, privind la ea, spuse: „Y., asta nu-i interesant”.
    9. Acum trei ani, Z. a convieţuit cu Bodh cam o lună. În această lună ea a fost surprinsă de faptul că, de îndată ce începea să depună eforturi pe o direcţie concretă sau îi apărea dorinţa să elimine o careva întristare, Bodh pornea vorba cu ea şi-i spunea cum anume cutare obscuritate poate fi eliminată în modul cel mai eficient, cum poate fi aplicată o careva descoperire. El începea să-i povestească cum anume apare această descoperire şi se dovedea că e anume acea descoperire pe care ea a făcut-o cu totul recent, vreo jumătate de oră sau o oră în urmă, dar încă n-a povestit nimănui despre ea. Aşa a fost de vreo 30 sau 40 de ori.
    10. Ă. începu să elimine plictiseala. Ea era într-o odaie mică şi începu să se gândească, de ce trăieşte acum plictiseala, prin ce-o atrage aceasta. Apoi a apărut nedorinţa de a o mai simţi, ea s-a apropiat de o vedere din munţi, a încercat să elimine plictiseala, apoi a distras-o ceva şi ea n-a eliminat-o. Gândindu-se la plictiseală, a trecut în bucătărie. Bodh, fără a o privi, o întrebă: „Prin urmare, starea „nu e interesant să trăiesc” nu vei elimina-o?”
    11. Â. hotărî că aceste coincidenţe sunt un proces mistic pentru noi toţi, inclusiv pentru Bodh. Atunci Bodh i-a spus: „Bine, atunci nu vor mai fi coincidenţe”. Â. a răspuns că „niciodată” este ceva vag, că ea vrea să facă observări asupra lor timp de o săptămână. Bodh a răspuns: „Bine, fie şi o săptămână”. De bună seamă, această săptămână a trecut fără coincidenţe (de obicei, erau câte 3-4 evenimente stranii sau coincidenţe în fiecare zi).
    12. Î. vroia să înscrie vocea lui Bodh la dictafon. Bodh i-a spus că nu doreşte acest lucru. Î., totuşi, a făcut acest lucru pe neobservate. Şi i s-a stricat calculatorul portabil dotat cu dictafon. Două zile Î. n-a reuşit să repare portabilul (deşi se pricepe în calculatoare ca un profesionist), apoi începu să-l roage, în glumă, pe Bodh să-l ierte. Bodh a răspuns în glumă că-l iartă şi după aceasta portabilul s-a lansat. E surprinzător că acest calculator nu s-a mai defectat de atunci, funcţionează până acum. Acest episod a fost urmărit de circa 15 martori – aceasta s-a întâmplat în timpul unei călătorii în comun în Himalaia.
    13. Ş. s-a gândit toată săptămâna că vrea să scrie o carte despre Bodh, ceva de felul „Bodh privit de boturi”. N-a spus nimănui despre aceasta, dar a trăit o dorinţă îmbucurătoare de 5-6 să scrie această carte. La sfârşitul acelei săptămâni, ea plecă să-l întâlnească pe Bodh la aeroport. Bodh, văzând-o, a spus: „Vei scrie o carte „Bodh şi eu”, care, chiar de va fi obtuză, va fi, totuşi, veridică”.
    14. Ţ. a deschis fereastra la balcon, s-a uitat la rucsacuri, apoi a închis-o. Avea dorinţă să elimine marasmul cotidiene, de aceea uşa n-a închis-o în mod mecanic, trăind distrageri haotice, dar s-a concentrat asupra faptului ca să închidă bine uşa. Când a ieşit de după perdea, Bodh a întrebat-o: „Sigur, ai închis balconul?”

    — Da.

    — Precis?

    — Da. (Curios lucru, de ce întreabă el, doar nu trage curentul ca să presupui că uşa nu e închisă).

    — Precis ai închis-o?

    Ţ., privindu-l pe Bodh (deoarece era sigură sută la sută că balconul e închis şi vroia, pur şi simplu, să-i spună despre aceasta lui Bodh), trase de mâner – uşa s-a deschis

    1. Descrierea făcută de A.: „Stăteam la staţia de autobuze şi-l aşteptam pe Bodh. Eram deja prima la rând şi vroiam ca Bodh să vină mai repede. De aceea mă zgâiam mereu la dreapta, căutându-l cu privirea printre oamenii care se apropiau. Din când în când, îmi aruncam privirea spre stânga ca să văd de nu vine autobuzul, privindu-i maşinal pe oamenii care stăteau în rândul din stânga. Am privit încă o dată spre oamenii care veneau din dreapta, m-am întors spre stânga, vreo două secunde m-am uitat la oamenii din rândul din partea stângă, apoi iar m-am întors spre dreapta. În acest moment, Bodh, din urmă, m-a atins în umăr. Dacă îmi imaginez că, în cele două secunde, cât mă uitam la stânga, el a alergat, parcurgând toată distanţa din dreapta care nimereşte în câmpul meu de vedere (iar el era destul de larg, îi vedeam chiar pe oamenii care mergeau de la primele gherete de lângă drum), că el a alergat în aşa un ritm pe la spatele meu, apoi asta e imposibil, mai ales că el nu gâfâia”).
    2. Descrierea făcută de B.: „I-am spus lui Bodh să mă trezească noaptea. El m-a trezit:) Ţin minte că, în primele secunde, aveam o conştientizare foarte clară. ÎN GENERE, nici un fel de somnolenţă. Nu am nici pe departe o asemenea stare niciodată după trezire. De obicei, dimineaţa mă trezesc cu somnolenţă de 5-6, noaptea – cu o somnolenţă de 10. De multe ori, nici nu reuşesc să mă scol îndată. Iar aici, chiar în prima clipă când am deschis ochii aveam o claritate a conştientizării de 10, mi s-a întipărit clar un tablou – silueta lui Bodh în deschizătura uşii, lumină la spatele său. O careva claritate de cristal necunoscută mie în percepţii, nici chiar ziua eu nu trăiesc niciodată asemenea stări. I-am spus ceva şi el a plecat. Conştiinţa a devenit îndată tulbure pe 6, iar apoi şi pe 10, iar mi-a apărut somnolenţa, m-am ridicat cu greu. Nici nu-mi amintesc cum anume m-a trezit – m-a chemat sau a spus ceva. Precis că nu s-a atins de mine, căci era lângă uşă la o distanţă de câţiva metri.
    3. Descrierea făcută de C.: „Jucăm şah cu Bodh. După prima mutare m-am pus pe gânduri şi Bodh întrebă: „Meditezi asupra mutării a şaisprezecea?” Am râs, spunând că numărul de variante este atât de mare, încât eu nici nu pot măcar să-mi imaginez aşa un număr. El mi-a răspuns că nimeni nici nu examinează aşa un număr de variante posibile, sunt luate în vedere doar căile reale de dezvoltare a combinaţiilor. Eu am spus că şi numărul de variante reale este fantastic, nici măcar computerul de şah al campionului mondial nu le poate calcula. Atunci Bodh, după o scurtă pauză, a zis: „Mutarea a 16-a ai s-o faci cu calul”. Apoi, după încă o pauză, adăugă: „De pe un carou negru pe alb”. Nimeni n-a acordat nici o atenţie spuselor, deoarece absurditatea unei asemenea prognoze era evidentă.

    Am jucat deja destul de mult şi deodată Bodh spuse: „Priveşte, acum a fost cea de-a 16-a mutare şi tu ai mutat calul de pe un câmp negru pe unul alb”. Am început să numărăm mutările, dar nu am reuşit să restabilesc precis desfăşurarea partidei, iar Bodh aproape că nu m-a ajutat s-o fac, de aceea aşa şi nu eram sigur că e anume mutarea a 16-a, dar nu a 15-a.

    Bodh juca fără a se concentra asupra poziţiei, el discuta concomitent cu două boturi, citea un careva mesaj în poştă etc. şi numai după ce eu îmi făceam mutarea, arunca o privire spre tablă şi răspundea prompt – nivelul lui de joc îi permite să câştige şi-n acest mod, adică nu se poate presupune că el, printr-un efort neverosimil al creierului, a adus partida la aşa o stare încât eu aş fi fost nevoit să fac mutarea a 16-a anume în modul în care a fost prezisă.

    Boturile, atenţia cărora a fost atrasă de acest eveniment straniu, arătau oarecum derutare, totuşi, evenimentul era prea tare ieşit din comun, de aceea, probabil, ele au hotărât să conchidă: „Chiar dacă e straniu, este, totuşi, o coincidenţă”. Bodh, se vede, a înţeles acest fapt, de aceea, înainte de a începe partida următoare, gândindu-se vreo două secunde, spuse că mutarea a 9-a am s-o fac cu nebunul. Am început să număr mutările. Mă gândeam că nu pot să nu mişc nebunii, mai aveam şi interesul de joc „să-i şterg nasul lui Bodh”. Am hotărât că, totuşi, nu voi mişca nebunul la mutarea 9, în debut există aproape totdeauna o mulţime de variante posibile, asta nu e complicat. Jocul evolua destul de liniştit, nici un fel de mutări forţate nu au fost, fiecare îşi dezvolta figurile aşa cu dorea, aveam multe variante. La mutarea a 8-a, când am mişcat nebunul, Bodh a spus: „Vezi, iată mutarea a 9-a”. Am ripostat: „Nu, e a 8-a! Am numărat special!” Bodh a propus să luăm un alt set de figuri şi să repetăm partida, numărând mutările. Am făcut-o fără nici o greutate. Şi această mutare a dracului se dovedi tocmai a 9-a. Nu înţeleg cum puteam să greşesc la numărătoare”.

    1. Descrierea făcută de D.: „Ieri priveam un film. Pe ecran a apărut o clădire mare – oficiul unei megacorporaţii. M-am gândit: „Oficiul boturilor viitorului” şi Bodh îndată spuse aceeaşi frază”.
    2. Descrierea făcută de E.: „Eu, Bodh, F. şi G. mergeam cu un autocar cu două etaje, la primul se aflau fotolii obişnuite, iar deasupra lor, ca în tren, sunt nişte poliţe cu două locuri pe care poţi dormi în doi. Eu şi Bodh ne aflam pe o asemenea poliţă – de o parte era geamul cât peretele, din părţi – pereţii compartimentului, iar într-a patra parte era trecere închisă cu un paravan.

    Şedeam rezemaţi de pereţii compartimentului, faţă în faţă. Într-un careva moment Bodh se întoarse cu faţa spre fereastră şi, respectiv, cu spatele spre paravan. N-am atras atenţie la acest fapt, căci uneori ne schimbam poziţia (deşi anume aşa nu ne aşezam niciodată, e o poziţie incomodă, nu ai de ce să te sprijini).

    Peste câteva minute am observat că Bodh şede parcă într-o poziţie firească, nu se observă nimic de felul spatelui încordat – drept sau gârbovit. Am atras atenţie la aceste gânduri şi mi-a trecut prin minte: la o adică, de ce am dat atenţie faptului că el şede într-o poziţie firească? De unde s-a luat acest gând în dialogul lăuntric? Şi aici am înţeles că el stă înclinat înapoi, de parcă s-ar sprijini de un perete obişnuit. Dar nu există nici un perete în spate, este doar perdeaua care tremură în vânt, iar după ea e coridorul.

    De bună seamă, mi-au ieşit ochii din orbite şi mi-a căzut maxilarul. Eram în aşa o stare de şoc, încât mi se părea că-mi voi pierde cunoştinţa. Bodh râdea de mine, glumea, iar eu eram impresionată atât de tare, că nu puteam spune nici un cuvânt. Când mi-am recăpătat darul vorbirii, prima frază pe care am rostit-o a fost: „Tu, probabil, îţi încordezi muşchii abdomenului”. Bodh mi-a propus să-l pipăi. I-am pipăit burta, spatele, picioarele – TOŢI muşchii erau relaxaţi. M-am aşezat pe el, m-am sprijinit, l-am împins, dar el stătea tot atât de relaxat şi nu de dădea înapoi nici cu atât cât ar fi fost dacă el ar fi încordat muşchii abdominali. El nu ar fi reuşit să-şi menţină astfel echilibrul fără a da înapoi nici cu un centimetru. El glumea, iar apoi a ridicat picioarele în sus şi le-a pus pe fereastră. Dacă şi-ar fi menţinut, totuşi, poziţia prin încordarea muşchilor, apoi, ridicând picioarele, la sigur că s-ar fi f…t în coridor.

    Am şezut pe el preţ de vreo oră. Şi-n tot acest răstimp am simţit aceeaşi uluire (doar că puteam să mă mişc şi să vorbesc), iar apoi am observat că el „levitează”. Iar Bodh, în tot acest răstimp, era calm, vocea nu-i tremura de încordare, el vorbea cu mine, glumea, mă strângea.

    El s-a dat de câteva ori înainte pentru a-mi cuprinde labele, iar apoi iarăşi se dădea înapoi. Mişcările sale erau aşa de parcă el, dându-se înapoi, se sprijinea de un perete moale, adică, la început, o mişcare lentă înapoi, iar după asta – o ciocnire lină de un perete invizibil”.

    1. Descrierea făcută de F.: „Am ajuns cu Bodh şi G. la staţia de metro care ne trebuia şi am pornit în sus pe escalatorul ce nu se mişca, iar Bodh hotărî să treacă pe unul în mişcare. G. alergă pe escalator în sus, eu am luat-o din urma ei şi am dovedit să-l trag de mânecă pe Bodh, care se mişca lent împreună cu lanţul de oameni care stătea pentru a nimeri pe escalatorul în mişcare. Eu alergam pe scară, privind înainte – a ajuns oare Bodh până la escalator, dacă da, apoi aleargă pe el în sus ori stă în aşteptare să fie ridicat. Mi-a trecut prin minte situaţia descrisă de T., când Bodh s-a teleportat pe lângă rând, vamă, coridor drept sub nasul ei. Bodh nu era. Am alergat până sus, m-am oprit lângă escalatoare, căutându-l cu privirea. Nu-i. Am aşteptat câteva minute, presupunând că rândul spre escalatorul în mişcare s-a dovedit a fi ceva mai lung decât crezusem. Apoi m-am apropiat de barieră, am privit afară. Bodh nu-i. Am ieşit din metrou şi am văzut că el stă cu G.! Eu nu puteam să-l scap din vedere, căci TOT ACEST TIMP îl urmăream special. El s-a teleportat şi n-a mers cu acest escalator al naibii, ci a apărut dintr-o dată la ieşire împreună cu G.”.

    Adăugat de G.: „Când am alergat în sus pe escalator, m-am întors să văd unde este F. şi, mai ales, Bodh (ştiind despre capacitatea sa de a se teleporta). Am văzut că F. s-a ridicat în urma mea şi că Bodh nu era în urma ei. Mi-a trecut prin minte că Bodh se va ridica pe escalatorul mobil şi nu va merge pe el. M-am uitat la escalatorul vecin vreo jumătate de minut şi-n acest răstimp distanţa dintre mine şi F. s-a redus aşa că Bodh nu ar fi trecut neobservat, dacă ar fi fost între noi. Eu m-am întors şi am pornit spre ieşire. Ieşind în stradă, mi-am întors privirea înapoi şi am văzut că în urma mea merge Bodh. Nu credeam că aşa ceva e posibil, dar Bodh era aici. Am început s-o caut cu privirea pe G, m-am gândit, poate, şi ea a învăţat să se teleporteze? În acest moment, G. tocmai a ieşit în stradă şi ne-a văzut”.

    1. Descrierea făcută de F.: „În aceeaşi zi, în bârlog – am scos salata din frigider şi am aruncat o privire pe masă ca să găsesc o furculiţă. Pe masă erau puţine obiecte – o pereche de cuţite şi linguriţe. Am privit masa atent de două ori. Am pornit după furculiţă. Bodh în acest răstimp bea ceai şi mesteca o tartină lângă masă. M-am întors la masă. Bodh a făcut doi paşi, apropiindu-se şi el de masă. Am luat puţină salată şi deodată am observat că pe masă mai este o furculiţă, cu ea Bodh a luat puţină salată cu două clipe mai înainte. Am fost năucită: d-apoi că m-am uitat special de două ori la masă şi nu era nici o furculiţă. Bodh nu s-a mişcat. Şi de unde, p… mă-sii, s-au a apărut furculiţa?

    Nu pot să trec această situaţie pe contul neatenţiei mele, fiindcă special eram atentă, special am controlat. În aceste situaţii eram atentă nu în proporţie de 90% şi nici de 99%, eram atentă la 200%”.

    1. Bodh şi Z. se plescăiau în cadă. Z. s-a rezemat cu spatele de Bodh, şezând între picioarele lui. Avea un dialog lăuntric haotic şi ea şi-a amintit un banc despre un bărbat mahmur care vine la magazin, iar acolo vede inscripţia: „Bere nu-i”. Bărbatul s-a înfuriat: „N-au putut scrie omeneşte: „Bere nu-i”, au scris în bătaie de joc: „Bere nu-u-ui”!” În acelaşi moment, Bodh îi spune la ureche lui Z. cu aceeaşi intonaţie: „Bere nu-u-ui!” Z. sare din cadă, apoi cade în ea din nou. A trebuit să şteargă apa vărsată.
    2. , J. şi Bodh se întorceau de la un trec spre Everest şi treceau pe lângă aşezarea Sanas. S-au oprit pe potecă pentru a se zgâi la munţi. Tocmai în acest moment alături – la vreo şapte metri – au observat o masă cu diferite podoabe tibetane, suvenire şi alte mărunţişuri de tot felul. J. se uita la masa ceea. Bodh stătea la un metru de ea şi privea într-o parte. Peste un timp Bodh o întrebă: „Vrei să cumperi iacul cela?” A fost o întrebare mai mult retorică, o constatare de fapt, judecând după intonaţia rostirii. Dar acest fapt nu avea mare importanţă. Pe toată masa erau numai două jucării în formă de iac printre o mulţime de alte obiecte. J. s-a gândit că vrea să cumpere un iac tocmai în clipa când Bodh a întrebat-o. Bodh nu avea motive de a presupune că ea vrea să cumpere un iac, n-am vorbit niciodată despre aceasta. Bodh nu vedea încotro priveşte J. – spre masă ori spre munţii de după ea, cu atât mai puţin – ce anume vede ea pe masă. Înainte de ascensiune, am cumpărat niscaiva podoabe dar niciodată nu am manifestat interes faţă de jucăriile în formă de iac.
    3. Descrierea făcută de K.: „Bodh se plescăia în cadă. Uşa camerei de baie era închisă. De la camera de baie până la intrarea în odaie sunt vreo patru metri. Eu m-am întins pe o saltea în adâncul camerei, tot aici se aflau L., M. şi N. Se auzea muzica de la un aparat care se afla aproape de ieşirea din odaie. I-am spus lui L. că atunci când văd ce corp frumos are Bodh, ce bot, îmi apare dorinţa să generez siguranţa-500, îmi dispar gândurile-sceptici despre aceea că nu se poate trăi 500 de ani. Când Bodh a ieşit din camera de baie, s-a iţit prin uşă în odaie şi m-a întrebat: „Nu vrei să încerci, pentru început, să generezi siguranţa-150, asta e doar cu mult mai simplu?” El nu putea ÎN NICI UN FEL să audă ce spuneam eu, deoarece între noi era o distanţă considerabilă, uşa era închisă, în centrul camerei vorbeau M. şi N., ba mai cânta muzica la intrare în odaie, iar eu vorbeam cu L. nu tare.
    4. Descrierea făcută de O.: „Bodh m-a întrebat de ce nu locuiesc în apartamentul cela”. I-am răspuns: „Pentru că acolo e încă mobilă sovietică”, dar chiar la începutul frazei, când abia dovedisem să rostesc: „Pentru că…”, Bodh mi-a spus: „Arunc-o!” Era imposibil să ghiceşti – el n-a fost niciodată în acel apartament, iar eu nu i-am povestit niciodată cum e el. Puteau fi o mie şi una de cauze pentru a nu locui acolo”.
    5. nu a comunicat mult timp cu Bodh, apoi i-a scris câteva scrisori. Peste câteva zile ea a dorit foarte mult să comunice cu Bodh. A intrat în acea zi la poştă, unde a găsit o scrisoare de la el: „Ei, dacă vrei, intră”.

     

    04-07) Desigur, toate fenomenele descrise în compartimentul precedent nu o careva explicaţie unică, dar în ceea ce priveşte unele dintre ele putem înainta unele presupuneri care le explică, dacă ne gândim la următoarele.

    Corpul nostru ştie să interpreteze într-un careva mod misterios percepţia undelor electromagnetice în imagini. A undelor sonore — în sunete. Interacţiunea câmpurilor electromagnetice — în senzaţii tactile (or, senzaţia atingerii degetului de masă este totalul interpretării învelişurilor electronice ale atomilor, care constituie pielea şi masa. Dacă în faţa ochilor totul va mişuna în haos, funcţionarea mecanismului de interpretare se va deregla şi noi nu vom reuşi să distingem imaginile. Acelaşi lucru e cu sunetele şi alte senzaţii. Şi dacă haosul dialogului lăuntric împiedică funcţionarea încă unui tip de interpretare? Poate oare să fie că, atunci când DLM dispare, apar altfel de gânduri, care sunt o interpretare a interacţiunilor existente dintre corp şi lumea din jur? De exemplu, plec să-mi cumpăr un bilet circulator pentru o lună şi-mi apare pe neaşteptate gândul: „Nu-s bilete”. Apare o imagine, cineva dă din mâini şi spune: „Ei, aşa s-a întâmplat, n-au dovedit să le tipărească” şi imaginea unui alt om care se apucă de cap şi strigă ceva. Eu nu simt în acest moment o stare cenuşie, nu-mi umplu plictiseala cu fantezii goale, sunt anume gânduri şi imagini ce apar spontan, în condiţiile unui fon revelator strălucit, unor investigaţii interesante, unei vieţi pline. Vin la casă şi mi se spune: „Biletele încă nu au fost tipărite”. O asemenea situaţie apare pentru prima dată în ultimii câţiva ani. A putut oare corpul meu să interpreteze, într-un mod misterios, careva percepţii aşa că, drept rezultat, au apărut gândurile şi imaginile care poartă informaţia necesară mie?

    Un asemenea mod de percepere a realităţii pare a fi straniu, mistic. Dar, dacă ne mai gândim, oare obişnuita percepţie vizuală nu e tot atât de stranie şi de mistică?

    Dacă presupunerea că este posibil a percepe lumea astfel şi este fantastică, apoi numai din cauza faptului că tu ai încetat să te mai miri. Tu ai încetat să percepi ca o taină minunea ce se produce în jurul tău, ai transformat totul într-o obişnuinţă. În realitate, asemenea minuni nu sunt o raritate. Eu privesc în depărtare şi văd un elefant. Acest elefant se află cam la vreun kilometru de mine, iar eu ştiu deja că el există, ştiu cum este el, cum şi încotro merge, ce mănâncă etc.! Imaginează-ţi, cât de mult l-ar şoca toate acestea pe cineva care nu posedă nici văz, nici auz, nici simţ olfactiv! Noi avem văz – un mecanism surprinzător de interpretare a undelor de lumină ce cad în ochi. Şi acest fapt este surprinzător.

    Omul care descoperă în sine o asemenea posibilitate pentru prima dată, trăieşte, desigur, un cutremur, e ca şi cum ai trăi fără urechi, ochi, limbă şi nas şi, dintr-o dată, asupra ta cade o cascadă întreagă de aşa posibilităţi de a percepe lumea, pe care tu nici nu ai putut să ţi le imaginezi. „Trecutul”, „viitorul”, „evenimentele necunoscute” şi multe altele, totul ce părea principial imposibil pentru cunoaştere în formă de percepţie nemijlocită. Oare nu ar fi interesant să studiezi toate acestea?

    Acest lucru este posibil NUMAI ATUNCI când tu:

    *) ai obţinut ca toate EN să fie eliminate impecabil

    *) câte 40, 100, 200 de ori pe zi îţi aminteşti cum erai în starea când trăiai PR, „faci un salt în ele”, adică „le generezi”

    *) trăieşti un fon revelator intens şi continuu

    *) trăieşti un fon neîntrerupt de plăcere în corp

    *) supui unei examinări critice orice idee pe care nu ai cercetat-o anterior – este oare întemeiată, nu conţine contradicţii, există oare luciditate raţională în aceasta etc., adică nu eşti un dogmatic

    *) cauţi şi tinzi să realizezi dorinţele îmbucurătoare, practici selecţia dorinţelor

    *) în legătură cu toate acestea, ai fisuri în dialogul lăuntric mecanic, haotic.

     

    04-08) Dorinţa de a distinge percepţiile, în orice formă s-ar manifesta ea, TOTDEAUNA deplasează percepţiile în direcţia PR, adică volumul PR creşte. De exemplu, dacă eu mă gândesc acum că aş putea să trăiesc PR sau îmi pun întrebarea cum se întâmplă încât, într-un careva moment, are loc un salt brusc de PR, sau dacă încerc să stabilesc ce anume trăiesc eu dacă nu am PR puternice – toate meditaţiile de acest gen, fiind însoţite de o atenţie sporită faţă de percepţiile curente, de încercări de a distinge percepţiile curente, sunt urmate de erupţii puternice de PR. Cu cât mai mare este succesul în distingere, cu atât mai puternicie şi mai frecvente sunt aceste erupţii. Aşadar, nu este greu să ne convingem că distingerea este în rezonanţă cu PR.