Română change

Error

×

Merişoare, dulci pomuşoare

Main page / Prima Pagină / Povestiri / Merişoare, dulci pomuşoare

1. Ei s-au găsit unul pe altul – în colbul drumului, în bulboana neplăcerilor personale, inspiraţiilor şi deşertăciunii – ei s-au găsit unul pe altul. Şi a fost bine. Au închiriat un apartament, serviciul nu-i prea obosea, era vreme, era dragoste, era senzaţia clară a faptului să lumea se roteşte în direcţia necesară. Ei au închiriat un apartament cu două odăi, în una, cea mai mică, au aruncat lucrurile, iar în cea mai mare s-au instalat, până una-alta. În odăiţa cea mică voiau să facă ceva neobişnuit – să nu fie mobilă, să fie aşezat un covor pufos, să fie multă verdeaţă, aer şi lumină, doar că la început trebuia aruncat tot gunoiul.

A trecut o lună. Odaia aşa şi rămânea în dezordine – ba una, ba alta, şi apoi ştiţi şi dumneavoastră: ordine e atunci când totul e curat, dacă nu duci lucrul pană la capăt, apoi chiar îţi pare rău, parcă şi ai muncit, dar ordine nu-i. Ei aşteptau clipa când le vor ajunge puteri ca să inspire mai mult aer şi să învingă dintr-o lovitură.

A mai trecut o lună. Odaia s-a transformat într-un fel de punct, în jurul căruia se concentrau glumele, le plăcea să se persifleze pe sine înşişi, iar ei îşi tot făceau planuri: cât va fi de bine când, în sfârşit, vor face ordine acolo. S-a constituit ceva de felul unui folclor de familie, în care odaia juca rolul unei pietre de temelie, era ceva hazliu şi promiţător. În sfârşit, a sosit Ziua – ei s-au trezit dis-de-dimineaţă şi s-au avântat în curăţenie. Doamne, cât gunoi a fost scos, cât praf, maldăre de cărţi… Seara i-a găsit la bucătărie, cum se spune, obosiţi, dar mulţumiţi… El a îmbrăţişat-o, ea a râs. Trecând pe lângă odaie, ei nu s-au putut reţine să nu mai arunce o privire în ea. Camera strălucea. Pe podea – un covor pufos. În colţ – un palmier splendid. Nişte lustre plăcute, un fotoliu moale, intri şi simţi un confort moale, care nu agasează, pentru trup şi suflet, ochiul nu are pe ce se opri, mult spaţiu liber, mult spaţiu in cap. Ei stăteau desculţi în mijlocul odăii, cuprinzându-se, şi-n această clipă au simţit că nu mai au nimic comun, că această idee, după cum se vede, era unica punte dintre ei, iar acum puntea s-a prăbuşit şi în locul ei, straniu lucru, n-a apărut nimic. Ei au mai stat vreo douăzeci de minute, nu aveau ce vorbi, părea că înseşi discuţiile şi-au pierdut sensul. A doua zi ei s-au despărţit pentru totdeauna.

 

2. Era o poantă mişto. La sigur că o ştiţi: te apropii de fetiţă şi-i spui: „Îmi placi…”, iar după o pauză, depinde, cine şi cât poate să reziste că să nu înceapă a necheza colegii, dar fată să dovedească să roşească şi să se piardă cu firea, adaugi: „când te fugăresc cu mătura prin coridor”. Toţi ştiu această glumă, dar, de fiecare dată, ea produce un mare efect. Când în clasa lor a venit o fată nouă, el ştia la sigur că va face cu ea gluma asta.

Ea şi-a strâns cărţile, concentrată, gândindu-se la ceva, apoi porni spre ieşire. El îi îngrădi calea. Ea se lovi de umărul lui şi, surprinsă de obstacol, se rezemă, pierdută, de o bancă. El o privea ţintă. Se pare că toţi au înţeles ce va urma, iar el, anticipând nechezatul zgomotos, pronunţă ferm: „Îmi placi…” Şi începu să ţină pauza. Ştia: cu cât mai mult o ţii, cu atât e mai puternic efectul. La marginea câmpului de vedere, el observă că toţi sunt gata să se cutremure de râs, aruncând de pe sine încordarea lecţiei. Ea nu roşi, pauza se cam întinse. Ea stătea, pur şi simplu, şi privea undeva, undeva foarte adânc în el…

Ei mergeau pe stradă – era mult soare şi băltoacele se uscau deja.

 

3. El a intrat în oraş dimineaţa. Cineva poate vedea în asta un simbol, cineva – nu. Eu personal prefer să privesc lucrurile simplu: ei bine, a intrat, ce-i din asta? Deja se iţi soarele şi asfaltul ulicioarelor înguste se încălzise puţin. Această căldură nu te încălzea, ci, mai curând, doar promitea să încălzească. Îi era simpatică această promisiune. Îl înţeleg: promisiunea este totdeauna ceva mai proaspăt, mar puternic decât orice determinare, doar dacă această determinare nu este de aşa natură că ar conţine în sine un hău în care se poate prăbuşi totul în orice moment. Desigur, întâlnea în cale oameni, unde aţi văzut dumneavoastră oraş fără oameni, dar feţele lor erau parcă înceţoşate, ia aşa, o ceaţă uşoară ce ascunde trăsăturile feţei, iar la alţii nici nu se vedeau feţele. Poate, aburirile pătrunse de razele soarelui creau acest tablou bizar. El mergea fără un scop determinat – abia se născuse şi încă nu avea scop.

Uneori ba faţada unei case, ba nişte frânturi de vorbă neînţeleasă îi aduceau ceva mai mult decât o simplă impresie, la o adică, acest ceva s-ar putea numi amintire, dar, desigur, asta nu era amintire, căci el abia se născuse şi nu avea ce ţine minte. Când marea l-a aruncat pe ţărm, când arborii s-au aplecat, coborându-l domol din coroanele lor pe pământ, iarba s-a dat la o parte în faţa lui şi drumul era limpede, şi totul era atât de simplu. Când iarba luă sfârşit, în faţa lui se aşternu colbul drumului şi calea îi era tot atât de limpede. Nici un gând nu-i apărea în piept, iar gândurile din cap nu-i plăceau, el nu le agrea atât de mult, încât ele o simţeau de departe şi căutau să-l ocolească. Din adânc îşi arătau capetele bizare diferite făpturi, dar şi ele căutau să se cufunde undeva mai adânc atunci când atenţia lui le arunca o privire fugară. Când el trecu pe lângă o faţadă lungă, galbenă cu pervazuri albe, întoarse pe dos, ieşi la suprafaţă un peşte pe nume Singurătate şi peştele dădu din cap, cerul era senin. El nu avea nici undiţă, nici cârlig, nici dorinţă de a undi şi peştele, dând din coadă în ritmul paşilor lui, plecă. Şi era totul atât de bine, încât drumul s-a încovoiat de plăcere, iar el a fost nevoit să ocolească o gaură în asfalt.

În piept avea o spărtură. Adică, de fapt, ştim cu toţii că acolo nu-s nici un fel de spărturi, poţi să pui mâna şi să pipăi, dacă cineva s-a scrântit de-a binelea şi nu ştie de are sau nu o spărtură în piept, dar în pieptul lui era o spărtură şi-n spărtură şuiera vântul, vântul era violet şi cleios, smulgându-se din urmă, el se învârtejea şi-i flocăia părul care făcea un moţ caraghios la ceafă.

O fetiţă şedea pe pervazul etajului doi, lăsând picioarele în jos. Sigur, şi mama, şi tata i-au spus de mai multe ori că nu se poate să stai aşa, dar ei nu-i era nici în cot nici de mama, nici de tata şi dacă ei ar fi murit într-o clipă, ea ar fi plâns puţin, dar puţin de tot, aşa se plânge când la grădiniţă este smulsă o tufă uscată sub care s-a deprins să stea, privind deasupra capetelor. Ea şedea aici deja mai mult de o oră, soarele îi încălzise picioruşele şi de la asta apăru un gâdilici uşor, care se ridica mai sus, sub fustiţă şi se scurgea uşor în subsuori. Aşa se spune – „în subsuori”? Sau se obişnuieşte a spune cumva altfel? Ei, tot una, în subsuorii ei era dulce şi cald.

Când el s-a apropiat de aleea cu plopi, aceia i-au aruncat în faţă un smoc de puf. El s-a înveselit straşnic, dar, desigur, nu şi-a dat veselia pe faţă, lasă-i să creadă că nu-i pasă de nimic, că el e furat de gândurile sale şi smocul ăsta de puf e o nimica toată… iar picioarele l-au purtat singure spre ulicioara cea mai apropiată. Privirea îi căzu drept pe picioruşele fetiţei. Ele erau atât de apetisante, degeţelele firave se jucau într-un joc necunoscut al lor, pufuşorul fin de pe glezne şi pulpe, care putea fi văzut doar de aproape, atât de aproape ca să simţi mirosul pielii. El s-a apropiat, s-a oprit şi a ridicat capul în sus. Iepuraşi rozi săltau sub fusta ei, împiedicându-l să se concentreze. Atunci el privi mai sus şi văzu ochişorii ei. Şi atunci cerul se sparse şi bubui tunetul.

 

***

 

— Eu te cunosc?

— Eu te cunosc?

— Eu te cunosc.

— Eu te cunosc.

— Era ceaţă, era liliac, era un pământ negru, privirea-mi era străvezie, vocea m-a trădat, un nod se ridică, pieptul strigă, vârtejul porni a se roti, m-am trezit şi am început să mă bat cu capul. Am vrut să adorm iar, eram gata să dau totul pentru încă un minut de somn, atât de mult am aşteptat, atât de mult am visat – şi toate astea mi-s date doar într-o singură clipă de vis? Un vis curat ca lacrima, lacrimi inutile ca visul…

— N-am ştiut despre tine, nu te-am văzut, n-am privit oglindirea ta în picătura de apă, n-am auzit vocea ta în vuietul vântului, am visat… Scoarţa aspră a copacului, apa vertiginoasă a pârâului, cerul fără margini – aşa te-am căutat eu pe tine. Şedeam cu picioruşele spânzurate, soarele-mi bătea în ochi, un iepuraş de soare licări şi mă orbi, am lăsat ochii în jos. Aşa te-am găsit pe tine.

— Ce putem să ne spunem unul altuia?

— Nu avem pentru ce vorbi.

— Ce putem face unul pentru celălalt.

— Totul e deja făcut.

— Aşa-i bine.

— Aşa-i bine. Oare chiar aşa devreme, atât de simplu îmi voi trăi viaţa? Uite-aşa, atât de simplu?

— Asta putea să fie doar simplu.

— Şi ce va urma?

— Nu va urma nimic. Pur şi simplu, nimic. Se întâmplă şi aşa că înainte nu-i nimic. Există ceva doar mai adânc, doar altfel. Acum – altfel.

— Mi-i groază, mi-i vesel, mi-i totul plin şi dens.

— Mi-i cald, mi-i rece, mi-i tihnă.

— Ei ne vor lăsa?

— Ei nu ne pot nimic. Ei dorm. Priveşte în ochii lor.

— Ei nu pot nimic… ei dorm… cât e de bine… cât e de bine… va să zică, se întâmplă, se întâmplă, se întâmplă! Se poate să mai repet încă de o mie de ori: „Se întâmplă!”

 

Când începu să plouă, prin fereastra deschisă a pătruns puţină apă şi covorul s-a udat de abia, va trebui să-l usuc, altfel va putrezi urzeala, de uscat se poate chiar şi cu aspiratorul de praf sau, la urma urmelor, cu uscătorul de păr!

 

4. Aplecându-se, el se aruncă de după coşul de gunoi, precis că nu era aşteptat aici, căci toţi s-au împrăştiat ca potârnichile. Iar unul din ei, buimăcit, alergă drept spre el. El apăsă pe trăgaci. „Tra-ta-ta-ta” – pistolul automat, din lemn, se propti în burta băiatului, ochii aceluia vădeau o spaimă totală, chiar dacă l-au ucis, el fugi mai departe. „Tra-ta-ta-ta, răsună în urma lui, ţi-ajunge să trăieşti, mori!” Acela rări pasul. „Ţi-ajunge să trăieşti!”

În tufari începu să croncănească pătrunzător o cioară.

 

5. Cernea o ploiţă, ba mai tare, ba mai încet. Deodată, răpăitul ploii se înteţi şi toată lumea din jurul staţiei de autobuze se învioră, oamenii se grăbiră spre cel mai apropiat umbriş. Am tras cu coada ochiului: două femei în vârstă îşi luau rămas bun, cum se obişnuieşte, se vede, de vreo câteva minute, buzele lor măcinau ca totdeauna cojile cuvintelor, feţele le erau cărămiziu-binevoitoare. Cea care aştepta autobuzul începu să se frăsuiască, şi-a ridicat genţile şi a pornit, şontâc-şontâc. Deodată faţa celeilalte se crispă şi ea strigă în urmă cu o voce ascuţită: „Autobuze mai mult n-o să mai fie!” Aerul se îmbibă cu nelinişte, s-a format o bulboană, două mătuşe se învârteau în ea, iar împrejur se afla masa calmă a mulţimii. „Autobuze mai mult n-o să mai fie!”, continua să strige insistent şi fără sens. Femeia care alerga se întoarse – ea zâmbea şi zâmbetul ei arăta clar că i-i teamă şi i-i ruşine: i-i teamă pentru că s-a speriat de-a binelea. I-i ruşine fiindcă, înţelegând absurditatea situaţiei, nu putea să facă nimic cu sine. „Autobuze mai mult n-o să mai fie!”, strigă încă o dată femeia şi, întorcându-se, plecă. Toţi s-au îmbulzit în autobuz. Bulboana dispăru. Când mă întorceam spre casa mea, îmi ieşi în întâmpinare o bătrână cu un câine. Straniu… Da’ mie mi s-a spus că ea umblă cu coasa… Şi n-are de ce să se plimbe ea pe aici, eu şi fără asta am înţeles totul. Ce impertinenţă! Între altele, aveam în geantă nişte gogoşele gustoase!