Română change

Error

×

Examinarea generală a dorinţelor

Main page / SELECȚIE-2005: Calea spre o conştiinţă lucidă / Dorinţele / Examinarea generală a dorinţelor

Contents

    Conţinutul capitolului

    03-01-01) Introducere, anamneza.

    03-01-02) Definiţii, abrevieri

    03-01-03) Dorinţa de impresii (= dorinţa de EP).

    03-01-04) 10 reguli despre realizarea dorinţelor îmbucurătoare

    03-01-05) Definiţii ulterioare

    03-01-06) Exemplu de clasificare a dorinţelor după tipuri

    03-01-07) Problema puterii. „Meditaţia”

     

     

    03-01-01) Chiar din fragedă copilărie, din zi în zi, din clipă-n clipă, ţi s-a insuflat o atitudine faţă de propriile dorinţe ca faţă de ceva „urât”, „indecent”, „rău”, „ruşinos”, „sâcâitor”, „incorect”. Au fost născocite o mulţime de cuvinte care înlocuiesc cuvântul „dorinţă” şi toate au o pronunţată nuanţă negativă, peiorativă: „capriciu”, „moft”, „ciudăţenie”, „hatâr”. „A-ţi realiza” [dorinţele] este substituit prin „a da pae΄le”, „a scuipa pe cei din jur”, iar „a dori ceva” – prin „a avea probleme”, „a se zăpăci”. Cea care nu vrea să-şi suprime dorinţele şi tinde să şi le realizeze este etichetată ca „egoistă”, „egocentrică”. Dacă eşti pasionată puternic de ceva, ţi se va spune că eşti „încăpăţânată”, „stranie”, „excentrică”, ba încă vei mai fi stigmatizată ca „maniac”. Chiar dacă asta se spune, cică, în glumă, trebuie să-ţi dai seama că, sub paravanul glumei, e uşor să-ţi exprimi atitudinea, în cazul dat, e o atitudine negativă până la extrem, deoarece („stranie coincidenţă”!) cuvântul „maniac” este întrebuinţat pentru a-i numi pe criminalii deosebit de periculoşi, pe ucigaşi, violatori. Pentru a consolida desconsiderarea dorinţelor şi chiar pentru a cultiva o atitudine agresivă faţă de ele, se formează şi se vâră în cap concepţii. Ca rezultat, un om care are dorinţe este interpretat de cei din jur (şi chiar de el însuşi) ca un om care are „probleme”, chipurile, „cu el ceva nu e-n regulă”. Ideile budismului, care s-au răspândit în mediul european într-o formă denaturată până la extrem, completează acest tablou până sus, or, conform lor, „nirvana” este o starea cea mai fericită de lipsă a oricăror dorinţe. Neglijarea dorinţelor îmbucurătoare, suprimarea lor directă exercită o influenţă cât se poate de ucigătoare, produce un val de EN, FN, tâmpenie, lipsindu-l pe om de posibilitatea de a avea PR.

    În funcţie de moda care s-a afirmat în societate, unele forme ale dorinţelor puternice sunt apreciate ca „utile”. În acest caz, oamenii, dorinţele cărora nimeresc, în momentul dat, în această albie, beneficiază de „stimă”, susţinere, încuviinţare. Dar, de îndată ce gusturile se schimbă sau de îndată ce omul începe să manifeste şi alte dorinţe, nimereşte iar în categoria „zăludelor” şi „maniacilor”. Ca rezultat, persoana, ale cărei dorinţe îmbucurătoare nimeresc în pârtia admisă de societate, este nevoită a-şi suprima toate celelalte dorinţe, a forţa, în mod mecanic, dorinţa „corectă”, ceea ce se transformă foarte repede într-o acţiune mecanică şi lipsită de bucurie.

    Dacă eşti obişnuită să-ţi suprimi dorinţele îmbucurătoare, le ascunzi, simţind, atunci când le ai, ruşine, vină, teamă, asta are drept revers o agresiune latentă sau făţişă, ură. Tu te lipseşti de plăcerea prilejuită de însuşi procesul de a avea şi a-ţi realiza dorinţele, în timp ce simţirea şi realizarea dorinţelor mecanice, „îndreptăţite”, „corecte” nu-ţi aduce bucurie şi tu devii orientată doar spre posedarea unui rezultat, ai o dependenţă narcotică de această posesiune. Iar dacă simţirea şi realizarea dorinţelor nu-ţi produce bucurie, dacă ai numai dorinţa posedării rezultatului, dau buzna noi şi noi EN – îngrijorarea de rezultat, teama că nu vei obţine rezultatul, teama că de rezultatul pe care-l vei obţine tu va profita altcineva etc. În legătură cu acest fapt, se consolidează atitudinea faţă de dorinţe ca faţă de ceva chinuitor. Cu cât e mai puternică dorinţa, cu atât mai straşnice sunt EN care însoţesc însuşi procesul de simţire şi realizare a ei.

     

    03-01-02) Este imposibil să dai o definiţie a dorinţei, deoarece a defini înseamnă a reduce la ceva cunoscut deja, or, dorinţa nu se reduce la nimic – nici la emoţii, nici la gânduri, nici la senzaţii. Există oameni care sunt lipsiţi de atenţie faţă de ceea ce şi cum simt ei în aşa măsură, sunt atât de întristaţi şi stupefiaţi de EN şi de concepţii, încât ei nu pot separa dorinţele de gânduri, de exemplu. Un om atent va distinge uşor că există dorinţe şi există emoţiile şi gândurile ce le însoţesc. E vorba de straturi cu totul diferite de percepţii. Senzaţia de foame poate fi însoţită de dorinţa de a mânca, iar senzaţia de excitare sexuală – de dorinţa de a face sex, gândul „el m-a trădat” este însoţit de emoţia de ură, dorinţa de a lovi, senzaţia de fierbinţeală în cap sau de frig în membre. Se cer măcar abilităţi elementare de observare a propriilor percepţii pentru a nu confunda toate aceste percepţii. Pe măsură ce înlături EN, dorinţele mecanice, concepţiile, cultivându-ţi dorinţele îmbucurătoare, claritatea raţională şi alte PR, capacitatea ta de a distinge se intensifică.

    Cum aflu eu despre aceea ce vreau acum? Acum vreau să mănânc caşcaval sau vreau să plec la plimbare? Dacă eu îmi pun o asemenea întrebare, înseamnă că ştiu că există două dorinţe de acest fel, dar de unde o ştiu? Ştiu despre asta, fiindcă, în momentul dat, există percepţia gustului de caşcaval şi percepţia imaginii vizuale, aromei pădurii, senzaţia de sol elastic sub picioare, există şi dorinţa de a intensifica aceste percepţii, a le face mai puternice, mai clare. Acest lucru pare a fi imposibil: cum vine asta, de unde am eu gustul caşcavalului, dacă nu am caşcaval în gură? Or, pe nimeni nu-l miră faptul că eu pot să nu văd copacul, dar pot să mi-l imaginez. Dar ce înseamnă „a-ţi imagina”? Asta e tocmai o percepţie vizuală a unui arbore – da, o percepţie vagă, instabilă, dar nu e nimic altceva decât o percepţie vizuală. Dacă voi privi copacul timp îndelungat, apoi imaginea vizuală va deveni clară şi stabilă, se va completa cu percepţii adăugătoare, ca rezultat, dorinţa mea de a intensifica această imagine poate deveni mai puternică. În ceea ce priveşte caşcavalul, e acelaşi lucru – apare un gust slab, abia perceptibil de caşcaval, apare dorinţa de a o intensifica, se declanşează un dialog lăuntric pe această temă, pot să încep a gândi la asta – cum să obţin gustul dorit al caşcavalului. În acest mod, aflu despre aceea că vreau ceva, fiindcă percepţia acestui ceva a şi apărut în acest loc, dar într-un fel slăbit, vag, confuz. Dacă vreau să-mi cumpăr o fustă cu flori, ca să fiu mulţumită de privirile pe care mi le aruncă băieţii, apoi tocmai în acest moment, în acest loc DEJA EXISTĂ şi mulţumirea că am fusta, şi excitarea erotică de la privirile băieţilor, şi percepţia tactilă a fustei pe coapse, şi percepţia vizuală a culorii şi făcăturii ei. În acest mod, se poate ajunge la o concluzie surprinzătoare: când vreau ceva, apoi vreau nu ceva ce încă nu există, ci vreau anume ceea ce este deja, dar, pur şi simplu, vreau acest ceva într-o formă mai clară, mai stabilă şi mai puternică. Această concluzie se acordă cu observaţiile care arată că dorinţele sunt orientate totdeauna asupra unui obiect. Reiese, deci, că „dorinţa” este totdeauna o „dorinţă de a intensifica percepţia existentă”. Şi încă un rezultat uimitor: chiar dacă ne este accesibilă capacitatea de a distinge percepţiile, într-o asemenea situaţie noi nu putem separa a) dorinţa şi b) realizarea dorinţei, or, dacă eu vreau caşcaval, apoi există şi gustul caşcavalului, adică dorinţa şi realizarea dorinţei sunt simultane, Înseamnă oare acest fapt că există o modalitate de a intensifica dorinţa caşcavalului în aşa măsură, încât aş putea simţi gustul lui nu mai puţin clar ca în cazul când îl am pe limbă? Şi e posibil oare să vrei atât de mult să fii sătul, încât va apărea şi senzaţia de saturaţie, iar toate procesele fiziologice se vor desfăşura aşa de parcă ai şi primit substanţe nutritive? Aceste întrebări vor rămâne fără răspuns până atunci până când tu nu vei avea PR încontinuu, până când îţi este inaccesibilă o concentrare atât de completă asupra dorinţelor, încât ele ar începe să-şi deschidă tainele. Să fixăm, deocamdată, un moment: când există dorinţa, ea este deja realizată parţial.

     

    ■ Voi numi dorinţe lipsite de bucurie sau dorinţe mecanice (DM) dorinţele care:

    a) sunt condiţionate de concepţiile care inclus în sine diverse cuvinte de morală sau motivaţie parazitară de felul: „trebui să plec încolo”, „trebuie să procedez astfel”, „ar fi bine să fac aşa”, „oamenii vor ca eu să…” etc. Tu nu ai dorinţa îmbucurătoare de a face acest lucru, dar, întrucât există gândul obsedant „asta trebuie făcut” sau „aşa ar fi echitabil”, pleci şi faci acest lucru, continuând să simţi nemulţumire şi lipsa oricărei dorinţe, susţinând gândul „bine că am făcut aşa, e corect, aşa şi trebuia”, încercând să compensezi intoxicarea cu EN prin mulţumire de sine.

    b) sunt condiţionate de EN – mânie, frică, plictiseală etc.

    c) sunt condiţionate de o deprindere mecanică: venind de la serviciu, pui televizorul şi, chiar dacă ştirile nu te interesează nicicum, le priveşti mai departe, simţind plictiseală, oboseală etc.

    d) sunt condiţionate de alte DM, de exemplu, de dorinţa compensării hipertrofiate a tot ce n-ai avut până acum. Dacă în copilărie, tinereţe ruşinea, frica şi tabu-urile morale te-au impus să faci prea puţin sex, apoi pe la 20-25 de ani dorinţa de a te freca va fi atât de mare, încât, pe măsură ce te eliberezi de interdicţii, ai să te arunci spre tot ce se mişcă, uitând să te opreşti şi să te întrebi: am, de bună seamă, aşa o dorinţă îmbucurătoare? Şi dacă te opreşti, totuşi, încerci să te aprofundezi în simţirea dorinţelor tale, apoi apare o nemulţumire puternică şi gândul că te limitezi „pe tine”.

    O proprietate comună a DM: lipsa bucuriei, febrilitatea, haosul. Altfel spus, simţindu-le şi realizându-le, nu simţi că se intensifică percepţiile revelatoare (PR) – tandreţea, simţul frumosului, extazul, aspiraţia etc. Din contra, se intensifică fonul negativ (FN), apar impulsuri de EN şi se intensifică dialogul lăuntric haotic. Un citat din Gurgiev: „…omul este arena luptei, concurenţei celor mai diferite dorinţe, ele toate-şi zic „eu”, adică se consideră stăpâni şi nici una din ele nu doreşte să le recunoască pe celelalte. Fiecare din ele, atâta timp cât se află la putere, face aşa cum îi place, sfidând totul, răsplata vor suporta-o alţi „eu”. Între ele nu există nici o ordine. Care din ele a răzbătut deasupra, aceea şi devine stăpân. Ea bate-n toţi în stânga şi-n dreapta şi nu se teme de nimic. Dar în clipa următoare altceva înşfacă biciul şi-o bate de acum pe ea. Asta poate continua pe tot parcursul vieţii omeneşti. Imaginaţi-vă o ţară în care oricine poate deveni rege pentru cinci minute şi poate face cu regatul, în aceste cinci minute, tot ce-i trăsneşte prin minte. Or, anume aşa e viaţa noastră”.

    Ca să ai un tablou complet al DM care se manifestă în locul în care te afle, ca să-ţi imaginezi clar cu ce vrei să lucrezi, îţi recomand să faci o listă completă, adăugând în ea noile elemente descoperite.

     

    ■ Unul din felurile de DM este dorinţa de a suprima dorinţele (DSD). Deosebirea dintre suprimare şi înlăturare, eliminare am explicat-o în secţiunea despre EN: în cazul suprimării, DM nu încetează, apare FN. În cazul înlăturării, eliminării DM dispare totalmente, apare calmul sau PR. Aşadar, DSD, prin definiţie, este totdeauna o DM, deoarece este o formă a dorinţei de a avea EN. De cele mai multe ori, ea e condiţionată de EN şi concepţii. La DSD se atribuie diverse forme ale aşa-numitului „ascetism”, când omul îşi suprimă toate dorinţele (atât DM, cât şi DÎ), călăuzindu-se sau de concepţiile despre „luminare”, sănătate etc., sau de credinţa în autorităţi, sau de dorinţa de a produce impresie asupra altor oameni. Cea care acceptă un asemenea mod de comportare are o sumedenie de EN, simte mulţumirea de sine prilejuită de această „victorie” intensifică DM de realizare a dorinţei suprimate, pune temelia unei crize psihice profunde, adică a unui impuls puternic, îndelungat şi distructiv de EN şi efectele provocate de ele.

     

    ■  Dorinţele îmbucurătoare (DÎ) corespund următoarelor criterii:

    a) însăşi simţirea şi procesul realizării lor (indiferent de rezultatul final) sunt însoţite de bucurie, de anticipaţie şi alte PR.

    b) dacă realizarea DÎ nu reuşeşte (precum şi dacă apare gândul că această dorinţă nu va putea fi realizată), EN nu apare.

     

    Este necesar să înţelegi clar că, dacă nu faci practica de înlăturare a întristărilor, apoi aproape toate dorinţele tale sunt mecanice şi, chiar dacă apare o DÎ, ea este substituită imediat printr-o DM. Dacă ai început practica, atunci în această mlaştină bâhlită începe mişcarea, pârâuaşele de DÎ care apar se amestecă cu DM, de aceea are loc un proces permanent de alternare a lor, de substituire a DÎ şi DM. Va trebui să depui eforturi, sa dai dovadă de hotărâre, atenţie, perseverenţă pentru a separa cât mai des şi cât mai minuţios DM şi DÎ, înlăturând primele şi intensificând ultimele.

    De exemplu, ai început să speli podeaua, deoarece acest fapt e în rezonanţă cu purificarea de EN, există DÎ a activităţii fizice şi tu o realizez, dar, când peste cinci minute, pe neaşteptate, ea dispare şi apare altă DÎ, vine şi gândul conceptual: „Dacă ai început lucrul, apoi fă-l până la capăt”, DÎ dispare, PR încetează.

    Un alt exemplu tipic: suspendarea realizării dorinţei îmbucurătoare (RDÎ) pentru „mai târziu”. Există DÎ de a merge la plimbare chiar acum, apare gândul: „Încă nu mi-am făcut lecţiile, le fac şi plec”. Ca rezultat, DÎ dispare, te învăluiesc starea cenuşie, EN. Şi iată că toate lecţiile sunt făcute, nu mai vrei să te plimbi, dar, în loc să te opreşti şi să-ţi asculţi DÎ, pleci la plimbare, deoarece există gândul: „Am vrut doar…”. Ca rezultat, iar o realizare a unei dorinţe mecanice (RDM).

    Un citat din Vulpoi: „DÎ sunt contramandate pentru cine ştie când pentru că vrei să te pregăteşti „temeinic” pentru ele. Aşa şi procedez din copilărie. Îmi făcea plăcere nu procesul însuşi, ci fanteziile pe tema „ce va fi când…” – îmi plăcea să vorbesc despre asta, să visez. Din copilărie, mă hrănesc cu fantezii nerealizate. Chiar dacă asta îmi aducea o anticipaţie, era o anticipaţie instabilă, slabă şi efemeră. Exista o necesitate continuă de alimentare cu noi fantezii, în afară de aceasta, aşa şi nu purcedeam la realizarea DÎ, din care cauză apărea un sentiment de vină pentru aşteptările neîndreptăţite – ale mele proprii şi străină. Iar dacă DÎ erau suprimate, apoi altele nu apăreau şi anticipaţia nu se intensifica”.

    Dacă acţiunea este condiţionată de DÎ, apoi efectul, exprimat printr-o frază în care apare cuvântul „prea”, indică dizlocuirea neobservată a DÎ printr-o DM: „prea mult am mâncat”, „prea mult m-am frecat” etc. Mănânci şi simţi plăcere, dar atenţia s-a distras în mod haotic şi iată că ai mâncat „prea mult” – pe neobservate, DÎ a fost substituită de o DM. Pentru a împiedica această substituire, trebuie să-ţi pui mereu întrebarea: „Ce vreau eu chiar acum?”

    Să evidenţiem percepţia „anticiparea apariţiei DΔ. De parcă ne-ar aştepta o dulce aruncare înainte, de parcă ar fi întinsă tare coarda arcului. Un om sumbru, întristat trăieşte într-un fel chinuitor şi lipsa dorinţelor, şi prezenţa lor, adică în tot cazul apar EN – asta-i proprietatea DM. Aici e totul invers: când DÎ lipsesc, dar tu înlături, elimini impecabil EN, simţi plăcerea anticipaţiei, iar când DÎ a apărut – plăcerea simţirii şi realizării ei.

     

    ■ Prin termenul „selecţia dorinţelor” subînţeleg procesul care constă din trei stadii:

    a) distingerea dorinţelor apărute în timpul de faţă

    b) identificarea lor ca DM şi DÎ

    c) eliminarea DM şi cultivarea DÎ.

    Ca rezultat al distingerii suficient de clare a dorinţelor, identificarea lor ca DÎ şi DM devine aproape automată, instinctivă, dar dacă această claritate este slabă, instabilă, pot să apară dificultăţi la trecerea de la a) la b). La o distingere minuţioasă se poate identifica „dorinţa de legătură”, adică dorinţa de a efectua identificarea dorinţelor discernute ca DM şi DÎ. Această discernere, la rândul ei, permite de a genera mai eficient dorinţa de a efectua identificarea şi ea este suficientă pentru a nu mai fracţiona procesul în continuare, ci a obţine generarea obişnuinţei de trecere de la a) la b). Acelaşi lucru se poate spune şi despre trecerea de la b) la c).

     

    Practica schimbării ciclice a interpretărilor (şi de schimbare a caracterului şi intensităţii dorinţelor care o însoţeşte) este un mijloc de selecţie a dorinţelor.

     

    ■ „Analiza promptă” a dorinţelor este un set de acţiuni care permite de a obţine, în decurs de numai câteva secunde, o claritate dacă dorinţa simţită acum este îmbucurătoare sau mecanică. Folosirea rezonanţei cu PR în acest scop ar putea fi complicată, mai ales atunci când intensitatea dorinţei nu e prea mare şi a fost depistat un fon negativ slab sau un fon revelator slab, ori într-o situaţie de „nu se întâmplă nimic”.

    Un schelet generalizat al dorinţelor mecanice este siguranţa (adică fixarea rigidă de către conştiinţa discernătoare): „Dacă îmi voi realiza această dorinţă, voi deveni mai fericit”. Lipsa de temei a acestei afirmaţii este dizlocuită, deoarece ea este obişnuită, aproape toţi gândesc aşa atunci când îşi realizează dorinţele. Între timp, observările asupra ta însăţi şi asupra celor din jur scoate uşor în evidenţă faptul că „a fi fericit” înseamnă „a simţi fericirea”, adică asta nu-i o totalitate de careva bunuri, ci trăirile care, în opinia oamenilor, vor apărea de îndată ce aceste bunuri vor fi obţinute. Experienţele elementare arată, însă, că posedarea obiectului, statutului dorit, atenţiei jinduite etc. aduce nu „fericire”, ci un impuls scurt de mulţumire de sine. Posedarea [unui mijloc] nu duce la trăire [ stării de „fericire”].

    Iată de ce, dacă fixezi gândul „voi deveni mai fericită dacă voi face acest lucru” [care însoţeşte siguranţa corespunzătoare], asta înseamnă că în componenţa dorinţelor tale există o dorinţă mecanică. În acest timp, se pot manifesta concomitent şi DÎ, şi DM (de intensitate mică) orientate spre acelaşi scop, cu cât unele sunt mai puternice, cu atât celelalte sunt mai slabe. Controlul asupra existenţei unor asemenea gânduri şi a unei asemenea siguranţe este un mijloc care permite de a face, aproape momentan, selecţia dorinţelor, ceea ce se soldează cu apariţia altor DÎ şi PR în virtutea faptului că însăşi discernerea percepţiilor este într-o rezonanţă puternică cu PR.

     

    ■ Este raţional să se distingă: a) dorinţa şi b) dorinţa realizării acestei dorinţe (DRD), întrucât dorinţa poate fi îmbucurătoare, iar dorinţa realizării ei – mecanică sau îmbucurătoare. Dacă nu există această distingere, este imposibil a face selecţia. Această discernere conduce la eliberarea procesului de trăire a DÎ de „supliment” sub formă de îngrijorări şi temeri înşoţite de gânduri de felul este sau nu posibilă realizarea, vrei sau nu vrei s-o realizezi, ce va fi după realizare etc. Ca rezultat al acestei eliberări, DÎ se vor manifesta mai liber.

    O urmare a acestei discerneri este şi faptul că:

    a) DÎ sunt trăite mai distinct, mai puternic, fără a fi „boţite”,

    b) DÎ devin accesibile pentru observare, investigaţie,

    c) creşte capacitatea de a simţi plăcere de la trăirea DÎ,

    d) se intensifică rezonanţa DÎ cu alte PR,

    e) întrucât automatismul realizării dorinţei este stopat, devine posibilă evoluţia DÎ, în care sunt antrenate şi celelalte percepţii.

    De exemplu, dacă după apariţia dorinţei sexuale realizarea ei urmează în mod automat, apoi dorinţa sexuală este trăită într-un mod incert, grăbit, tu nu poţi simţi nuanţele ei, ea nu poate fi intensă, profundă. Când mecanismul realizării imediate este stopat, are loc evoluţia dorinţei şi senzaţiilor, celorlalte percepţii aflate în legătură cu ea (eu numesc acest lucru, în alt mod, „dezvoltarea sexualităţii”), devine accesibil şi un spectru mai larg de dorinţe, de noi senzaţii. PR, devine mai senzual corpul, noi şi noi sectoare ale lui devin „zone erotogene”, creşte profunzimea şi diversitatea senzaţiilor, apar ecouri surprinzătoare ale PR cunoscute deja şi ale altora noi.

    Automatismul realizării mai are o consecinţă: trăind dorinţa, „ştii” deja ce fa urma, adică tu însăţi îţi programezi dezvoltarea situaţiei, lipsindu-te de presimţire, făcând ca totul să fie cunoscut din timp, DÎ nu este alimentată suplimentar de o rezonanţă cu PR, de aceea ori dispare imediat, ori este substituită de DM respectivă. Discernând dorinţa şi dorinţa de a realiza această dorinţă, descoperind „spaţiul” dintre apariţia lor, obţii posibilitatea de a „pune un băţ în roata acestui mecanism”, oprindu-l.

     

    ■ Nu e deloc uşor să înveţi a discerne dorinţa şi dorinţa realizării dorinţei, deoarece automatismul confundării lor ţi s-a format timp de zeci de ani. În calitate de exerciţiu, poţi să înveţi să faci o pauză de câteva secunde între apariţia dorinţei şi începutul realizării ei – vom numi această practică reţinerea realizării. Când apare dorinţa, opreşte-te, pătrunde în simţire, ce anume vrei acum, pentru ce anume există o presimţire deosebit de clară. Uneori însuşi procesul de trăire a dorinţei este mai atrăgător decât realizarea ei. O particularitate distinctivă a dorinţei mecanice a realizării dorinţei constă în faptul că, la reţinerea realizării apare imediat un roi întreg de EN, în timp ce reţinerea unei dorinţe îmbucurătoare de a realiza dorinţa nu numai că nu se soldează cu apariţia EN, dar nici nu slăbeşte plăcerea prilejuită de presimţire, anticipaţie, ba chiar uneori o intensifică.

     

    ■ Este raţional [pentru realizarea selecţiei dorinţelor] să înveţi a distinge dorinţa de a trăi dorinţa (DTD). Şi ea poate fi îmbucurătoare sau mecanică. De exemplu, dacă ai simţit mai multe orgasme la rând, însuşi gândul la sex va trezi respingere, chiar numai de la el te vei simţi mai rău, cu toate acestea, dacă va trece un băiat foarte sexy, îl vei petrece cu privirea şi vei dori în mod mecanic să-l vrei pentru a astupa acea stare cenuşie şi FN care apar după orgasm, precum şi în virtutea obişnuinţei mecanice. Prezenţa DTD mecanice (DTDM) într-o atare situaţie atestă că tu simţi o respingere, ba chiar un dezgust, alte EN, pe când dacă DTDM ar lipsi, nu ai face altceva decât să remarci: „dorinţa nu apare”.

     

    ■ Este raţional să înveţi a discerne dorinţa de a intensifica dorinţa (DID) şi dorinţa de a diminua dorinţa (DDD). Cultivarea celei dintâi joacă un rol esenţial în cultivarea DÎ, cea de-a doua se aplică frecvent în experimente, atunci când nu ai claritate în raport cu o anumită dorinţă, de  aceea o intensifici, o diminuezi, observând cum reacţionează alte percepţii la acest proces. De exemplu, dacă, în loc să fixezi „există DÎ de a intensifica o careva DΔ vei urma concepţia „trebuie să generez, să intensific DΔ, apoi DTD şi DID vor fi mecanice, fără nici o bucurie, asta nu va conduce la nimic altceva decât la EN şi oboseală.

     

    Modalităţile de intensificare a DI:

    1) Se cultivă dorinţa de a intensifica dorinţa, adică se reîntoarce atenţia asupra faptului că tu vrei mult ca DÎ să se intensifice.

    2) Cultivarea unei presimţiri puternice şi îmbucurătoare, deoarece ea rezonează cu DÎ. Aminteşte-ţi situaţiile în care aveai o anticipaţie puternică, descrie-le detaliat. Ca să generezi anticipaţia, poţi să-ţi aminteşti aceste situaţii, ulterior vei învăţa „să faci un salt” în presimţire.

    3) Imaginarea schimbării dorite, însoţirea ei de practică formală a exprimării dorinţelor în glas („EDG”).

     

    Obstacolele în calea intensificării DÎ:

    1) DM se află în legătură cu un număr enorm de EN – dezamăgire, iritare, disperare etc. Oricine ştie: cu cât e mai puternică dorinţa, cu atât mai puternice sunt şi EN însoţitoare. Deoarece oamenii nu ştiu că asta este doar o proprietate a DM, dar nu a DÎ, oamenii îşi suprimă toate dorinţele, doresc doar pe jumătate, în proporţie de o zecime, o sutime, transformându-se pe ei înşişi în impotenţi, adică în oameni incapabili de a dori, ajungând la apatie, stare cenuşie, depresie, pierderea dorinţei de a trăi. Apariţia unor DÎ puternice trezeşte automat teama de EN ce vor apărea şi automatismul suprimării DÎ, de aceea este necesar:

    a) să elimini această frică;

    b) să intensifici dorinţa de a trăi DÎ, anticipaţia;

    c) să-ţi dai seama că trăirea DÎ este ea însăşi o plăcere, indiferent de rezultat;

    d) să înlături impecabil EN ce apar la gândurile despre aceea că DÎ ar putea să nu se realizeze.

    2) Gândul sceptic: „nici o dorinţă nu duce niciodată la nimic, viaţa cum a fost sumbră, aşa şi rămâne”. Este necesar:

    a) să generezi luciditatea raţională că experienţa trecută de trăire şi realizare a DM nu are nimic comun cu experienţa de trăire şi realizare a DÎ;

    b) să declari aceste gânduri otravă mintală şi să le înlături prin efort direct de reîntoarcere a atenţiei de la ele.

     

    ■ Viteza şi stabilitatea modificării percepţiilor este proporţională cu intensitatea şi durata dorinţei îmbucurătoare. Nu este uşor să descoperi această legitate, deoarece oamenii deseori greşesc, confundând „gândul despre dorinţă” cu „dorinţa însăşi”. Dacă omul zice „Vreau să-mi schimb cutare deprindere”, el, de cele mai multe ori, numai crede că vrea să se schimbe, dar nu trăieşte o asemenea dorinţă sau o are foarte rar şi foarte slab. Este o confuzie aproape general răsândită. Se mai confundă dorinţa cu „dorinţa de a trăi o dorinţă”. Dacă eu vreau să-mi apară o dorinţă puternică de a mă schimba, dar însăşi dorinţa de a mă schimba lipseşte sau este foarte slabă, asta-i insuficient ca să survină schimbările, mai ales în cazul când dorinţa iniţială este mecanică.

     

    ■ Din toată diversitatea de DM, este raţional să distingi dorinţele mecanice evidente („DME”), adică acelea, a căror caracter mecanic, de întristare, dureros este evident pentru tine, la fel ca şi dorinţa de a evita aceste dorinţe. Eliminarea DMV nu este însoţită de milă pentru sine, de un sentiment de pierdere, de gândul că te oprimi „pe tine însăţi”, gradul de identificare de sine cu DMV este minim şi ele se pretează eliminării incomparabil mai uşor decât dorinţele mecanice implicite („DMI”). La fel ca şi-n situaţia cu înlăturarea EN: greutatea principală nu constă în însuşi faptul eliminării EN, ci în aceea ca să vrei tare, clar şi de bună seamă să faci acest lucru.

    Fixarea în scris a experienţei obţinute de trăire şi realizare a DÎ îţi permite să-ţi apreciezi în mod critic acţiunile, să elucidezi procedeele tipice de autoînşelare, fie şi numai postfactum. De exemplu, atunci când copilul plânge poate să-ţi apară dorinţa să te apropii şi să-l ogoieşti, tu apreciezi această dorinţă ca una îmbucurătoare. Analiza ulterioară a acestei experienţe poate genera o întrebare: „Oare nu-i stranie coincidenţa: simpatia şi dorinţa chipurile îmbucurătoare s-au manifestat anume atunci când copilul plânge, iar în timpul liniştirii lui s-au făcut simţite EN de nerăbdare, iritare sau milă”. Această întrebare îţi va da temei pentru a presupune că a avut loc o înşelare de sine, iar asta îţi va permite să cercetezi mai atent percepţiile tale în asemenea situaţii.

     

    ■ Să definim termenul „comportament impecabil”: e vorba despre acţiuni ce rezultă din urmarea DÎ, însoţite de anticipaţie pe tot parcursul lor. Orice apreciere morală a unor asemenea acţiuni este imposibilă, deoarece, prin definiţie, aceste acţiuni nu sunt nici rezultatul dorinţei de a urma reguli, concepţii şi obişnuinţe, nici al dorinţei de a încălca anumite reguli, ci sunt rezultatul manifestării DÎ, aşadar, în motivarea comportamentului impecabil nu există nici „pentru că”, nici „pentru ca să”. Comportamentul este impecabil atunci când „o fac pentru că urmez DÎ şi în acest timp apare o rezonanţă cu alte PR”. Aşa dar, poate fi apreciată doar o interpretare conceptuală a comportamentului impecabil, nu uita să-ţi dai seama că oamenii din jurul tău anume aşa şi vor proceda: orice le-ai spune tu despre caracterul „revelator” al motivelor tale, oamenii te vor judeca conform concepţiilor lor, legilor scrise şi nescrise. Ar fi o prostie cu urmări nedorite de tine să nu ţii cont de acest fapt, să dizlocuieşti presupunerile despre acţiunile posibile ale oamenilor din jurul tău.

     

    ■ Voi numi „practică de însoţire” realizarea dorinţei în scopul cercetării atât a procesului de trăire a şi realizare a ei, cât şi a urmărilor realizării. De cele mai deseori, dorinţa de a face practice de însoţire faţă de DMI, deoarece vrei să te descurci în ea, adică s-o divizezi în părţi componente, determinând apoi care din ele sunt DM şi care – DÎ. Uneori apare dorinţa de a însoţi şi DME pentru a-ţi consolida claritatea în ceea ce priveşte caracterul lor mecanic. Anume practica de însoţire de aduce la ceea ce se cheamă .„acumularea experienţei”:

    a) claritatea raţională în ceea ce priveşte faptul care percepţii apar drept rezultat al unui comportament anumit;

    b) depunerea eforturilor pentru a elimina percepţiile nedorite şi a le cultiva pe cele dorite.

    În funcţie de gradul de claritate şi de eficienţa eforturilor, vom vorbi despre experienţă semnificativă şi puţin semnificativă.

    Realizarea mecanică a DM şi DMI nu conduce la acumularea experienţei. O mărturie în acest sens este un bătrân pe care-l vezi pe banca de la intrarea în scara ta: acest om a trăit mulţi ani, a fost în diferite situaţii, a încercat multe emoţii şi dorinţe, a comunicat cu o sumedenie de oameni, dar n-a obţinut nici libertate de întristări, claritate raţională, capacitatea de a le trăi şi a urma DÎ, ci chiar mai mult – pe an ce trece se cufundă tot mai adânc în EN şi tâmpenie, spectrul percepţiilor sale este inimaginabil de primitiv şi monoton. Oamenii încep să îmbătrânească vertiginos nu la 40, nu la 50 de ani, ci la 20-25. Deja la 30 de ani cea mai mare parte a oamenilor reprezintă nişte pensionari desăvârşiţi, care nu numai că nu trăiesc DÎ, dar care detestă cu agresivitate însăşi ideea de cultivare a DÎ, libertăţii de EN şi concepţii. Ei caută doar uitare de sine – în mulţumire de sine, droguri, impresii monotone sau EN.

     

    ■ „Epuizarea” este un proces de realizare multiplă a DME şi DMI până la stadiul de saturaţie puternică, fixându-se concomitent percepţiile, inclusiv dorinţele îmbucurătoare. Ca rezultat:

    a) apare diminuarea (în medie) a intensităţii manifestării DME sau DMI date;

    b) se simplifică selecţia;

    c) există posibilitatea de a observa continuarea manifestării componentei mecanice, chiar şi în pofida saturaţiei, ceea ce îţi permite să înveţi s-o discerni din componenţa dorinţelor în diverse împrejurări;

    d) slăbeşte identificarea cu dorinţa, adică:

    *) devin mai slabe gândurile de felul „iată dorinţa mea”, „e o parte din mine”, „îmi pare rău să mă despart de ea”, ele încep să fie deosebite ca vădit false;

    *) apare conceperea DM ca un mecanism eterogen, străin, adică apar gândurile „e doar un mecanism, o deprindere nedorită”, însoţite de claritate raţională, PR-claritate, alte PR;

    *) apare DÎ de a elimina această DM;

    *) apare DÎ de a intensifica această DÎ + DÎ de a diminua şi a elimina totalmente această DM.

    e) slăbeşte automatismul manifestării componentelor mecanice ale „ghemului dorinţelor” (adică acelei totalităţi de dorinţe în care eu nu pot distinge clar dorinţele componente ca să determin natura lor) încă înainte de înfăptuirea selecţiei, adică înainte de survenirea clarităţii în ceea ce priveşte componenţa şi natura dorinţelor.

     

    ■ Voi introduce termenul „înjumătăţirea DM” – diminuarea (în medie) intensităţii manifestării DM:

    a) drept rezultat al influenţei sumare a selecţiei dorinţelor şi practicii de epuizare, dar, întâi de toate, din contul practicii de epuizare, deoarece atunci când DM e puternică, dorinţa îmbucurătoare a înlăturării ei este slabă şi, respectiv, nu poate fi puternic efortul de înlăturare;

    b) până la aşa un stadiu când DÎ de a înlătura această DM devine distinctă, stabilă.

     

    ■ Realizarea DÎ de eliminare directă a DM este cea mai eficientă modalitate de a înceta să mai ai DM. DM nu vor înceta niciodată prin epuizarea lor, în orice caz, trena unei asemenea «amortizări» va fi infinit de lungă, deoarece este inepuizabilă diversitatea obiectelor pentru DM de toate felurile – miliarde de fetiţe simpatice, jucării, lucruri…, iar DM se manifestă, în mod automat, faţă de orice lucru nou. Daca DM sunt mereu unele şi aceleaşi ori se schimbă rar, survine starea cenuşie, apar EN. Dacă DM se schimbă prea des, te istoveşti. Dacă schimbi DM prea des, oboseşti, dacă le realizezi prea des – te istoveşti. Dacă le realizezi rar de tot, DM au un caracter de spasm, intensificând iarăşi EM… Este imposibil să umpli acest sac fără fund. Dacă obţinerea impresiilor ţi-ar aduce trăirea completitudinii, saturaţiei vieţii…, dar RDM generează un impuls de EP şi plăcere de scurtă durată, care devine aproape îndată de cauciuc, lipsit de gust şi intoxicaţia se întinde ca o coadă lungă în formă de stare cenuşie care se intensifică şi accese de EN. Anticipaţia care apare la gândul că DM pot fi înlăturare, eliminate, plus experienţa acestei eliminări devin o forţă care învinge dominaţia DM. DÎ de eliminare directă a DM se intensifică, devine mai îmbucurătoare şi determinantă. Apare claritatea că DM sunt şi ele aceeaşi otravă va şi EN: ele mă intoxicau, mă chinuiau, dar eu mă temeam să mă lipsesc de ele, mi se părea că, înlăturându-le, voi rămâne fără o parte importantă din mine însumi, fără ceva care mă umple măcar cu o careva viaţă. Pe măsură ce eliminăm EN, „viaţa, oricum ar fi ea” ne aranjează tot mai puţin, apare experienţa unei vieţi noi şi aspiraţia spre ea – viaţa în PR. Eliminarea directă a DM, la fel ca şi eliminarea (înlăturarea) directă a EN, se soldează imediat cu un impuls de PR.

     

    ■ Practica „eliminării limitate a DM” este eficientă în cadrul practicii de epuizare a DMI. În procesul realizării DMI încetez periodic realizarea şi înlătur totalmente DMI pentru un timp scurt, apoi revin iar la realizarea DMI. Această practică este o varietate a percepţiei ciclice, ea se soldează cu o claritate mai mare în dorinţe, cu o distingere mai clară a totalităţi de dorinţe în DÎ şi DM.

     

    Practica eliminării dialogului lăuntric (DL) sector cu sector. De exemplu, gândurile la sex sunt cu atât mai haotice şi mai sâcâitoare, cu cât e mai mare cota DM în dorinţele sexuale. Pentru a distinge mai eficient DM şi DÎ, este raţional să elimini, pentru un timp (o oră, o zi) orice gânduri despre sex. În acest caz DM se vor atenua (deoarece se va reduce brusc numărul gândurilor „de pornire”), iar DÎ se vor manifesta mai distinct. Eliminarea ulterioară a DM (prin orice metodă), la rândul ei, duce la atenuarea sensibilă a acestui sector al DL haotic.

     

    03-01-03) Există o îmbinare stabilă de cuvinte – „setea de impresii”. Să analizăm întrebuinţarea acestor cuvinte.

    *) „Impresiile” pot fi prilejuite de orice – de muzică, cărţi, sex, plimbare, discuţii, o mâncare gustoasă, evenimente, ştiri etc.

    *) În lista a tot ce le produce oamenilor „impresii” figurează nu numai fenomene plăcute şi simpatice lor, dar şi lucruri neplăcute, oribile – oamenii caută impresii în moarte, suferinţe, catastrofe, tâmpenia altor oameni, milă şi alte EN. De exemplu, oamenii pleacă la cinematograf special pentru a vedea un film, după care (ei o ştiu precis) vor avea EN puternice – de la ură până la MS. Pentru ei şi astea-s nişte „impresii”, cu cât mai intense sunt EN, cu atât mai puternice impresiile. Dacă filmul „nu e interesant”, apare plictiseala, dar plictiseala nu e atribuită la „impresii”.

    *) Dorinţa de impresii e ca un drog, un narcotic. E uşor să te convingi că e anume aşa: încetează să mai obţii impresii şi vei avea senzaţiile pe care le are un narcoman în timpul sindromului abstinent. În lipsa impresiilor îndată eşti cuprins de stare cenuşie, plictiseală, dezorientare, panică, oroare, disperare.

    Vorbind despre „impresii”, oamenii, de fapt, au în vedere emoţiile pozitive (EP) – bucuria posedării, bucuria răutăcioasă, mulţumirea de sine etc. De ce EN prilejuiesc „impresii”? Tocmai de aceea că, de multe ori, EN puternice sunt însoţite de EP. Afirmaţia inversă este şi ea justă. Ai cumpărat o maşină scumpă, ai început să fii dominat de o sumedenie de EP: îţi imaginezi cum o să te invidieze vecinul, cum te vor privi cu respect trecătorii etc. Desigur, concomitent cu EP apar şi EN: frica de a pierde, nemulţumirea (viaţa n-a devenit mai veselă, nu-i aşa?), furia pe cel care ţi-a zgâriat maşina etc. De ce oamenii tind atât de mult să vadă catastrofe, morţi? E ceva neobişnuit, ceva ce generează o sumedenie de EP: „ştii, am văzut azi CEVA GROZAV… creierii împrăştiaţi pe tot asfaltul… vai…” – ORICE om care nu-şi ia ochii de la cadavre îşi savurează, în imaginaţie, cum va povesti despre toate astea, cum va atrage atenţia interlocutorilor. În afară de aceasta, cea mai mare parte a oamenilor mor de urât şi de plictiseală, orice emoţii puternice, fie şi EN puternice, sunt pentru ei mai atractive decât oroarea de plictiseală, când eşti singur şi nu se întâmplă nimic, EN puternice pot fi exploatate în aşa fel, ca să obţii EP – de exemplu, eşti în depresie, dar savurezi plăcerea de la gândul cum ai să le povesteşti despre asta „prietenelor”, cum au să te liniştească, au să te compătimească, au să-ţi acorde atenţie, adică iţi satisfaci orgoliul, SPI.

    Aşadar, EP şi EN sunt ca aversul şi reversul medaliei, şi una, şi alta reprezintă o „obscuritate”, adică o percepţie incompatibilă cu PR, care te face mort, tâmp. EN omoară repede, EP omoară mai încet, totuşi, omoară şi ele. Problema constă în faptul că oamenii iau sclipirile de PR drept EP, de aceea la EP se atribuie şi simpatia, şi simţul frumosului, tandreţea etc. Imaginează-ţi că atribui la „mâncare” şi ghebele, şi bureţii pestriţi. Ca rezultat – intoxicare. Acelaşi lucru e şi-n cazul cu PR şi EP – rezultatul este intoxicarea. Ca să nu admiţi această confundare fatală, este necesar să discerni percepţiile tale, să te descurci în ele, să ştii ce anume te otrăveşte şi ce îţi dă forţe, te aduce la bucurie, simpatie, plăcere, aspiraţie. Distinge şi alege!

    Aşadar, dorinţa de EP eu o atribui la DM şi asta contravine atitudinii obişnuite faţă de EP în societatea noastră: dorinţa de a avea EP este un mod „legiferat” de petrecere a timpului. Altfel spus, societatea nu numai că nu condamnă, dar şi salută, încuviinţează, cultivă acest mod de a trăi ca pe unul progresist, creator, interesant. Există o sumedenie de concepţii [false] care încuviinţează şi susţin căutarea de „impresii”, dar dacă posezi experienţa unor PR intense şi frecvente, observi fără greutate că dorinţa de „impresii” este un obstacol pentru PR, la fel ca şi orice obscuritate.

    Omul care vede în „impresii” sensul vieţii şi încearcă a se „sătura’ cu ele, devine un alcoolic care caută noi şi noi impresii, bătătorind un drum în cerc EP – EN, inventând noi şi noi procedee de intensificare şi diversificare a lor, fiind mânat de oroare (la gândul că impresiile se pot sfârşi) şi accese de plictiseală şi stare cenuşie atunci când impresiile sunt puţine. Nu-i de mirare că un sfârşit logic devine chiar consumul de droguri care accelerează ambele laturi ale procesului – obţinerea unor impresii puternice şi distrugerea, moartea. Eu consider că narcomania care ia proporţii îngrozitoare atât de repede în ultimii ani are la bază anume acest motiv culturologic – patima impresiilor se consideră un bine şi un remediu de plictiseală. Oamenii habar nu au despre aceea că plictiseala, starea cenuşie, starea mortală fără nici o ieşire este o dovadă a faptului că ei au epuizat nu lumea din jurul lor, ci doar modul lor de a interpreta această lume, concepţiile şi emoţiile lor sărace. Iar drept rezultat – fie căderea într-o moarte rapidă de pe urma drogării, fie o moarte lentă, faza finală a căreia o poţi vedea pe banca de lângă intrarea în blocul în care trăieşti – marasm, ură, tâmpenie, pocitură, boli, într-un cuvânt, descompunere totală.

    În procesul căutării şi consumului impresiilor omul simte cu totul altceva decât cel care tinde spre PR. Cine caută EP, are EP şi EN. Cine caută PR, are PR deja în procesul căutării.

     

    03-01-04) Primele 10 reguli ale tehnologiei de realizare a dorinţelor îmbucurătoare (RDÎ):

    Prima problemă a practicantei care-şi doreşte RDÎ este că nici ea nu înţelege clar ce doreşte ea cu bucurie de bună seamă. Zeci de ani ea-şi suprima DÎ cu tot felul de concepţii de „datorie”, „obligaţii”, „convenienţe” şi alte fantome, prin urmare, nu-i nimic de mirare în faptul că DÎ au încetat să se manifeste ori se manifestă foarte rar. Primul pas spre practica RDÎ este să înveţi să ai DÎ, să înveţi să le observi, să nu le suprimi, să le fixezi, în mod obligatoriu, în scris, asta-ţi va permite să fii mai atentă faţă de ele. DÎ pot fi clasificate în mai multe domenii – cele ce ţin de sex, de călătorii, de comunicare, de instruire etc. Întocmeşte o listă generală de DÎ îmbucurătoare pe care le-ai avut, examineaz-o mai des, apreciind intensitatea acelei sau altei DÎ. Fă o listă a DÎ avute azi etc. Aşadar:

     

    Regula 1: fixează în scris dorinţele îmbucurătoare, grupează-le în liste, apreciază intensitatea lor pe scara de la 1 până la 10.

     

    Una din cele mai grosolane greşeli la această etapă este neglijarea DÎ sub pretextul că ele sunt „mărunte”. De exemplu, ţi-a venit dorinţa să treci printr-o băltoacă în loc s-o ocoleşti, aşa cum fac toate doamnele cumsecade, apare o incomoditate însoţită de gândul: „Ei hai, la urma urmei, e o dorinţă atât de măruntă, nu se va schimba nimic dacă n-am s-o realizez”. Vrei să te apropii de un copac şi să te atingi de el, dar te laşi cuprinsă de lene, îndreptăţindu-te pe tine însuţi cu pretextul că e o DÎ „măruntă”. Dacă procedezi astfel, fii sigură: tu continui să-ţi sapi groapa. NICI O DORINŢĂ ÎMBUCURĂTOARE, CHIAR ŞI CEA MAI MĂRUNTĂ, NU POATE FI SUPRIMATĂ [fără consecinţe care vor face imposibile PR şi vor genera EN} – iată regula care, fiind urmată, te va îndrepta pe poteca ce duce spre PR. Tu eşti in aşa o stare deplorabilă, încât chiar şi cea mai slabă DÎ este pentru tine o valoare supremă, o şansă de a te salva de obscurităţi. În afară de aceasta, de multe ori, aprecierea DÎ drept măruntă este totalmente conceptuală – te-ai deprins să consideri că ceva este „important”, iar altceva este „lipsit de importanţă”. O zgârietură pe maşina ta e „semnificativă”, iar dorinţa de a te atinge de copac – „un fleac”. Dacă, totuşi, pui la temelie PR, totul se schimbă, chiar şi realizarea celei mai mărunte (din punctul de vedere al concepţiei) dorinţe te poate aduce la un impuls neobişnuit de puternic de PR.

    Încă o greşeală tipică este „amânarea” DÎ. De exemplu, speli podeaua şi-ţi apare dorinţa să pleci la plimbare. Dar te gândeşti: „Uite, spăl podeaua şi îndată plec, nu pot lăsa lucrul la jumătate de cale…” Vei simţi îndată că DÎ se topeşte fără urmă sau, cel puţin, slăbeşte considerabil. Nu există nici un fel de „pe urmă”, DÎ există numai acum, „pe urmă” va fi numai gândul „am vrut” şi EN, deci, lăsarea DÎ pentru „mai pe urmă” este o amăgire de sine, tocmai asta şi este suprimare a DÎ.

    Nu confunda această situaţie cu alta, când există DÎ însoţită de gândul: „Vreau să fac asta, dar nu acum, ci atunci” – există şi DÎ de acest fel.

     

    Regula a 2-a: elimină concepţia despre „lipsa de importanţă”, „lipsa de semnificaţie”, „caracterul mărunt” al DÎ. Semnificaţia DÎ este determinată numai de intensitatea ei, de rezonanţa cu alte PR. Nu lăsa DÎ „pentru mai târziu”.

     

    Când începi să ai dorinţa de a avea DÎ, dar mai ales atunci când începi să le fixezi şi să le realizezi, ele încep să se manifeste tot mai des şi lor nu le pasă de concepţiile tale. Tu poţi să consideri că doamnele trebuie să poarte tocuri înalte pe trotuar, iar DÎ te poate mâna desculţă pe pământ negru, umed. Ce-i de făcut? Dacă mergi desculţă pe pământ, ieşi din rolul doamnei, ai o sumedenie de EN, te ciocneşti de necesitatea de a le elimina. Dacă nu mergi desculţă pe pământ, îţi omori DÎ, intensifici FN, iarăşi vei avea un impuls de EN, dar cu mult mai profunde, mai grave. Apare frica: „Şi dacă am să-mi doresc ceva oribil, ce voi face atunci?” Îţi propun să promovezi următoarea politică: realizează măcar dorinţele de care nu te temi, le vei avea destule, în ceea ce priveşte DÎ de care te temi, te temi chiar să te gândeşti la realizarea lor, fixează-le în scris şi lasă-le. În lista ta va fi o notiţă despre aceea că ai dorit cândva să faci acest lucru. Vei reveni la lista alcătuită, o vei examina şi vei consemna prezenţa acelei sau altei DÎ, intensitatea ei. Începe să faci măcar ceea ce poţi face chiar acum, nu înceta practica doar pentru faptul că nu poţi să faci totul dintr-o dată.

     

    Regula a 3-ia: fixează în scris absolut toate DÎ, realizându-le pe acelea pe care le poţi realiza.

     

    Comportamentul obişnuit al omului este determinat, în proporţie de 100%, de concepţiile, obişnuinţele, temerile sale şi alte EN, dorinţele mecanice, stereotipurile sociale – familiale, urbane, naţionale, religioase etc. Omul nu se gândeşte niciodată la nimic, el jonglează concepţiile, până când o dorinţă mecanică nu o va dizlocui pe alta. Când începi să-ţi urmezi DÎ, ieşi imediat de sub acoperământul tuturor convenţiilor. Apare frica: ce va fi dacă se va întâmpla ceva nedorit, straşnic? Doreşti una, iar temerile îţi dictează alta, concepţiile – încă ceva, mama spune alta. Şi ce-i de făcut?

    Totdeauna posezi o sumedenie de informaţii obţinute din cele mai diferite surse. Întruneşte-o într-o listă. Analizează veridicitatea informaţiilor, competenţa surselor etc. – fă-o în măsura competenţei şi sincerităţii tale. Apreciază riscurile, fă presupuneri – ce va fi într-un caz sau altul. Evită plăsmuirile imaginaţiei şi dizlocuirile – fie ca mintea ta să rămână trează, un instrument de judecată la rece, independent. Ascultă punctul ei de vedere.

     

    Regula a 4-a: scrie succint, confruntă informaţia disponibilă în legătură cu dorinţa ta, argumentele „pro” şi „contra” unei acţiuni. Nu plăsmui şi nu dizlocui.

     

    Ce-ţi rămâne să faci acum? Acum trebuie să faci un singur lucru: săritura în apa rece. Ai făcut totul de ce ai fost în stare: ai fixat DÎ, ai confruntat informaţia disponibilă, ai estimat riscurile posibile. Dacă ai să meditezi la infinit pe această temă, ai să omori DÎ, iar împreună cu ele – şi toate PR. Nimeni niciodată nu-ţi poate da nici o garanţie. Nu uita că urmarea convenţiilor, obişnuinţelor sociale tot nu dă nici o garanţie. Or, oamenii obişnuiţi, fiind nişte mecanisme în proporţie de 100%, fac ce fac fiindcă „aşa se obişnuieşte”, „aşa se cuvine”, „aşa trebuie”, dar cu ei se întâmplă mereu lucruri dezagreabile, ei suferă încontinuu. De aceea alegerea e simplă: ori riscul de a obţine un efect nedorit + suprimarea DÎ şi celorlalte PR, ori riscul de a obţine un efect nedorit + realizarea DÎ şi intensificarea PR. Eu aleg ultima posibilitate. De aici şi regula a 5-a:

     

    Regula a 5-a: acum încremeneşte, generează orice PR (măcar şi simpatia pentru iepuraşul tău) şi pune-ţi întrebarea: „După toate câte am aflat eu, după toate la câte m-am gândit, ce vreau eu cu adevărat cu bucurie?”

     

    Regula a 6-a: acum fă ce vrei, în pofida faptului că, din obişnuinţă, te vor cuprinde îndoielile şi temerile. Depăşeşte-le şi realizează-ţi DÎ, concentrându-te asupra anticipării, presimţirii că începi să trăieşti cu totul altfel, că acum te conduc nu concepţiile moarte, ci dorinţele îmbucurătoare. Concentrează-te asupra faptului că procesul de realizare a DÎ diferă într-un mod cardinal de alte acţiune – spaţiul din jurul tău devine parcă elastic, saturat.

     

    Dacă DÎ presupune îndeplinirea unei serii de acţiuni consecutive, te poţi opri în orice moment pentru a te întreba: „Acum, când am făcut câţiva paşi spre realizarea dorinţei mele şi am obţinut careva rezultate, ce vreau eu acum? Îmi place oare ceea ce se întâmplă? A rămas oare DÎ aşa cum a fost ori a slăbit, ori s-a intensificat? Ori şi-a schimbat direcţia? Ori a dispărut cu totul?” Poţi face acelaşi lucru pe măsura obţinerii unor informaţii semnificative noi, la fel ca şi în situaţia când ţi-ai dat seama că ai luat drept DÎ o DM.

     

    Regula a 7-a: nu merge înainte ca un buldozer ruginit. Oricând te poţi opri pentru a te întreba: „Şi care-i acum dorinţa mea îmbucurătoare, după ce am făcut câţiva paşi înainte?” De multe ori, DÎ se modifică în procesul realizării lor.

     

    În procesul realizării DÎ întreabă-te de atâtea ori de câte ori vrei: oare simţi ceea ce ai vrut să simţi? Subliniez: nu „obţin oare aceea ce am vrut să obţin”, nu „simt ceea ce am vrut”, ci anume „simt aceea ce vreau să simt anume acum”. Şi dacă răspunsul la această întrebare este „nu”, opreşte-te şi întoarce-te la regula a 7-a. Dacă răspunsul este „da”, mergi mai departe. O proprietate uimitoare a practicii de urmare a DÎ constă nu în faptul că tu obţii ceea ce ai vrut să obţii de la bun început – nici pe departe nu-i aşa în fiecare caz. Ea constă în altceva. Cu cât mai activ, mai consecvent, mai des îţi realizezi DÎ, cu atât mai des începi să ai percepţii atrăgătoare pentru tine în momentul dat. O imagine de rezonanţă: DÎ parcă ar fi o forţă miraculoasă care te poartă într-un fel misterios pe o linie neverosimil de îngustă a evenimentelor, dar te duce cu atâta siguranţă, încât este imposibil să te abaţi de la ea, şi nu într-o perspectivă îndepărtată, cândva în viitor, ci anume acum, în fiecare moment al mişcării tale pe această linie a evenimentelor simţi o plinătate deosebită a vieţii, PR saturate, uneori întâlneşti în cale cele mai adevărate descoperiri – noi PR, o nouă claritate. Aşadar, îţi propun să schimbi radical sensul noţiunii de „rezultat” atunci când e vorba despre realizarea dorinţelor îmbucurătoare: rezultatul RDÎ este calitatea trăirilor tale pe tot parcursul urmării acestei DÎ. Cu cât mai precis vei delimita DÎ din totalitatea de dorinţe pe care le ai acum, cu atât mai precis vei trasa hotarul dintre DÎ şi DM, cu atât mai strălucit va fi rezultatul. Măiestria vine odată cu practica – antrenează-te.

     

    Regula a 8-a: întreabă-te oricât de des vrei: simţi chiar acum ceea ce-ţi place?

     

    Fixarea procesului de RDÎ este o ocupaţie îmbucurătoare şi interesantă prin sine. Te sfătuiesc „să pătrunzi în simţirea” a tot ce se întâmplă, ce însoţeşte procesul RDÎ, să fixezi atât evenimentele obişnuite, cât şi cele neobişnuite (nu numai în sensul evenimentelor propriu-zise, dar şi în planul unor percepţii neobişnuite). Pentru a nu frâna însuşi procesul RDÎ, te poţi limita la notiţe succinte în carnet pentru a restabili, mai târziu, toată consecutivitatea evenimentelor şi trăirilor. Te sfătuiesc să faci, măcar uneori, o descriere completă a experienţei de realizare a DÎ, mai ales în cazurile unui insucces (sau succes) deosebit. În primul caz, vei găsi mai uşor greşelile, în cel de-al doilea, vei trăi din nou percepţii atrăgătoare, vei învăţa să simţi acel „gust” deosebit al vieţii, când ai DÎ şi le realizeze.

     

    Regula a 9-a: „pătrunde în simţirea” a tot ce se întâmplă pentru a avea posibilitate să descrii în amănunte, ulterior, toată istoria.

     

    Când procesul RDÎ a luat sfârşit, independent de faptul care a fost efectul, opreşte-te şi dă-ţi seama că tocmai acum nimeni nu te împiedică să elimini EN, să generezi PR, adică în momentul dat ai posibilităţi ideale pentru a te deda practicii. Dacă ai o mulţime de EN, poţi să începi să le înlături impecabil, tinzând spre PR, dacă trăieşti PR, te poţi cufunda în ele. Şi ce-ţi mai trebuie pentru o practică reuşită? Fă-o totdeauna, şi atunci când ai reuşit să-ţi realizezi DÎ, obţinând percepţii interesante, şi atunci când te-ai speriat, ai apucat-o într-o parte, ai cedat EN, concepţiilor, ai luat drept DÎ nişte DM etc. Această acţiune are o importanţă exclusivă, deoarece îţi permite să-ţi dai seama că, oricum s-ar încheia acţiunea aleasă de tine, vei nimeri într-o situaţie care convine într-un mod ideal pentru practică. Asta iţi va permite să elimini îngrijorarea pentru rezultat, îngrijorările ce decurg din concepţia „viitorului”, să te concentrezi la „aici-şi-acum”.

     

    Regula a 10-a: indiferent de efect, dă-ţi seama că ai acum condiţii ideale pentru practică.

     

    Dacă începi să urmezi practica RDI, vei observa numaidecât creşterea intensităţii lor, bucuriei, rezonanţei cu alte PR. Nenorociţii de filozofi-pseudobudişti vor strâmba din nas, zicând cu un aer grav: „Ei, d-apoi toate astea sunt fleacuri, asta doar face să crească ataşarea ta de karma, dharma şi flecarma, uite eu tind spre o eliberare completă, fiindcă natura lui Buda… orbitele microcosmice… esenţa învăţăturii… iar toate astea sunt nedemne, ele doar intensifică gradul de condiţionare…” Priveşte-i în faţă atunci când ei vor debita toate acestea şi tu n-ai să poţi să nu simţi deosebirea enormă dintre ei ţi tine – mulţumiţi sau nemulţumiţi, gravi sau tâmpi, plini de aere sau agresivi. Există un număr infinit de persoane care obţin impresii de pe urma unor asemenea discuţii, dar este foarte mic numărul celor care încetează să jongleze cuvintele, începând să întreprindă paşi concreţi spre stările care le plac.

    Pe măsura realizării DÎ, ele devin tot mai multe şi mai multe, dar acestea-s anume DORINŢE ÎMBUCURĂTOARE, în afară de aceasta, ele intră în rezonanţă cu alte PR, de aceea nu numai DÎ devin mai multe, dar şi cele mai diverse PR se înmulţesc. Apare efectul „concurenţei DΔ, începi să fii, literalmente, ruptă în bucăţi, se va dovedi că în 24 de ore e prea puţin timp, descoperirea unor noi PR urmează una după alta. Concurenţa DÎ nu este însoţită de EN, frecvente în situaţiile când sunt prea multe DM şi nu ai posibilitatea să le realizezi pe toate. Concurenţa DÎ este însoţită de admiraţie, presimţire, impulsuri de plăcere supremă etc.

    Concurenţa DÎ se soldează, la început, cu apariţia problemei „cavalcadei DΔ: DÎ se schimbă atât de des, încât le lipseşte stabilitatea, din care cauză nu este atins rezultatul dorit. Conceperea acestui fapt duce la apariţia unei noi DÎ – ca DÎ să devină mai stabile. Această dorinţă se consolidează cu atât mai repede, cu cât e mai intensă cavalcada DÎ, cu cât mai puţine sunt rezultatele. Ca rezultat, caracterul manifestării DÎ se schimbă: ele devin destul de stabile pentru ca să poată surveni rezultatul dorit.

    Unii zic: „Na-ţi-o bună, totul se reduce la dorinţe, numai dorinţe şi dorinţe”. Nimic nu se face fără dorinţă. Orice acţiune este un proces de realizare a unei dorinţe şi nu-ţi rămâne decât să alegi – va fi dorinţa mecanică sau îmbucurătoare, îţi va aduce istovire şi EN sau PR şi o nouă spiră a călătoriei tale.

    Acţiunea care intră în rezonanţă cu PR pe tot parcursul său vom numi-o „impecabilă”. Obscurităţile-tip care apar la acţiuni:

    1. îngrijorarea de rezultat;
    2. îngrijorarea de părerea altor oameni;
    3. interpretarea negativă a obstacolelor ce apar;
    4. AN faţă de obstacole (cele ce pot fi depăşite)
    5. lipsa de hotărâre, îndoielile de justeţea deciziei luate;
    6. graba, caracterul de spasm;
    7. tâmpenia, adică incapacitatea de a gândi la o modalitate eficientă de acţiune din cauza prezenţei concepţiilor sau EN.

     

    Rezultatul este preschimbarea dorită a percepţiilor. Dacă vreau să elimin EN, atunci actul de înlăturare cu succes este rezultatul. Dacă înainte vreme EN, după eliminarea ei, apărea iar imediat, iar acum reapare doar peste 5 secunde – şi asta este un rezultat. Dacă dorinţa de eliminare a EN a fost mai slabă decât dorinţa de a o avea, dar eu, analizând eşecul, mi-am făcut concluzii, înseamnă că tot am ajuns la un rezultat, fiindcă înainte nu erau această analiză, concluziile ulterioare şi acţiunile pentru percepţiile dorite, întrucât ele se află în albia practicii de înlăturare a EN.

    Dacă azi reuşesc să elimin EN, iar mâine nu voi reuşi, rezultatul de ieri a fost un rezultat? Desigur, fiindcă înlăturarea s-a produs şi asta nu poate fi anulat de nimic, comportamentul tău se va schimba în mod inevitabil, fie şi foarte puţin. Altceva este că există rezultate şi rezultate, de aceea urmărim aşa rezultate care aduc la cele mai dorite stări pe cele mai directe căi.

    Deosebirea dintre practician şi fantezist constă în tendinţa de a obţine rezultate concrete. Un practicant sincer nu se va mulţumi categoric cu fraze mincinoase că „şcoala noastră sfătuieşte să evităm discuţiile despre rezultate”, „numai mâţele fată repede”, „în general vorbind, am început să mă simt mai bine” etc.

     

    03-01-05) Din tot spectrul de DÎ diverse le vom evidenţia pe cele care posedă următoarele calităţi:

    1) intensitatea lor depăşeşte 5-6;

    2) stabilitatea lor la influenţa altor percepţii, precum şi durata manifestării sunt deosebit de mari în comparaţie cu alte DÎ;

    3) sunt însoţite, în mod obligatoriu, de anticipaţia şi presimţirea bucuriei, precum şi (măcar episodic) de alte PR;

    4) sunt însoţite (fie şi numai episodic) de „trăiri fizice” (TF) – de exemplu, „te fărâmă” în regiunea buricului, simţi o „fierbere” pe spate, o plăcere acută în gât, o presiune în regiunea frunţii etc.;

    5) rezonează puternic cu „ardenţa”.

    Voi numi o asemenea dorinţă „ciclon” (prin asociere cu imaginea unui ciclon – deasupra unei totalităţi de percepţii apare un careva potenţial, un domeniu de „tensiune înală a PR”, care se poate „descărca” printr-o avalanşă de descoperiri, prin fulgere de conştientizări).

    Din descrierea Ariciului: „Deodată a apărut un „vifor”, adică a apărut foarte repede o percepţie foarte sclipitoare – de obicei, PR îşi iau ritmul mai lent. Şi îndată a apărut percepţia acestei dorinţe ca un ciclon. Cred că niciodată n-am simţit nimic asemănător. Cuvântul „ciclon” era într-o rezonanţă puternică – o dorinţă îmbucurătoare dementă, care poate exploda în orice clipă cu ceva imprevizibil. Nu există nici un Arici, în locul Ariciului se află un nor de ciclon, ceva de o forţă enormă”.

     

    Prin termenul „conştientizare” voi subînţelege un gând care:

    • intensifică esenţial claritatea raţională în domeniul dat de percepţii
    • rezonează cu PR-claritatea
    • rezonează cu alte PR

    Cicloanele joacă un rol enorm în călătoriile conştiinţei. Ele determină direcţia călătoriei tale, formând astfel deosebirile tale individuale de alţi practicanţi.

     

    ■ Întrucât cicloanele sunt puternice, în afară de PR, ele sunt însoţite de manifestări puternice ale primului străjer – teama de înfrângere (vezi secţiunea „Practici eficiente”). Cicloanele împovărate de primul străjer le voi nota „1s-ciclon”.

    (Cuvântul „primul” se notează cu o cifră înaintea cuvântului, de exemplu, 1-străjer, 1-vânător, pe când intensitatea se notează cu o cifră după cuvânt – 1-străjer-3, 1-vânător-6).

     

    Dorinţa de a descoperi noi PR (1-vânător) nu este împovărată de 1-străjer, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii necesare:

    1. există o experienţă suficientă de descoperire a unor noi PR;
    2. survin de multe ori descoperiri mici în practică, or, anume acest lanţ de descoperiri „mărunte” apropie inevitabil noi descoperiri mari, cum ar fi descoperirea unor noi tehnologii, noi PR, noi nuanţe ale PR deja cunoscute, abilităţi de trăire mai intensă şi mai îndelungată a PR, obţinerea clarităţii în acele sau alte domenii ale tabloului general al practicii.

    O lovitură puternică pentru 1-străjer este experienţa de descoperire a PR în avalanşă, de cufundare completă şi îndelungată în PR de intensitate foarte mare.

     

    ■ O varietate frecventă a DM este dorinţa de posedare a PR. Această dorinţă este interesantă prin faptul că ea poate fi luată, din greşeală, drept dorinţă de a avea PR, de fapt, însă, ea este cel mai tipic reprezentant al DM. Consecinţele unei asemenea confuzii sunt foarte distrugătoare – PR pot să înceteze să se mai manifeste, asta sporeşte dorinţa de posesiune şi îndepărtează posibilitatea de a avea PR, la urma urmei, practicanta se alege cu nimic – nici tu PR, nici înţelegere a faptului ce trebuie să faci mai departe. Ca rezultat, ea poate să se predea, completând rândurile filozofilor, ezotericilor şi altor trântori, care jonglează cuvintele şi, pe zi ce trece, mor de EN, dar poate să înceapă şi revizuirea întregii sale practici, supunând îndoielilor şi examinării critice motivarea sa.

    Prin „dorinţa de posedare a PR” subînţeleg o totalitate eterogenă de dorinţe îndreptate nu asupra procesului de trăire a PR şi a tot ce rezonează cu acest proces, ci spre folosirea lor întru atingerea anumitor scopuri. Scopurile acestea pot fi de la cele mai simple până la cele mai extravagante. La cele simple atribuii dorinţa de a te lăuda, de a obţine statutul de „bot” etc. Un exemplu de scop extravagant este dorinţa de a susţine narcisismul şi mulţumirea de sine, uite, sunt o practicantă atât de ardentă, atât de dezinteresată etc. Cu cât mai tare suferă practicanta de mania autoadmiraţiei, cu atât mai greu îi vine să înfăptuiască revoluţia sincerităţii, să se dezgolească pe sine însăşi, să separe motivarea obscură, să înceteze acest joc rafinat îndreptat spre satisfacerea poftei de obţinere a EP de la producerea impresiei asupra oamenilor. Jocurile narcisiste, de admiraţie de sine pot ajunge la un grad surprinzător de sofisticare, de încurcătură, dar există un criteriu simplu de eficienţă a antidoturilor aplicate, de stabilire a gradului sincerităţii tale – frecvenţa, profunzimea şi intensitatea PR trăite de tine.

    O manifestare tipică a dorinţei de posedare a PR este deplasarea accentului de la trăirea PR spre frumuseţea şi volumul fixărilor scrise ale PR sau povestirilor despre ele – de exemplu, poţi să te admiri pe tine însăţi, privind la coloanele lungi de cifre, mulţimea de notiţe. Drept rezultat, PR încetează să mai apară, iar tu te înşeli tot mai mult, luând drept PR nişte EP.

    Printre antidoturi, voi remarca următoarele:

    • Cercetarea situaţiilor în care simţi mulţumire de sine, admiraţie de sine din punctul de vedere al compatibilităţii lor cu PR
    • Practica percepţiei ciclice a admiraţiei de sine
    • Obţinerea experienţei de înlăturare directă a mulţumirii şi mulţumirii de sine în cazurile când există claritatea [faptului că aceste percepţii sunt nişte obscurităţi, adică sunt incompatibile cu PR] de aşa o intensitate şi stabilitate, încât reuşeşti să elimini toţi „stropii” de EN care însoţesc procesul de înlăturare a EP
    • Eforturile permanente pentru a ajunge la sinceritate în această chestiune, adică la delimitarea exactă a dorinţei de a trăi PR de dorinţa posedării lor

     

    Când apare concurenţa DÎ, unele dorinţe rămân nerealizate un anumit timp, pentru altele nu-ti ajunge timp niciodată. Dacă te simţi la limita intensităţii PR, dacă eşti saturată de descoperiri, nici nu ai ce examina în această situaţie, deoarece DÎ mai puternice prevalează asupra celor mai slabe. Dar o situaţie atât de ideală nu poate dura mult timp – în primul rând, fiindcă nu există o deprindere înrădăcinată de a urma numai DÎ, în cel de-al doilea, pe arenă îşi fac apariţia străjerii (v. 09-07-25… 28), apar căderi, periodic, intensitatea PR scade brusc. În starea când plinătatea vieţii tale nu atinge 10 apare întrebarea: oare, de bună seamă, ţi se realizează anume cele mai puternice şi cele mai îmbucurătoare dorinţe? Or, dacă acum nu eşti la limita intensităţii PR, dacă ele nu te umplu totalmente, asta tocmai înseamnă că se manifestă „obscurităţi” (adică orice percepţii care nu-s revelatoare), ele pot să înainteze în prim-plan dorinţe din cele mai puţin îmbucurătoare, realizarea cărora va reduce intensitatea, eficienţa şi bucuria practicii. Cel mai eficient procedeu de selecţie a DÎ şi alegere anume a celor mai îmbucurătoare este „memento mori”:

    a) înţelegerea clară a faptului că poţi muri în orice moment. Pentru a-ţi consolida claritatea în această privinţă, îţi recomand ă citeşti ori să priveşti mai des ştiri în care este vorba despre catastrofe, cadavre de oameni. Mergeau nişte oameni cu trenul, bine şi mai bine, iar trenul a deraiat, a intrat într-o casă şi uite că-s 200 de cadavre. Au murit şi cei buni, şi răzvrătiţii, şi cei docili, şi criminalii, şi copiii – toţi cei care erau în tren, moartea n-a ales. Oamenii mor încontinuu, nu numai în războaie, dar şi în locurile cele mai „ferite de primejdie” – priveşte grupajele de ştiri tematice. Deja azi tu poţi să devii cadavru şi nici o putere din lume nu te poate apăra.

    (Desigur, este necesară înlăturarea, eliminarea impecabilă a EN care pot să apară odată cu această claritate raţională).

    b) o PR specifică – percepţia „abnegaţiei”, aruncării ataşărilor, o trezie neobişnuită. Este o percepţie foarte îmbucurătoare şi foarte puternică. Aici e şi o disperare rece lipsită de emoţii, mai precis, nu o disperare (acest cuvânt este asociat în mod rigid cu EN-disperarea), ci o lovitură rece de claritate, o trezie rece bubuitoare. Aici e şi extazul călătoriei în moarte ce urmează a fi făcută, şi ceva ce rezonează cel mai tare cu „a chema”, „a te deda”, „a te preda” – nu ca manifestări ale slăbiciunii, ci invers – „a te preda” în sensul de aruncare a tot ce există, oricare relaţii, scopuri – totul pierde semnificaţia în faţa morţii care poate surveni chiar acum – o stare de deschidere şi prospeţime, libertate totală.

    În faţa lui „memento mori” concurenţa se desfăşoară într-un mod cu totul deosebit. Cu cât mai puternică este conţientizarea morţii, cu atât mai probabil este că vor rămâne doar DÎ cele mai intense, cele ce rezonează cel mai tare cu PR, cele mai pătrunzătoare şi mai semnificative – aceea ce ai face, ştiind la sigur că vei muri peste 5 minute. DM sunt orientate totdeauna spre un rezultat, pierzându-şi totalmente semnificaţia în lipsa evidentă a rezultatului, de aceea la gândul că nimic nu-ţi garantează că nu vei muri peste 5 minute DM slăbesc. Din contra, orice clipă de simţire şi realizare a DÎ este o valoare prin sine, de aceea memento mori nu slăbeşte DÎ. Iată, deci, încă un filtru care separă DM de DÎ.

     

    ■ Două procedee foarte simple de a „controla ne-antrenarea” în DÎ, adică de a împiedica apariţia unor componente mecanice, de efectuare a unei „analize expres” pentru stabilirea naturii dorinţelor apărute:

    1) imaginează-ţi că DÎ nu s-au realizat, rezultatul eforturilor tale s-a dovedit a fi nul, dacă apar EN, înseamnă că în totalitatea DÎ au nimerit şi componente mecanice. Atunci poţi: a) să elimini EN; b) să separi şi să înlături DM; c) să obţii excluderea EN la gândul că DÎ ar putea să nu se realizeze.

    2) DÎ şi DM se comportă în mod cu totul diferit la analiza lor, adică atunci când îţi pui întrebările: ”Anume asta e ceea ce vreau eu?”, „Există oare siguranţa că vreau anume acest lucru?”, „Poate, se poate face altfel?”, „Nu cumva această dorinţă este mecanică?” etc. Analiza DM este însoţită, în mod inevitabil, de îndoieli cu caracter de spasm, de temeri, de o incertitudine febrilă în dorinţe, de zbucium. Din contra, analiza DÎ nu conduce niciodată la o asemenea febră, dorinţa devine chiar mai clară, mai determinată, se intensifică PR însoţitoare. Chiar dacă DÎ se modifică după analiza ei, schimbarea dorinţelor este sigură, calmă, fără perindarea unor înodieli care îngrijorează, PR însoţitoare continuă să se manifeste. O citez pe Sqwo: „Analiza DÎ se aseamănă cu un ornament, ea este însoţită de admiraţie, mirare. Ea e ca un susur de frunze în copacii dorinţelor –uşor, transparent, însorit”.

     

    ■ Pe măsură ce practicantul înlătură obscurităţile şi trăieşte PR, dorinţa de PR („DPR”) devine mai puternică, se manifestă mai des. Începând cu un careva moment, ea predomină asupra celorlalte dorinţe. Are loc, totodată, o „memorare a DPR”, adică:

    a) după cum un băiat îndrăgostit până peste urechi simte dorinţa de a-şi vedea fata iubită ca un fon neîntrerupt, oricare i-ar fi alte preocupări, tot aşa şi DPR devine un fon revelator permanent.

    b) există claritatea raţională a faptului că DPR este cea mai semnificativă, cea mai pasionată dorinţă, fără care totul nu mai are semnificaţie, fără care nu mai există viaţă, care se află într-o puternică rezonanţă cu aşteptarea, presimţirea, senzaţia de taină.

    DPR devine centrul lumii dorinţelor, un punct de referinţă în sensul că toate celelalte dorinţe slăbesc, dacă nu rezonează cu ea. Dorinţa îmbucurătoare care posedă această proprietate eu o numesc „scop unic”. Comportamentul omului care posedă un scop unic este descris de următoarea istorie: un călugăr tibetan trăia într-o peşteră. De fiecare dată când ieşea din ea pentru a face treaba mică, îl înţepau crengile ghimpoase ale unui tufar care creştea chiar la intrare în grotă. De fiecare dată el se gândea: „Mă întorc, iau toporul în mână şi-l tai”, dar, întorcându-se, avea alt gând: „Nu vreau să pierd timpul pentru tăierea tufarului, or, chiar mâine pot să mor şi aşa şi nu-mi voi atinge scopul! Nu vreau să pierd clipele preţioase şi, în loc să tai tufarul, mai bine voi face practică”. Iată un exemplu de memorare a scopului unic.

    Scopul unic devine mai stabil şi mai proeminent dacă el este însoţit de:

    1. alte PR
    2. claritatea raţională în ceea ce priveşte starea care este obiectul dorinţei
    3. claritatea raţională în ceea ce priveşte conţinutul lucrărilor (adică ce componenţă au, în momentul dat, alte DÎ)
    4. poziţia dragonului (v. capitolul „Practici eficiente”)

    Manifestarea scopului unic are efectul pumnului care se deschide, eu am senzaţia că mâna care îmi reţine eforturile îşi slăbeşte treptat încleştarea, lăsându-mă la libertate. Coarda se eliberează şi săgeata zboară în ţintă. Acest pumn reprezintă îndoielile, imaginea ştearsă a scopului, lipsa delimitării sale precise, tentaţiile mecanice îndreptate în diferite direcţii.

    Când practicantul nu are percepţia scopului unic, el vrea, mai întâi, să obţină claritate în acea privinţă că EN pe care o trăieşte este, în realitate, indezirabilă pentru el. Dar, întrucât în momentul când ai EN claritatea este atinsă cu foarte mare greutate, iar EN dovedesc să se consolideze, generând alte EN, despre eliminarea impecabilă a EN nici nu poate fi vorba. Dacă în locul tău se manifestă scopul unic, există şi o dorinţă fermă, neclintită de a lichida EN indiferent de faptul dacă ai acum claritate sau nu (or, fiindcă a apărut EN, prin definiţie, în acest moment nu poţi avea un grad înalt de claritate), nu există nici dorinţa de a avea EN în tot timpul, cât nu există claritatea că EN este indezirabilă, şi atunci obţii eliminarea, înlăturarea impecabilă. Când există percepţia scopului unic, există claritatea că tu doreşti numai PR, există memoria despre ele, saltul în ele în orice situaţii fără a sta pe gânduri – e unicul lucru pe care vrei să-l faci.

     

    ■ Când există PR, este clar că, încă mult timp, sclipirile de PR vor alterna cu perioade de obscurităţi. Acest gând trezeşte DÎ de a lupta cu orice preţ chiar şi atunci când obscurităţile iau toată plinătatea puterii, de exemplu, înfăptuind practici formale (raport scris despre viaţa trăită pentru fiecare jumătate de oră, fixarea în fiecare minut, şlefuirea emoţională, percepţia ciclică etc.). Acest set de acţiuni îl vom numi „setul acţiunilor de urgenţă” („SAU”). Dar atunci când PR pleacă, survine haosul DM, EN şi, pe de o parte, există dorinţa de a nu avea obscurităţi, dar, pe de altă parte, nu există nici DÎ de a înfăptui SAU. Cu cât mai frecvent se manifestă PR şi hotărârea de a lupta pentru orice ele cu orice preţ în perioadele de obscurităţi, cu atât mai puternică devine şi dorinţa de a executa SAU în perioadele de obscurităţi, până în momentul când nu încep să apară iar DÎ. Această dorinţă vom numi-o „ordonatorul supleant”.

     

    ■ În practică, are o importanţă enormă „dorinţa de a prelua PR”. E o dorinţă care:

    a) se află în rezonanţă cu fraza „Vreau să fiu ca ea” sau „Vreau să am trăirile pe care le descrie ea”, sau „vreau să preiau de la ea cutare calitate”;

    b) este însoţită de PR puternice (cel puţin 7-8 grade pe scara de 10 grade) în sectorul Unităţii (simpatie, abnegaţie, consacrare de sine – v. capitolul „Lista PR cu descrieri”) etc.

    Oricât ar părea de surprinzător, dorinţa de a prelua PR se soldează cu generarea atât a PR pe care le cunoşti deja, cât şi a altora noi, descrierea cărora corespunde descrierilor făcute de omul, chipul căruia ţi-a trezit această dorinţă.

    Dorinţa de preluare a percepţiilor se poate simţi şi faţă de ceea ce obişnuim să numim „stihie, fenomene ale naturii, animale, plante” etc. În acest caz, o condiţie suficientă pentru apariţia unor noi PR este respectarea condiţiei „b” + efectuarea practicilor de eliminare a conştiinţei distinctive mecanice, cum ar fi „nu-râuri”, „nu-munţi, alternarea ciclică a siguranţei etc. Tehnologia preluării PR va fi expusă în amănunte într-un compartiment aparte.

    Vom mai evidenţia şi „dorinţa de a transmite PR”.

     

    ■ Când DI se manifestă intens timp îndelungat, într-un anumit moment, apare fenomenul pe care eu vreau să-l numesc „cădere în determinare” – dorinţa orientată spre obiect ca şi cum s-ar retrage pe planul doi, devenind un fon, iar în prim plan înaintează „tendinţa” sau „triumful” sau altă PR proeminentă lipsită de obiect din sectorul Determinării, care intră într-o rezonanţă puternică cu DÎ.

     

    Vom numi planificare un set de gânduri despre realizarea DÎ trăite însoţit de cuvintele „vreau să fac cutare lucru iată când”, cu imaginile corespunzătoare. De obicei, planificarea este însoţită de apariţia mecanică a siguranţei că viitorul va fi anume aşa cum ţi-l planifici sau, dacă te-ai deprins să simţi nelinişte, anume aşa cum nu ţi-l planifici. Aşa sau altfel, se formează o siguranţă mecanică ce slăbeşte brusc DÎ, apare senzaţia de obişnuinţă. La planificare poţi să-ţi dai seama de faptul că viitorul poate fi oricare în funcţie de DÎ pe care le ai şi de circumstanţe. Ca rezultat, vei putea trăi DÎ intense la planificare, iar circumstanţele vor deveni mai „dense”, pătrunse de o profunzime inexprimabilă de semnificaţii.

     

    Dorinţa de a învăţa” este una dintre cele mai puternice DÎ, care se află într-o puternică rezonanţă cu o mulţime de PR. Noţiunea „dorinţa de a învăţa” include şi a) dorinţa de a obţine noi conştientizări, DÎ, PR, tehnologii de obţinere a PR, şi b) dorinţa de a obţine noi cunoştinţe (studierea limbilor străine, oricăror ştiinţe şi discipline), şi c) dorinţa de a-ţi forma noi abilităţi, de exemplu, înotul subacvatic, alpinismul, călărie şi orice altceva.

    Dorinţa de a învăţa la omul obişnuit este însoţită de EN foarte puternice, scepticism, lene, frica înfrângerii. Chiar de la cea mai fragedă vârstă, copiii sunt impuşi să frecventeze şcoala, apoi urmează facultate, folosindu-se în aceste scopuri procedee de influenţă din cele mai brutale (inclusiv violenţa fizică brutală, şantajul, ameninţările, tot felul de temeri şi pedepse şi ameninţări cu pedeapsa, insuflarea concepţiilor), să înveţe „ceea ce se cuvine”, dar nu ceea ce ai vrea. Ca rezultat, cele „învăţate” se uită imediat, iar însuşi procesul de învăţare se asociază cu o tortură, dar nu cu bucuria şi anticipaţia.

    Acum e necesar să eliberăm dorinţa de a învăţa de aceste obscurităţi pentru a simţi toată puterea ei revelatoare. În acest scop, trebuie să urmăm NUMAI dorinţele îmbucurătoare, să învăţăm contrar temerilor, stereotipurilor şi concepţiilor, urmărind pe tot parcursul învăţării prezenţa anticipaţiei (de exemplu, în formatul fixării de 5 minute % timpului în care am simţit o anticipaţie distinctă). Este necesar de a schimba sistemul de valori: activitatea principală urmează a fi considerată trăirea anticipaţiei, iar cea secundară – asimilarea informaţiei, formarea abilităţii. Atunci studierea se transformă într-o plăcere de cea mai mare intensitate, care se află în rezonanţă cu o mulţime de ciorchine de PR.

    Realizarea DÎ de a învăţa este o metodă excelentă de depăşire a „străjerilor”. Învăţarea îmbucurătoare însoţită de practicile formale reprezintă un puternic spărgător ce străpunge zidul de obscurităţi în calea spre PR.

    Este raţional să cercetezi concepţiile despre învăţare, spulberându-le. Iată concepţiile tipice care împiedică DÎ de a învăţa:

    1) „Dacă ai început, nu lăsa”. Începe şi lasă ori de câte ori vrei. De îndată ce apare DÎ de a învăţa ceva – începe, dacă dorinţa a dispărut – lasă. Este necesar, în acest timp, să înlături EN care apar din obişnuinţă – dezamăgirea provocată de faptul că învăţarea n-a fost dusă la bun sfârşit, ruşinea că uite, ai lăsat lucrul la jumătate de cale, senzaţiei de inferioritate etc. Anume o asemenea abordare a învăţării aduce cunoştinţe şi abilităţi temeinice, se manifestă din prin dorinţa de a crea, claritatea, se intensifică dorinţa de a învăţa, dorinţa PR. Dacă DÎ de a învăţa formează o cavalcadă, adică se schimbă atât de des, încât nu se formează abilităţi sigure, apoi acest lucru este un fenomen provizoriu ce ,tine de obişnuinţa de a suprima DÎ. Cu timpul, DÎ devin puternice şi de lungă durată.

    2) „Trebuie să tinzi spre un anumit scop, e o prostie să înveţi doar de dragul plăcerii. E o prostie să înveţi ceea ce n-ai să poţi folosi”. Adevărata plăcere a învăţării o simţi numai atunci, când înveţi ceva doar pentru faptul că simţi plăcerea chiar acum. Este necesar să elimini dorinţele mecanice de felul „trebuie să citesc compartimentul până la capăt” etc.

    Dacă învăţarea este o condiţie necesară pentru realizarea altei DÎ (de exemplu, există DÎ de a câştiga mijloace suficiente pentru realizarea altor DÎ, iar profesia ta presupune necesitatea reciclării), apoi o asemenea motivare este revelatoare, dar nu mecanică, drept rezultat, apare de multe ori DÎ de a învăţa ceea ce este necesar. Poate să apară şi DÎ de a schimba modul de autoasigurare.

    3) „Trebuie să înveţi în tinereţe, la vârsta mea e deja târziu”. Să simţi plăcerea învăţării, la fel ca şi să călătoreşti în PR, niciodată nu e târziu. Bătrâneţea, ramolirea, marasmul nu e ceea ce survine în mod inevitabil cu trecerea timpului, ci o urmare a EN, tâmpeniei, dorinţelor mecanice, pentru oameni bătrâneţea începe deja în tinereţea timpurie. Omul care face PCD, elimină, împreună cu obscurităţile, şi bătrâneţea.

     

    03-01-06)  Şopârla propune următoarea clasificare a dorinţelor după tipuri:

    Dorinţe obscure:

    1-DO: dorinţa condiţionată de EN. Dacă sunt alarmat, totdeauna apare DO – să fac ceva ca să scap de îngrijorare. Trăirea acestor dorinţe este însoţită totdeauna de EN, realizarea lor se va solda fie cu intensificarea EN, fie cu slăbirea provizorie şi substituirea parţială a EN printr-o stare cenuşie densă şi mulţumire, fără scintilaţii de PR şi dorinţe îmbucurătoare. Dacă asemenea dorinţe nu sunt realizate sau însuşi gândul că aceste dorinţe nu sunt realizate fără eliminarea dorinţelor înseşi, adică fără înlocuirea printr-o DÎ, se soldează cu un salt de EN.

    2-DO sunt dorinţele condiţionate de concepţii. Dacă eu cred că sunt datoare să răspund la întrebarea ta, apare dorinţa de a răspunde, dar nu simt în acest moment bucurie şi presimţire. Simt o îngrijorare care este o trăsătură distinctivă a dorinţelor determinate conceptual. Dacă realizez această dorinţă, atunci, de cele mai dese ori, îngrijorarea scade, apare o stare cenuşie, mulţumire, dar acest fenomen este provizoriu, trecător, deoarece, slăbind astfel îngrijorarea, nu fac altceva decât să consolidez deprinderea de a o avea, de aceea, după mulţumirea de sine, apare, în mod inevitabil, o nouă 2-DO, o nouă îngrijorare, de cele mai multe ori, mai puternică şi mai densă ca cea precedentă (acelaşi mecanizm se lansează şi în cazul slăbirii EN cu ajutorul realizării 1-DO). Gândul că 2-DO nu este realizată sau renunţarea la realizare fără eliminare intensifică EN.

    3-DO reprezintă dorinţele pur mecanice. Dacă văd o ciocolată, îmi apare dorinţa s-o mănând. O parte importantă a vieţii mele era alcătuită o parte importantă a vieţii mele. De cele mai multe ori, nu-mi dădeam seama când îmi realizez deja nu o dorinţă îmbucurătoare, ci una mecanică, adică nu mă opream la timp. Cea mai mare parte a 3-DO sunt de scurtă durată, realizarea lor poate ocupa câteva secunde sau minute. 3-DO, realizarea cărora ţine câteva secunde, treceau pentru mine, de cele mai dese ori, neobservate: m-a mâncat undeva – m-am scărpinat, a trecut pe alături un om – m-am uitat la el, un bot râde – zâmbesc drept răspuns etc. Realizarea unor asemenea dorinţe duce la stare cenuşie, mulţumire de sine, susţine monotonia cotidiană. Renunţarea la realizarea lor sau gândul că această dorinţă nu va fi realizată este însoţită de nemulţumire, stare cenuşie etc.

    4-DO: dorinţa de impresii. 3-DO şi 4-DO se aseamănă mult după felul în care se manifestă în cazul meu, dar 4-DO sunt mai puternice, mai îndelungate, mai sâcâitoare, adică realizarea lor ocupă mai mult timp. De exemplu, şed pe canapea şi-mi apare, nitam-nisam, dorinţa de o ciocolată, de a vorbi ori de a pleca la magazin. Realizarea acestor dorinţe, de cele mai multe ori, este însoţită de o stare cenuşie, o mulţumire de sine fără sclipiri de PR. De cele mai multe ori, ideile-fix pe care le am (adică dorinţele care se vor realizate cu orice preţ, dizlocuind orice argumente contra şi ignorând, de multe ori, factorii care ar putea optimiza realizarea dorinţei) sunt anume 4-DO. Ele devin idei-fix anume din cauza faptului că par a fi inofensive, există claritatea că ele nu-s nici 1-DO, nici 2-DO, prin urmare, ar putea fi realizare. Nici nu-mi dau seama că, în asemenea clipe, devin un tâmp în care totul se orientează la realizarea acestor dorinţe – dialog lăuntric în glas, emoţii, celelalte dorinţe. Renunţarea la realizarea 4-DO sau gândul că 4-DO nu va fi realizată, fără eliminare, sunt însoţite de o nemulţumire mai puternică şi o stare cenuşie mai pronunţată ca în cazul 3-DO. E posibilă chiar apariţia disperării.

     

    Dorinţele revelatoare

    1-DR: dorinţe mixte, prezenţa cărora este însoţită şi de EP, şi de PR slabe. La moment, le atribui la DR, deoarece nu totdeauna simt intoxicare de la realizarea lor şi dacă realizez exact ceea ce vreau, poate să apară PR. EP şi PR în 1-DR sunt amestecate în aşa grad, încât, de cele mai multe ori, nu le pot distinge. Parcă am avut o anticipaţie încă acum o clipă, am început să-mi realizez dorinţa, dar văd că simt de acum numai mulţumire sau EP de felul pasiunii jucătorului în cărţi, sau mulţumirea de sine, încep să am îndoieli: a fost oare o anticipaţie? Dar data următoare apare o dorinţă asemănătoare (de exemplu, să privesc un film) şi iar fixez o anticipaţie, cred că sunt sinceră, Pe urmă iar apar îndoielile. În fiecare al doilea caz, 1-DO sunt orientate spre ocupaţii de felul privirii filmelor, lecturii, răsfoirii unei reviste cu poze de animale, în restul cazurilor – la ocupaţii cotidiene, de exemplu, să cumpăr ceva pentru bârlog, să arunc lucrurile inutile, să aduc în ordine cărţile etc. În jumătate din cazuri, realizarea acestor dorinţe se soldează cu dezamăgire şi stare cenuşie, plictiseală, iar în cealaltă jumătate starea mea fie că nu se schimbă, adică rămâne un amestec de EP şi PR slabe, fie că observ sclipiri de PR mai puternice, dar modificări esenţiale nu se produc. Renunţarea forţată la realizarea 1-DR sau gândul că ele nu vor fi realizate poate fi însoţită de stare cenuşie, dezamăgire, nemulţumire, dar poate şi să trezească o anticipaţie, o tendinţă, o dorinţă îmbucurătoare de a simţi 2-DR.

    2-DR: dorinţele însoţite de percepţii pe care le identific ca revelatoare în mod incontestabil. Criterii: trăiri fizice (febră, aromă de mintă, o anestezie plăcută în diferite părţi ale corpului, senzaţia de plinătate plăcută, o senzaţie plăcută de dilatare în tot corpul), dar chiar şi fără aceste trăiri fizice nu m-aş îndoi că am PR în aceste clipe. Gândul la realizarea acestor dorinţe şi realizarea propriu-zisă, dacă nu este însoţită de obscurităţi, se soldează cu intensificarea senzaţiilor fizice şi senzaţiei de extindere a corpului. Fiecare pas întru realizarea unei asemenea dorinţe este însoţit de impulsuri de trăiri fizice şi PR. Dacă realizarea 2-DR nu este amestecată cu obscurităţi, intoxicaţia nu apare niciodată, din contra, apar noi dorinţe îmbucurătoare, idei de creaţie, aş vrea parcă să alerg în toate părţile dintr-o dată şi să-mi realizez câteva dorinţe îmbucurătoare concomitent, deoarece în asemenea clipe îmi vine greu să aleg ce anume aş vrea să fac cel mai mult. Cea mai mare parte a acestor dorinţe se referă la practică: să fixez o descoperire, să scriu un mesaj, să analizez o obscuritate, să scriu o carte sau nişte articole, să privesc ne-cerul, generând simpatie, dar şi dorinţa de a mă plimba, de a mă alinta, a asculta muzică, a citi ceva în legătură cu PR. Renunţarea forţată la realizare sau gândul că 2-DR nu va fi realizată poate trezi nemulţumire, dar ea se elimină uşor şi apare o altă dorinţă îmbucurătoare.

    3-DR este dorinţa însoţită de aspiraţie, care este trăită ca un şuvoi. În rezonanţă cu ea este aşa o imagine: parcă aş fi vâslit din răsputeri în apă stătătoare şi deodată m-a luat un şuvoi puternic care mă duce înainte, iar mie nu-mi rămâne decât să ţin cârma. Când sunt cuprinsă de o asemenea dorinţă apare trăirea aspiraţiei, de parcă toate percepţiile mele ar deveni un râu mare ce curge neîntrerupt într-o singură direcţie şi această mişcare este trăită o apropiere de ceva foarte îmbucurător. Într-o măsură mult mai mică, am trăit ceva asemănător în copilărie, când plecam în parcul cu atracţii. Într-un careva moment, auzeam un vuiet şi se intensificau bucuria şi anticipaţia. Din toate părţile spre parc mergeau oameni, dimineaţa toţi mergeau în aceeaşi direcţie, parcă ar fi fost un magnet acolo care-i atrăgea, eu credeam că ei toţi simt ceva asemănător. Mi se tăia respiraţia de bucuria aşteptării. Îmi părea că, iată voi ajunge acolo şi cu mine se va întâmpla ceva neobişnuit, îmi venea să alerg într-acolo. Mai apare senzaţia unei pânze mari în acest loc, unde suflă un vânt puternic şi această velă e întinsă înainte. Realizarea unor asemenea dorinţe, dacă nu este însoţită de obscurităţi, este însoţită de fiecare dată de noi descoperiri, noi PR ori de intensificarea aspiraţiei şi trăirilor fizice. Imposibilitatea realizării unor asemenea dorinţe nu trezeşte EN, ci doar aceeaşi anticipaţie.

     

    03-01-07) Faptul că extazul, simţul frumosului, simpatia se află în rezonanţă reciprocă nu trezeşte, de obicei, mirare, el este perceput ca ceva firesc. Înseşi percepţiile par a fi asemănătoare, deşi, dacă arunci o privire nouă asupra acestei împrejurări, apare mirarea: e surprinzător faptul că rezonanţa apare anume între ele, dar nu între extaz şi iritare, de exemplu.

    Dar şi mai surprinzător e faptul că există rezonanţă între aşa percepţii ca extazul şi sinceritatea! E de mirare că percepţii atât de diferite se află în rezonanţă una cu alta. E surprinzătoare rezonanţa dintre sfera deşertului şi uitării de sine, dintre claritatea raţională şi lipsa de griji. Este surprinzătoare rezonanţa dintre acele percepţii, descrierea cărora, din punct de vedere semantic, este îndreptată în direcţii cu totul diferite, de exemplu, rezonanţa dintre devotament şi uitare de sine.

    Este surprinzător şi faptul că starea fizică devine extrem de plăcută anume datorită unor PR aflate în rezonanţă una cu alta! Pentru a vedea mai clar această armonie surprinzătoare, imaginează-ţi că starea ta s-ar îmbunătăţi ca urmare a tandreţei şi iritării, înrăutăţindu-se din cauza fidelităţii. Este imposibil chiar să-ţi imaginezi ce ar fi într-un asemenea caz.

    „Orânduirea de stat” a fiecărui om este organizată în aşa fel: puterea oficială în ţară îi aparţine celui care poartă uniforma de dictator cu denumirea „eu”, dar există un cerc de persoane (adică percepţii) care au acces permanent la uniformă şi există alţii care sunt admişi doar arareori. Mai rar, dar se întâmplă că, sub influenţa unor forţe dinafară, forma dictatorului poate cădea în mâinile oricărui novice.

    Schimbarea puterii are loc într-un mod haotic şi foarte repede – uniforma trece din mână în mână în câteva minute sau chiar secunde.

    Dacă accesul permanent la tunică îl obţine un grup de persoane, acţiunile cărora sunt coordonate măcar câtuşi de cât, atunci politica promovată de fiecare din ele nu este prea contradictorie. Un asemenea om este numit „consecvent” sau „asiduu”, sau „perseverent” etc., dar chiar şi-an acest caz omul aminteşte mai mult despre racul, broasca şi ştiuca din fabulă.

    Cavalcada purtătorilor uniformei de „eu” este neîntreruptă şi fiecare purtător se consideră responsabil pentru deciziile luate de toţi predecesorii săi.

    Să ne întoarcem acum la descrierea percepţiilor.

    La un om obişnuit, aproape toate dorinţele sunt mecanice şi în această situaţie este aproape imposibil chiar să te pui pe gânduri în ceea ce priveşte „Eu-l”: îndată apar oboseala, EN. Dorinţa îmbucurătoare şi a medita asupra temei puterii apare şi se consolidează tot mai mult pe măsura manifestării mai frecvente şi mai puternice a DÎ.

    În fiecare moment, ceva se întâmplă, simţi ceva, o dorinţă obişnuită prevalează asupra celei mai puţin obişnuite, iar o percepţie foarte frecventă (deprinderea, obişnuinţa) se manifestă chiar şi la o dorinţă abia conturată de a o avea. Pentru ca o nouă dorinţă să-şi croiască drum prin acest hăţiş de obişnuinţe, este necesar ca ea să fie asociată cu una din dorinţele obişnuite, adică îndreptată spre realizarea uneia din ele, sau să fie puternică şi/sau insistentă prin excelenţă.

    PR (PR, luciditatea, DÎ, stările energetice revelatoare şi trăirile fizice revelatoare) şi obscurităţile, întristările (EN, stupiditatea şi concepţiile false, DM, SEN) sunt atât de mult, infinit distanţate unele de altele, încât, pe măsura consolidării PR, problema puterii devine inevitabilă. Omul se dedublează, se scindează în două părţi. Puterea trece, pe rând, de la partidul EN la partidul PR, nici unul din aceste partide, venind la putere, nu doreşte categoric să recunoască deciziile luate de celălalt. Iată de ce, din punctul de vedere al unui observator din afară, care este departe de practica dezvoltării PR, un asemenea om pare să fie contradictoriu, un om, în care nu poţi avea încredere. Acum câteva clipe s-a convenit clar un lucru şi uite-o că renunţă la înţelegere pe motiv că nu are DÎ. Dar această inconsecvenţă există doar atât timp, cât practicanta n-a învăţat să discerne clar DÎ şi DM. DÎ pot fi schimbate de alte DÎ chiar în procesul realizării primelor, totuşi, majoritatea din ele sunt destul de stabile şi determinate, de aceea practicanta nu întâmpină careva dificultăţi nici în realizarea DÎ de cea mai lungă durată.

    Scindarea totalităţii de percepţii in două fronturi intransigente, antagoniste unul faţă de altul nu este o schizofrenie sau o altă maladie descrisă de psihiatrie. Deosebirea constă în faptul că fenomenele considerate patologie şi care provoacă suferinţe se reduc la o careva combinaţie a unor percepţii obscure, o totalitate de DM este contrapusă altei, unele concepţii – altora. Orice om care, tinzând să aibă mai multe PR şi făcând paşi practici în acest scop, se ciocneşte de situaţia „dedublării”, confirmă că e vorba de o stare foarte plăcută. Nu este vorba despre lupta a doua tabere de aceeaşi natură, această starea e în rezonanţă cu imaginea luptei pentru dobândirea libertăţii. Se întâmplă cazuri când, în intervale mici de timp, are loc o alternare frecventă a PR şi EN, atunci apare o claritate deosebit de pătrunzătoare în înţelegerea faptului că, din motive neînţelese, PR sunt trăite aşa, încât ele se află în rezonanţă cu noţiunile de „viu”, „veritabil”, „ceea ce trebuie”, iar obscurităţile – invers. Aşadar, cu cât mai des şi mai puternic se manifestă PR, cu atât sunt mai mari plăcerea prilejuită de însuşi procesul combaterii obscurităţilor, chiar dacă acest proces necesită mari eforturi.

    Şi dacă nu slăbeşti eforturile în practică, nu ai orgasme frecvente (nu mai des de o serie de orgasme în 2-3 luni), apoi cu timpul fonul revelator (FR) se va apropia tot mai mult de o stare neîntreruptă, continuă, dualitatea puterii va ceda locul puterii unice, dar atunci puterea nu va fi asupra unei cutii goale a concepţiei despre „eu”, în care poate fi vârâtă orice concepţie, ci o coaliţie a PR. Întâi omul e unul, pe urmă în el sunt doi, pe urmă iar e numai unul.

    În calea spre o nouă unificare va apărea în permanenţă necesitatea de a soluţiona următoarea problemă: chiar acum poate prevala dorinţa de a te deda la un joc computerizat, încercând mulţumire de sine şi nemulţumire, sau dorinţa de a citi o carte despre Ramakrishna şi avea PR. Nemijlocit acum va fi sau una, sau alta. Iată ce shcimbă starea lucrurilor, curmând dominaţia toatlă a deprinderilor mecanice: înţelegearea clară faptului că, în orice caz, va fi sau una, sau a doua, sau încă ceva, oricum, o dorinţă le va învinge pe celelalte. În mod surprinzător, această claritate intensifică DÎ de a avea PR. De altfel, faptul dat nu mai este chiar atât de surprinzător dacă îţi aminteşti ceea cu ce am început: PR au proprietatea să fie in rezonanţă una cu alta. De aici e limpede că ORICE claritate contribuie la DÎ de a avea PR. Iată de ce are o importanţă deosebită pentru toate ramurile practicii anume practica eliminării concepţiilor, cuvintelor ambigue etc. – obţinerea lucidităţii raţionale are o rezonanţă deosebit de puternică cu PR-claritatea şi toate acestea cad pe talerul balanţei dorinţei de a avea PR.

     

    Termenul „meditaţie” este întâlnit foarte des. De cele mai dese ori, el este folosit în calitate de momeală atrăgătoare persoane care nici ele nu ştiu ce subînţeleg prin acest cuvânt. Oamenii care fac practica de bună seamă, subînţeleg prin acest cuvânt reîntoarcerea atenţeii de la toate gândurile, dorinţele, emoţiile, proces în care apar percepţii atrăgătoare pentru dânşii. Descrierea unor asemenea percepţii, în multe cazuri, rezonează cu PR (asta depinde de fiecare autor concret). Înlăturarea dorinţelor este considerată o condiţie din cele mai importante pentru înfăptuirea meditaţiei cu succes. În multe instrucţiuni ce ţin de meditaţii este indicat direct: chiar şi dorinţa obţinerii unui rezultat este un obstacol în meditaţie. Această afirmaţie contrazice în mod evident practica propusă de mine în ceea ce priveşte cultivarea DÎ. Vreau să explic acest moment.

    Dacă nu ai claritate în prăpastia fără fund care separă DÎ şi DM, dacă nu posezi experienţa distingerii lor, cultivării primelor şi eliminării celorlalte, dacă nu ştii că DÎ se află în rezonanţă cu PR, iar DM sunt incompatibile cu ele, dacă nu faci practica înlăturării EN, care apar în mod inevitabil şi din obişnuinţă, şi în urma realizării DM (inclusiv dorinţei de a avea un rezultat, dacă această dorinţă are componente mecanice), atunci, desigur, manifestarea PR poate fi obţinută doar prin întoarcerea deplină a atenţiei. Dar în primul rând, PR care se manifestă în acest caz sunt de scurtă durată, instabile, nu ating o intensitate şi un grad de pătrundere înalte nu au profunzime (adică un spectru variat de nuanţe) şi, prin urmare, nu pot exercita o influenţă esenţială asupra întregului ansamblu de percepţii în acest loc, nu devin o contragreutate esenţială pentru întristări, obscurităţi, nu pot deveni o deprindere. În cel de-al doilea rând, o asemenea practică este incompatibilă cu cea mai obişnuită activitate de viaţă, ca să nu mai vorbim despre o viaţă pătrunsă de DÎ, deoarece necesită să rezervi timp special pentru meditaţie. Concomitent, PR din sectorul Aspiraţiei nu se vor putea manifesta într-un mod câtuşi de cât stabil în cel care practică „meditaţia”, deoarece DÎ sunt chiar primele „scântei” ale unor asemenea PR, factorii ce rezonează cel mai tare cu ele. În cel de-al treilea rând, cel care meditează se aseamănă cu un om care şede pe malul oceanului şi aşteaptă când oceanul în va scoate la mal, dar când PR se manifestă, el nici nu se poate agăţa de ea, n-o poate permanentiza în setul său de percepţii, deoarece înlătură dorinţa de a face acest lucru! El poate doar să observe cum a apărut PR, dar, fiind lipsită de susţinere sub forma DÎ de a o avea, a dispărut îndată. Aşadar, persoana care face meditaţii se lipseşte de un motor puternic ce accelerează de zeci, de sute de ori obişnuinţa de a avea percepţii captivante.

    Indiscutabil, omul care practica PCD, face şi „meditaţie”, el înlătură obscurităţile (iar în unele cazuri – nu numai obscurităţile, dar şi toate percepţiile la rând), „ascultă” ceea ce se trezeşte, dar, la apariţia PR are şi DÎ aflată în rezonanţă de a simţi această PR mai puternic, mai des. El separă această dorinţă de dorinţele mecanice, obscure şi, având-o, cultivând-o cu ajutorul unor practici formale, obţine o viteză foarte înaltă de consolidare a obişnuinţei de a avea această PR. La prima apariţie a unei noi PR el se agaţă de ea cu ajutorul descrierilor şi fixărilor. Mai mult, recurgând la unele practici formale, el obţine PR stabile şi intense, începe să aibă oi PR, apar noi DÎ, începe călătoria în lumea PR şi pentru a o face nu există necesitatea de a împărţi viaţa în „ceea ce este practică” şi „ceea ce nu este practică”, ceea ce ar reduce catastrofal eficienţa practicii. Omul care practică PCD o poate face 24 ore din 24 şi orice situaţie este ideală pentru el!